"Corectitudinea politică" sau "flagelul corect"
[IMG]file:///C:/Users/ADIPOP~1/AppData/Local/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image002.jpg[/IMG]
William S. Lind, Andrei Dīrlău, Irina Bazon (coordonatori),
Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale,
traducere din engleză de Andrei Dīrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu,
Editura Rost, Bucureşti, 2015, 314 pag.
E uimitor cum un cuvānt atīt de inofensiv precum adjectivul „corect“ a ajuns să fie emblema unui spirit despotic de a cărui prezenţă nu se mai īndoiesc decīt proştii. Trăim īn elementul corectitudinii politice, īi respirăm aberaţiile īn etică, īi aflăm constrīngerile īn cultură, īi privim consecinţele īn familie. Īn totul, dresajul la care suntem supuşi e atīt de tenace că pīnă la urmă nici nu-i mai sesizăm agresivitatea. Sfīrşim prin a abdica īn faţa unor enormităţi ce ieri păreau neverosimile pentru ca astăzi să pară de bun-simţ. Rezultatul e o babilonie pestriţă echivalīnd cu o răsturnare a tiparelor trecute, dar o babilonie căreia, dacă vrei să-i pricepi etiologia, trebuie să mergi īn trecut, la rădăcinile recente.
Obīrşia doctrinei corecte stă īn pepiniera de cadre ce s-au adunat īn institutul īnfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, īn 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător, de doctrină plauzibilă. Felix Weil dorea ca „institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţific㔠(p 84). Mai mult, īn ochii lui Weil, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice īn Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputīndu-se īmpăca cu gīndul că un plan conspirativ care reuşise atīt de bine īn Rusia dăduse chix īn landurile nemţeşti. Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face īn timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le īmbraci īntr-o formă filantropică. Primul nume al şcolii a fost „Institutul pentru Cercetări Sociale”, dar cu timpul formula ce avea să se īncetăţenească va fi Şcoala de la Frankfurt. O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată īn jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani pīnă la a-i preschimba īn păpuşi obediente īn vederea īntronării comunismului. Lupta se dădea aşadar īn planul minţilor: cum modifici gīndirea unor oameni pīnă acolo īncīt să accepte etosul comunist?
Creierele care au intrat īn joc, de la Adorno sau Marcuse pīnă la Horkheimer sau Walter Benjamin, au intuit că pīrghia luptei de clasă se dovedise ineficientă, motiv pentru care au īnlocuit-o cu alte contradicţii din tensiunea cărora să se obţină pulberea menită a arunca īn aer ierarhiile. Şi astfel au apărut noile marote: lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi, dintre heterosexuali şi homosexuali etc. Reţeta oficinei de la Frankfurt era simplă: hrănirea ranchiunii īn sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gīndul de a īnlătura sursa discriminării.
Numai că sursa nedreptăţii era o diferenţă inerentă naturii umane (sex, vīrstă, īnzestrare nativă, statut social, familie, confesiune, etnie), caz īn care numai desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea discriminării. Şi astfel s-a trecut la relativizarea pīnă la insignifianţă a oricărui atribut esenţial ce ţine de firea omului. Nimic nu e definitiv īn natura omului, totul poate fi schimbat prin manipulare.
Rezultatul e o etică egalitaristă a cărei platitudine nu doar că este īmpinsă pīnă la absurd, dar chiar e īntoarsă ca o mănuşă spre a-i favoriza pe cei slabi īn dauna celor buni. E o perpetuă instigare īmpotriva elitelor cu inocularea speranţei că īntr-o zi inferiorii vor ajunge sus. Dar pentru asta e nevoie ca mai īntīi vechiul etos discriminator să fie neutralizat, asta īnsemnīnd că tradiţia trebuie eliminată (īntrucīt e un mijloc de dominare), instituţiile care īntreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea īnsăşi o discriminare) şi, īn fine, intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci īncetinesc progresul egalităţii mult rīvnite. Tăvălugul acesta bezmetic prinde īn rīndul a trei categorii: tinerii naivi dornici de afirmare rapidă, persoanele neputincioase care, ştiind că nu fac faţă concurenţei, se agaţă de pomana opticii corecte, şi rataţii de orice fel, care nemaiavīnd nimic de pierdut nu vor să fie martorii victoriei celor apţi. Cum statistic cele trei categorii alcătuiesc majoritatea unei populaţii, se īnţelege de ce tendinţa īn vogă e de a flata plebea spre a-i cīştiga simpatia.
Īn perioada interbelică, mediocritatea membrilor Şcolii de la Frankfurt a făcut ca răsunetul lor să fie slab, tonul īn epocă fiind dat de gīnditori precum Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt. Numai că sfīrşitul celui de-al Doilea Război Mondial a īnsemnat nu doar ostracizarea filosofilor germani, dar mai ales īnflorirea oficinei de la Frankfurt, Adorno şi congenerii devenind unicii purtători de cuvīnt ai ideilor īngăduite īn mod oficial. Īn felul acesta, pe fondul proscrierii intelectualilor legitimi din Germania, marxiştii ilegitimi au căpătat notorietatea celor care aveau privilegiul de a nu mai avea concurenţi. Gīnditorii consacraţi erau scoşi din circuit, fiind īnlocuiţi cu nişte impostori care secretau constant fermenţii marxismului. Avīnd imunitate postbelică, ce spuneau impostorii era infailibil, īncercarea de a-i critica mărindu-ţi exponenţial şansa de a fi supus unui program de denazificare.
Următoarele decenii au făcut din Şcoala de la Frankfurt o fabrică de reţete al căror rost era ştergerea tradiţiei occidentale, cu impunerea unei monstruozităţi sociale ale cărui roade abia acum īncepem să le gustăm. Mai mult, cum mai toţi membrii Şcolii predau īn universităţile americane, ideile marxiste au fost exportate īn SUA, pentru ca acolo să atingă un prag de virulenţă al cărui ecou, īntorcīndu-se peste ocean, avea să īmbogăţească panoplia aberaţiilor corecte. Aşa se face că, astăzi, ţinta predilectă a doctrinei „corecte politic” nu mai sunt nemţii, ci valorile occidentale: Dumnezeu, cutuma creştină, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă. Orice canon, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regīndit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi īn genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtīnd ruşinea că e alb, creştin şi cultivat. Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului īn faţa oceanului de emigraţie araboafricană, care, inundīnd U.E., a preschimbat-o īntr-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina īn războaie religioase. Pe scurt, tiparul de spirit pe care s-a ridicat Occidentul e pe cale de ducă, iar occidentalii par prea dresaţi ca să se mai opună. O epocă se īncheie şi, odată cu ea, un model de civilizaţie despre care urmaşii īşi vor aminti ca de un paradis trecut.
Ce e formidabil la docrina corectă e prăpastia dintre filantropia intenţiilor şi perfidia rezultatului pe care īl urmăreşte īn ascuns. Cine nu-şi doreşte o lume īn care să nu mai existe discriminări, abuzuri şi nedreptăţi? Că dorinţa e simplă reverie generoasă, fără acoperire īn concreteţea lumii acesteia, e de la sine īnţeles, dar cīnd iei dorinţa şi o preschimbi īntr-o bardă egalitaristă cu care razi ierarhiile, atunci rezultatul e malign. Distrugi o civilizaţie manipulīnd resentimentul celor slabi, pentru ca īn final să obţii o devălmăşie de zdrenţe umane din al căror aluat debil poţi face ce vrei: spectatori de fotbal, prizători de marijuana, transsexuali androgini, adepţi ai feminismului sau analfabeţi militīnd pentru pace.
Cartea Corectitudinea politică este o antologie de texte, scrise cu precădere de profesori americani, īn marginea flagelului omonim. Flagelul se răspīndeşte pe patru căi: mediatic(presa e colportorul zilnic al mesajelor corecte), legislativ (multe din directivele U. E. au un damf izbitor de corectitudine), oficinal (prin culisele lobby-urilor), şi pecuniar, prin īncurajarea financiară a proiectelor de inspiraţie corectă.

Morala? Va īnvinge flagelul corect? Ca orice formă de marxism mai mult sau mai puţin deghizat, corectitudinea va dispărea īn cīteva decenii, īn virtutea ignorării flagrante a naturii umane. Părinţii noştri erau convinşi că comunismul e etern, şi s-a ales praful de el. Natura omului nu poate fi schimbată, după cum vor marxiştii. Aşa cum dintr-un cerb nu poţi să faci o broască, nici dintr-un britanic anglican nu poţi face o marionetă multiculturalistă, care priveşte cu īngăduinţă la excesele islamiştilor. Prin urmare, īn loc să mulţumim corectitudinii pentru şansa pe care ne-a dat-o de a ne īmbunătăţi conştiinţa morală, să ne bucurăm de pe acum de dispariţia ei.

Sursă: Romānia Literară
Titlul original: „Flagelul corect”