Papornița Moșului
Rezultate 1 la 5 din 5

Subiect: Nicolae Labiș

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185

    Nicolae Labiș

    Nicolae Labiș

    Primele iubiri



    Eu nu mai sunt
    E-un cântec tot ce sunt
    Versurile de mai sus, semnate de Labiș, sunt citate permanent (rupte din context, în majoritatea cazurilor), acompaniate de altele și altele care-i arată sensibilitatea, talentul, profunzimea. Apoi, invariabil, se vorbește despre moartea lui prematură, teoria conspirației nefiind ocolită.
    Așa cum am spus și cu alte ocazii, viața sau crezurile politice ale scriitorilor nu m-au influențat niciodată. Ca urmare, l-am citit și îl citesc pe Labiș, încercând, în același timp, să pătrund dincolo de ceea ce a scris, poate chiar în gândurile lui.
    Este foarte comod să decupăm din creațiile lui doar ceea ce ne convine, uitând că el a fost un întreg, cu imperfecțiuni, ca oricare altul. Suntem liniștiți, nu trezim suspiciuni, avem senzația că-i creionăm un portret real de poet imaculat.
    Pentru rubrica LITERATURA caut, de obicei, în cărți fragmente pe care le introduc singură pe calculator; dar de multe ori aleg și mediul online, a doua variantă fiind mai comodă, firește. „Primele iubiri” ale lui Nicolae Labiș era opțiunea mea de azi și nu mică mi-a fost uimirea să o găsesc… cenzurată. Apare doar iubirea actuală, omenească, și numai în unele variante răsare și strofa în care spune ceva (vag) despre întâia iubire care-l va ajuta acum să aplice (!) tot ce a învățat. Dar strofele care o descriu sunt eliminate, lăsând cititorul internautic nelămurit. Ei bine, am hotărât s-o difuzăm necenzurată, chiar dacă prima dragoste a fost… Partidul. Naivitatea lui ne va uimi sau ne va enerva. Dar vom avea un portret complet.
    Așa a fost Nicolae Labiș. Ne place sau nu.
    Lectură plăcută!

    ***
    1.
    Azi, iată, am văzut un curcubeu
    Deasupra lumii sufletului meu.
    Vin cerbii mei în goană să se-adune
    Şi cătră el privirile-şi ţintesc –
    Un codru nesfârşit de coarne brune
    în care mii de stele strălucesc.
    Sosind din dunga zării de argint
    Vin păsările-mi mari de sărbătoare
    Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
    Un ocean de aripi mişcătoare;
    întreagă lume-a sufletului, vie,
    Palpită-ntr-o frenetică beţie.



    Azi sunt îndrăgostit.
    E-un curcubeu
    Deasupra lumii sufletului meu.
    Izvoarele s-au luminat şi sună
    Oglinzile ritmandu-şi-le-n dans,
    Şi brazii mei vuiesc fără furtună
    într-un ameţitor, sonor balans,
    în vii vibrează struguri străvezii
    -Cristalurile cântecelor grele
    -Şi stropi scăpărători de melodii
    Ca roua nasc în ierburile mele.
    Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
    Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.



    2.
    Mi-am tăiat în suflet temple,
    Chip cioplit s-aşez în ele,
    Cerbii mei au să-l contemple
    Adunaţi sub ploi de stele.



    Brazii mei înalţi şi plopii
    Sub poleiuri de zăpadă,
    înmulţit în mii de copii,
    Chipul tău au să ţi-l vadă.



    Iar izvorul înserării
    Oglindi-va-n ape pale
    Arcul strâns al cugetării
    De pe bolta frunţii tale.



    Peste stânci mi s-or desprinde
    Flăcări verzi, când ai să treci,
    C-o privire vei aprinde
    Roua ierbii mele, reci.



    Dacă alte lumi, plecată
    Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
    îţi va fi şi-atunci păstrată
    Urmă paşilor fierbinţi.



    Căci fosnindu-ţi unduirea
    Calmă,-a palmelor subţiri,
    Mi-a stins până şi-amintirea
    Trecătoarelor iubiri.



    Doar o singură iubire
    Lâng-a ta o mai păstrez –
    Este prima mea iubire,
    Ea mi-a dat în viaţă-un crez.



    Ea, al vieţii mele soare,
    încălzi-va din senin
    Toate cântecele care
    ţie am să ţi le-nchin.



    3.
    Chiar de-a crescut sub aripile foamei
    Şi-au îngrozit-o bombele-n război,
    Mozaicată-n vesele stridente,
    Copilăria mea era în toi.
    Erau tristeţi sensibile, dar scurte,
    Punctate de naive bucurii,
    Era beţia râsului, deplină
    În jocurile noastre de copii.



    Sălăşluia în noi o altă lume,
    Nelogică, dac-o privim acum,
    O lume populată de imagini
    Fantastice, cu-ameţitor parfum,
    Imagini ce-şi schimbau mereu conturul
    Şi ne-ntărtau să le urmăm în vis,
    Şi ne-aduceau din bezna nopţii râsul
    Sub cerul de amiază, larg deschis.



    Priveam cu-ncântatoare simplitate
    Viaţa – ca pe-un joc ori ca pe-un rit –
    Doar jocurile au până şi ele
    Câte-un aspect, mai trist, mai înnegrit;
    În joc şi-n rit se naşte pasiunea
    Ce se maturizează mai târziu!
    Atâta numai, că-ntre noi şi viaţă
    Plutea un val de ceaţă, fumuriu.



    Războiul se topise. Un popor
    Înfometat se agită în ţară.
    Vedeam cum pentr-un semn pictat pe zid
    Se-njură oamenii şi se omoară.
    Tată-mparțea Scânteia prin vecini –
    Odată un vecin a vrut să-l taie.
    De oftică-n bordeiu-i se strângea
    Vădană Melentina, cea bălaie.



    Eu presimţeam ceva. O tulburare
    Se-adăpostise-n sufletul meu pur.
    Încă ţineam un ochi deschis spre jocuri
    Şi-un ochi spre frământările din jur.
    Când tata se-ntorcea trudit acasă.
    Când veşnic cu alţi oameni stă la sfat.
    Mie-mi era din când în când ruşine
    Că-n timpul asta eu mă joc, mă bat…



    Eram neliniştit şi nici eu însumi
    Nu-nţelegeam prea bine tot ce sâmt.
    Doream să prind a vremii înţelesuri
    Întregi în craniul meu atunci prea strâmt.
    Cărţi peste cărţi în nopţi sfârâitoare.
    Eu răsfoiam cu degete subţiri,
    Simţeam un aer nou foşnind în juru-mi,
    Eram ca-n preajma unei mari iubiri.



    Ea a venit – un vânt de bucurie
    Ce mi l-am tălmăcit mult mai târziu,
    Un vânt de bucurie mă pătrunse
    Când am strigat deodată tare: -Ştiu!
    Ştiu pentru ce adesea-i palid tata,
    Ştiu ce înseamnă-aceste noi furtuni,
    În faţa unui semn pictat pe ziduri,
    Ştiu pentru ce vă bateţi, oameni buni!



    Viaţă, mi-ai deschis înfăţişarea
    Compusă din lumini şi umbre, crud.
    Neregulate şi bubuitoare
    Pulsările-ţi lăuntrice le-aud.
    Şi-n miezul unui ocean de patimi
    Azi am văzut mai clar decât oricând
    În gloriosu-i car de bătălie
    Partidul Comunist înaintând.



    Şi ochii mei îndrăgostiţi de dânsul
    Cu strălucirea lui mi i-am umplut.
    Şi-n oastea lui, transfiguraţi şi mândri,
    Pe-ai mei, cei mari şi dragi, i-am cunoscut.
    Şi zile-ntregi n-am fost decât lumina
    Şi numai fericire eu am fost.
    Aşa a început atunci întâia
    Iubire-a mea, şi-al vieţii mele rost.



    4.
    Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
    şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
    De faţa ta curată ca zorile de vară,
    De părul tău de aur împletit.



    Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
    Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
    Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
    Ideile, îmbrăţişate strâns.



    Că prins de-o vraja nouă şi-atotcuprinzătoare
    Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
    Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
    Mă va-mbia din ce în ce mai rar.



    Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
    Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
    Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
    De dincolo de ochii mari şi grei,



    Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
    şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
    Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
    Fără de care n-aş putea trăi.



    Iubirea-mi închinată Partidului avuse
    De străbătut aceleaşi etape, pe alt plan.
    M-a încântat mişcarea mulţimii nesupuse,
    Acest aspect măreţ de uragan.



    Mari nedreptăţi: belşugul strâmb împărţit, cumplită
    Robia de pe-ogoare – le-nţelegeam abia,
    Iar El cu fapta – paloş şi vorba – dinamită
    Sub ochii-mi le slăbea ori le surpa.



    Când alţii plini de spaimă priveau acestea toate,
    Pândind ce-o să se-aleagă din acest viu tumult,
    Mai ştiu? Şi o bravadă involuntară, poate,
    M-a îndemnat să-l îndrăgesc mai mult.



    Ştiu, instrinctivă-mi fuse întâia mea pornire –
    Visam să smulg vieţii clocotitoare prăzi –
    Mă îmbată galopul pe cal, în nesfârşite,
    Şi mă-mbătau uralele pe străzi.



    Dar s-a-nchegat gândirea în zori de vârstă nouă,
    În zori incendiate de-un chin nehotărât.
    Când zbori să prinzi ideea cu palmele-amândouă,
    Şi-o scapi, şi te frămânţi, şi ţi-i urât…



    Nepotolita sete în pragul tinereţii
    Îţi mistuie adâncul cu jaru-i amărui.
    Dorinţa de-a pătrunde problemele vieţii
    Mi-am adăpat-o la izvorul Lui.



    Unii mi-au spus – ia seama, e fermecată apa,
    Tot ce-i al tău, în tine, de-o bei, îţi va stârpi,
    Nu vei mai fi tu însuţi şi deschizaindu-ţi pleoapa
    Cu ochi străin, al gloatei, vei privi.



    Nesăţios sorbit-am din apa cercetării
    Pornite-n zbor pe drumul cel mai înalt şi drept;
    Rămas-am eu – cu proprii mei ochi văd largul zării,
    Doar inima mi-i mai călită-n piept.



    Din fenomene oarbe ce mă-ngrozeau alt’dată,
    Am desluşit natura necontenit lucrând,
    Materia-n mişcare şi-n forme distilată,
    Simetrică privelişte de gând.



    Mai multe ca înainte iubind acum pământul
    Împădurit cu oameni, am înţeles să-i cer
    Adâncă simfonie ce-n codri-o sună vântul,
    Nu murmurul copacului stingher.



    Eu am văzut cum chipuri impure: sărăcia.
    Cu-ntreaga ei povară de certuri şi bătăi,
    Dorinţa de avere ce roade omenia
    Şi-i tulbură înaltele văpăi,



    Se schimbă-n alte chinuri, înalte şi curate;
    Îngrijorarea pentru destinul tuturor.
    Ori smulgerea din suflet a vechilor păcate,
    Nedemne de-acest ev înnoitor.



    Când vrei să urci mai slobod ai înnoirii munţi,
    I-i dat şi renunţării să-şi aibă-n toate partea;
    La pasiuni nedemne ce le-ai nutrit, renunţi
    Când vrei ca evul tău să-nfrângă moartea.



    Iar disciplina, care te îngrozea cândva,
    O iei acum, cu tine, tovarăş de-nălţime,
    Precum ideea care în mine clocotea
    Se lasă strânsă-n ritmuri şi în rime.



    5.
    Steaua polară pe cer, departe,
    în scurgerea timpului nu are moarte
    Statornic arde în orice seară,
    Capăt de osie, steaua polară.
    Stelele, luminile, roiuri astrale
    Se-nvârt în jurul osiei sale.
    Sobră-armonie pururea vie,
    Nezdruncinată putere-n tărie.



    Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
    Lumile cad huruind dedesubt,
    Ca-nvălmășite de tari alcooluri
    Lumile cad fulgerate în goluri!
    îngrozitoare schimbare atunci:
    Floarea vulcanilor creşte din pungi,
    Pale se sting ale luncilor flori,
    Mori, vegetaţie, suflete, mori.



    Arde o stea între multele stele,
    Arde pe ceruri şi pe drapele,
    Capăt de osie – roşie stea –
    Osia trece prin inima mea.
    Lumea-mi se-nvârte pe osia dura
    în anotimpuri de frig şi căldură,
    şi când furtunile mă bântuiesc,
    Cerbii şi vulturii mei o privesc.



    Dacă s-ar frânge osia mea,
    Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
    Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
    Dacă s-ar frânge osia mea.
    Ar năvăli pustiirea secretă,
    Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
    Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
    Dacă s-ar frânge osia mea.



    Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
    Osia mare trece prin mine,
    Osia este numai o parte
    Din marea osie, fără de moarte.
    Osia mea nu se frânge nicicând,
    Trece prin miezul acestui pământ,
    Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
    Două planete, mărgele albastre.

    Nicolae Labiș
    (1956)

    Sursa:https://www.literaturadeazi.ro/rubri...e-iubiri-30577


  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185


    Nimeni nu te întreabă dacă ești pregătit pentru decembrie, cum spunea cineva, pur și simplu vine și gata. Asta îmi amintește de vorba pe care o strigam în copilărie când jucam de-a v-ați ascunselea
    : cine nu-i gata, îl iau cu lopata. Acum se zice cu ciocolata, dar atunci ciocolată nu aveam.

    Decembrie e aici, se întoarce din nou cu amintiri, pentru unii, și, acolo unde se poate, vine cu beculețe, clopoței și cu toate cele tradiționale, chiar și cu daruri. Deși e o lună în care, tot potrivit tradiției, în preajma sărbătorilor lumea toată se agită pentru te miri ce, ar trebui să fie o lună a tihnei. Pentru astfel de momente de pauză și regăsire, este pregătit și acest articol ce amintește de câțiva oameni ai acestei luni, adică oameni născuți în decembrie.

    Încep cu ceea ce îmi pare mai potrivit, cu Geografia timpului: „Nu cunoşteam primejdiile mari / Şi poate de aceea n-aveam teamă… / Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos / E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!”

    Nicolae Labiș | Sursa foto: Historia, Ziarul de Vrancea


    Nicolae Labiș, 2 decembrie 1935

    A apărut, a început să strălucească, s-a stins. Atât a ales viața să rămână pentru Nicolae Labiș. Anul acesta, ar fi împlinit 83 de ani. Nu a fost să fie, dar, cât a fost, nu s-a uitat. Într-un articol din 1985 publicat în „Revista noastră”, poetul Nicolae Ungureanu, din aceeași generație cu Labiș, făcea un portret al omului Nicolae Labiș.

    Prima întâlnire: „Era un băiat de 17 ani, îmbrăcat în straie negre, pantaloni și jachetă închisă la gît. Avea o atitudine dîrză și privirea lui exprima energie și hotărîre. Mi-am dat seama că făcea parte din familia celor care știu să lupte și să învingă.”
    Caracterul: „Deși conștient de marea lui valoare, Labiș era de o simplitate în raporturile cu ceilalți și de o modestie care te tulburau. El îi trata pe toți cu atenție și-i ajuta în toate, fără a pretinde nimic. […] Trata totul cu mare seriozitate, ura superficialitatea, lăudăroșenia, îngâmfarea, care bîntuiau printre colegi, încercînd și reușind să fie un exemplu de muncă, disciplină […] Eu nu l-am văzut pe Labiș decît adîncit în gînduri, scriind și citind și ziua și noaptea. […] Aveam impresia, și nu numai eu, că Eminescu s-a întors printre noi”.

    În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș a fost accidentat grav de un tramvai în stația de la Colțea în București. În 22 decembrie, s-a dus către steaua ce l-a chemat. Modul în care s-a întâmpat accidentul a creat numeroase suspiciuni în rândul multora. În plus, rezultatul, oficial, al anchetei a întreținut aceleași controverse.

    Sursa:https://editiadedimineata.ro/trata-totul-cu-mare-seriozitate-ura-superficialitatea-laudarosenia-ingamfarea/?


  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    Nicolae Labiș

    De la Wikipedia, enciclopedia liberă




    Jump to navigationJump to search
    Nicolae Labiș

    Bustul poetului Nicolae Labiș din fața casei memoriale din Mălini
    Date personale
    Născut 2 decembrie 1935
    Poiana Mărului, Suceava
    Decedat 22 decembrie 1956 (21 de ani)
    București
    Înmormântat Cimitirul Bellu
    Naționalitate România
    Cetățenie România
    Ocupație poet
    Pseudonim Niculai Mălin
    Limbi limba română[1]
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor 19521956
    Specie literară poezie
    Operă de debut Primele iubiri
    Semnătură
    Modifică date / text

    Casa memorială „Nicolae Labiș” din Mălini

    Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini,județul Baia, în prezent județul Suceava - d. 22 decembrie 1956,București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generații”[2].
    Cuprins




    Biografie[modificare | modificare sursă]

    Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]

    A fost fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, iar școala primară o începe în satul natal în clasa mamei sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondialtatăl pleacă pe front, iar familia se refugiază în comuna Mihăești, satul Văcarea, lângă Câmpulung-Muscel. În mai 1945, familia se întoarce înMoldova și se stabilește la Mălini.[2][3]
    A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni între anii 1947 - 1951, perioadă în care scrie versuri, iar la sfârșitul lui 1950, participă la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, în calitate de secretar al cenaclului literar dinFălticeni[4], care are loc la Iași, unde se remarcă după ce recită poezia Fii dârz și luptă, Nicolae!, poezie care-i va fi publicată în Iașul nou și în ziarulLupta poporului din Suceava.[3]
    În mai 1951 a obținut premiul întâi, la Olimpiada națională de limba română care a avut loc la București, iar cu această ocazie câștigă admirația redactorilor revistei Viața Românească, care-i publică poezia Gazeta de stradă.[2][3]
    În ianuarie 1952, la inițiativa lui Constantin Ciopraga, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar.[2][3]
    Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

    La data de 15 septembrie 1952, Labiș a început să urmeze cursurile de laȘcoala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan șiGheorghe Tomozei. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și intelectuale excepționale, ca lider de opinie.[3]
    Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare.
    La absolvire a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru[3]. Poemul său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.
    În anul 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.[3]
    Sfârșitul[modificare | modificare sursă]

    În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui grav accident de tramvai.[3][5]
    După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central[6] , spre zorii zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
    Pasărea cu clonț de rubinS-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.Nu mai pot s-o mângâi.M-a strivit,Pasărea cu clonț de rubin,Iar mâinePuii păsării cu clonț de rubin,Ciugulind prin țărână,Vor găsi poateUrmele poetului Nicolae LabișCare va rămâne o amintire frumoasă...În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.[7]
    Trupul neînsuflețit a fost depus pentru ultimile omagii la Casa Scriitorilor. A fost înmormântat la cimitirul Bellu.[5]
    Controverse privind accidentul de tramvai[modificare | modificare sursă]

    Ipoteza oficială a accidentului de tramvai este că Nicolae Labiș, aflat în stare de ebrietate, a alunecat fatal între bordura și platforma stației de tramvai de la Colțea, fiind prins între grătarele celor două vagoane ale tramvaiului. În procesul-verbal semnat în ziua de 25 decembrie 1956 de balerina Maria Polivoi, cu care poetul și-a dat întâlnire în acea noapte, aceasta a susținut că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colțea a fost un simplu accident. Cele susținute de Maria Polivoi, au fost confirmate și de Isac-Grișa Schwartzman un alt martor ocular, mărturie consemnată de Gheorghe Tomozei în volumulMoartea unui poet[7] și de vatmanul tramvaiului, Udroiu Marin, care a declarat: ... când a ajuns la cca 4 metri de capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiș Nicolae , domiciliat în București,…care se afla sub influența băuturilor alcoolice a luat tramvaiul din mers urcându-se pe la ușa din față a remorcii. Urcându-se pe scară, neputând ținându-se a căzut jos apucându-l platforma remorcii și scara iar la țipetele publicului tramvaiul a oprit după care a fost scos de sub scară și transportat la Spitalui Colțea, rămânând internat.[8]
    Controversele referitoare la un eventual asasinat au apărut în urma mărturiilor a celor declarate de Nicolae Labiș pe patul de spital apropiaților și a faptului că poetul era urmărit de Securitate, deoarece dintr-un scriitor care slăvea actele partiduluiși ale sovieticilor, a început să se îndoiască de doctrina acestora după Discursul secret al lui Hrușciov și după Revoluția ungară din 1956.[5]
    Mihai Stoian a consemnat: La spital Labiș mi-a povestit cum s-a consumat accidentul... Îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la Capșa, apoi însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj la „Victoria” din Piața Bălcescu a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit, și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: „Țineam ochii mari deschiși și vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei”.[8]
    Scriitorul Cezar Ivănescu, în cartea sa scrisă în colaborare cu Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș, susține că Labiș i-a povestit pe patul de moarte Mioarei Cremene că s-a dus să ia tramvaiul de la 2.40 noaptea de la stația Colțea, stație în care-și dăduse întâlnire cu Maria Polivoi, dansatoare, care voia să-l ia la ea acasă. Securistul care-l urmărea pe Labiș s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce și poetul, dar cum poetul era băut și se clătina, părea indecis, iar agentul de securitate a avut senzația că Labiș nu se va urca în acel tramvai și, deoarece nu voia să-l scape de sub observație a sărit prin ușa din față și, în săritură, l-a izbit pe Labiș și l-a băgat sub tramvai, Conform aceleași mărturii, a Mioarei Cremene, Labiș a fost vizitat la spital de către agentul de securitate și i-a solicitat să semneze o declarație prin care poetul renunța la orice pretenție materială în urma accidentului. [9]
    În 2005, scriitorul Imre Portik, prieten de la Școala de Literatură[10], a publicat memoriile sale, Hora morții. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, în care a pretins că Labiș a fost împins din tramvai in seara accidentului:
    - Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?
    - Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut în după-amiaza și în seara aceea, dar nici măcar amețit n-am fost, a răspuns Labiș.
    - Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?
    - Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...
    - De cine, îl cunoști?
    - Nu știu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu brațele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleștasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu fața în jos și vedeam cum sar din șine scântei galbene și verzui. În timp ce eram târât așa, am simțit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am așteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăși capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reușit să fac nici doi pași, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenția să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai și în ce vagon se urcă ea.[7]
    Gheorghe Tomozei a scris, după anul 1989: Labiș este primul poet român disident... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el.[8]
    Opera[modificare | modificare sursă]

    Volume publicate[modificare | modificare sursă]

    • Puiul de cerb, București, 1956
    • Primele iubiri, București, 1956
    • Lupta cu inerția, București, 1956
    • Primele iubiri, București, 1962
    • Păcălici și Tândăleț, București, 1964
    • Moartea căprioarei, București, 1964
    • Versuri, București, 1964
    • Anotimpurile, București, 1964
    • Albatrosul ucis, București, 1966
    • Scufița roșie, București, 1967
    • Poezii, București, 1968
    • Moartea căprioarei, București, 1969
    • Scrisoare mamei, București, 1969
    • Poezii, lași, 1971
    • Sînt spiritul adîncurilor, București, 1971
    • Vârsta de bronz, București, 1971
    • Poezii, București, 1976
    • Păcălici și Tândăleț, București, 1977
    • Descrierea chipurilor, lași, 1982
    • Moartea căprioarei, București,1983
    • Poezii, București, 1984
    • Poezii, București, 1985
    • Poezii, București, 1987
    • Poezii, București, 1989
    • Albatrosul ucis, Galați, 1993
    • Vioară neagră-ntre oglinzi, Chișinău, 1993
    • Trei poeme (ediție liliput), Suceava, 1995
    • Poezii, București, 1997
    • Moartea căprioarei. Poezii, Chișinău, 1997
    • Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), București, 1997
    • Viața și opera, lași, 2001
    • Lupta cu inerția la timpul prezent (ediție critică), Timișoara, 2001
    • Doină întârziată, Suceava, 2005
    • Moartea căprioarei (ediție bibliofilă), Suceava, 2005
    • Opera poetică, Chișinău, 2005
    • Dincolo de fruntariile poeziei, I (proză, dramaturgie), Suceava, 2005
    • Nicolae Labiș, folclorist (antologie folclorică), Suceava, 2006
    • Traduceri, Suceava, 2007
    • Corespondență, Suceava, 2009
    • Puiul de cerb, Suceava, 2010
    • Dincolo de fruntariile poeziei, II (texte critice), Suceava, 2011
    • Opera magna, Suceava 2013
    • Poezii inedite, Suceava 2015

    In memoriam[modificare | modificare sursă]


    Note[modificare | modificare sursă]



    Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

    • Labiș, albatrosul ucis: eseu monografic, Ștefan Bitan, Editura Dacia, 1970
    • Nicolae Labiș, Ion Bălu, Editura Albatros, 1982
    • Nicolae Labiș: monografie, Florentin Popescu, Editura Vestala, 2006

    Legături externe[modificare | modificare sursă]




    Categorii:




  4. #4
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185












    Moartea lui Nicolae Labiş. Adevăruri nespuse vreodată. Sora poetului, Margareta: „O femeie care la iubit în taină…”
    Evenimentul Zilei·Adineauri







    Mai multe pentru Nicolae Labiș

    Rezultate de pe web

    Nicolae Labiş - Poezii


    poetii-nostri.ro/nicolae-labis-autor-21/





    Cele mai cunoscute poezii ale autorului Nicolae Labiş...
    Alții au căutat și

    nicolae labis mamamargareta labișnicolae labiș cărți
    nicolae labis daca toate acesteanicolae labis moartea caprioarei rezumatnicolae labis scoala








    Moartea lui Nicolae Labiş. Adevăruri nespuse vreodată. Sora poetului ...


    https://evz.ro/margareta-sora-poetului-nicolae-labis-se-destainuie-moartea-fr.html





    Acum 9 ore - S-au împlinit, între 1 și 2 decembrie, 83 de ani de la nașterea unui poet - Nicolae Labiș - a cărei moarte prematură, la doar 21 de ani, ...



    Nicolae Labiş, poezie si zbucium - Historia


    https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-labis-poezie-si-zbucium





    Supranumit de către criticul Eugen Simion “buzduganul unei generaţii”, Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerătoare şi un talent de excepţie, stins prea ...




    Nicolae Labiş, biografie - Istoria.md


    www.istoria.md/articol/524/Nicolae_Labiș,_biografie





    Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava - d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent ...




    Moartea suspectă a poetului Nicolae Labiş. „Am văzut clar cum l-a ...


    https://adevarul.ro › Oraşul tău › Suceava





    29 iun. 2017 - Poetul Nicolae Labiş a decedat la data de 22 decembrie 1956, la aproape două săptămâni după ce a căzut sub un tramvai în Bucureşti.




    Straniul destin al lui Nicolae Labis | Romania Libera


    https://romanialibera.ro/aldine/history/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis-121646





    Straniul destin al lui Nicolae Labis. In istoria Romaniei, comunismul este, fara indoiala, cea mai cumplita perioada din toate timpurile. Caci, desi jertfele ...



    Poezii de Nicolae Labis - cele mai frumoase poezii - Versuri si Creatii


    www.versuri-si-creatii.ro › Z › L





    Cea mai bogata colectie de poezii a poetului Nicolae Labis.




    Moartea lui Nicolae Labiş. Nopţile de coşmar ale poetului ucis ...


    www.certitudinea.ro/.../moartea-lui-nicolae-labis-noptile-de-cosmar-ale-poetului-ucis





    Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studențesc din România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre ...













    Anunțuri despre rezultatele filtrate

    Este posibil ca unele rezultate să fi fost eliminate conform legislației privind protecția datelor din Europa. Aflați mai multe

    Căutări referitoare la Nicolae Labiș

    nicolae labiș poezii
    nicolae labiș cărți
    nicolae labiș moartea căprioarei
    nicolae labis moarte

    nicolae labis mama
    nicolae labis opere
    nicolae labis biografie
    nicolae labis poezii de dragoste






    Navigare în pagini

    1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Înainte



  5. #5
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    Nicolae Labiș, ,,cal alb călcând neiubirea-n picioare”



    M-am întrebat, într-o vreme, ce-a fost mai întâi, pentru mine: Căprioara lui Labiș sau Căprioara Bambi, care dintre aceste două povești a generat tandrețea pe care o simt față de căprioare. Am întrebat-o în cele din urmă pe mama mea, cu atât mai mult cu cât am înțeles, în viața de adult, că mi-am scris cândva, copil mic fiind, scenariul de viață în strânsă legătură cu povestea căprioarei.

    Se pare că Moartea Căprioarei a fost cea dintâi.

    Poezia lui Labiș am învățat-o pe dinafară când încă nu începusem școala. Nu mi-a cerut nimeni, nu era nici prilej de serbare sau de vreo scenă pe care să o recit. Probabil sufletul meu a găsit acolo ceva care îl chema adânc. Și a rămas întipărită în inima mea, până azi, când încă îmi dau lacrimile atunci când o readuc în memorie.
    Au trecut mai bine de treizeci de ani până am aflat povestea scrierii acestui poem. Între timp, Căprioara a rămas, în mine, simbol de tandrețe și de sacrificiu; ochii Căprioarei sunt vii în mintea mea, sunt ochii adevărului, ”știa că va muri și c-o s-o doară”, ochii acceptării triste și ai împăcării cu destinul.


    Sursa foto:
    www.historia.ro

    A scris-o pe-nserate, până în miez de noapte. Nu împlinise încă nouăsprezece ani. O purta, însă, în inimă de când avea unsprezece ani, din perioada secetei de după război, anul 1946.

    „[…] în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi”, povestește, după ani, Eugen Labiş, tatăl poetului Nicolae Labiș.

    Cum acest episod a devenit poemul Moartea Căprioarei, aflăm de la sora lui, Margareta Labiș, care povesteşte în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional amintiri despre o copilărie, un om şi un poet cum altul n-a mai fost… Reproducem integral cuvintele Margaretei Labiş.

    Margareta Labiș, sora poetului, povestește despre fratele său
    (exclusivitate Jurnalul Național)


    ,,Fratele meu, poetul Nicolae Labiş, ocupă un loc distinct în evoluţia poeziei româneşti, fiind considerat încă din timpul vieţii un talent autentic, o mare speranţă. S-a afirmat în peisajul literar de după 1950, în acel deceniu obsedant al proletcultismului, îndrăznind să spargă cu curaj dogmele timpului. Numit ,,copil-minune” al poeziei, ,,buzdugan al generaţiei sale”, ,,cal alb călcând neiubirea-n picioare”, Nicolae Labiş ,,a ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pământului”.
    Am avut norocul să ne naştem şi să copilărim într-un topos legendar, cu o natură ,,veşnic încântătoare”. Satul natal, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia (Suceava), este un sat de munte cu casele răsfirate pe valea pârâului Suha Mare, cu oameni gospodari, păstrători ai vechilor obiceiuri.
    Primii 14 ani a locuit într-o casă din curtea şcolii destinată familiei directorului, după normele timpului. În spatele casei, părinţii amenajaseră o grădină de zarzavaturi şi o livadă cu pomi fructiferi plantaţi de tata imediat după instalare. Un pârâiaş despărţea livada de runcul care se înălţa domol către pădurile străbătute de sălbăticiuni. De timpuriu, părinţii i-au stimulat interesul pentru cunoaştere, dragostea pentru învăţătură şi, mai ales, pasiunea pentru lectură. Îi citeau seara poveşti şi poezii, inventând uneori tot felul de întâmplări ca să-l mulţumească. Atunci când avea aproape 3 ani, părinţii s-au gândit să-l pregătească pentru venirea mea pe lume. O surioară micuţă, pe nume Margareta, adusă de o barză bună, va trebui ocrotită ca nu cumva s-o fure păsările răpitoare. În mintea copilului s-a închegat o povestioară cu ,,Margareta în pom”, fetiţa furată de un uliu uriaş şi salvată în cele din urmă de frăţiorul ei viteaz, cu o săgeată fermecată. Rolurile se inversaseră atunci. Copilul povestea…
    Nu ştiu când s-a apropiat de poezie, dar ştiu că memora cu uşurinţă poezii, mai întâi după ureche. Se pare că un prim imbold către compunerile în versuri a fost radioul. Într-o dimineaţă, când tata a deschis pentru prima oară butonul noului aparat de radio, s-a auzit vocea lui Moş Andrei, cunoscut realizator al emisiunilor pentru copii din perioada interbelică. Vocea anunţa numele câştigătorului unui concurs de creaţii literare şi premiul acordat: o excursie la Bucureşti. Au urmat întrebările copilului puse cu naivitatea vârstei. Mama i-a răspuns încurajator că, dacă va fi cuminte, dacă va citi şi va scrie poezii, domnul de la radio o să-l invite negreşit la Bucureşti. Cine ar fi putut gândi că drumul spre Bucureşti, dorit de copil, va deveni un drum predestinat să ducă spre sfârşitul lui tragic?”

    Moartea căprioarei

    ,,În vara anului 1954, fratele meu a sosit acasă, la Mălini, pe neaşteptate. Plecase din Bucureşti împreună cu Fănuş Neagu, care se oprea pentru o noapte la Cornul Luncii, unde avea o soră căsătorită. Ajuns acasă, şi-a răcorit faţa cu apă proaspătă de la fântână şi ne-a oferit darurile pregătite cu grijă de la Bucureşti. Cele mai multe erau jucăriile pentru surioara mea mai mică, Teodora. I le oferea pe rând, ţinând-o pe genunchi în timp ce improviza diferite poezioare. Mama i-a pregătit repede ceva de mâncare, dar el a gustat doar, şi peste puţin timp a plecat călărind în goană pe malul pârâului Suha Mare. Împrumutase un cal frumos de la un vecin pădurar. În dreptul bisericii din Poiana Mărului, satul nostru natal, a descălecat, a legat calul de un plop de pe marginea drumului şi s-a aşezat pe iarbă cu capul între mâini. Privea gânditor spre coasta dealului împădurit, învăluit tainic de umbrele înserării. Se pare că era atât de transpus, încât cei care l-au văzut au crezut că este bolnav şi au anunţat-o repede pe mama.
    De ce se oprise acolo? Probabil şi-a amintit de ziua când, fiind copil, l-a însoţit pe tata, bucuros să planteze şi el un plop ,,fără soţ” în faţa bisericii, împreună cu flăcăii din sat. Cred însă că s-a oprit acolo mai ales pentru că zărise Poiana Blănarului, unde fusese pentru prima oară la o vânătoare. S-a întors pe înserate, a mâncat repede şi n-a mai ieşit din cameră până după miezul nopţii. La un moment dat i-am auzit paşii şi vocea scăzută, recitând sacadat. Mama mai trebăluia prin bucătărie, când el a intrat în vârful picioarelor, rugând-o să-l asculte:




    ,,E foarte frumoasă”, i-a spus mama emoţionată.
    ,,Mă întorc mâine la Bucureşti, nu te supăra, vreau s-o public. Vara pot obţine avizul mai uşor.”

    Dimineaţa, în graba plecării a uitat foile cu textul pe noptieră. În tren s-a reîntâlnit cu Fănuş Neagu, care s-a arătat surprins de grabnica lui întoarcere.
    ,,Ce s-a întâmplat? N-ai zis că stai mai mult acasă?”
    ,,Am scris o poezie deosebită şi vreau să o public. Să ţi-o arăt”.

    Intenţionând să i-o citească, a constatat cu supărare că foile nu erau nici în geanta cu manuscrise, nici prin buzunare. Fănuş ştia întotdeauna să facă haz de necaz: ,,N-ai scris-o tu? Mai scrie-o o dată”. Nici în tren, şi nici la Bucureşti nu a putut reconstitui integral textul poetic.
    În aceeaşi zi am găsit poezia uitată şi am citit-o în liniştea camerei de la Mălini. Pentru prima oară mi-am dat seama că fratele meu este un mare poet. I-am expediat-o imediat şi astfel poezia ,,Moartea căprioarei” a fost publicată în revista Viaţa Românească din luna octombrie 1954. Autorul nu împlinise 19 ani.
    Şi, la puţin timp după apariţie, primesc un pachet ,,cu valoare” de mărimea a două cutii de chibrituri. Am recunoscut scrisul şi am bănuit că este un dar cu ocazia zilei mele de naştere. Când am desfăcut ambalajul, am zărit sub capacul albastru al cutioarei un strat bine presat de bombonele. Dezamăgită, am aruncat cutia pe pat la întâmplare. ,,Ce glumă!” Dar din interior s-a rostogolit un ceas micuţ de mână, strălucitor, cu cadranul aurit. Fusese înfăşurat într-o mică scrisoare de mulţumire, încheiată scurt cu urarea tradiţională La mulţi ani!. Primul meu ceas era de o frumuseţe aparte. L-am purtat mult timp la mână şi după ce s-a defectat. Îmi amintea de el.
    Din toamna acelui an al secetei, 1946, şi până la sfârşitul anului 1951 fratele meu a fost elev la Liceul ,,Nic Gane” din Fălticeni. La limba română l-a avut ca profesor pe Vasile Popa, distins om de cultură, cu studii teologice. Profesorul, iubitor de poezie, i-a descoperit talentul şi l-a popularizat în viaţa şcolii cu statutul de poet. I-a îndrumat lectura, împrumutându-i cărţi şi solicitându-i impresiile în scris.
    În anul 1950, este invitat la Iaşi, la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, unde citeşte poezia ,,Fii dârz şi luptă, Nicolae”, publicată peste o lună în revista literară Iaşul Nou. Uimeşte prin cultura sa vastă, prin talent şi prin stăpânirea de sine. Este văzut de literaţii ieşeni ca o ,,minune locală”. Succesul nu-l impresionează. În scrisorile trimise atunci din Iaşi descrie admirativ, cu lux de amănunte, sala Teatrului Naţional şi sala Bibliotecii Centrale, unde s-a desfăşurat Conferinţa Tinerilor Scriitori. Se prezintă ca un ,,observator atent la detaliul cultural, şi nu ca un protagonist în arena literară”.




    Prieteniile lui Labiș

    ,,Continuă colaborarea cu Iaşul Nou cu semnătura N. Mălin. Succesele continuă. În primăvara anului 1951 obţine Premiul 1 (faza pe ţară) la concursul de limba şi literatura română «Mihai Eminescu» clasa a IX-a. Este solicitat să ia cuvântul în numele concurenţilor la festivitatea de premiere şi «vorbeşte fără cea mai mică urmă de emoţie vizibilă». În Scînteia Tineretului, pe prima pagină apare fotografia lui în momentul decernării premiului. Acest fapt a determinat mutarea lui la Iaşi. Scriitorii ieşeni, prin profesorul universitar Constantin Ciopraga, au obţinut acordul părinţilor pentru transferul la Liceul ,,Mihail Sadoveanu”, în clasa a X-a, considerând că talentul lui nativ trebuie îndrumat ,,cu competenţă”. Continuă să citească mult şi să traducă din literatura universală. Îi apar două tălmăciri în Iaşul Nou. Conduce cenaclul literar şi, cu acest prilej, îl cunoaşte mai bine pe George Mărgărit, de a cărui prietenie se va bucura până la sfârşitul vieţii.
    Recomandat pentru Şcoala de literatură ,,Mihai Eminescu” din Capitală, devine elevul acestei şcoli în urma unui concurs de admitere, începând cu luna septembrie 1952. Mihail Sadoveanu auzise de talentul lui ieşit din comun şi, cum îi cunoştea bine locurile natale, l-a luat de la început sub aripa lui protectoare. Criticul literar Lucian Raicu, coleg de serie la Şcoala din Şoseaua Kiseleff, mi-a povestit cum la festivitatea de deschidere a cursurilor, înainte de a derula protocolul ,,plicticos, dinainte stabilit”, Sadoveanu ar fi întrebat: ,,Labiş, eşti aici? ”. La răspunsul afirmativ primit din sală, ,,uriaşul” a înclinat capul în semn că se poate începe. Poetul era acolo şi totul căpăta un înţeles. Viitorul critic şi tânărul poet au fost legaţi pe viaţă de o prietenie sinceră, susţinută de talentul lor literar, de orizontul de lectură. Raicu i-a fost sprijin moral în momentele grele, găzduindu-l mult timp în camera lui, cu chirie, din Strada Al. Odobescu. Astfel l-a putut cunoaşte mai bine şi a putut scrie cel mai important studiu monografic despre fratele meu. Un rol deosebit în posteritatea poetului Nicolae Labiş l-a avut poetul Gheorghe Tomozei, care şi-a asumat rolul de editor şi biograf. Colegi de seminar şi de redacţie la revista şcolii, ,,Anii de ucenicie”, secţia poezie, cei doi se duelau în replici polemice pe măsura talentului şi orgoliului adolescentin. De atunci, colegii şi prietenii i-au numit Tom şi Lae.
    Un loc aparte în viaţa fratelui meu din timpul mult contestatei Şcoli de literatură l-a ocupat fostul coleg de cameră Imre Portik. Acesta, în ultimii ani de viaţă, a scris o carte memorialistică despre Nicole Labiş intitulată sugestiv ,,Hora morţii”. Cartea, apărută postum, încearcă să dezvăluie misterul morţii prietenului său.
    De-a lungul anilor, am observat cu tristeţe că dintre cei care au scris despre moartea fratelui meu, poetul Nicolae Labiş, câţiva, foarte puţini, au făcut-o conjunctural, în necunoştinţă de cauză, reuşind să strecoare propriile refulări şi să dezvăluie propriile limite. Consider că interviul dlui Viorel Ilişoi, realizat cu Cezar Ivănescu în anul 1997, şi publicat în suplimentul din 26.11. 2009 este neconcludent şi aberant, menit să declanşeze digresiune.” (sursa: Jurnalul Național)



    Nichita Stănescu – întâlnirea cu Labiș

    Marele Nichita Stănescu (1933-1983), mai mare cu doi ani decât Labiş, a povestit, la un moment dat, ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae, într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
    ”Era în ultima primăvară a lui Labiş. Faima lui era atât de uriaşă încât noi studenţii inodori şi incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice ştiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare şi ambigui despre el. Luase obiceiul să vină la Facultatea de filologie. Din vreo pricină de femeie poate, sau pur şi simplu din dorinţa de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imensă mustaţă răsucită. Purta bundă, ca o sfidare împotriva oraşului şi a burgheziei în haine nemţeşti, pe atunci monstruoasă nu numai în textele tipărite despre ea, dar şi din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbură şi nu ţin minte ce căutam în amfiteatrul Odobescu plin de studenţi prost îmbrăcaţi, unii dintre ei, printre care mă număram şi eu, mâncând „crep” la porţia în plus pe care o ofereau cantinele studenţeşti.
    Deodată, cineva de la catedră care ţinea loc de tribună (nu mai ţin minte cine) s-a ridicat şi cu un glas rituos a zis: „Se află printre noi Nicolae Labiş şi am fi fericiţi dacă el ne-ar citi o poezie”. […] Văd parcă pe Labiş ridicându-se de o gravă nobleţe naturală care lăsa puţin dureros şi distant între el şi noi o barieră a neatingibilului. Nu s-a urcat lângă catedră, ci a rămas în faţă chiar lângă primul şir de bănci, şi într-o tăcere în care nici memoria nu mai funcţiona, brusc a anunţat titlul poeziei Moartea căprioarei, ştiută, adorată, invidiată, negată şi urâtă sufletului meu. Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzaţia gheţii pe şira spinării.
    Calm şi degajat, bonom şi profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al cărui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale şi dur totodată, vers de vers, a început să-şi retrăiască poemul (era prea tânăr ca să-l poată recita), începându-şi versurile lin şi tărăgănat şi sfârşindu-şi-le brusc, de parcă vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul „nămol” în care se termina un vers. Era atât de scurt zis şi de brutal, încât nămolul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el într-un alt vers… „planetă şi grea”. Se terminau de o rară violenţă, într-un vers în care spunea că-şi şterge mâinile de sânge pe piept, el a făcut gestul de a-şi şterge mâinile pe bunda înflorată. Absolut toţi, automat, ca nişte copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui şi la bundă, ca şi cum şi mâinile, şi bunda, ar fi fost pline de sânge.
    Brusc nu mai ţin minte nimic şi păstrez numai sentimentul de atunci, sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublimă şi deprimantă. Atunci nu puteam crede că se poate scrie o poezie mai minunată decât Moartea căprioarei, pe care o iubeam şi o uram. Aş fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se părea uriaş. Cu oricare altul aş fi putut să fiu prieten, cu el niciodată. Mi se părea şi foarte frumos, deşi nu era. Nu puteam să-i prind în noţiuni personalitatea acelei recitări şi asta îmi dădea o mare nelinişte. Abia acum ştiu că acea seară în care am avut tristul noroc să-l văd nu ţinuse de noţiune şi deci nu aveam cum s-o înţeleg cu noţiunile, că ea nu ţinea nici de caracterul meu, ci era numai o aspiraţie a mea atât de brusc relevată încât chiar şi resturile de memorie care astăzi le mai pot evoca nu sunt altceva decât explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. […] Atâta vreme cât el a trăit eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor.” (sursă: www.inventatori.ro)



    Nicolae Labiș – ,,buzduganul unei generaţii”

    Supranumit de către criticul Eugen Simion Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerătoare şi un talent de excepţie, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilităţii şi geniului său poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregării de către noua ideologie. Labiş a simţit cum politicul sugrumă literatura şi a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertăţii şi reînnoirii.
    Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, jud. Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935. Mama, Ana-Profira, învățătoare, s-a născut la Topolița, sat vecin cu Humuleștii, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ștefan a Petrii Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Tatăl, Eugen Labiș, fiu de brigadier silvic, ceea ce explică și patima pentru vânătoare, a fost, de asemenea, învățător. În afară de Nicolae, familia mai are două fete, Margareta și Dorina.
    Fiind învățători, părinții viitorului poet nu erau nici bogați, dar nici săraci. În vremea aceea, învățătorul era cineva în sat, făcând parte din notabilitățile locale. Copilăria lui Nicolae a fost marcată de mai multe evenimente dureroase, printre care un refugiu și o secetă cumplită ce s-a abătut peste România, cu precădere în Moldova lui natală.
    Până la 7 ani, Nicolae Labiș a citit mult, dovedind şi un real talent la desen.
    La cincisprezece ani, în 1950, debutează cu poezia ,,Fii dârz și luptă, Nicolae!”, în revista ,,Iașul Nou”, după ce, la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tânăr dintre participanți, a recitat-o la festivitatea finală. Trecea deja, în lumea literară, ca o ,,minune locală”. În mai 1951, a obținut premiul I la concursul de limbă și literatură romană. În iunie, același an, a debutat și în presa națională, în revista ,,Viața romînească”, cu poezia “Gazeta de stradă”.
    Mihai Gafiţa şi-l aminteşte astfel: „Negricios, îndesat – copil de munte – îmbrăcat cu un cojocel de piele de oaie, alb cu benzi roşcate, mai late în faţă, la încheietoare şi în dreptul cingătorii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijită a muntenilor mălinari şi din jur, pe timp de toamnă şi de iarnă […]. Labiş arăta ca un om de la munte, un pădurean, nu un cioban. Purta şi căciulă, avea şi taşcă. Nu traistă, ci taşcă, adică un fel de tolbă sau geantă cu baieră […]. Labiş era îmbrăcat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tatăl şi mama: lume dintr-un strat de cinste – puţin numeros – al unui sat moldovenesc din munte […] era un copil atunci, fără îndoială. Nu avea şaisprezece ani. Însă era ager, fără panica şi nesiguranţa copilului de ţară picat la oraş, dimpotrivă, ştiind bine ce e cu el şi cu rostul lui.”
    Nicolae Labiș, poet deosebit de înzestrat, publică în mai toate revistele vremii și este redactor la revista Anii de ucenicie. În 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul Vârsta de bronz.



    Mihail Petroveanu îl descrie astfel: „[…] Din coama părului des, pletos, de un castaniu bătând în negru, aluneca o şuviţă moale şi lungă pe după ureche. Sub nasul de calmuc atârna o mustaţă neverosimil de abundentă, grea, cu colţurile răsucite ŕ la Taras Bulba. Chipul mic şi rotund, cu pomeţii ieşiţi asiatic, caracter acuzat prin încreţiturile neaşteptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, îşi întărise pielea fragedă. Ochii de un verde albastru liniştit ca o apă de iezer, de lac de munte, se intensificau la răstimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape oţelii, semn de încordare şi chiar de mânie, sau se întunecau până la un verde compact, ca acela al pădurilor întunecate în care versurilor lui le plăceau să se piardă, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene.”
    Labiș urmează, un semestru, cursurile Facultăţii de filologie, după care o părăsește se dedică efectiv și cu fervoare scrisului. În 1956 publică prima sa carte, Puiul de cerb, apoi volumul Primele iubiri. Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Sunt singurele volume ale sale apărute în timpul vieții, căci, după împlinirea a douazeci și unu de ani, în noaptea de 10 decembrie 1956 poetul este grav accidentat de un tramvai, fiindu-i frântă coloana vertebrală.

    Pasărea cu clonț de rubin

    După cumplitul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș a fost internat la Spitalul Colțea, apoi la Spitalul de Urgență din București. Sosit printre primii la cel internat, prietenul său bun, Aurel Covaci, a fost rugat de poet să transcrie pe hârtie un epitaf, cu titul ,,Pasărea cu clonț de rubin”, la 10 decembrie, ora 11.00:
    ,,Pasărea cu clonț de rubin
    S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
    Nu mai pot s-o mângâi.
    M-a strivit,
    Pasărea cu clonț de rubin.
    Iar mâine
    Puii păsării cu clonț de rubin,
    Ciugulind prin țărână
    Vor găsi poate
    Urmele poetului Nicolae Labiș
    Care va rămâne o amintire frumoasă…”
    Sursa foto: www.certitudinea.ro

    La 22 decembrie, după o cumplită suferinţă, se stinge din viaţă, la numai 21 de ani. Geo Bogza mărturiseşte: ,,Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale…”.

    Anticipându-și parcă moartea, Labiş a scris cu doar câteva luni înaintea accidentului de tramvai care avea să-i curme viaţa, în vara lui 1956, următoarele versuri care astăzi astăzi ne intampină pe peretele casei memoriale din Mălini:
    
,,Ți-a însemnat natura prin trăsnet unde stai,
    Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa,
    E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai
    Până când neagra doamnă o să-şi învârtă coasa”.

    Ani mulți din viața mea, numele lui Nicolae Labiș a fost sinonim cu Moartea Căprioarei. Apoi, când am pătruns mai adânc în unversul geniului său, prin intermediul scrierilor lui și a celor despre el, imaginea sa a căpătat noi și noi valențe, multe dintre ele prezente aici, printre aceste rânduri.

    Ce simt, totuși, mereu la gândul de Labiș este zâmbet trist. Și mă întreb dacă starea de melancolie este legată de pierderea prematură a ”calului alb călcând neiubirea-n picioare” sau poate doar de moartea căprioarei sau poate de ecoul ce răzbate din fiecare vers al său. Zâmbetul – știu – are de a face cu bucuria pe care o trăiesc când mă uit la el (prin mintea mea) și văd acest tânăr cu bundă și căciulă, în perfectă armonie cu ce este el, știind bine ce este el.
    Iar dacă limba română ar fi avut timpul verbal prezent continuu, acum aș fi spus ”el este” la prezent continuu. Pentru mine este. În fiecare zi, în orice zi. Și am certitudinea că nu doar pentru mine.


    Surse:
    www.jurnalul.ro
    www.historia.ro

    Nicolae Labiș, ,,cal alb călcând neiubirea-n picioare”


    Ultima modificare făcută de latan.elena; 02.12.2019 la 22:04.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •