Papornița Moșului
Rezultate 1 la 1 din 1

Subiect: Inocenţia era planeta pe care oamenii nu ajungeau niciodată la maturitate.

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185

    Inocenţia era planeta pe care oamenii nu ajungeau niciodată la maturitate.

    Inocenţia era planeta pe care oamenii
    nu ajungeau niciodată la
    maturitate.


    Acesta este un PAMFLET.
    Numai pentru cititori inteligenti,
    cu inteligentă emotională adică,
    dispusi să vadă dincolo de suprafata lucrurilor :
    fenomenele care se petrec în profunzimea noastră...
    si să reflecteze...
    Intâmplări din InocentiaInocenţia, planeta din ceaţă.......1
    Inadaptabilul.........
    2
    Iubirea monstru(un basm psihologic)........
    3
    Un fermier îndopa o gâscă........4
    Maimuta..........
    5
    Misterul balenei singuratice...........
    6
    Cassius în emigratie........
    7
    Trecutul trebuie lăsat în urmă........
    8

    Cred că aproape trei sferturi din totalul sufletelor ce trăiesc pe Pământ în trupuri umane sunt încă în fazele incipiente ale evoluţiei.

    Michael Newton - Călătoria sufletelor

    Lipsa de maturitate a adulţilor este maladia cronicăa unei umanităţi care,
    orbită de puterea sa de dominaţie asupra lumii exterioare,
    pierde din vedere calea interioară.
    Îi revine epocii noastre, pe cale de reînnoire,
    să reflecteze la ceea ce înseamnă maturitatea umană şi
    să caute semnele de non-maturitate
    care ne otrăvesc viaţa.

    Karfried Graf Dürckheim – Străpungerea spre fiintă,Editura HERALD

    Maturitatea personală

    Întreaga noastră existenţă este un lung drum
    către maturitatea personală,
    către conştientizarea interioară ce ne permite
    să ne realizăm pe deplin pe noi înşine,
    asemenea tuturor fiinţelor vii de pe acest pământ,
    Asemenea florilor ce se deschid complet răspândindu-şi parfumul
    în plin sezon de înflorire,
    asemenea fructelor ce ating gustul deplin la maturitate.

    Oare am putea spune că şi-au îndeplinit misiunea dacă ar rămâne acre?

    Persoana care nu a ajuns la stadiul de maturitate, de conştientizare,
    nu va putea dărui şi nici nu se va putea dărui cu adevărat,
    chiar dacă crede contrariul.
    Maturitatea este indispensabilă pentru noi înşine
    şi pentru fiecare relaţie autentică de iubire sau de prietenie.

    Trebuie să renunţăm la perspectiva infantilă, inconştientă,
    despre noi înşine şi despre viaţă.
    … în mod inconştient, facem pe placul figurilor părinţilor noştri sau a celor care ne-au iubit şi nu suntem capabili să iubim acele părţi din noi din cauza cărora am pierdut iubirea acestor persoane. În fond,
    dacă nu devenim conştienţi,
    ne comportăm întreaga noastră viaţă
    conform modelului prin care am interiorizat
    trăirile din copilărie.
    Aceste situaţii nevrotice infantile interiorizate devin, în timp, blocaje, complexe, frici, tensiuni ce ne limitează existenţa, ce ne fragmentează personalitatea, ce nu permit libera curgere a iubirii.
    Aceste părţi din noi înşine refuzate treptat se revoltă şi se transformă în balauri, în demoni.
    Ceea ce simţim înlăuntrul nostru ca fiind ameninţător este, în realitate, un aspect ce vrea să fie cunoscut de noi şi pe care nu am dorit să-l ascultăm.

    Valerio Albisetti – Drumul spre conştientizare, Editura Pauline, 2014, pp. 45-47

    Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat crestinismul cu prostia,
    cu un fel de cucernicie tâmpă si lasă,
    ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decât
    să lase lumea batjocorită de fortele răului,
    iar el să înlesnească fărădelegile
    dat fiind că e prin definitie
    osândit la cecitate si paraplegie.

    Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiti dar întelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiti fara de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „sa fie …treaz la minte” si mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”).

    ....

    Crestinismul e o transmutatie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmultirea vinului, pestilor, pâinii, nu tamaduirea orbilor din nastere, slabanogilor, gârbovilor si leprosilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain si a lui Lazar – toate semne bune pentru prea putin credinciosi ori facute ca sa se împlineasca proorocirile ori ca sa se arate slava lui Dumnezeu ori manifestari de mila ale Domnului, toate concesii ale divinitatii - , ci de transformarea făpturii.

    Nicolae Steinhardt - Jurnalul Fericirii
    Inocenţia, planeta din ceaţă…
    A fost odată o planetă care se numea Inocenţia. Locuitorii ei se numeau, evident, inocenţienii. Cei de pe alte planete, mai evoluate, îi spuneau şi Planeta din ceaţă sauPlaneta nedumeriţilor sau, unii mai şugubeţi, îi spuneau… Grădina cu bonsai. Se refereau, normal, la bonsaii umani, ca să spunem aşa. Cei de pe planetele mai evoluate aveau un al treilea ochi, vedeau în mai multe dimensiuni şi vedeau şi prin toate, adică prin interiorul lucrurilor şi fiinţelor. Aşa că, văzuţi de un ochi avizat, inocenţienii arătau ca nişte bonsai, piperniciţi şi strâmbi, deformându-se tot mai mult odată cu înaintarea în vârstă şi cu traversarea multelor dificultăţi de care le era plină viaţa. Într-un fel, inocenţienii se comportau ca nişte nedumeriţi, ca şi unii care nu aveau o direcţie anume, clară, de urmat în viaţă. Şi asta se vedea şi din felul în care mergeau, din felul în care se ţineau în corpul lor... Iar spre capătul vieţii când, potrivit legii lor intrinseci, ar fi trebuit să-şi dea măsura deplină de înţelepciune, ei…dădeau în mintea copiilor. Inocenţia era planeta pe care oamenii nu ajungeau niciodată la maturitate. Fenomenul era atât de obişnuit încât inocenţienii se înduioşau efectiv de degradarea fizică şi mentală în care ajungeau odată cu înaintarea în vârstă. O priveau ca pe o fatalitate implacabilă. Dar nu-şi făceau griji. Aveau copii care să-i îngrijească la bătrânete! Doar de ce i-au făcut si s-au sacrificat să-i crească, nu? Aşa că inocenţienii erau scutiţi de responsabilitatea propriei vieţi… erau asiguraţi cum s-ar spune.
    De responsabilitatea propriei vieţi?, veţi întreba. Întocmai… deoarece…dar să vedeţi… Prin însăşi natura lor, inocenţienii erau structuraţi ca, pe parcursul vieţii, şi prin aportul lor conştient, să devină „oameni mari”. În acest sens, aveau un sâmbure de viaţă pus în ei, ascuns undeva prin măruntaiele lor, de care trebuiau să se îngrijească, cu care trebuiau să rămână în legătură, de la care trebuiau să-şi continue şi să-şi încheie propria creaţie. Da, aţi citit bine, pentru că inocenţienii nu erau „gata”, nu erau isprăviti, ci erau în curs de creaţie… Erau în plină creaţie, cum s-ar spune, dar ei nu ştiau asta.
    Mai exact: erau invitaţi să-şi continue propria creaţie, realizarea de sine. Dar, spre deosebire de plante şi animale care deveneau fără efort ceea ce erau, inocenţienii trebuiau să participe conştient la propria devenire. Era o sarcină măreaţă! Altfel, rămâneau în masa informă şi fără viaţă, fără conştiinţă, şi fără continuare…
    Dar ei trăiau ca nişte plante.
    Si nu e de mirare dacă, astfel trăind, una din vorbele lor de "întelepciune" în fata nenorocirilor vietii era "Nimeni nu stie ce ajunge!". O replică - izvorâtă dintr-o frică fundamentală de care fugeau în sinea lor - cu care respingeau orice analiză critică, orice gândire critică a asa-ziselor "adevăruri" încetătenite de veacuri pe planetă.




    Un bonsai nu este o planta pitica din punct de vedere genetic, ci o planta normala, arbust sau arbore, care, prin limitarea spatiului de „locuit”, dublata de o atenta taiere a radacinilor si ramurilor, plus hranirea minimala cu apa si ingrasaminte devine un exemplar pitic al speciei.


    Ajunşi pe la mijlocul vieţii, tocmai când trebuiau să treacă de la „a trăi pentru a avea” la „a trăi pentru a fi” drumul li se pierdea… intrau în ceaţă… şi în loc să devină „oameni mari” aşa cum era normal, ei rămâneau „mici şi neajutoraţi”, nedumeriţi, aşteptând, ca nişte copii, să-i ducă cineva de mână… aşa cum fuseseră învăţaţi încă de mici. Nu prindeau consistenţă de oameni reali.
    Erau o mulţime de întrebări pe Planeta aceasta a nedumeriţilor. Pentru că aşa cum se vedeau lucrurile se părea că viaţa nu are nici un sens. Dar era îmbibată de multe suferinţe. Şi nu se putea spune că inocenţienii, mulţi dintre ei, nu erau bravi şi bine intenţionaţi.


    Educatia
    pe planeta Inocentia

    Încă de mici, inocenţienii îşi educau copiii în spiritul unei bune comportări: „să fie buni şi cuminţi; şi mai ales să fie ascultători şi respectuoşi cu cei mari”. Nimic rău în aceasta la prima vedere. Am putea crede că pe o planetă cu o astfel de educaţie ar trebui să fie efectiv „raiul” … Dar, în mod inexplicabil, nu era aşa. Pe planeta aceasta paşnică se aciuaseră o mulţime de prădători, dintre care doar unii erau la vedere, cei mai multi însă erau deghizati...unii erau deghizati chiar în victime... Iar viaţa era grea, plină de surprize neplăcute, dureroase uneori. Şi inocenţienii care nu ştiau decât „să se poarte frumos” – chiar şi când se întâlneau cu Lupul…- nu pricepeau de ce au o viaţă atât de nefericită, evident nedreaptă. Unde greşesc ei? se întrebau mereu. Ce pot ei face? Nenumăraţi filosofi, teologi si înţelepţi încercaseră de-a lungul vremii să dea un răspuns acestei nedumeriri capitale.

    Traditia armoniei si a bunei convietuiri pe planeta Inocentia
    Inocenţienii căutau, aşa cum e natural şi bine, să fie fericiţi. Fiecare în felul lui. Cei mai mulţi căutau să se conformeze convenienţelor locale şi să fie în rând cu lumea, cum spuneau ei. Îşi visau o familie fericită, întâlneau alesul sau aleasa care, surprinzător, era cel-cea mai potrivit (ă) pentru ei! După puţin timp însă ieşeau la iveală incompatibilităţi neprevăzute. De parcă atunci când s-au întâlnit cei doi ar fi fost învăluiţi fiecare în umbra lui şi nu s-au putut vedea cum sunt în realitate. De parcă s-ar fi înţeles umbrele lor, cumva pe deasupra capetelor lor şi a ceea ce îşi spuneau ei cu gura lor.
    Alţii, mult mai puţini, aveau un dor ciudat în suflet şi simţeau că pentru a fi fericiţi trebuie să devină sfinţi…

    Inocentienii erau mari iubitori de armonie si de liniste. Asa cum spuneam, pe planetă se înmultiseră prădătorii. Si desigur că se iscau conflicte între prădători si victime.
    Interesant că în Inocentia si victimele si prădătorii iubeau linistea... Din motive diferite desigur: prădătorii din interes, iar victimele din incapacitate de a se lupta pentru dreptatea lor. Această incapacitate de a se lupta era mai întâi si mai ales de natură psihologică, întărită si de o ideologe oarecare perpetuată de-a lungul istoriei...


    Iertarea binevenită si sănătoasă devenită manipulare, musamalizare în numele unei religii perverse pe planeta Inocentia
    Inocentienii invocau frecvent IERTAREA de dragul bunei întelegeri. Si este normal, cine nu greseste?, să existe iertarea. Doar că, dacă această iertare este IMPUSĂ din afară tocmai de PRĂDĂTOR, sau de "BINEVOITORII" din jur, fără recunoasterea adevărului, fără recunoasterea răului făcut de către cel care a gresit si fără de părere de rău adevărată, atunci nu mai este vorba de iertare, ci de MUSAMALIZARE.
    Si câte victime ale unei manipulări religioase nocive în numele unei religii
    perverse erau în Inocentia... câte vieti distruse.
    Si atunci, după atâta PRACTICARE A MUSAMALIZĂRII se mai mirau inocentienii de PROLIFERRAEA RĂULUI pe planeta lor, de înmultirea prădătorilor... Si mai ales de faptul că VIATA ESTE GREA...

    Cu adevărat: fără discernământ viata era foarte grea pe planeta Inocentia.
    *
    Religia pe planeta Inocentia
    Nu se poate spune că inocenţienii nu îşi puneau problema sensului vieţii. Mulţi dintre ei citeau într-o carte, pe care o numeau Cartea Sfântă, dar… se petrecea un fenomen foarte interesant. În cartea sfântă scria: „Aveţi grijă să creşteţi mari, să deveniţi oameni adevăraţi şi nu cumva să rămâneţi copii la minte”. Tot acolo li se spunea că poartă în ei, îngropată în ei,… o comoară. Pe care trebuie să o caute. Şi când o vor găsi şi vor vrea să o aducă la lumină vor avea de înfruntat multe adversităţi. Dar va trebui să-şi cultive curajul de a merge singuri pe acest drum personal de maturizare. Un Mare Învăţător le atrăsese atenţia asupra unor situaţii extrem de dure cu care vor fi confruntaţi în demersul lor de CRESTERE, de umanizare, de individuare: vor trebui să-şi asume preţul neînţelegerii celor apropiaţi: „îi vor avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lor” …. în lupta pentru dobândireaautonomiei normale pentru un om care trăieste constient.
    Şi că vor trebui să-şi asume decizii foarte nepopulare dacă vor să devină ei înşişi, cei autentici, dacă vor să-şi urmeze drumul unic prevăzut pentru ei. Toate aceste solicitări de maturitate, aflate la pol opus devizei din copilărie: „să fiţi cuminţi şi ascultători”.
    Însă fenomenul ciudat care se petrecea era că, în pofida a ceea ce scria în cartea sfântă, inocenţienii, citind-o, auzeau, dincolo de teoriile evlavioase, în fundal, în esenţă acelaşi lucru cu toţii: „Să fiţi cuminţi şi ascultători!”. Şi fapt şi mai interesant: Vocea care rostea porunca aceasta era mai tunătoare, mai paşnică, mai blândă, mai rece sau de o nepăsare cinică…, după cum fusese atitudinea părinţilor lor faţă de ei în copilărie. Drept urmare, inocenţienii care au luat cartea sfântă drept ghid exclusiv de viaţă, mergeau mai departe în viaţă, până la adânci bătrâneţe, după aceeaşi deviză din copilărie: „Să fim cuminţi şi ascultători... si să trăim în pace cu toti oamenii ”. Deplin convinşi că asta vrea Doamne-Doamne, cel care inspirase cartea sfântă, de la ei. Aşa că se străduiau din greu şi sincer să fie buni, să fie cât mai sfinţi. Îi recunoşteai după un fel de mască pe care o purtau fără să-şi de seama, aveau un zâmbet tipic obligatoriu… de oameni "luminosi" si "fără umbră"care nu ştiu de rău şi se feresc de rău şi nu vor să aibă de a face cu răul… care vor să ştie numai de bine…inocenţi… Si nu e vorba aici doar de oameni simpli, neinstruiti sau neumblati prin lume. Erau oameni de succes sau foarte titrati chiar, dar perspectiva asupra vietii rămăsese mult în urmă, la aceeasi fază, adică infantilă...
    Nu e de mirare că de la înălţimea acestor piscuri irealizabile, ireale şi amăgitoare, se întâmpla – normal - câte o cădere tocmai din partea celui care se voia mai sfânt. Erarăzbunarea Umbrei ignorate, a realitătii din profunzimile fiintei neconstientizate - explicau psihologii de pe alte planete mai evoluate. Era mare dezamăgirea celor din jur. Însă nimeni nu-şi punea problema dacă nu cumva teoria sfinţeniei era „de vină”, în sensul că pur şi simplu nu era funcţională. Şi trebuia schimbată teoria. Mai existau şi teorii mai realiste, mai funcţionale, limitate si acestea, dar aveau o direcţie bună: inocenţianul tindea spre o normalitate şi nu spre extreme imposibile închipuite care duc la duplicitate obligatorie.
    Şi astfel mesajul cărţii sfinte fusese complet deturnat, golit tocmai de valoarea vitală. Mesajul acelui Mare Învăţător care venise trimis de la Doamne-Doamne ca să-i înveţecum să crească şi să devină oameni reali adevărati, autentici fusese transformat, de-a lungul veacurilor, de către generaţii întregi de inocenţieni imaturi, în nişte reguli de bună purtare, discutabile la nesfârşit, desigur. În loc să-i urmeze exemplul de viaţă şi învăţătura care avea în vedere umanizarea lor s-a instaurat un cult pentru acel învăţător şi o ideologie. Un cult de care El nu avea nevoie. El venise să-i înveţe să devină oameni reali care să trăiască liberi, ancorati Altundeva, împliniţi, fericiţi, asemenea crinilor de pe câmp şi a păsărilor de pe cer, chiar şi prin greutăţile vieţii. Venise să le aducă O VESTE BUNĂ: Impărătia lui Doamne-Doamne se află în fiecare din ei, în lăuntrul lor. Domnul este aproape! Intorcându-se spre interior îl vor găsi pe Domane-Doamne pe care îl căutau în afara lor. Dar inocentienii imaturi au transformat această veste bună după chipul lor într-O VESTE REA, într-o AMENINTARE...
    *
    Dezvoltarea personală pe planeta Inocentia
    Existau şi inocenţieni mai evoluaţi, ca să spunem aşa. În sensul că nu erau străini de subiectul dezvoltării interioare, ci erau preocupaţi de dezvoltarea personală.Aceştia ieşiseră bine din ceaţă, din ceaţa pe care o purtau în ei înşişi şi mai ales din ceaţa relaţiilor dintre ei. Apăruseră o mulţime de autori de carte, de edituri, se organizau seminarii pe tema aceasta. Era o adevărată modă! Era mult entuziasm! În spaţiile inocenţiene prin care bătea vântul dezvoltării personale se auzea peste tot: „Să fim în armonie cu noi înşine şi cu ceilalţi!”Aidoma unei reclame…O deviză generoasă desigur, care trecea din gură în gură, era preluată şi dusă mai departe fără ca cineva s-o analizeze mai profund. Angajatorii mai stilaţi, intuind câştigul pe termen lung al unor relaţii mai armonioase între angajaţi, îşi trimiteau şi ei angajaţii la cursuri de dezvoltare personală. Dezvoltarea personală devenise o adevărată industrie rentabilă.
    Impresia generală de pe piaţă… era că s-a găsit soluţia la problema fericirii inocenţienilor. Si mai ales fără efort!... Nu e de mirare că astfel de solutii aveau mare trecere pe planeta Inocentia. Industria dezvoltării personale prospera.
    Însă… nu toată lumea merge în caravană… De când e lumea lume, câte unii au fost condamnaţi de soartă să gândească mai profund. Erau mai torturaţi de viaţă sau pur şi simplu erau mai riguroşi şi nu puteau rămâne la suprafaţa lucrurilor. Aşa s-a întâmplat şi cu unii inocenţieni din povestea noastră, e drept mult mai puţini - de obicei dintre inadaptabilii Inocenţiei erau aceştia -, care au constatat o anume incompatibilitate a mult trâmbiţatei devize „Să fim în armonie cu noi înşine şi cu ceilalţi!”. Aceşti inadaptabili avuseseră şansa, la limită, să dea pur şi simplu pestepartea cea mai profundă din ei. De fapt dăduseră peste sâmburele de viată pus în ei. Trăiseră un miracol! Descoperiseră comoara ascunsă în ei! Şi acum aveau o responsabilitate imensă: trebuiau să o aducă la lumină, să-i dea realitate, să o facă vizibilă… Pentru aceştia deviza de dezvoltare devenea: „Să dăm curs exigenţelor fiinţei noastre interioare!” Se foloseau şi ei de cărţile de dezvoltare personală existente pentru a face lumină în cutia neagră care erau ei înşişi pentru ei. Însă, uşor-uşor, apărea pentru ei o anume incompatibilitate a acelei devize de dezvoltare personală. Era acolo o nuanţă subtilă discutabilă. Partea a doua a devizei era o deturnare (voită sau nu ?) a sensului adevărat al dezvoltării spirituale a unei fiinţe umane veritabile. Sau ţinea de o viziune redusă asupra fiinţei umane inocenţiene care ignora tocmai partea cea mai profundă a ei. Sau era o restricţie rămasă neconştientizată în fundal, un ecou al educaţiei „Să fiţi cuminţi şi ascultători”care se traducea acum prin „Să creştem mari, dar… atât cât să nu deranjăm pe ceilalţi!” Sau era pur şi simplu o reclamă care conţinea, ca orice reclamă, puţin adevăr şi multă minciună…
    Nu poţi să urmăreşti şi „autenticitatea fiinţei esenţiale” şi „armonia cu ceilalţi” în acelaşi timp, au constatat cei care, descoperindu-şi partea cea mai profundă din ei, au luat-o în serios ca pe esenţialul vieţii.
    Pentru simplul fapt că adaptarea la o societate bolnavă nu este o dovadă de sănătate, cum spunea unul dintre acestia.
    Însă spiritele elevate care ştiu aceasta şi au exprimat-o foarte limpede sunt mult maipuţine şi nu au nimic de vândut pe piaţă, nu au nevoie de reclamă. Ei stiu că FERICIREA REALĂ - a deveni ceea ce esti în fiinta ta interioară - presupune un efort serios si sustinut din partea omului, fie si doar de clarificare, de constientizare. Aceasta este adevărata muncă a omului în desăvârsirea propriei creatii. Si nu promite aplauze din partea lumii... mai degrabă huiduieli... din partea unei lumi imature.
    *
    Cum stăteau de fapt lucrurile cu făptura umană inocentiană
    Amintisem în povestea noastră ceva despre o „sămânţă de viaţă” şi altundeva despre „umbră”. Mai întâi să vedem ce e cu ele. Se pare că aici se află secretul ieşirii din nedumerire, spun cei de pe alte planete.
    Cei de pe alte planete, mai evoluate, descoperiseră că legătura cu acea „sămânţă de viaţă” este vitală. Dacă pierdea legătura cu acea „sămânţă de viaţă”, făptura umană nu mai ştia cine este cu adevărat, devenea străină ei însăşi. Şi de acolo începând era dusă încolo şi încoace de toate vitregiile vieţii. Îşi pierdea orientarea naturală, intrinsecă.
    Dar cum se petrecea acea înstrăinare de „sâmburele de viata”?, probabil se întreabă cititorul – dacă nu este un inocenţian „cumsecade”. Căci inocenţienii „cumsecade” nu au întrebări. De aceea ei nici nu citesc cărţi de psihologie. Cărţile de psihologie sunt pentru… bolnavi mintal … spunea o inocenţiană care abia se târa prin viaţă si care tocmai de o carte de psihologie avea nevoie ca să se ridice în picioare…
    Cum se pierdea contactul vital cu aceasta? Pe de o parte este un fapt natural, ce ţine de o anumită fază necesară de dezvoltarea a insului separat. Dar, pe de altă parte, această pierdere a contactului poate căpăta dimensiuni dramatice ….Prin învelirea acelei seminţe de viaţă, au descoperit cei de pe alte planete, mai evoluate. Încet-încet, la unii mai mult, la alţii mai puţin, se creează în jurul acelei seminţe din interiorul omului un înveliş, o crustă, la unii mai groasă, la alţii mai subţire, în functie de circumstantele biografice ale fiecăruia. Puţini sunt cei rămaşi în contact cu această sămânţă de viaţă. Fenomenul acela de învelire, implicit de înstrăinare, începe foarte devreme, încă de când bebeluşul se află în burta mamei, se spune. El simte – din cauza acelei seminţe de viaţă - dacă este dorit, dacă este aşteptat cu bucurie, sau dacă este privit ca o nouă povară a vieţii. Dacă simte că nu este iubit şi aşteptat cu bucurie, bebeluşul simte angoasă şi simte nevoia să se protejeze, simte că vine într-o lume ostilă…


    Angoasa de a fi sortit esecului

    O educaţie prea severă poate cauza un rău durabil copilului care nu mai găseşte în el însuşi resursele suficiente pentru a reacţiona. Pentru el, un „superior” va rămâne individul de care te temi. Veşnicele şi abuzivele „trebuie” şi „nu trebuie” paralizează spiritul de iniţiativă. Aceste ordine şi aceste interdicţii formează substanţa însăşi din care decurge frustrarea.

    Click pe imagine pentru mai multe detalii.
    Dar cel mai mult se creează acel înveliş în primii ani de viaţă. Părinţi prea autoritari, sau neglijenţi – ca să nu mai vorbim de abuzuri… - fără să-şi dea seama, au impresia că acel ghemuleţ viu nu pricepe nimic dacă nu vorbeşte, dacă nu se poate exprima. Reprimarea reacţiilor naturale ale bebeluşului, ale copilaşului, interdictia de a şi le exprima, toate duc la întărirea acelui înveliş care îl separă pe micul inocenţian de sâmburele de viată din el. Acel înveliş devine, ceea ce psihologii de pe alte planete numesc, umbra inocenţianului în devenire. Mare parte din această umbră este viaţa netrăită, adică reacţiile legitime dar care au fost refulate, de exemplu pentru „ a fi cuminţi”… sau pentru a nu pierde iubirea parentală, pentru a supravietui într-un mediu neprielnic.
    *


    Angoasa născută din neîntelegerile familiale


    Conflictele dintre părinţi declanşează la copii, care sunt martori ai neînţelegerilor, o Angoasă pernicioasă care îi va urmări de-a lungul întregii vieţi. Sufletul copilului a cărui soartă este aceea de a fi zdruncinat între părinţii lui va fi sfâşiat. Sfâşiat într-atât încât, mai târziu, acest copil nu va putea face apel la încrederea lui în sine, nu îşi va putea manifesta capacitatea de a iubi.

    Click pe imagine pentru mai multe detalii

    *
    Umbra se formează, după cum vedeţi, foarte uşor, fără să-ţi dai seama, fără să fie vorba de „părinţi răi”, dar efectele sunt pe termen lung şi pot fi dezastruoase. E suficientă o absentă psihologică a mamei faţă de copil pentru ca urmările asupra viitorului adult să fie dezastruoase (senzatia de vid interior fără fund).
    Cu sigurantă că multi părinti inocentieni vor fi deranjati de cele spuse aici, dar asa stau lucrurile. Copilăria este temelia vietii noastre. Neadaptatii vârstei adulte sunt copiii neiubiti si lipsiti de cuvintele părintilor, au constatat psihologii de pe alte planete mai evoluate.
    Dar a-ti blama propriul copil acum adult că nu este CONFORM NORMEI când tu însuti ca părinte - neglijemt, autoritar sau abuziv - i-ai "frânt" coloana vertebrală, i-ai subminat încrederea în sine - atunci când în toată neputinta lui era în puterea ta - este mai just?
    Nu este vorba de "a da vine pe părinti", ci de "a pune responsabilitatea" pentru deturnarea de la normalul vietii acolo unde este. Cel afectat are nevoie să stie adevărul si să i se recunoască adevărul pentru a iesi din "nenorocire", pentru a putea începe un proces de vindecare. E vorba de începutul unei autonomii care în mod normal ar fi trebuit să-i fi fost asigurată de părinti.

    Un alt strat al umbrei care sufocă sâmburele de viată este frecventarea mediilor fără profunzime, adaptarea la un mediu în dauna fiintei interioare, adevărate. Si dacă, peste înstrăinarea din familie, se mai adaugă si feedback-ul negativ din partea unei comunităti imature traseul vietii este deja decis. A sta într-un mediu din partea căruia nu primesti ca oglindire decât o imagine redusă, urâtită, pe măsura nivelului de perceptie al mediului respectiv, poate fi la fel de dăunător ca non iubirea din familie.
    Şi astfel, sâmburele de viaţă este înghiţit de această umbră care s-a creat în timp. Şi inocenţianul respectiv, despărţit fiind de acest „sâmbure de viaţă”, pierde contactul cu sine însuşi, şi cu Viaţa care animă sâmburele de viaţă din el, pierde puterea de a trăi.
    Acea umbră care împiedică accesul omului la "sâmburele de viată" din el este compusă dintr-o multime de voci: fricile noastre, sentimentele de vină (unele pot fi complet injuste dar trebuie lămurite; altele însă pot fi juste si trebuie recunoscute si asumate), credintele noastre false. Este ca o cutie neagră. Cu atât mai periculoasă cu cât este departe de lumina constiintei.
    Vocea fiintei esentiale din om poate fi efectiv acoperită de vacarmul acestor voci.
    Omul se poate împrieteni cu umbra, privind-o direct în fată si aducând-o la lumina constiintei. O problemă pe cât de simplă si de salutară pe atât de imposibilă atunci când omul refuză să vadă realitatea, refuză să se confrunte cu DUREREA CONSTIENTIZĂRII propriei functionări.

    Cum se poate iesi din această fatalitate?
    Cel mai sigur mijloc care îi poate ajuta pe inocentieni să-si regăsească sâmburele de viată din ei este CONSTIENTIZAREA PROPRIILOR DISFUNCTIONALITĂTI din existentă si INFORMAREA cu privire la CUM si DE CE FUNCTIONEAZĂ asa prin citirea unor CĂRTI bune DE PSIHOLOGIE.
    Rostul crizelor din viată este atentionarea că ceva trebuie schimbat, uneori chiar directia de mers...
    Uneori abia ajuns într-o fundătură omul află că trebuie să schimbe sensul.
    Însă, asa cum se constată pe planeta Inocentia, întrebarea Marelui Învăţător de pe vremuri: „Vrei să te faci sănătos?” nu era nici pe departe retorică…
    În cazuri exceptionale, se poate întâmpla o breşă, o spărtură în acea carapace. Se poate întâmpla un miracol şi omul să găsească, fie şi numai pentru o clipă, legătura pierdută, comoara de viaţă din el. Dar acea clipă schimbă totul. Pentru că omul regăseşte contactul cu Viaţa şi devine viu. Şi abia apoi începe adevărata muncă a omului, aceea de a deveni întreg, prin conştientizarea treptată şi integrarea Umbrei.Omul află secretul Umbrei: umbra este partea lipsă din individualitatea lui. Şi aici începe scandalul. Omul află cine este el cu adevărat abia prin regăsirea legăturii pierdute cu Viaţa. El trebuie şi vrea să devină întreg, real, adevărat, iar cei care merg prin viată în caravane nu se pot obişnui cu cineva care iese din rând, care le strică socotelile. Pentru că cel întreg, care trăieste CONSTIENT, este în general destul de diferit de cel de dinainte, de dinainte de integrarea Umbrei… E simplu de înteles de ce: dacă mare parte din personalitatea lui a fost până atunci încătusată în umbră.
    Din analizele făcute asupra fenomenului breşei de cei de pe alte planete, mai evoluate, se pare că de om depinde, mai mult decât s-ar crede. Atitudinea omului poate favoriza apariţia breşei. După cum tot asa, atitudinea omului care se autoamăgeste, mintindu-se pe sine, îl îndepărtează de posibilitatea bresei care este strâns legată de ADEVĂR, de RECUNOASTEREA REALITATII. Iar inocentienii erau mari maestri în evitarea adevărului incomod despre ei însisi.
    Inadaptabilul
    Rareori, în mod miraculos, se întâmpla ca, ici-colo câte unul dintre localnicii de pe planeta Inocenţia, dintre cei aşa–zişi inadaptabili, mai frământat de întrebări, să aibă parte de un fel de „iluminare”. Se întâmpla, pe neaşteptate, pentru el, după multă aşteptare de răspunsuri la marile întrebări ale vieţii, să se facă o spărtură în ceaţă: ocazie cu care fericitul „deşteptat” constata cauza simplă a acestui fenomen: el (şi toţi ceilalţi) avea pe ochi, fără să ştie, un fel de văl care îi întuneca vederea, o limita la simple întrezăriri şi oamenii vedeau doar nişte umbre ameninţătoare. Nu dura mult, dar acea clipă de graţie schimba totulpentru respectivul ins: ceea ce vedea în acea clipă de lumină era atât de diferit de ceea ce se vede de obicei prin ceaţa ameninţătoare. Ceea ce „trebuie” să fie el era cu totul altceva decât a-fi-cel-mai-bine-văzut-din-ceaţă. Omul întâlnise Marea Generozitate… Era copleşit de fericire. Dinspre Marea Generozitate simţea o chemare, se aştepta de la el un răspuns. Marea Generozitatea avea nevoie de el ca să se exprime în lume. Omul nu putea decât să I se consacre. Viaţa abia a început!, simţea insul deşteptat din ceaţă. Fericirea rămânea mult timp după aceea, chiar dacă domolindu-se treptat, dar fără ca omul să fie cuprins de regrete. Pentru că avea şi o promisiune. De el depindea ca această comuniune vitală cu Totul, cu Marea Generozitate, să continue. Marea Generozitate era mereu prezentă. De om depindea să fie prezent Prezenţei. De aici se năştea si o anumita Exigenta pentru om.

    Leonid Afremov - SILLENCE OF THE FALL
    Nu era o iluzie. Căci ce iluzie ar fi aceea care îl poate schimba pe un om din temelii? Pentru că ceea ce se întâmpla după aceea era o reală metamorfoză: omul devenea un altul. Cel „deşteptat din ceaţă” afla în curând explicaţia reală a vălului de pe ochi: mecanismul interior din corpul lui, un fel de ceas ce întreţinea viaţa, schimbul cu Totul, era înţepenit, se blocase de multă vreme, încă din copilărie, era chiar ruginit. În absenţa acelui contact vital, se secreta vălul de pe ochi. Deblocarea mecanismului necesita luciditate, iar luciditatea doare uneori, şi determinare. În travaliul de diagnosticare a blocajelor mecanismului vital omul se folosea de ingratitudinile vieţii si de disfuncţionalităţile lui. Mecanismul trebuia deblocat cu o grijă minuţioasă, specifică în fiecare caz, şi, astfel, era repus în mişcare: vălul de pe ochi dispărea de la sine, omul era din nou conectat cu Totul, schimbul funcţiona, omul trăia: era viu şi plin de entuziasm. Se hrănea şi creştea din această comuniune cu Totul. Ajungea, astfel, să stea bine în el însuşi. Reconectat cu Totul fiind, simţea că totul este posibil, că nimic nu este imposibil. Deborda de bucurie, de viată...
    Desi nu totul în viată era mereu roz. Si nu devenise imun la durere, dimpotrivă. Uneori viata îi punea în faţă o adevărată otravă mortală pentru suflet de digerat si pe care trebuia să o integreze. Încet-încet, degustând constient amărăciune după amărăciune, dialogând cu vocile ridiculizatoare ale trecutului si abandonându-se Totului, odihnindu-se acolo... si, în final, după digerarea "jăraticului", simtea că a mai crescut un pic...
    Dar dobândise curajul de a trăi, bucuria de a trăi. Se ridicase în picioare! Reuşea în tot ce întreprindea. Era invidiat de unii. Dar nimeni nu realiza că această reuşită se datora tocmai ieşirii din ceaţă, tocmai schimbării felului de a gândi,depanării mecanismului vital interior, cu un cuvânt curajului de a se schimba. Uitau că până nu demult era printre cei mai nenorociţi oameni. Şi acum era ca unul ieşit din mormânt, strălucind de viaţă. Era mai viu decât cei care nu fuseseră în mormânt. Şi sansa acestei vieti o avea fiecare…
    Pentru cel „deşteptat din ceaţă” ceaţa devenise de acum transparentă. Omul identificase mai întâi fenomenul în el însuşi şi acum îl vedea limpede şi în ceilalţi. Vedea mecanismul lor interior blocat. El nu putea să mai stea la porţi, aşa ca ceilalţi, povestind cu ei şi mirându-se de ce se întâmplă pe lumea asta şi fără a face nimic. Se simţea răspunzător de ei, de fiinţa lor interioară mai exact. Era solidar cu fiinta din ei, cu Fiinta din fiinta lor interioară. Percepea Fiinţa sufocată din ei şi sursa nefericirii lor. Şi doar el vedea asta. El nu putea să ofere compătimire încurajând omul să rămână neschimbat. El vedea soluţia. Însă devenea incomod pentru ceilalţi. Unii îl numeau prea radical, uitând că radical venea tocmai de la „rădăcină”, de la rădăcina lucrurilor, de la Rădăcina Vietii.
    Dorinţa lui cea mai mare, după ce întâlnise Marea Generozitate, era să împărtăşească şi altora „secretul” aflat, secretul vietii. Devenea un militant…dar… în mod ciudat, nu avea cu cine să vorbească. Nimeni nu-l înţelegea. Nici măcar heralzii nu pricepeau nimic, erau tot în ceaţă… Era o adevărată hărtuială să discute cu cei din ceată, cu cei cu o perspectivă înfantilă asupra vietii. Nu vedeau acelasi lucru. Toţi erau atât de familiari cu lumea umbrelor, din generaţie în generaţie, încât nu exista punte de comunicare între ei.
    Cel „deşteptat din ceaţă” devenise însă si un incomod pentru comunitatea bazată pe relaţii înceţoşate. El vedea limpede, învăţase să stea bine în el însuşi, să trăiască într-un mod just şi să se relaţioneze just la ceilalţi, să vadă lucrurile clar, să meargă direct la ţintă. Nu cultiva şi nu avea de ce să tolereze relaţii înceţoşate. Respecta viaţa autentică din fiecare, dar detesta simulacrele de viaţă… Devenise un alt fel de inadaptat: nu mai accepta să trăiască în ceaţă… voia să trăiască normal...
    El regăsise de fapt nimic altceva decât normalul vieţii..., normalul uman, normal care totuşi era extraordinar...
    Iubirea-monstru
    - un basm psihologic -
    „Viaţa unei familii seamănă cu un aisberg:
    majoritatea oamenilor cunosc doar o zecime
    din ceea ce se întâmplă - zecimea pe care o văd şi o aud”
    Virginia Satir
    A fost odată pe planeta Inocenţia un băieţel care se numea Scufiţă Roşie şi care nu voia să crească mare. Era atât de speriat în fata vietii şi de hotărât să nu crească mare încât până şi şira spinării a trebuit să se curbeze în formă de S pentru a se încadra în înălţimea la care voia să rămână Scufiţă Roşie.
    Dar anii au trecut si totusi Scufită Rosie ajunsese, chiar si fără să vrea, la o vârstă matură.

    Într-una din zile, Scufiţă Roşie s-a întâlnit, prin ceaţa specifică Inocenţiei, cu Lupul cel hapsân şi viclean. Scufiţă Roşie era mic şi neajutorat şi, deşi avea o vârstă care impunea maturitatea, nu învăţase încă să trăiască pe picioarele lui şi voia să rămână mereu aşa: un copil care să fie dus de cineva de mânuţă. Lupul cel viclean şi hapsân era, desigur, deghizat, dar atât de reuşit încât rămâneai mut de uimire: un „înger de femeie” cum ar spune poeţii. O mironosiţă drăgălaşă, din care radia o bunătate ca de mamă… Avea în ea ceva special, un fel de a fi „Hai să te iau în braţe” cu care pur şi simplu l-a topit pe Scufiţă Roşie. Era exact ce-şi dorea Scufiţă Roşie mai mult şi mai mult. Nici nu-i de mirare că Scufiţă Roşie nu a mai stat pe gânduri şi repede s-au decis să se facă împreună. Scufiţă Roşie şi-a anunţat părinţii că face nunta. Chiar dacă apucaseră ei s-o vadă odată într-o vizită pe acolo, părinţii nu erau deloc încântaţi de o străină de departe. Dar Scufiţă Roşie era mai mult decât hotărât. Iar Lupului puţin îi păsa de ce gândeau părinţii lui Scufiţă Roşie, el fusese la faţa locului, se documentase bine şi îi convenea: îl iubea pe Scufiţă Roşie! Şi îl va apăra de toţi duşmanii, reali sau imaginari! Si mai ales de familia lui!...Aşa că zis şi făcut.

    Cenuşăreasa şi cu frăţiorul ei, mai mic, Scufiţă Roşie
    în vremurile bune
    Întâmplător, oraşul în care trăia pe atunci Cenuşăreasa, surioara lui Scufiţă Roşie, era foarte aproape de sătucul de unde se trăgea Lupul şi unde urma să aibă loc nunta. Însă Scufiţă Roşie şi Lupul nu au invitat-o pe Cenuşăreasă la nunta lor.Oricât era Cenuşăreasa de obişnuită cu statutul ei de cenuşăreasă de o viaţă, nu se poate spune că nu a durut-o acest gest din partea lor. Oricum nu ar fi mers, nu de altceva, însă era de felul ei o fiinţă retrasă. Aşa era ea de când era mică. Si poate că nu întâmplător. Dar să vii în casa ei împreună cu Lupul şi să nu o inviţi la nuntă! Era uimită şi Cenuşăreasa de aşa atitudine…Nu ştia ce să creadă… Nici mama lor nu era împăcată cu această atitudine a lui Scufiţă Roşie: „Nici eu nu merg la nuntă, dacă pe tine fratele tău nu te invită!” i-a spus ea Cenuşăresei foarte hotărâtă şi într-adevăr nu a mers.
    Cenuşăreasa era obişnuită să rabde multe şi îi era totuşi milă de Scufiţă Roşie. De când a apărut frăţiorul ei pe lume a avut o atitudine ocrotitoare faţă de el. Cum să nu fie nimeni din partea lui de faţă la nunta frăţiorului ei? Aşa că ea a decis cum să facă să fie bine: vom merge la cununia religioasă că acolo nu ne trebuie invitaţie. Şi aşa au făcut: au mers amândouă, Cenuşăreasa şi mama ei, cu autobuzul până în satul unde avea loc cununia, la biserica din sat, au asistat la slujba de cununie, apoi i-au felicitat pe cei doi miri, le-au urat fericire şi s-au întors cu autobuzul în oraş la casa Cenuşăresei. Scufiţă Roşie şi-a serbat nunta numai cu rudele Lupului: fraţii şi surorile Lupului şi familiile lor, şi părinţii Lupului. Şi nu părea să aibă nici un regret şi nici o jenă faţă de familia lui de sânge. Se simţea pe cai mari, cum se spune.
    Apoi viaţa a continuat cu bune şi cu rele ca la toată lumea. Însă era multă derută în familia lui Scufiţă Roşie după venirea Lupului în familie. Erau o familie de oameni harnici şi cu bun simţ, „cuminţi”, care şi-au făcut un rost în viaţă muncind ei înşişi din greu o viaţă întreagă. Aveau ce să le dea de acum copiilor lor pentru care au muncit atâta. Spre deosebire de familia Lupului în care toţi erau în mare nevoie încă de atunci. Părinţii lui Scufiţă Roşie încă munceau şi se întreţineau singuri, ba aveau şi ce să le dea tinerilor. Sperau să aibă o bătrâneţe liniştită şi aşteptau, de ce nu, un respect decent din partea tinerei familii.
    Însă Scufiţă Roşie parcă se schimbase după asocierea cu Lupul. De unde până atunci se simţea mic şi neajutorat, acum, în alianţă cu Lupul, se simţea mare şi tare, gata să-şi înfrunte şi propria familie dacă trebuie, familia de sânge. Spre deosebire de Scufiţă Roşie, Lupul avea alte principii, ascunse desigur: „Eu nu-mi uit rudele de sânge”. Şi chiar aşa era. Rudele Lupului erau singurele importante pentru tânăra familie. Erau tratate cu mare cinste încă de la început. Mama lui Scufiţă Roşie era tare necăjită de această situaţie. Vedea că era tratată ca o slujnică de către cei doi, în fapt. Nici vorbă de mulţumire, de respect, de recunoştinţă. Când se gândeau la ea, cei doi aveau automat în minte întrebarea:Oare la ce ne mai poate fi de folos… „mama”? Deşi Lupul era mereu zâmbitor, aparent prietenos… Aveau o tactică adecvată, dar perversă: cu zâmbetul pe buze şi glumind îţi comunicau că ţi-au făcut program de lucru. Multă frământare a creat în familie Lupul-mironosiţă, mai întâi mamei şi apoi, după moarte ei, Cenuşăresei. Nu părea să aibă nici urmă de răutate.Aparenţa lui prietenoasă era foarte derutantă. Şi tulburarea cu atât mai mare pentru că nu găseai explicaţia a ceea ce se întâmplă…
    În schimb Lupului îi convenea de minune situaţia. Eu am nimerit cel mai bine dintre toţi fraţii şi surorile mele. Se miră, se bucură dar, uimitor lucru,… Lupului-mironosiţă îi este complet străină recunoştinţaBa chiar are să dea şi la alţii, spune el, gândindu-se la rudele lui de sânge în mare nevoie, care mai de care. A ajuns exact unde trebuie. Singura problemă era că… are cam mult de aşteptat… „Cât mai poate dura?” va fi întrebarea lui la fiecare fază în atingerea scopului de pe agenda lui.
    Lupul nostru este foarte adaptabil. Şi fără complexe. A nimerit într-un mediu de oameni „cuminţi”? Cu atât mai bine! Este rolul care îi place lui cel mai mult. La rolul acesta de „fetiţă cuminte” stă el cel mai bine. Va face figuraţie! Şi va trage sforile! Pentru că Lupul cel hapsân şi viclean nu se omoară cu munca, spre deosebire de familia în care a ajuns. De ce să munceşti când o poate face altcineva în locul tău?
    Lupul nostru are o deviză de viaţă mai sănătoasă:

    La plăcinte înainte, la război înapoi!”


    Lupul cel hrăpăreţ şi viclean
    care „nu-şi uită rudele de sânge”

    ”Ai grijă la moştenire!”-
    avertismentul îngrijorat al mamei către Cenuşăreasă, în două rânduri,
    după ce a văzut cum e Lupul şi care e situaţia în familia lui Scufiţă Roşie.
    Pentru el viaţa este simplă şi amuzantă. Pentru că Lupul nostru adoră să tragă sforile! Imaginaţi-vă: să tragi sforile cu răbdare şi atenţie, cu discreţie, calculat. Şi apoi să te uiţi la efectele produse de care se miră toţi şi pe care nimeni nu şi le explică. Şi nimeni să nu bănuiască! E suficient să ai pe mână o singură marionetă şi ceilalţi vor reacţiona la provocările ei. Tragi strâns de sfoară şi personajul mânuit (asmuţit) se încordează, se înfurie pe ceilalţi, se zburleşte la ei, îi zgârâie şi îi scuipă, ceilalţi reacţionează şi ei pe măsură şi pe bună dreptate: se zburlesc la el sau se întristează, se supără, se distanţează, reacţionând fiecare în felul lui, dar oricum zâzania este întreţinută. Apoi laşi sfoara mai liberă – având grijă şi de eventualele resturi de conştiinţă ale marionetei manevrate, dar şi de păstrarea unei anumite imagini - şi situaţia din familie se relaxează… Iar tu, în tot acest timp, zâmbeşti cu o seninătate şi o bunăvoinţă largă, blândă şi dulce, vecină cu evlavia care se degajă din unele icoane... Personajul mânuit pe care l-ai asmuţit împotriva celorlalţi şi şi-a cules ostilitatea meritată, trist, nedumerit şi deprimat, se întoarce spre tine, singura lui izbăvire, Lupul cel puternic, hapsân şi viclean, în a cărui privire regăseşte acelaşi neschimbat şi cald: Hai să te iau în braţe! Şi astfel se cimentează tot mai mult convingerea lui Scufiţă Roşie că fără „Lupul lui cel bun” - el nu poate trăi. În atâta ostilitate în propria familie…
    Obiectivul Lupului este clar:fără să muncească, el va avea TOTUL. Pur şi simplu trăgând sforile. Calculat şi cu multă artă de învăluire. Nu o va face pentru el personal, desigur. Ci, „de dragul lui Scufiţă Roşie”. Este convins de aceasta. Şi o spune cu atâta evlavie… de aproape că-ţi dau lacrimile dacă eşti un inocentian veritabil... Numai şi numai de dragul lui Scufiţă Roşie! Şi ca să-şi dovedească devotamentul, Lupul îi strecoară încet-încet în cap lui Scufiţă Roşie, cu multă drăgălăşenie şi constanţă, ideea că lui se cuvine totul, că Cenuşăreasa nu merită nimic, nu face nimic, că este aşa şi pe dincolo…
    Nici nu mai trebuie să munceşti nimic!, constată bucuros pe parcurs Lupul. Doar să exişti. Pe post de muză inspiratoare… şi să întreţii „vraja”…
    Ce joc interesant e viaţa!
    îşi spune Lupul.
    Şi ce distractiv! exclamă el, neputându-se abţine să nu facă nişte tumbe de veselie.
    Oare la ce se zbat şi se frământă ceilalţi atâta?
    Ce fraieri!...

    ***
    Una din pasiunile Lupului, dacă nu chiar cea mai mare, este aceea de a povesti. La nesfârşit. Acasă povestea de la serviciu, şi la serviciu povestea de acasă. Nu puteai să fii decât neplăcut surprins să constaţi câte lucruri din viaţa ta personală sunt vânturate peste tot pe unde ajunge el, prezentate desigur din puţina lui pricepere si din auzite. În plus, Lupul are un mod atât de „binevoitor” de a vorbi încât nici nu-ţi dai seama cum persoana despre care vorbeşte cu o anumită amabilitate este prezentată defavorabil, dar „treacă de la mine…” spune el, mimând o mârinimie de martir. Căci Lupul este foarte grijuliu cu imaginea lui… La primul serviciu a fost pus, cu toată super-competenţa lui, pe prima listă de şomaj. După şomaj şi mult post-şomaj, neştiind să facă nimic altceva, ajuns la un al doilea serviciu mult mai insignifiant şi, aplicând aceeaşi politică, una din colege a trebuit să plece. „Din cauza mea!”… se mira Lupul nedumerit. "Eu, nu!" e replica ce îi stă pe buze în astfel de situatii.
    Dar Lupul nu-şi face probleme. Modul lui de a răzbi în viaţă nu e munca, nici calificarea, nici competenţa, ci figuraţia, subminarea posibililor rivali, şi trasul sforilor. Singura problemă a Lupului în familia extinsă este că trebuie să aştepte. O nerăbdare care nu întârzie să răbufnească. Şi, colac peste pupăză, mai apare şi Cenuşăreasa care se întoarce acasă după mulţi ani, se mută mai aproape de casă, o situaţie neprevăzută şi care le cam strica celor doi planurile iniţiale, mai de anvergură… Lupul a mirosit imediat pericolul înjumătăţirii „caşcavalului” creat de întoarcerea Cenuşăresei... şi a avut grijă să-şi perfecţioneze strategia.
    Cel mic era încă un nevinovat si căutând prin podul casei a găsit carnetele de note de la scoală ale celor doi frati si si-a spus concluzia cu voce tare - asa cum obisnuia el să-si spună părerile încă de mic - în familie: "Tusi a avut note mai bune decât tati la scoală!"... O undă de nemultumire si de îngrijorare trecu pe fata Lupului, urmată de o mină severă si hotărâtă: las' că va avea el grijă...
    Şi aşa a început Cenuşăreasa să afle că are tot felul de „hibe” în mintea lui Scufiţă Roşie, de se tot mira cum e posibil aşa ceva: să fii atât de prost văzută în propria familie, mai prost decât oriunde… Era mai „şcolită” decât ei, învăţa mereu ceva nou, muncea mult, câştiga bine, la un moment dat câştiga mai mult decât toţi cei trei laolaltă din „onorabila familie inteligentă”. Nu avusese nicio perioadă de şomaj, spre deosebire de cei doi care avuseseră lungi perioade de odihnă, de nefăcut nimic. În timp ce ea avea la un moment dat încă trei slujbe "partiale" pe lângă cea de bază. Nu pricepea de ce este atât de „turbat” Scufiţă Roşie împotriva ei. Ce bine ar fi fost dacă Cenuşăreasa ar fi ştiut care este situaţia reală, care este motivul de fond: interesul Lupului şi „nerozia” lui Scufiţă Roşie care s-a lăsat prostit atât de uşor, dar atât de grav. De cât chin şi frământare ar fi fost scutită… Dar Cenusăreasa se trăgea si ea din Inocentia... Avea multe de învătat!
    ***
    Scenă de familie fericită
    Nerăbdarea Lupului nu a întârziat să se arate. Nu făţiş, ci prin intermediar, prin „păpuşa mânuită”. Numai ce s-au pomenit "bătrânii" care îşi vedeau de lucrul lor că Scufiţă Roşie a venit nervos acasă la ei, la un sfârşit de săptămână, a strigat la ei, la toţi, era mânios pe toată familia lui, le-a reproşat părinţilor că „ţin totul pe numele lor…” „Şi dacă voi veti trăi 90 de ani…” le-a strigat el mânios în faţă celor doi părinţi ai lui. Şi, ca să ştie cu cine au de a face, nici nu a mai vorbit cu sărmanii bătrâni. Bineînţeles, Lupul cel hapsân şi viclean nici usturoi nu a mâncat şi nici gura nu-i mirosea, cum se spune: apărea în aceeaşi deghizare de mironosiţă că nici nu bănuiai că are vreo legătură. Nici prin minte nu-ţi trecea. Cenuşăreasa se mira şi se întreba de unde atâta linişte pe chipul mironosiţei, în mijlocul tulburării generale din familie. Era tare naivă Cenuşăreasa pe vremea aceea...Nici vorbă să bănuiască că Lupul deghizat în mironosită are agenda lui în familia lor...
    În zilele următoare Cenuşăreasa a căutat să medieze conflictul, să îl înduplece pe Scufiţă Roşie să privească altfel spre părinţi, mai cu omenie, i-a adus aminte ce viaţă grea au avut şi cât au muncit ca să aibă ceea ce au. În fine asta a trecut cumva, părinţii au rămas fermi în decizia lor – simţeau ei că ceva nu e în regulă. „Cât trăim nu dăm nimic la nimeni!” a spus mama, singura autoritate morală din familie. Dar cea mai afectată a fost tot ea… Ceva se rupsese în sufletul ei. Poate că nu întâmplător după aceea, după ce făcuse o muncă peste puterile ei de femeie, a căzut bolnavă, ba de una, ba de alta… ea care până atunci avea o sănătate de fier şi o bucurie de a trăi, de a lucra, neobosită. Parcă se temea să nu ajungă la 90 de ani… Desigur, bolnavă fiind, păpuşarul îi lăsa liberă sfoara lui Scufiţă Roşie ca să se ocupe, vizibil pentru toată lumea, de „mama”…
    ***
    Până a nu se îmbolnăvi, mama lui Scufiţă Roşie a apucat o singură dată să aibă o discuţie cu Scufiţă Roşie, într-o situaţie în care cei 3 au întristat-o foarte mult, deşi Cenuşăreasa o prevenise să nu meargă cu ei în excursie că n-o să fie bine. Într-o gară, aşteptând tristă trenul ei de întoarcere acasă din „excursie”, a discutat puţin cu Scufiţă Roşie şi i-a atras atunci atenţia, cu blândeţe, asupra felului nedrept în care îşi trata si sora. I-a amintit un episod în care sora lui l-a ajutat, i-a subliniat atitudinea pe care o avusese sora lui faţă de el. atunci când l-a văzut atât de neajutorat. Dar umanizarea lui Scufiţă Roşie nu ţinea mult. Se petrecea un fenomen ciudat. Şi inexplicabil. De cum intră sub influenţa Lupului, Scufiţă Roşie devine cumva… „turbat” împotriva propriei familii. Şi mai ales împotriva Cenuşăresei. Cu siguranţă că Lupul nu strigă la el, şi nu-i spune concret ce să facă şi ce să nu facă. Mai mult îi sugerează. Însă Lupul cel şmecher şi-a dat seama de puterea pe care o are asupra lui Scufiţă Roşie, de dependenţa acestuia de el, cum ar spune psihologii de pe alte planete, şi nu trebuie să facă mare lucru ca să-şi transmită mesajele de încurajare sau de descurajare. O tăcere glacială, o iritare, o simplă impresie de supărare de pe faţa Lupului îl aruncă pe Scufiţă Roşie în cea mai neagră disperare. Va face orice ca să regăsească zâmbetul afectuos de pe faţa Lupului, vital pentru el. Aşa funcţioneazădependenţa afectivă gravă de cineva, spun psihologii. Vă puteţi imagina ce dezastru nimicitor ar putea cauza o simplă lacrimă pe faţa Lupului pentru persoana incriminată… Poate că aceasta este arma cea mai puternică a Lupului…deocamdată! În caz de încercare de nesupunere din partea lui Scufiţă Roşie un simplu mârâit ameninţător plutind prin atmosferă readuce lucrurile pe făgaşul normal. Psihologii mai spun că: persoana dependentă preia modul de a vedea, preferinţele, opţiunile persoanei de care este dependentă. Ajunge chiar să semene cu ea… Scufiţă Roşie ajunsese să mintă exact ca şi Lupul, cu aceeaşi expresie de mironosiţă, făcând pe martirul, cu ochii în pământ în timp ce spunea o minciună sfruntată… S-a identificat în aşa măsură cu Lupul încât nici nu mai gândea cu capul lui.
    Pe neaşteptate, după mulţi ani, cei din familie află o veste extrem de dureroasă: mama Cenuşăresei şi a lui Scufiţă Roşie - sufletul familiei - este grav bolnavă şi medicii îi mai dădeau doar 6 săptămâni de trăit…avea 80 de ani…
    Când a aflat că „mama” mai are doar şase săptămâni de trăit, Lupul a fost cuprins în sinea lui de frenezie: în sfârşit, de când aştepta! Va dispărea singura lui piedică reală în atingerea OBIECTIVULUI. Aşa că şi-a dat toată silinţa... să facă impresie, parcă intrase în campanie electorală. O campanie deşănţată pentru cei care ar fi cunoscut realitatea, doar că nimeni nu cunoştea realitatea, în afară de Cenuşăreasă. Numai ea vedea minciuna sfruntată care se etala fără ruşine peste tot – toate acestea numai prin strădania Lupului „devotat şi dezinteresat”, "numai şi numai de dragul lui Scufiţă Roşie".
    Femeile din salonul de la spital sunt fermecate:„Ce noră de milioane are bătrâna…” – aprecierile se datorau "farmecului" Lupului deghizat în mironosiţă evlavioasă care le împărţea zilnic prăjituri (de la serviciu, cadou generos de la şefa cea „nepricepută” a Lupului…). Era mirată si contrariată inclusiv "bătrâna" de această situatie dar în starea în care se afla nu avea cum să protesteze... Pe de altă parte, tot ce făcea sau spunea Cenuşăreasa era motiv de iritare pentru Scufiţă Roşie. Ce explozie de ură au avut cei doi faţă de Cenuşăreasa când aceasta a rămas în spital toată noaptea după operaţia mamei! Cu rost bineînţeles! Cenuşăreasa nu înţelegea cu ce a greşit, ce rău a făcut, ce-o fi în capul lor de au devenit atât de câinosi fată de ea?… De parcă nu ar fi avut şi aşa destulă durere!
    Imediat după moartea mamei a fost un adevărat pelerinaj al rudelor Lupului… Nu plecau bine unii şi veneau imediat alţii… A fost mare veselie pentru ei... Erau plimbaţi peste tot cu mare cinste de către Scufiţă Roşie. Pentru Cenuşăreasa nu mai rămâneau decât nervii lui, epuizat de atâta amabilitate.
    Odată cu mama, Cenuşăreasa şi-a pierdut şi iluzia de familie pe care credea că o are. Simţea o distanţare rece din partea lor, o ostilitate mai exact. De parcă deveniseră dintr-odată străini, nu mai erau fraţi, se mira Cenusăreasa. O tratau ca pe o instrusă. Până şi „cel mic”, acum mare deja, pe care Cenuşăreasa îl adorase şi cu care fusese atât de generoasă, îşi arătase colţii… Tonul pe care se discuta în familia lor despre Cenuşăreasa şi-a făcut efectul şi asupra lui. Dacă îl auzi pe tati spunând cu atâta ură :„şi soră-mea este a dracului” nu-ţi mai pui problema cât e de reală situaţia prezentată de Lupul înlăcrimat, dacă nu cumva a fost refuzat pe bună dreptate…
    După moartea mamei, din toate părţile pe unde ajungea Lupul cu poveştile lui, de la puţinele rude, destul de depărtate şi acestea, pe care le mai aveau Cenuşăreasa şi Scufiţă Roşie, la urechile Cenuşăresei veneau aceleaşi veşti ce sunau a reclamă, a campanie electorală : „Nu ştiam că atât de mult a ţinut Scufiţă Roşie la mamă-sa!”. Era o uimire generală, pe vale! Cenuşăreasa era mirată, nu pricepea la început fenomenul, rostul minciunii deşănţate care plutea peste tot şi pe care o ştia numai ea: aceştia doi aveau mai mult timp pt. mama după ce murise, decât înainte! După ce timp de doi ani nu şi-au găsit nici o singură dată timp de ea să-i asculte rugămintea minimă, pe care a avut-o la ei, de a o scoate măcar o dată, într-o duminică, la pădure, acum cei doi treceau ostentativ pe la mormânt, fără nici un rost. Dar avea un rost mare, mare, veţi vedea imediat… A trage sforile face parte din munca Lupului, din aportul lui…
    Nu e de mirare că, odată cu boala şi moartea mamei, Scufiţă Roşie a devenit total dependent de Lupul cel hapsân. Era convins că fără sprijinul Lupului nu ar fi putut traversa toate necazurile, care nu erau puţine. Mai ales când dai cu bocancul în singura căreia îi pasă cu adevărat de tine! Şi Lupul a simţit încrederea oarbă a lui Scufiţă Roşie. Şi a căpătat curaj şi mai mare. Ce bun e Lupul…, îşi spuse înduioşat până la lacrimi Scufiţă Roşie, faţă de reaua de soră-mea., Nimeni nu mă iubeşte ca Lupul… Lupul merită să aibă totul pus la picioare. Nemernica de soră-mea! Voi avea eu grijă! Dar cel mai grav lucru a fost că nu mai gândea nimic cu capul lui. S-a predat cu totul pe mâinile Lupului într-o încredere oarbă: Lupul îi vrea binele si soră-sa îi vrea răul, era clar pentru Scufită Rosie. Si, drept urmare, asa si îsi trata sora care nu mai stia cum să iasă din acest cosmar neasteptat.
    ***
    Nici nu a murit bine „bătrâna” că Lupul cel hrăpăreţ şi investit cu noi puteri a şi trecut la butoane. Să aibă controlul asupra a tot şi să facă el regulile. De parcă el era stăpân pe toată moştenirea, iar cei doi moştenitori în drept erau de un rang mai mic şi trebuiau să se supună regulilor făcute de el.În timp ce Cenuşăreasa era preocupată, nu de dreptul ei, ci cum să găsească o rezolvare optimă, aşa încât „bătrânul” să fie bine îngrijit şi ei toţi să-şi poată vedea de serviciu, Lupul a schimbat imediat regulile verbale lăsate de părinţii celor doi într-un dispreţ total faţă de Cenuşăreasa şi de dreptul ei de la părinţii ei. Regulile stabilite de părinţi erau simple, clare şi juste. Însă Lupul s-a făcut că uită atât de datoria lor de a-şi asuma îngrijirea „bătrânului” odată cu partea leului din mostenire, cât şi de datoria de a restitui Cenuşăresei dreptul ei,aflat formal pe numele lui Scufiţă Roşie. Avea el politica lui: La plăcinte înainte, la război înapoi.
    Aşa că au tergiversat şi au făcut figuraţie şi au învârtit-o pe degete pe Cenuşăreasa ani de zile. Caci Scufita Rosie al nostru era mare specialist în a spune una si în a face alta si în a învârti oamenii pe degete. Le-a exersat atâta de-a lungul vietii încât au devenit modul lui de viata. o arta de a trai de care era cu adevarat mândru. Şi, minune, nu şi-au amintit niciunul cum discutaseră cei doi timp de 20 de ani cu părinţii. Mai ales Lupul făcea o figuraţie de mironosiţă devotată soţului de lua ochii tuturor inocentienilor. Cea care a fost blamată de toţi a fost Cenuşăreasa: pe ea „nu o interesează de tatăl ei”… o forfecau femeile de pe strada lor. Dar ea nu mai avea cu cine să discute pe planeta Inocentia. Scufiţă Roşie a devenit încet-încet de nerecunoscut pentru Cenuşăreasa care nu-şi explica de ce fratele ei a devenit atât de duşmănos cu ea. Devenise un străin dusmănos care i-a impus hotărârea lor. Şi în final va căpăta şi ea dreptul ei … fie şi după moarte… El discuta numai de pe poziţii de forţă cu Cenuşăreasa, având dreptul ei pe numele lui. Actele le luaseră ei pe toate, Cenuşăreasa avusese încredere, nici nu bănuia la acel moment ce o să urmeze. Nemaigândind deloc cu capul lui, dar subjugat complet de Lupul cel hapsân, Scufiţă Roşie a devenit un fel de buzdugan mânios în mâna Lupului care lovea în Cenuşăreasa decum aceasta încerca să protesteze, să se opună nedreptăţii care i se făcea. Cu mintea lui redusă Scufită Rosie vedea SIMPLU: "Cenusăreasa este tot nemultumită! Nemernica!" si asta spuneau peste tot...
    La o primă întâlnire a lor acolo acasă, la casa părintească, erau cu toţii, Cenuşăreasa le-a zis: „Ce-i al meu să treacă pe numele meu!” Scufiţă Roşie s-a făcut că nu aude. Cenuşăreasa a repetat din nou. Dar Scufiţă Roşie s-a uitat la ea şi, rânjind în barbă, s-a ridicat de la masă lăsând să se înţeleagă: „Las’ că ştim noi ce facem. Noi ţi-am pregătit altceva”. Şi într-adevăr după aceea Lupul i-a spus Cenuşăresei ce plan de lucru făcuseră ei doi...pentru toti desigur.
    A trecut un an sau doi din acest infern de relaţie până când Cenuşăreasa a îndrăznit pentru prima dată, să întrebe la telefon: „De ce noi nu putem face aşa cum face toată lumea? Să ne înţelegem: mie mai puţin şi vouă mai mult.” Răspunsul lui Scufiţă Roşie a venit ca trăsnetul asupra Cenuşăresei: de parcă ea era ultimul om, un gunoi… o nemernică ce îndrăzneste să-si ceară dreptul! Un grobianism de neimaginat, ridiculizare, exagerare, minciună, dispreţ. Cenuşăreasa nu putea să-şi creadă urechilor. Se sufoca de revoltă, indignare… Vorbea de parcă totul era al lui. Şi el „o să-i dea” „jumătate”… care nu era bineînteles jumătate, ci era deja o minciună. „Şi dacă nu faci nimic, îţi dau…”, a urlat Scufiţă Roşie la Cenuşăreasa. De atâta „ne-făcut nimic” cât timp s-a ocupat Cenuşăreasa de îngrijirea „bătrânului” cei doi au avut o linişte şi timp să se plimbe cu rudele Lupului în tot felul de concedii, în toată ţara. Pentru că Lupul se respectă şi are tactica lui. Ca să mai întreţină „flacăra” în familie, adică să îl pună pe jar pe Scufiţă Roşie, Lupul nostru, care prin natura lui suferă de o anumită ipohondrie, îşi mai găseşte câte o boală comună pe care o are toată lumea la vârsta asta. De exemplu osteoporoza. Era ceva la limita minimă. Repede au luat măsuri. Era ceva grav, spunea Scufiţă Roşie, dar fără să precizeze banalitatea cea gravă… Lupul trebuie dus în staţiune de 2 ori pe an. Împreună cu rudele lui de sânge. Şi Cenuşăreasa avea „mai multă” osteoporoză, dar în cazul ei nu conta… ba chiar n-ar strica să fie si "mai multă"…
    Printre exploziile de mânie ale lui Scufiţă Roşie faţă de Cenuşăreasă a doua zi după această explozie, aceasta l-a auzit la un moment dat, în loc de scuze (!), iritat: „Dacă tu nu mai mergi la mormântul lui mami…”. Şi apoi altă perlă: „Dacă ţie îti curg banii printre degete…” Acestea erau argumentele lui (neadevărate nici una, nici alta). Lupul cel hapsân dusese de multă vreme campanie serioasă si asiduă de discreditare a Cenuşăresei pe lângă Scufiţă Roşie. Toate, argumente solide în mintea lui Scufiţă Roşie, cum că Cenuşăreasa - nemernica! - nu merită să-şi primească moştenirea... si de aceea nici nu i-o dă...
    Un lucru era foarte clar: subiectul moştenirii cuvenite Cenuşăresei îl făcea să turbeze pe Scufiţă Roşie. Atitudinea lui era ceva de genul: Încearcă numa' si o să vezi tu!...Îi trebuia curaj nu glumă Cenusăresei ca să-l înfrunte de una singură. Si cine îsi doreste scandal? Cu propria familie! Singură fiind...
    ***
    Abia atunci a început Cenuşăreasa să întrezărească mecanismul pus în funcţiune de ani de zile de Lupul cel hapsân, mecanism înlesnit si de „nerozia” lui Scufiţă Roşie. Căci, de ochii lui, Lupul făcea chiar pe împăciuitorul…vedea că are succes...
    Scufiţă Roşie nu se putea împotrivi Lupului. În schimb, „avea liber la figuraţie” câtă vrea, atât timp cât nu costă nimic, cât nu dă nimic, cât nu există riscul să se piardă ceva din ce a acaparat Lupul, fie şi prin samavolnicie. A mai încercat şi în alte rânduri Cenuşăreasa, „cu buna”, dar Scufiţă Roşie este specializat în strecurare şerpuită prin viaţă, ocolind lucrurile clare şi responsabilităţile, învârtind oamenii pe degete, negociind la sânge. Şi aşa a procedat şi cu sora lui, care nu lua măsuri mai radicale tocmai de mila lui, căci vedea situaţia reală în care se află el în propria familie. Si mai ales de mila "bătrânului" aflat la mijloc. Ar fi renuntat Cenusăreasa la oricât din mostenire numai să fie prin bună întelegere. Dar au trecut ani întregi si nici vorbă.
    Cel mai dureros pentru Cenuşăreasa a fost să vadă cum rudele lor, puţine pe care le mai aveau, erau, toate, bine intoxicate de campania mincinoasă a Lupului. Cu cine ar mai fi putut discuta? Când toţi erau atât de fără discernământ, deşi unii ajunseseră la 80 de ani, alţii erau oameni maturi, instruiţi. Erau dintre cei zâmbitori si cântăreti cu care nu puteai discuta la modul adevărat nici o problemă reală de viată.
    Cenuşăreasa nu pricepea ce se întâmplă. Căuta o logică în ce se întâmpla şi nu era niciuna. Totul era distorsionat. Era ceva înnebunitor, un rău pe care nu-l putea numi. Din care nu putea ieşi.Ar fi lăsat oricât din dreptul ei numai să scape din acest infern de familie. Dar...nicicum nu era bine.
    Până la această situaţie Cenusăreasa, care era tare naivă şi de bună credinţă, credea că nu există oameni răi, ci doar oameni răniţi de viaţă. Însă acum a întâlnit, personal, nişte „răniţi” gata să o distrugă dacă ar fi putut. În orice caz, parcă aşteptând, nepăsători, fără milă, să ajungă la limita suportabilului…Nu e de mirare dacă, în această situaţie, Cenuşăreasa îşi dorea mai degrabă să moară decât să mai aibă de a face cu această familie... cu acest "frate"... Dar nu avea de ales…Sau avea, dar nu avea curajul necesar să înfrunte RĂUL…nu-l avea încă…

    Cum nu avea absolut pe nimeni cu care să discute, Cenusăreasa a citit multe cărti de psihologie ca să-si lămurească cum stau lucrurile si cum să iasă din INFERNUL DE FAMILIE în care s-a pomenit. Cărti despre oamenii dominatori, relatie abuzivă, terorism relational, santaj sentimental... cuvinte de care nu se auzise pe planeta Inocentia.
    ***
    Si, în final, după multi ani, când ABSURDITATEA a ajuns la maxim si Cenusăresei i-a fost CLAR ca lumina zilei cum stau lucrurile în fond, aceasta a pus piciorul în prag si a cerut să se facă dreptate: exact asa cum fusese convenit timp de 20 de ani pe când trăiau părintii. N-a fost simplu, dar Cenusăreasa a învătat cât pentru o viată din cele întâmplate, dar mai ales a învătat, absolut singură fiind...printre inocenti..., SĂ SE RIDICE ÎN PICIOARE si să se descurce absolut singură. Si să nu mai astepte nimic bun de la... inocentieni. Si-a adus aminte de atentionarea mamei când a văzut cum este Lupul si care este situatia în familia lui Scufită Rosie : Ť Ai grijă la moştenire ! ť şi i-a venit în minte un gând subit : Ť Ajută-te singur şi Cerul te va ajuta ! ť.
    Acestea au fost încurajările ei. Asa a făcut faţă haitei, batjocurilor, pagubelor si amenintărilor chiriasului încurajat de Lupul-mironosită - desigur "numai si numai de dragul lui Scufită Rosie"... Se amuza si Scufită Rosie împreună cu ceilalti pe seama ei... Asa-i trebuie! Dacă e a dracului! Să vadă cum e să fii singură! Se vede că e nebună! Că are ceva probleme!
    Şi Cenusăreasa a reuşit! A îndrăznit să actioneze si Cerul a ajutat-o! N-a fost chiar atât de simplu, povestea e mult mai lungă si mai dramatică. Şi mai ales a reuşit să scape de acea familie de monştri. Decât asa familie mai bine fără! Şi dusă a fost…
    Însă Cenusăreasa urmărea cu atentie ce se întâmplă cu bătrânul ei tată.
    Dar n-a avut liniste nici după aceea din cauza iresponsabilitătii si a zgârceniei înfiorătoare a Lupului: pe ce a pus mâna Lupul e bine pus. Si uitat pe loc! Iar Scufită Rosie nu se putea opune deloc. A fost strigător la cer cum s-au comportat cu Cenusăreasa. Si a fost strigător la cer cum s-au comportat cu "bătrânul" aflat în îngrijirea lor (teoretic, că practic tot timpul a fost îngrijit de o persoană plătită pentru aceasta), pe banii lui, - un an de zile... Este o vorbă pe planeta Inocentia atunci când nedreptatea este strigătoare la cer: "Asa să ne ajute Dumnezeu la fiecare!"...

    Nu putea să aibă liniste văzându-l tinut în frig, fără haine adecvate, hrănit insuficient. Lăsat la mila femeii care îl îngrijea. Femeie care abia acum îi vedea adevărata fată a Lupului. A mai cumpărat Cenusăreasa niste haine, i-a mai adus din când în când câteva suplimente alimentare, însă astea nu rezolvau problema. Iar Lupul era deranjat de vizitele Cenusăresei la tatăl ei, îi spunea femeii cu nemultumire: "De ce mai vine?". Era deranjat că Cenusăreasa se interesa de cum este îngrijit "bătrânul".
    După un an de zile Cenusăreasa nu a mai suportat să vadă cum îl tratează cei doi pe "bătrân" si i-a amenintat că va apela la curator si la justitie. Le-a spus că este dispusă să se ocupe ea de îngrijirea lui si să facă schimb de "jumătăti". I-a amenintat: "Vă promit că vom intra în normalitate si aici!" Astepta răspunsul lor! Răspunsul lor a venit seara - după ce aranjaseră cum să se stie lucrurile acolo. Dincolo de ipocrizia religioasă care îti întorcea stomacul pe dos - probabil asa prezentaseră situatia si se rugaseră, vezi Doamne, cu cele două familii... au decis să-l interneze pe "bătrân" la un azil. Initial Cenusăreasa s-a bucurat. Era mai linistită să-l stie acolo decât la cheremul zgârceniei înfiorătoare a Lupului. Apoi a văzut cum stau lucrurile. L-a vizitat cât a putut, era la mare distantă. În două săptămâni "bătrânul" si-a dat sufletul. Împlinise 88 de ani si jumătate...
    Cei mai vizibil îndurerati erau, cine credeti?...
    Doar Cenusăreasa n-a vărsat o lacrimă. A fost asa cum era în suflet, senină si împăcată, dar mai ales usurată: se terminase în sfârsit COSMARUL. În sfârsit devenea liberă de apartenenta la această FAMILIE ÎN CARE A TRĂIT CA ÎNTR-UN MORMÂNT de când a apărut pe lume si mai ales în ultimii ani. Acum putea în sfârsit să-si vadă LINISTITĂ de viata ei... peste câteva zile urma să împlinească 60 de ani...

    Cine nu si-ar dori o familie fericită?
    Dar decât o iluzie de familie în care ti se ucide bucuria de a trăi mai bine fără...
    Exista ceva mai rau decât singuratatea: o familie horror!

    Aidoma multor supravieţuitori ai unui infern de un fel sau altul, Cenuşăreasa a devenito militantă pentru normalitate, pentru cunoaşterea reperelor de normalitate pe care inocenţienii nu le aveau din familie aşa cum ar fi fost normal şi pentru avertizarea pericolului reprezentat de ignorarea interiorului neconştientizat. Deviza ei, retorică desigur, este: Pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple.
    La vârsta la care cei mai mulţi se retrag din activitate, Cenuşăreasa a încheiat un mare capitol de viaţă dominat de ceaţă şi a început un altul, sub zodia luminii si al creativitătii. A ieşit din rolul de „cenuşăreasă” şi şi-a croit o nouă existenţă pe măsura sa, conform valorilor sale.
    O carte se cerea scrisă după toate acestea...
    ***
    In schimb, Lupul o duce foarte bine pe planeta Inocentia, are o viată foarte usoară si plăcută. S-au mutat la casa părintească, după ce a murit "bătrânul" evident. Nu înainte, ca să-l îngrijească - asa cum fusese vorba timp de 20 de ani... Lupul si-a luat si un servitor permanent că la casă e mult de lucru... Nu trebuie să facă nimic decât să fie pe post de muză. Si să se bucure alături de rudele lui, care îi vizitează mereu, de munca de o viată si de renuntările părintilor lui Scufită Rosie şi ai Cenuşăresei, pentru care el, Lupul, nu a făcut nimic si nu s-a cheltuit deloc. Nu l-a atins nimic din durerea celor doi fraţi, pe care a zgândărit-o cât a putut fără să-i pese. Aşa că acum are dispozitie să facă tumbe… si ceea ce-i place lui cel mai mult si mai mult: să povestească... Tema de data asta este Cenusăreasa: persoane care nici nu o cunosc "stiu tot" - fără să mai verifice nimic - despre ce fel de om este Cenusăreasa... Si când o întâlnesc reactionează în consecintă fată de ea...
    După ce ce s-a comportat iresponsabil, dovedind o rapacitate înfiorătoare, INUMANĂ fată de "bătrânul" aflat în îngrijirea lor, si s-a ales cu toate acestea Lupul simte nevoia să se „respectabilizeze”... cum spunea unul dintre marii corupti de pe planeta Inocentia .... Aşa că îşi continuă campania de „seducere” a comunităţii. Să joci rolul de "fetită cuminte" si să ai atâtia spectatori înduiosati!... E mai mult decât si-ar fi visat vreodată... Nimeni nu îl întrece la figuratie! Merge peste tot cu aceeaşi figură de mironosiţă: la concert în aer liber, la ştrand, la bal… Cu sau fără Scufiţă Roşie. Şi povesteşte, povesteşte… Şi lumea este sedusă de atâta cumsecădenie… Deşi nu are nici un dumnezeu, Lupul cel hapsân si viclean deghizat în mironosită trece din când în când pe la biserici, pe la toate. Dă bine la imagine. Şi nici nu ştii când îţi foloseşte! E cea mai bună acoperire!… îsi spune el în sinea lui. Doar ultima mârşăvie a făcut-o tocmai cu binecuvântarea - a se citi "acoperirea" - unor rude foarte religioase…, inclusiv cu a curatorului… care nici măcar nu si-au pus problema că lucrurile ar putea să stea cu totul altfel de cum prezintă lucrurile cei doi monstri care fac pe martirii.

    Si lacrimile!... Câte nu rezolvă lacrimile pe planeta Inocentia!... Mai că fusese dat de gol ultima dată Lupul...totul era pus pe hârtie, negru pe alb, matematic, strigător la cer... dar... Lupul a izbucnit în lacrimi (de furie, evident). La nevoie poate să si lesine, dar, slavă Domnului, nu a fost cazul... pentru că Scufită Rosie a fost topit: "Lupul luiplânge!..." S-a creat asa o perdea de fum că nu mai conta nimic: nici mila de "bătrânul" ajuns piele si os din cauza lor, nici nedreptatea reclamată de Cenusăreasa, nimic.... Plângea în hohote Scufită Rosie... de mila Lupului... care vărsase una-două lacrimi "diplomatice"...

    Singura nemultumire a Lupului este un gogoloi care îi creste în spate... Se pare ca gogoloiul se naste din cauza contrastului prea mare dintre ce este si ce vrea sa para. Se dezvolta determinat de un fel de teama ca va fi descoperit.. Alti specialisti de pe alte planete, din cei care studiaza mesajul bolilor, dau de înteles ca „gogoloiul” este un însemn a ceea ce a simbolizat dintotdeauna în basmele omenirii…
    Scufită Rosie munceste din greu asa cum a fost învătat, asa cum i-a văzut pe părintii lui. Nu-si pune problema cum de a rămas singur numai cu Lupul si cu familia lui... Ba e chiar multumit de situatie. Singurul lucru care îl incomodează sunt întrebările localnicilor: de ce nu mai vine Cenusăreasa pe acasă? Ei, în situaţiile acelea, îl apucă durerile de coloană…. aşa, fără nici o legătură… Dar nimeni nu-i întrece la minciuni şi prefăcătorie pe cei doi SUFERINZI CU COLOANA VERTEBRALĂ atunci când trebuie să dea un răspuns. Metoda este aceeasi: denigrarea Cenusăresei sau lăcrimarea, functie de interlocutor. Mai ales că inocenţienii au „darul lacrimilor”… Sunt foarte miloşi şi dacă văd o lacrimă sunt topiţi… Imediat varsă şi ei una şi plâng cu tine. Se simt mai bine... se simt mai buni... O fac şi mai abitir cei care au citit undeva „Plângeţi cu cei ce plâng” si pentru care lipsa unei gândiri critice este ridicată la rang de virtute… Inocentia e mare... e vastă...
    Nu că le-ar păsa inocenţienilor de Cenuşăreasa când întreabă de ea, dar, trebuie să-i înţelegi şi pe ei: strada este în criză de subiecte de bârfă… de unde să le vină noutătile în viată?!...
    Cu Lupul de mânută, Scufită Rosie se simte mare si tare, PE CAI MARI cum se spune. Si de acolo, de pe cai mari, priveste si spre Cenusăreasa... care nu-l bagă în seamă, îsi vede de drumul ei... pedestru... Si lucru ciudat: Scufită Rosie a început să semene tot mai mult cu Lupul! CA NATURĂ... LE MERGE BINE, SE SIMT PUTERNICI SI INVINCIBILI. SUNT TARI CA PIATRA. PÂNĂ SI SUFLETUL LE-A DEVENIT DE PIATRĂ...
    Scufiţă Roşie doarme liniştit, legănat de braţele drăgăstoase ale fiinţei atât de bune şi blânde pe care i-a hărăzit-o soarta… O păpică bună, o berică, o mângâiere pe creştet... si cineva care să gândească în locul tău... si să-ti spună numai ce vrei să auzi... Ce altceva mai bun si-ar dori?... Dar odată a avut un coşmar… Se făcea că ajunsese, nu ştia cum, foarte slab, slăbit din cale-afară, fără putere să se ţină pe picioare, ca şi cum nu ar fi fost hrănit suficient, şi acum trebuia să fie dus la azil că nu mai folosea la nimic. Fiinţa cea blândă cu care l-a binecuvântat soarta se aplecase deasupra lui, aşa cum stătea el pe pat, ca să-şi ia, chipurile, rămas bun, aşa cum se face, cu lacrimi în ochi, de la Scufiţă Roşie. Fulgerător, Scufiţă Roşie, a avut în faţa ochilor o imagine care l-a înfiorat: în locul consoartei blânde care se apleca să-l sărute a văzut aplecându-se deasupra lui un monstru oribil din care emana o duhoare greţoasă şi în locul braţelor drăgăstoase îl apucau nişte gheare uriaşe din care simţea că nu are scăpare. Simultan îi trece prin minte ceva ce se străduia să uite cu orice chip, un gând: „Aşa a făcut şi cu tata?!” Simţea că îi stă inima în loc de groaza adevărului descoperit… prea târziu! Vrea să strige după ajutor dar, "Vai… ce neputinţă!", nu iese nici un sunet vocal… Şi brusc se trezeşte. Aude o voce blândă care îl cheamă: „E gata cafeaua!...”„Brrr…”, se scutură Scufiţă Roşie „Ce bine că a fost doar un vis! Ce coşmar ciudat! Brrr…”Şi viaţa a continuat mai departe în aceeaşi direcţie confortabilă dar periculoasă pentru el: numai înainte fără a privi înapoi. O existenţă de vierme chemat să fie om, dar care a ales să rămână vierme. Scufiţă Roşie are o practică de viaţă foarte eficientă care îl ajută să rămână mereu ca un „pruncut”: el nu-şi face nici o problemă, are un dar de a uita, de a se face că uită tot ce e inconfortabil. El nu poate fi confruntat cu nimic, cu nici o responsabilitate, oricât de mare ar fi grozăvia pe care a înfăptuit-o. Căci are o replică cinică pe care o rosteste vesel si încântat de arta lui de a trăi: „Hai să nu mai dezgropăm morţii”. Doar că această uitare cultivată a responsabilităţii propriei vieţi este cauza care produce în final boala uitării, spun cercetătorii de pe alte planete.Si au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi... pe planeta Inocenţia, planeta pe care oamenii nu ajungeau niciodată la maturitate, iar unii din ei dădeau efectiv în mintea copiilor la bătrâneţe.Bibliografie:
    1. Labirintul codependenţei
    2. Psihologia minciunii, de M.Scott Peck
    aici
    3. Boala ca şansă, de Ruediger Dahkle
    aici
    4. Iubiri toxice, de Walter Riso
    aici
    5. Drumul către tine însuti, de M.Scott Peck
    aici
    6. COLOANA VERTEBRALĂ ("De ce ne doare spatele?")
    aici


    Răul este revoltător deoarece este periculos.
    El va contamina sau va distruge persoana
    care rămâne prea mult în prezenta lui.

    M. Scott Peck - Oamenii minciunii

    Deoarece motivatia principala a răului estedeghizarea,
    unul dintre locurile în care este cel mai probabil
    să fie găsiti oamenii răi
    este Biserica.
    În sensul ca oamenii răi tind sa graviteze în jurul pietătii
    pentru deghizarea si ascunderea pe care aceasta le-o oferă.

    M. Scott Peck - Oamenii minciunii

    Un fermier îndopa o gâscă

    Un fermier îndopa o gâscă. La început, pasărea era suspicioasă, întrebandu-se „Ce se petrece aici? De ce-mi dă să mănânc atât?“ Timp de câteva săptămâni, omul a continuat să o hrănească în acelasi ritm, până când, într-un târziu, gâsca a început să prindă încredere. După două, trei luni, orătania era sigură că fermierul nu-i vrea decât binele. Si fiecare zi în care primea mâncare din belsug îi confirma părerea. Pe deplin convinsă de generozitatea omului, păsării nu i-a venit să creadă când, înainte de Crăciun, fermierul a scos-o în ogradă si a tăiat-o. Gâsca a căzut victima rationamentului inductiv – tendinta de a trage concluzii generale pornind de la observatii particulare. Filozoful David Hume a folosit această alegorie în secolul al optsprezecelea, pentru a atrage atentia asupra riscurilor găndirii de tip inductiv. Dar nu numai gâstele riscă să-i cadă pradă.

    Preluată din prezentarea cărtii ARTA DE A GÂNDI LIMPEDE de Rolf Dobelli, Editura Baroque Books & Arts.

    Maimuţa
    Sărind din copac în copac, într-o neostoită căutare de noi aventuri, Maimuţa este într-o continuă alergare. Nu ajunge bine într-un loc la care a râvnit, că, deja, îi vine o nouă idee: vrea altceva, vrea altundeva. Vai celui care îndrăzneşte să i se pună în drum, să o priveze de vreo distracţie! Sau să-i reproşeze ceva! Masca ce cade imediat de pe figura zâmbitoare lasă la vedere un chip înfuriat cu ochi care scot fulgere de mânie. Şi fără să stea mult pe gânduri îl dă la o parte, îmbrâncindu-l din calea ei: Maimuţa trebuie să fugă înainte, tot înainte… Nimeni nu-i va interzice ei o distracţie! Victimele îmbrâncelilor ei să se descurce! E treaba lor! Doar la gândul că ar avea EA vreo vină, Maimuţa devine de-a dreptul agresivă: sare să-l zgârâie pe cel care „ar putea gândi” aşa ceva…
    Nu e de mirare dacă cei obligaţi să convieţuiască cu ea devin cu timpul… „încrâncenaţi”… Mai ales că nu-şi dau seama ce li se întâmplă… Căci Maimuţa, pe lângă frivolitatea ei, are şi o limbă ascuţită.
    Un mare gol interior o împinge pe Maimuţa noastră în această cursă nebunatică. Un gol nu tocmai gol, ci plin de întuneric, de umbre întunecate, un gol tot mai mare pe zi ce trece, un gol apăsător de care fuge tot înainte. Maimuţa vrea numai şi numai lucruri plăcute.
    Odată, Pădurarul i-a trimis un mesaj: o mare durere, o durere de care nu putea să fugă nicăieri. Durerea trimisă în viaţa Maimuţei avea un rost desigur… Însă Maimuţa nu suportă durerea de nici un fel, nici măcar durerea conştientizării propriului mod de a fi. Refuză să se privească în oglindă, să vadă adevărul gol-goluţ, să înţeleagă rostul durerii…
    Evident, Maimuţa este şi în căutarea a ceva, dar poate că nu ştie exact ce caută. Se spune că la un moment dat Maimuţa noastră a „simţit” ceva, într-un spaţiu sacru fiind, la un anumit moment special: o caldă atingere divină, copleşitoare... Dar, în stilul ei propriu, în loc să se oprească din goană, să rămână, să asculte, să se asculte, Maimuţa a trecut mai departe, fără să acorde acelei clipe privilegiate, acelui DAR nepreţuit, RESPECTUL cuvenit, ATENŢIA cuvenită pentru a-l păstra. Şi, astfel, darul s-a risipit. Maimuţa a mai sperat un timp ca minunea să se întâmple din nou, tot aşa, tot acolo... Ceea ce nu ştia Maimuţa este că ea nu mai era aceeaşi de atunci. Şi DARUL acela nu vine în rând cu celelalte „aventuri” interesante ale vieţii. Se cere un anumit fel de aşteptare, o anumită dispoziţie, o anumită DEZ-INTERESARE…
    A fost un timp când Maimuţa „auzea liniştea” naturii din preajma schitului din mijlocul pădurii şi era fericită. În acele clipe ştia ce caută şi nu mai voia nimic altceva. Dar timpul a trecut şi, odată cu depăşirea durerii, parcă Maimuţa s-a schimbat. Nu mai remarca „liniştea” naturii, ci remarca, în plimbările ei cu priviri opace, însufleţite doar de lăcomia de a avea cât mai mult, doar aspecte materiale: ici o poiană liberă, dincolo un bârlog în construcţie… Şi, la încântarea naturală a Omului, plin pe dinăuntru, în faţa frumuseţii naturii, Maimuţa este contrariată: ea nu vede nimic, absolut nimic. A devenit opacă pentru „frumuseţea uitată” a vieţii. În final, „mai vrea un bârlog”, potrivit principiului ei: „Cu cât mai multe cu atât mai bine!”
    Ce s-a întâmplat? Ce a produs această schimbare? Pădurarul i-a trimis indirect Maimuţei dintr-odată mult belşug… Maimuţei frivole îi lipseşte însă recunoştinţa. Se simte „mare şi tare”. Acum are şi mai multe posibilităţi de distracţie. Aşa că Maimuţa a trântit poarta, abia întredeschisă, a castelul ei interior, i-a întors spatele şi s-a avântat în Pădurea plină de atâtea distracţii, de atâtea promisiuni...
    E adevărat că la un moment dat, într-o mare confruntare cu durerea, Maimuţa a întâlnit un Om, care a povestit cu ea. Maimuţa era interesată chiar şi de astfel de „distracţii”, mai intelectuale, mai profunde, pentru că îi era de folos „să ştie” atâtea lucruri, să se folosească de ele în modul ei de a fi nu din vreo cerinţă interioară mai profundă… Şi încet-încet Maimuţa s-a liniştit, a surmontat durerea şi, în stilul ei frivol şi vesel, a exclamat după un timp: „Oare eu, Maimuţa, imit Omul sau Omul mă imită pe mine?”… Şi, înveselită de această cugetare adâncă şi măreaţă, a plecat mai departe să-şi continue cursa nebunească prin Pădure: tot înainte, numai înainte…spre noi distracţii…Viaţa este un joc atât de plăcut!
    Omul îşi dăduse seama încet-încet cu cine avea de a face. Schimbarea de atitudine a Maimuţei – comportamentul de primadonă - a fost o surpriză şi mai neplăcută şi pentru el. Aşa că s-a distanţat de ea. Nu avea nimic de pierdut din această relaţia din care nu primea nimic: decât gângurelile din ceea ce prinsese ea cu mintea ei din poveştile lui de-a lungul timpului. Căci Maimuţa era complet goală pe dinăuntru. Nu avea nimic de dat nimănui. Dar ea nici nu-şi punea problema de vreo echitate, de vreo recunoştinţă, de vreo relaţie adevărată cu cineva. Era obişnuită să ia doar ce-i convine şi să arunce „restul”… fie şi uman…oricine ar fi acest „uman”… aşa cum mănânci o banană… Maimuţa nu stia că din cauza comportamentului ei a devenit dezgustătoare pentru om!
    Cursa ei nebunească făcea victime pe traseu. Dar ea nu suporta să vadă, nu suporta să fie atinsă de nici un reproş, nu suporta „durerea” conştientizării propriei realităţi. Ea nu voia să audă decât lucruri plăcute. Şi să se veselească mereu. Avea de toate. Avea toate condiţiile pentru o astfel de viaţă. Şi unde nu le avea şi le făcea singură. Cine i-ar fi putut sta împotrivă? La limba ascutită din dotare... Si cu tendinta de a-i încăleca pe cei din jur cu zâmbetul de buze.
    Căci Maimuţa noastră stătea foarte bine pe o cracă la care se uita de sus, cu o anume superioritate zeflemitoare, ca la craca cu care avusese ghinionul, nefericirea, să „convieţuiască”…
    Dar… într-o zi Pădurarul, având nevoie tocmai de craca aceasta „de valoare”, a decis să-i taie Maimuţei craca de sub picioare. Şi Maimuţa noastră s-a lovit de un moment de derută. Durerea pe care sperase să nu o mai întâlnească în viată i-a ieşit din nou în drum… Deşi trecuse deja destul timp… nu putea dormi bine, nu putea scăpa de gânduri, de îngrijorări: ea care nu făcuse nimic şi care nu ştia să facă nimic… De acolo din golul acela umplut cu multe vinovăţii, spre care nu voia cu nici un chip să privească, se iţeau ca nişte umbre apăsătoare nişte gânduri. Îşi dădea seama dintr-odată că „era bună craca” aceea pe care stătuse, îi fusese „utilă”, craca pe care o luase mereu în zeflemea cu veselia ei frivolă. Dar nu, Maimuţa nu se lasă înduioşată. Este mai pragmatică decât lasă să se vadă. Şi bine exersată în manipularea celor din jur. Aşa că ţipă tare, aşa încât să se audă în toată Pădurea: „Aoleu! Aoleu! Îmi vin gânduri negre!” Şi toate animăluţele prietene din Pădure, obişnuite fiecare cu durerea din propria viaţă şi toate de bună credinţă îi sar în ajutor. „Ce gânduri negre ai, Maimuţa noastră dragă?” întreabă ele toate într-un glas. „Nu ştiu… Mă tot întreb şi mă frământ dacă în ultima zi… înainte de a fi tăiată craca… nu puteam face ceva… ceva ca să-i facă viaţa mai uşoară… Doar în ultima zi…”, le răspunse Maimuţa cu o voce mică şi inocentă… „În ultima zi…numai în ultima zi… oare ce puteam face?...” repeta Maimuţa ca pentru sine în timp ce lua încă una din pastilele acelea menite să amorţească conştiinţa şi să inducă uitarea pe timp de zi si doar pentru un timp.
    Omul a auzit şi el văicăreala manipulatoare a Maimuţei şi i-a indicat direcţia spre ieşire, i-a dat „cheia” de ieşire la BINE, la binele real si durabil. Ieşirea era atât de aproape, dacă voia cu adevărat să iasă! Dar… sfatul lui de bună credinţă a stârnit mânia Maimuţei: „Cum?! Când toată lumea din Pădure e pusă pe jar din cauza mea, tu îndrăzneşti să…” se stropşi la el Maimuţa cea " îndurerată"... Omul a avut surpriza să vadă un chip mai hidos decât cel pe care-l ştia până atunci. Maimuţa evoluase pe acest drum de auto-înşelare a ei. Dacă până atunci fusese doar dezgustătoare, acum devenise de-a dreptul sinistră.
    Maimuţa nu suportă „durerea” conştientizării propriului mod de a fi… singura cale de umanizare…

    Preferă să o tină tot într-o veselie...alergând ici si colo unde poate fi ceva interesant...
    În caz de umbre deranjante există acum, pe PIATA ADORMIRII CONSTIINTEI, o multime de pastile de anesteziere pe timp de zi, iar altele pe timp de noapte. Iei o pastilă, două si imediat te simti bine! În plus, există atâtia tovarăsi de distractie, de evadare din realitate, fără prea mult discernământ.

    Maimuta îsi sufocă propria fiintă interioară printr-un mod de viată futil si steril.
    Cu zâmbetul pe buze!


    Misterul balenei singuratice ...



    Balenele nu sunt mamifere singuratice, însa exista una care traverseaza oceanul în lung si lat si nu poate comunica cu absolut nimeni. Povestea ei a stârnit un adevarat val de emotie pe retelele sociale, conform greatnews.ro

    Oamenii de stiinta au urmarit aceasta balena din 1992 si au descoperit care este problema ei, care o izoleaza de semenele sale, relateaza The Chronicle. Mai jos, redam traducerea articolului publicat de aceasta publicatie:

    ”Este total diferita de toate balenele care traiesc în lumea aceasta. Spre deosebire de alte balene, nu are prieteni. Nu are o familie. Nu apartine unui grup, unei cete. Nu are o balena-pereche. Nu a avut niciodata una. Cântecele sale vin în grupuri de doua pâna la sase sunete, fiecare cu durata de cinci sau sase secunde. Dar vocea ei este diferita de cea a altor balene. Este chiar unica – în timp ce semenele sale comunica la frecvente cuprinse între 12 si 25 hz, ea cânta direct la 52 Hz.
    Si aceasta este problema ei, este motivul pentru care nicio balena nu o poate auzi.Fiecare dintre încercarile sale disperate de a comunica ramâne fara raspuns. Si, cu fiecare cântec singuratic, devine mai trista si mai frustrata, mai disperata de la un an la altul.
    Imaginati-va doar acest mamifer urias, plutind singur si scotând sunete – prea mare pentru a interactiona cu fiintele pe lânga care trece, simtindu-se în mod paradoxal prea mic în întinderile uriase ale oceanului gol si deschis”.
    Cassius în emigraţie… la groapa de gunoi...

    …Cassius era aici în exil, acum înţelesesem, nu numai oamenii, ci şi animalele pot să se deteste în aşa hal, încât să-i oblige pe ceilalţi să emigreze… aşa că motanul cel uriaş îl silise pe Cassius să plece din grădina mea, dar cred că şi celelalte pisici din grădina mea contribuiseră la asta, se vorbiseră la asta, se vorbiseră şi hotărâseră că motanul Cassius este un nesuferit, pentru că numai el avea voie la mine în cameră, numai el avea voie să stea la mine în braţe… aşa că întregul colectiv îi crease lui Cassius o asemenea atmosferă, dezlănţuise o asemenea teroare împotriva lui, că fusese nevoit să părăsească locurile pe care le iubea...

    Bohumil Hrabal – Scrisori către Dubenka, Editura Curtea Veche, pag.289

    Trecutul trebuie lăsat în urmă, acolo unde îi este locul: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii”

    „Vinul nou nu poate fi pus în burdufuri vechi”

    …ceea ce e nou nu poate fi pur şi simplu introdus în rândul vechilor obiceiuri. Există idei noi pe care trebuie să avem onestitatea de a le recunoaşte ca atare şi de a le susţine, întrucât, altminteri, energia lor se stinge.
    Odată, după ce fusesem în vizită la nişte persoane bătrâne din familia mea, am avut un vis catastrofic. Eram perfect conştientă că nu sunt decât nişte bătrâni retrograzi şi îmi erau indiferenţi, dar nu era suficient, inconştientul mă avertiza că situaţia este periculoasă, iar Jung mi-a spus: „Da, dacă nu mergi tot timpul înainte, trecutul te trage înapoi. Trecutul este ca un vârtej enorm care te aspiră şi te aduce mereu înapoi. Dacă nu mergi înainte, regresezi. Trebuie într-un fel să porţi făclia luminii noi tot înainte, fără să te opreşti, atât istoric, cât şi în propria ta viaţă. În momentul în care începi să priveşti înapoi cu nostalgie, sau chiar cu dispreţ, trecutul te posedă din nou. Trecutul are o putere formidabilă.”
    A-l învinge pe bătrânul împărat înseamnă, aşadar, a se arăta implacabil, fără milă faţă de tot ce tinde să distrugă ceea ce este nou şi diferit.
    (…)
    Asta se întâmplă cu tot ce este nou.
    (…)
    La nivel personal, lucrurile se petrec la fel. Oamenii au tendinţa să regreseze. Când tinerii care au plecat de acasă revin în vizită, instalându-se în oraşul natal, reluându-şi fostele activităţi şi regăsind anturajul de altădată, ei cad pradă unor regresii de acest fel. trecutul îi înhaţă şi ei nu au fermitatea sau curajul de a se împotrivi. Dar în unele situaţii trebuie să tai legătura cu trecutul şi să-ţi spui: „Am terminat cu toate acestea.”
    În ceea ce mă priveşte, după ce fusesem un anumit timp în analiză cu Jung, nu mă mai înţelegeam deloc cu unii prieteni de pe vremuri. Nu erau prieteni apropiaţi, ci mai degrabă cunoştinţe cu care îmi plăcea uneori să ies şi să mă distrez. Şi în mod subit, mă plictiseau de moarte. Înlăuntrul meu, am mers mai departe decât ei. Nu mai puteam comunica cu ei pentru că ei voiau să întreţinem aceleaşi relaţii ca altădată, în felul superficial în care o făceam pe atunci. În atare situaţii, să ai fermitatea de a tăia legăturile cu trecutul ar putea părea o cruzime sau o lipsă de sentiment. În câteva rânduri, am trăit conflicte teribile. I-am păstrat, fireşte, pe vechii mei prieteni, pe cei care îmi erau apropiaţi. Dar mai erau mulţi alţii cu care împărţisem lucruri în trecut care nu mai însemnau acum nimic pentru mine.

    Trecutul trebuie lăsat în urmă, acolo unde îi este locul: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”, după cum a spus Isus.

    Marie-Louise von Franz – PISICA. O poveste despre răscumpărarea femininului,Editura NEMIRA, pag 133-134










    Ultima modificare făcută de latan.elena; 21.11.2018 la 17:15.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •