Friedrich Nietzsche despre Critica literara
In Germania, partea finala a secolului al XlX-lea apare dominata cel putin retrospectiv de personalitatea lui Friedrich Nietzsche (1844 1900). Este vorba, intr-adevar, de unica figura literara germana de insemnatate internationala. Dar influenta sa reala asupra contemporanilor a fost redusa. Prima lui carte, Die Geburl ier Tragodic aus dem Geiste der Musik (1872) stirneste, e drept, o oarecare reactie, mai curind ostila, in timp ce intiia aparitie din Unzeitgemasse Betrachtungen (1873) in fapt un atac impotriva lui David F. Strauss, face doar o impresie de moment. Dupa aceea, Nietzsche se retrage tot mai mult in solitudine si izolare. Cartile lui se vind foarte greu iar pentru partea ultima din Zarathustra nu izbuteste nici macar sa gaseasca editor. George Brandes este cel dintii care in 1888 vorbeste in public si scrie despre Nietzsche; adevarata celebritate a autorului avea sa se nasca abia dupa prabusirea facultatilor sale mintale, in ianuarie 1889. Ea se transforma in cult anume regizat, odata cu intemeierea de catre sora sa, a institutiei Nietzsche-Archiv, la Weimar, in 1893: aparitia in carne si oase a scriitorului bolnav, invesmintat intr-o camasa eristica, de culoare alba, devine atunci un fel de obiect propus veneratiei vizitatorilor. Dar chiar si aceasta faima timpurie nu era decit, in larga masura, un succes de scandate, datorat lansarii unor termeni de genul: supraom", vointa de putere", "imoralism", dincolo de bine si de rau", transvalorizarea valorilor", fiara blonda" sau omul gregar". in secolul al XX-lea, influenta lui Nietzsche a fost imensa in Germania si Franta, si mai mica in Rusia si Italia. Lumea anglo-f ona si-a tinut, in schimb, distantele. Interesul manifestat de G.B. Shaw, Havelock Ellis, H.L. Mencken, si de citiva alti cultisti", nu se poate compara cu forta impactului exercitat de Nietzsche asupra lui Stefan George si a cercului sau, ori asupra lui Thomas Mann, Rilke, Spengler, Scheler, Klages, si a intregului curent existentialist, dupa cum nu poate fi comparat cu impresia facuta asupra unor Gide si Malraux, D Annunzio, Strindberg, Merej-kovsky si Ortega y Gasset. Un studiu investigator, sistematic, al gindirii lui Nietzsche n-a fost intreprins decit in timpul din urma: el a dus la o coliziune cit se poate de deconcertanta de interpretari ireconciliabile. Un Nietzsche conceput ca stramos al existentialismului, de catre Karl Jaspers, se afla la mari distante de acel continuator rational al Iluminismului, descris de Walter Kaufmann. Socialistul moderat prezentat de Charles Andler in cele sase volume ale sale se opune fascistului obsedat de ura impotriva umanitatii, descris de Georg Lukacs1.
Din fericire, ceea ce ne preocupa aici este doar conceptia lui Nietzsche cu privire la literatura la tragedie in special si la istoria literara. Interpretindu-1 cu precautie, luind fiecare argument sau asertiune a lui in contextul respectiv, tinind scama de ton ca si de scopul polemic avut in vedere de autor, ne putem apropia de ginditor cu toata seriozitatea, refuzind deopotriva reductia scriitorului la conditia unui capricios izvoditor de paradoxuri si exaltarea sa pina la statura unui profet inspirat. Probabil, pe de alta parte, ca mai mult decit orice alt scriitor inzestrat cu o atare intensitate pasionala Nietzsche se cuvine citit cu imaginatie. El trebuie deseori luat cum grano salis si inteles, cu titlu provizoriu, drept un experimentator de idei si atitudini. Sint totodata de parere ca gindirea sa cel putin in privinta artei si literaturii demonstreaza o remarcabila coeziune si consecventa, in ciuda unor oscilatii de accent si schimbari terminologice, care ramin de netagaduit. Originalitatea si adevarul multora din judecatile si aprecierile sale nu pot fi atit de usor contestate, pornind de la simplul fapt al maladiei sale mintale, sau de la exploatarea scrierilor sale de catre insi cu narav sau fanatici; si nici macar pentru aceea ca, examinindu-i cu impartialitate opera, am putea demonstra ca i s-a intimplat sa fie de-a dreptul eronat si ca, nu o data, se contrazice pe sine. Nietzsche este, intr-adevar, o inteligenta mult prea inchizitiva, mult prea incomoda, mult prea critica, ca numele lui sa poata fi trecut cu vederea intr-o istorie a criticii.
Ne vom ocupa, de patru linii distincte ale gindirii lui Nietzsche: speculatiile sale de tinerete despre originea si natura tragediei; critica decadentei moderne si a simptomului ei istorismul"; doctrina estetica de mai tirziu, pusa sub semnul dionisiacului"; in sfirsit, apologia clasicismului si a traditiei clasice in literatura.
Prima carte a lui Nietzsche, Die Geburt der Tragodie aus dem Geisteder Musik (1872) este, de obicei interpretata prin prisma revelatiei dionisiacului disimulat de fatada apolinica a civilizatiei grecesti: este vorba de respingerea notiunii clasice, de nobila simplicitate si maiestate calma", propusa de Winckelmann si de elevul sau Goethe, in favoarea unei interpretari pesimiste, orgiastice, ditirambice, a religiei si tragediei grecesti. Totusi, acest unghi risca sa simplifice grosolan caracterul tratatului lui Nietzsche. Contrastul dintre apolinic si dionisiac nu reprezinta pur si simplu o noua tipologie in continuarea celorlalte incercari, in majoritatea lor nemtesti, de a distinge naturalul de artificial, anticul de modern, clasicul de romantic, naivul de sentimental, plasticul de muzical, etc. ci ea constituie un segment din-tr-o schema metafizica si istorica. in linii mari, Nietzsche este de parere ca eternul nucleu al lumii", lucrul in sine", Fiinta reala si originara" este in stare de autocontradictie si suferinta. Uneori, el acorda acestei entitati in stare de suferinta si autocontradictie, o personalitate, aceea de geniu al lumii", de artist primar al universului."2 Acesta ar cauta mingiiere si mintuire prin crearea universului: umanitatea in primul rind, precum si lumea schimbatoare a timpului, spatiului si cauzalitatii. Universul, asadar, apare intrucitva ca o opera de arta: creatorul lui impersonal este artistul originar care privind aceasta comedie artificiala, afla delectare in contemplarea ei. Universul si existenta nu isi afla justificarea" afirma Nietzsche in repetate rinduri decit ca fenomen estetic."3 Visul apolinic si betia dionisiaca sint impulsurile artistice ale naturii" ce se exercita fara mijlocirea umana a artistului." Visul apolinic este o frumoasa viziune tamaduitoare, o iluzie dintr-o iluzie, clar delineata, puternic individualizata, dar tocmai de aceea, nu pe de-a intregul satisfacatoare. Visatorul este constient de faptul ca viseaza, ca participa la un lucru iluzoriu; el nu a izbutit inca sa atinga mintuirea si eliberarea de principiul individualitatii, izvor a toata suferinta. Impulsul artistic" dionisiac are mai multi sorti de succes si este mai putin precar, datorita faptului ca se inrudeste cu betia sau cu extazul provocat de substantele narcotizante, sau de astenia de primavara, dupa cum reiese din exteriorizarile de dans exuberant puse sub semnul Sfintului Vit, in Evul Mediu, sau din datina cetelor bahice de cheflii cutreieratori, in Grecia antica. Extazul instaureaza un fel de egalitate intre oameni, facindu-i membri ai unei comunitati mai inalte. Omul devine opera de arta. Puterea artistica a naturii intregi se descopera in convulsiile extazului, intru satisfactia suprema a Celui Primordial."4 Valul lui Maya, macar vremelnic, este sfisiat; unitatea originara este restaurata.
Dar pina aici, aceasta teorie ramine in afara istoriei si a artei, in sensul care ne preocupa aici. Nietzsche, care nu distinge foarte clar metafizica generala a artei de evenimentele istoriei grecesti, se serveste de aceasta dihotomie pentru a construi o schema conjecturala a dezvoltarii, imbratisind, potential, intreaga istorie a umanitatii. Pe fundal, in ceata, se afla epoca dionisiaca, a barbariei sensuale crude. Vechii greci traverseaza patru stadii altcrnind principiile dionisiace cu cele apolinice: epoca de bronz, cu lupta titanilor si o filosofie populara austera; victoria lumii homerice, de tip apolinic, al carei triumf se vadeste in creatia seninilor zei olimpieni; urmeaza o noua epoca dionisiaca; si, in sfirsit, maiestuosul rigid al artei si filosofici dorice. Abia dupa parcurgerea acestor patru stadii, poate lua nastere tragedia attiea, vazuta ca o impreunare si fuziune dintre principiul apolinic si cel dionisiac. Este vorba de necesara sinteza, survenind dupa toate oscilatiile care au pregatit-o.
Nietzsche este foarte categoric in explicarea felului cum tragedia s-a nascut din melodie si armonie, dupa el, un univers dionisiac de sine statator, total diferit de lumea acelui ritm, socotit a fi existat mai inainte, sub forma firava a unui monoton acompaniament de titera, insotind epopeea apolinica, homerica.0 Nietzsche este de parere ca muzica precede intotdeauna poezia: precum o dovedeste cazul cintului popular, in care cuvinte diferite pot fi puse pe aceeasi melodic, dar si un exemplu modern cazul lui Schiller , care isi descrie propriile stari de spirit muzicale, prece-dind compozitia unei piese.7 Nietzsche face demonstratia ca poezia lirica este numai aparent subiectiva. Asa numitul Ego" al celui ce struneste lira rasuna, la rindul sau, din abisul fiintei."8 La acest stadiu al argumentului, Nietzsche nu poate admite arta subiectiva si, tocmai de aceea, intimpina dificultati in explicarea relatiei muzician, poet liric, melodie si imagine. Metafore precum melodia improscind seintei de imagini," descarcarea muzicii in imagini," splendoarea imitativa a muzicii in imagini si idei"9 nu elucideaza problema: sintem solicitati, de fapt, sa acceptam afirmatia autorului dupa care, in Grecia post-homerica ar fi luat nastere o muzica de tip dionisiac care, intr-un fel sau altul, ar fi generat genul liric. Limba s-ar fi straduit sa imite muzica; limba ar fi urmat muzicii.
La fel de neclara este deducerea analoga a originei tragediei. Aflam de la Nietzsche ca vechii greci au avut intuitia unui adevar oribil: cunoasterea intelepciunii lui Silenus, din ceata lui Diony-sus, dupa care cel mai bun lucru reste sa nu te fi nascut, sa nu existi, sa fii nimic. Lucrul urmator este sa mori cit mai repede"10. Dar, in acest cor al satirilor, grecul se salveaza totusi de primejdia negarii buddiste a vointei. Desi dezgustat de inspaimintatoarea absurditate a existentei, el descopera remediul: puterea tamaduitoare a artei, consolarea metafizica, dupa care viata este in adin-cul ei indestructibil de ferice si stenica"11. in acel cor dionisiac, haul dintre om si om dispare, un sens coplesitor al unitatii duce inapoi intru inima firii. Nietzsche respinge indignat explicatiile de suprafata, facind din cor un reprezentant al poporului, ori un spectator ideal, ori un zid viu ridicat impotriva realitatii. Corul este alcatuit din fapturi reale apartinind naturii, din satiri dantuind si cintind. Grecul este literalmente schimbat, transformat, , ,fermecat" prin faptul ca devine choriast"12.
Mutatia cruciala, de la corul dantuitor si cintator, la reprezentatia scenica si dramatica actuala, ramine neexplicata, ca si aceea de la muzica la poezie. Aflam numai despre choriastul ditirambic ca se vede pe sine satir si ca, in aceasta calitate, vede divinitatea, pe Dionysus; altfel spus, in actul acestei metamorfoze, are acces, dincolo de propriul sau eu, la o noua viziune in chipul unei intregiri apolinice a starii sale. Nietzsche pretinde ca aceasta viziune era de origina pur launtrica, corul exprimindu-se despre ea prin simbolismul dansului, muzicii si cuvintului, divinitatea dionisiaca fiind doar imaginata ca prezenta. Tragedia originara ar fi fost, prin urmare constituita doar din cor, fara drama13. Dar urmatorul pas definitoriu este, o data mai mult, invaluit in metafora: Corul dionisiac se descarca iarasi si iarasi intr-o lume de imagini apolinice". Corul apare ca matrice a dialogului. Acest substrat al tragediei iradiaza, in mai multe descarcari succesive, viziunea dramei"14. Si, apoi, isi face dintr-o data aparitia tragedia greaca, arta scenica, eroii; pentru Nietzsche toti acestia sint, cu necesitate, masti ale unicei divinitati, Dionysus. Discutia are insa in vedere doar doi protagonisti tragici Protncteu si Oedip. Prometeul lui Eschil este artistul, Oedipul lui Sofoclc este sfintul. Prometeu savirseste impotriva zeilor o crima vitejeasca, activa, pe care Nietzsche o pune, nu fara viclenie, in contrast cu caderea primilor parinti din biblie, determinata de curiozitate, inselaciune, fals, concupiscenta"15. Oedip, in schimb, este un ispasitor, emblema de noblete, datator de binecuvintari magice, chiar si dupa moarte. Ca si Prometeu, el a fost pedepsit pentru ca a violat ordinea naturii: a deslusit enigma propusa de Sfinx, si-a ucis propriul parinte, a devenit sotul mamei sale. intelepciunea apare ca o crima impotriva naturii. Omul este osindit sa ispaseasca precum Dionysus supus sfirtecarii. Astfel tragedia devine transmitatoarea unei filosofii; ea inseamna: recunoasterea unitatii a toata faptura, intelegerea faptului ca individuatia este prima radacina a tuturor relelor, conceptia potrivit careia arta este speranta plina de jubilatie ca blestemul individuatiei mai poate inca fi zdrobit, ca semn augural al reintegrarii finale". in cele din urma continua Nietzsche tragedia greaca s-a stins, sau, mai curind, s-a sinucis: mitul a fost inlocuit de realitate. Euripide elimina elementul dionisiac, introducind,in schimb o dialectica optimista, justitia poetica, si cunoscutul ieus ex ma-china. Noua comedie, strabatuta de mediocritate burgheza", nu este decit consecinta ultima a acestui proces. Euripide se inspira de la Socrate, care i se pare lui Nietzsche a reprezenta tipul omului teoretic, strain de orice misticism, capabil, in cel mai bun caz, sa inteleaga o fabula esopica, arta pur alegorica sau didactica. Dar Socrate, desi gropar al tragediei grecesti este, totodata, printr-un revers dialectic, chezasul renasterii artei. Ideea ca gindul ar putea implini vreodata abisurile fiintei este, de fapt, o suprema amagire conducind omul inapoi la abis, la negatie, la disperare. Drept unica salvare de la disperare, gindul trebuie sa se intoarca la arta. Cunoasterea tragica are nevoie de ocrotirea si puterea tamaduitoare a artei"17. in versiunea initiala, tratatul lui Nietzsche se incheia cu evocarea imaginii unui Socrate cintind"18 paradoxala reconciliere a artei cu gindirea. Dar ulterior autorul adauga alte capitole du-cind povestirea mai departe pina in zilele noastre, cu aplicatiile practice de rigoare. in epoca moderna, schema istorica apare inversata: zorii virstei tragice incep abia sa mijeasca, acum, dupa era stiintei, iar Wagner este profetul ei. Nietzsche prezinta opera drept o falsa refacere a dramei antice grecesti: este vorba de o facatura, o creatie teoretica nascuta din dorinta idilicului. Pastorul, pe scena operei italiene, contrasteaza net cu satirul tragic al vechilor greci. Din marea traditie a muzicii instrumentale germane, de la Bacii la Beethoven, din filosofia germana, de la Kant la Schopen-hauer, ia nastere din nou o conceptie tragica a lumii: prinde viata un nou mit. La vecini greci, Dionysus vorbea limbajul lui Apollo; la Wagner Apollo vorbeste iarasi limbajul lui Dionysus. Telul cel mai inalt al tragediei si, prin urmare, al artei este atins; mitul de asta data mitul germanic, renaste. in disonantele muzicii lui Wagner reinvie extazul dionisiac, experimentat pina si in prezenta durerii. in muzica lui Wagner, ca si in tragedia greaca, universul isi capata justificarea: pina si uritul si discordantul alcatuiesc un joc estetic, jucat de Vointa, in exuberanta ei suprema, cu sine insasi"39. Acest plan, nu lipsit de obscuritati, poate in continuare fi urmarit, spre clarificare, in textul conferintelor si altor fragmente care au precedat si urmat cartea, precum si cercetind raporturile lui Nietzsche cu scriitorii si ideile care l-au inspirat. Fireste, criticul este un discipol ..1 lui Schopenhauer, un wagnerian fervent si un filolog clasic razv. atit. Influenta schopenhaueriana asupra planului sau general de i idire si a vocabularului sau este cit se poate de frapanta: vointa in cautarea mintuirii, blestemul individualismului, consolarea prin arta, pozitia centrala a muzicii, in contrast marcat cu artele plastice si cu poezia, acestea toate sint schopenhaueriene. Dar Nietzsche utilizeaza pe Schopenhauer pentru scopuri diferite, ba transforma si chiar supune unor distorsiuni invatatura lui, tradueind-o in termeni istorici. Ceea ce Nietzsche numeste vointa elenica"20 ar fi de neconceput pentru Schopenhauer. Pozitia detinuta de muzica nu este aceeasi, la urma urmelor, deoarece pentru Nietzsche muzica nu este expresia directa a vointei ci doar o aratare parelnica a acesteia, inestetica in sine"21. Conceptia lui Schopenhauer cu privire la functia consolatoare a artei este cu totul alta: arta reprezinta o evadare temporara de sub servitutea vointei; cit despre tragedie, ea propovaduieste resemnarea. Chiar si in aceasta carte de tinerete, Nietzsche interpreteaza arta ca un extaz triumfal, o afirmare plina de jubilatie a existentei, o replica, doar, impotriva disperarii si a dezgustului generate de absurditatea existentei.
La acest stadiu, Nietzsche este un wagnerian: el impartaseste idealurile lui Wagner cu privire la reinnoirea Germaniei prin intermediul dramei muzicale, o noua forma a artei tragice, in ochii lui Nietzsche compozitorul apare ca un fel de nou Eschil; planurile sale pentru un nou teatru contin fagaduinta unei arte nationale. Nietzsche absoarbe vederile lui Wagner nu numai prin contact personal, dar si prin asimilarea operelor muzicianului: Das Kunstwerk ier Zukunft (1849), Oper uni Drama (1851) si, indeosebi tratatul despre Beethoven (1870) care, spre deosebire de scrierile sale mai timpurii, revolutionare, anarhice, feuerba-chiene, apare impregnat de estetica si metafizica lui Schopenhauer. Ar fi dificil sa delimitam contributia lui Wagner la dezvoltarea gindirii lui Nietzsche, dar ramine clar ca accentele critice cu privire la opera, vazuta ca o caricatura a dramei muzicale vechi"22 sint wagneriene, dupa cum insasi interpretarea tragediei grecesti datoreaza ceva lui Wagner. Cu toate acestea, izvoarele comune sint atit de numeroase, incit nu putem fi siguri daca straniul concept nietzschean despre Oedip este tributar lucrarii lui Wagner Oper uni Drama23, dupa cum nu putem sti daca intreaga interpretare a tragediei si mitului elin trebuiesc neaparat considerate wagneriene. De buna seama, o formula aliterativa precum Wahn, Wille, Wehe", insemnind, probabil, ca Vointa domina Durerea prin Iluzia Artei, este cert wagneriana. O conferinta precum Das griechische Musikirama (1870) si cursul de prelegeri despre Oedi-pus Rex (din vara anului 1870) sint cit se poate de explicite in ceea ce priveste apologia operei de arta a viitorului si reprezinta dovezi suficiente pentru motivarea initiala, de sorginte wagneriana de la baza Nasterii tragediei**. Nietzsche, expert in filologia clasica pe care o studiase la Bonn si Lcipzig, sub indrumarea lui Ritschl era autorul citorva studii de specialitate suficient de importante (despre Theognis, bunaoara, sau despre Diogenes Laer-tiuS) ca sa indreptateasca numirea sa ca profesor la Universitatea din Basel, la virsta de numai 24 de ani25. Conceptia tinarului Nietzsche despre religia si tragedia vechilor greci era tributara unei intregi traditii de eruditie clasicista de scoala germana, careia i s-ar putea spune romantica", in sensul ca pornise de la unele remarci si sugestii ale lui Friedrich Schlegel, dezvoltate ulterior de Schelling25. Creuzer studiase stravechile mistere dionisiace, miturile orfice, si intregul substrat asiatic al religiei grecesti in lucrarea sa Symbolistik und Mythologie (1810 12), iar Friedrich Gottlieb Welcker si Anselm Feuerbach elaborasera interpretarea tragediei grecesti ca provenind din ditiramb27. Dar cartea lui Nietzsche nu era de nntura sa convinga in nici un fel pe specialistul in filologie clasica, nici atunci, nici in zilele noastre. Critica facuta lui Nietzsche de tinarul Ulrich von Wilamowitz-Mollendorf, in pamfletul intitulat Zukunftsphilologie!
(1872), desi pedanta in materie de detalii si nereceptiva fata de linia argumentului principal, este bine fundata: nimic nu demonstreaza vederile lui Nietzsche, dupa care Euripide ar fi fost influentat de Socrate, sau ca eroii tragici ar fi masti diferite ale lui Dionysus. in Hoe-forele, Rugatoarele, Eumenidele, Persii, in Ajax, Ehctra si Filoctet cine este avatarul tragic al lui Dionysus?"28 Drept concluzie, Wilamowitz-Mollendorf pretindea cu aroganta lui Nietzsche sa paraseasca catedra de filologie clasica. Tentativa de boicot in sinul profesiunii a fost, de fapt, incununata de succes: Nietzsche ramase doar cu citiva studenti avansati si, pina la urma, isi inainta demisia de la catedra. (Mai erau, desigur, si alte motive, printre care sanatatea si faptul ca abandonase preocuparile filologice.) Cu toate acestea, un curs de literatura greaca (1874 76 demonstreaza ca, in calitate de universitar, Nietzsche stia sa isi abordeze subiectul intr-un orizont amplu de cunostinte, si cu remarcabila originalitate29. Este curios de vazut cum autorul descrie, de pilda, efectul tragediei in termenii idealisti traditionali: Omul surprinde o ordine a lucrurilor total transfigurata: culpa, soarta si caderea eroului sint simple mijloace de intuire a acestei lumi transfigurate".
Nasterea tragediei contine scaderi pe care Nietzsche insusi avea sa le scoata auto-critic in evidenta intr-o prefata ulterioara (1886): imagistica este deliranta si confuza"31 iar preocuparea fata de proiectul wagnerian modifica, prin distorsiune, intreaga perspectiva in favoarea unor scopuri de conjunctura prezenta, insusi Nietzsche a fost deziluzionat ca spectator direct al reprezentarilor de la Bayreuth. Dar aceste scaderi nu trebuie, cred, sa diminueze calitatile majore si influenta exercitata de Nasterea tragediei. Reorientarea studiilor de greaca catre istoria religiei si a mitului, s-a bucurat de multe imbolduri si a avut multi sprijinitori (printre care si Erwin Rohde, vechi prieten si aparator al lui Nietzsche, care in lucrarea sa Psyche (1894) din prudenta, se abtine insa sa-i mentioneze numelE); Nietzsche, cu toate acestea, este cel care a dat acestei noi directii formula si sloganul initial. Conceptia sa despre tragedie era gindita ca o respingere atit a punctului de vedere aristotelic despre purgarea sufletului prin mila si teama, cit si a interpretarilor lui Lessing, Schiller si Hegel, dupa care tragedia ar fi echivalat cu propova-duirea unei rinduieli morale superioare, a unei theodicee32. Vederile lui Nietzsche au oferit un punct de referinta pentru comentariile ulterioare despre tragedie prin prisma ideii de mit si ritual, a ideii de suferinta mai curind decit de actiune, de creatie lirica mai curind decit epica, muzicala mai degraba decit sculpturala, a ideii de sentiment mai curind decit a celei de forma. Totusi, intr-un anume sens, Nietzsche insusi pare sa fi conceput tragedia ca un fel de theodicee: Dumnezeu este numit Primordialul, geniul universului, iar tragedia continua sa ofere consolare metafizica si credinta intr-o viata vesnica, chiar daca viata prezenta poate parea impersonala si lipsita de scop.
Cind abandoneaza credinta in Schopenhauer si devine adversarul lui Wagner, Nietzsche da liber friu, un timp, unei dezamagiri generale fata de arta. in 1878, de pilda, marturiseste ca intuitiile" artei cu privire la unitatea a toata fiinta sint lipsite de orice fundament. Mai mult chiar, prevede timpul cind arta, devenind superflua, va pieri33. in acesti ani, Nietzsche se concentreaza mai mult asupra unei analize sceptice a artistului ca tip uman. El afirma, spre exemplu, ca artistul este un inapoiat, o faptura care n-a depasit stadiul jocurilor potrivite tineretii si copilariei"34. Artistii ar fi oameni ai momentului, sensuali si ca-pesi, razbunindu-se, in operele lor, pentru afronturi si decompen-sari suferite in viata lor interioara. Sint vanitosi si slabi, firi nestapinite", desi nu profund pasionale. Artistii sint deseori bolnaviciosi. Le plac onorurile si puterea. isi exploateaza experientele fara rusine. isi aduleaza publicul. Sint, in mod servil, lacheii unei moralitati" si isi iau indicatiile de la semenii lor cu dare de mina si iubitori de placeri. Le plac rolurile, tot ceea ce este teatral, mastile, jocul de-a v-ati ascunselea, mima35. Pe scurt, asa cum spune Zarathustra, poetii mint prea mult". Exista atit de multe lucruri intre cer si pamint, inchipuite numai de poeti"36. Apoi, insa, cu onestitate caracteristica, Nietzsche nu ezita sa intoarca impotriva sa aceasta condamnare a artistului ca inselator": el insusi nu este decitun nebun, un poet exclus de la orice adevar". Nu exista adevar, si arta este o minciuna. Dumnezeu e mort"37.
Dupa ce atinge limita inferioara a nihilismului si isi marturiseste infringerea, Nietzsche incepe sa revina insa la sentimentul sau anterior, de acceptare a iluziei si consolarilor artei, ridicind-o in slavi ca fapt necesar si datator de bucurie. De altfel, in tot timpul perioadei sale sceptice", el continuase sa acorde, totusi, artei anumite valori modeste. Sustine, bunaoara, ca poetii nu sint economisti fantastici" de la care lumea sa astepte zugravirea unei utopii sociale. Poetul indica viitorul doar in sensul in care elaboreaza o imagine a omului38. Arta trebuie sa infrumuseteze: menirea ei este sa ascunda tot ceea ce este urit ori, daca nu, sa-1 transmute39. Motive traditionale ale esteticii iluzie, idealizare, crearea unor tipuri ideale de oameni, chiar si intelepciunea poetica apar frecvent in reflexiile lui Nietzsche, dar abia in ultimii sai ani va exalta iarasi arta pe un ton care sa ne reaminteasca de Nasterea tragediei. Arta este evocata drept marele stimulent al vietii", tonicul" ei, indumnezeirea afirmativa, datatoare de bine-cuvintari"40. Arta, afirma el, este mai divina" decit adevarul: mai de pret" decit adevarul, de pret pentru viata si pentru traiul cotidian41. Arta este putere, betie", dominatie, idealizare vio-lind realitatea: ea este insusi impulsul nostru de a preface realul in perfectiune"42. Arta este vointa de a infringe fluxul Devenirii, ca invesnicire"43. Nietzsche continua sa demaste pe artistul care creeaza din josnicie sau din slabiciune, dar glorifica pe artistul adevarat, in care vede omul puternic si de exceptie. Crede acum in continuitatea dintre trup si suflet, in totala unitate a omului si este dispus sa accepte si chiar sa exalte radacinile inferioare ale artei. Daca in Nasterea tragediei, se aratase ferm atasat vederilor lui Kant si Schopenhauer, dupa care arta este contemplare dezinteresata", parerea lor, considerata a echivala cu o emasculare" a artei, este acum repudiata, Nietzsche sUstinind radacinile fizice si chiar sexuale ale artei. Acea deosebita dulceata si plenitudine" a starii de spirit estetice isi are izvorul in sensualitate": aceasta nu este anulata, ci doar transfigurata de arta.
Tragedia reapare, altfel pusa in relief, dar conceputa in substanta la fel ca si in volumul Nasterea tragediei. Ceea ce Nietzsche respinge sau ignora acum, este punctul sau de vedere anterior despre reconcilierea dintre Apollo si Dionysus. Tragedia, ca orice arta adevarata, este dionisiaca. Dionysus a absorbit pe Apollo, devenind un simbol al afirmarii, al unui fatalism plin de jubilatie. Dionysus sfirtecat este o fagaduinta a vietii: el renaste in veci, reinvie de-a pururi din nimicire45. Pesimismul puterii" se incheie prin ceea ce Nietzsche, in chip surprinzator, numeste o theodicee, un raspuns de absoluta afirmare rostit lumii"46. Arta este marea contra-forta opusa tagaduirii vietii; arta este anticrestina, anti-buddista, anti-nihilista. Arta este rascumparare pentru omul adevarului pentru omul actiunii pentru omul durerii, e ca o cale deschisa spre stari de spirit in care durerea este voita, transfigurata, indumnezeita, suferinta devenind o forma a marelui extaz".
Concluzia pare ciudata: artistul devine un profet al doctrinei Eternei Reintoarceri, Dionysus devine Nietzsche insusi. Un stoicism exaltat leaga suprema iluzie a artei de amor fati. Este totusi legitima intrebarea daca Nietzsche care respinge orice distinctie intre lumea aparenta si reala, si respinge cu necesitate supranaturalul are vreun drept de a recurge la un concept ca cel de rascumparare". Acesta nu poate insemna, la el, decit o stare psihologica de bucurie si satisfactie, admitind ca arta este iluzie, o iluzie voita si de dorit caci reprezinta, biologic si psihologic, o binefacere. Arta este auto-amagirc, un mit ticluit, precum doctrina Eternei Reintoarceri. Privata de frazeologia ei religioasa cu privire la rascumparare", justificare", si thcodicee", avind doar un inteles metaforic in planul general al conceptiei sale, estetica lui Nietzsche de pe urma se reduce, de fapt, la un iluzionism al disperarii. Arta poate astfel sa serveasca viata, chiar .si in dauna adevarului: arta este o indreptare a lucrurilor, interesata in cel mai inalt grad, interesata fara menajamente, o falsificare esentiala Spectatorul estetic ingaduie o violare", el se bucura de o violare a realitatii48. in arta atingem bucuria de a fi in lumea noastra, de a fi liberi de angoasa altei lumi"49. Arta este impunerea unei ordini asupra contrariilor. in domeniul frumosului contrastele sint domesticite, cel mai inalt semn al puterii manifestindu-se in biruinta asupra celor opuse"50. Aceasta apologie a lui Nietzsche pentru o arta dificila, arbitrara si pur subiectiva, poate fi salutata, dar se cade sa intelegem bine ca, pentru critic, armonia" poate fi facuta sa rasune din orice discordanta"51, si ca menirea artei este aceea de a sluji vietii: iar viata este conceputa ca sanatate, putere, curaj. Noua arta, potrivit sugestiei lui Nietzsche, ar urma sa fie o arta joculara, usurateca, volatila, dumnezeiesc de neimplicata, dumnezeiesc de artificiala: o arta pentru artisti, numai pentru artisti", o arta vioaie, saltareata, vesela, copilaroasa, bucuroasa". Artistul, potrivit acestei conceptii, ar urma sa atinga culmea propriei desa-virsiri in clipa cind devine capabil sa se vada pe sine insusi si propria sa arta, mai prejos de sine, cind devine capabil sa rida de sine insusi52. Idealul nietzschcan nu e lipsit de o anume ironie romantica si chiar de un aer de divina bufonerie.
Examinind insa gustul literar al lui Nictzsche ne dam seama, cu toate acestea, ca extremismul unor atari teorii nu este chiar atit de mare. Nietzschc compune Ditirambi dionisiaci inspirati de ritmurile libere ale lui Goethe, Holderlin si Heine. Also sprach Zarathustra este o carte plina de patos si parodie biblica. in general insa, arta prozei lui Nietzschc este tributara stilului marilor eseisti: Montaigno, traditia franceza a genului, Schopenhauer si Emerson53. Claritatea, ascutisul judecatii, echilibrul, ordinea, scurt opus, virtutile clasice acestea reprezinta idealul sau. Criteriile clasice mai curind decit orice soi de exuberanta dionisiaca apar afirmate si sint implicate in toate judecatile lui Nietzschc cu privire la literatura, ca si in schema istoriei literare ca intreg, asa cum reiese din conceptia sa. Analiza nietzscheana a decadentei, pe care o intrevede anticipata in baroc si in romantism, preferintele sale din sfera literaturii moderne, au exercitat o mare influenta asupra criticii literare germane de dupa el. Pina si judecati facute de el in treacat, au contribuit la transvaluarea" literaturii germane, la o profunda mutatie de gust. Totusi, intr-o perspectiva internationala nu se poate vorbi de o ruptura radicala cu trecutul. Avind un orizont mai vast decit acela al contemporanilor si conationalilor sai cu spirit provincial, Nietzschc reafirma de fapt, mai selectiv, traditia clasica europeana.
Literatura Evului mediu cu exceptia citorva impunsaturi la adresa lui Dante si a unui elogiu final, de aparenta aprobare fata de cruzimile Infernuluia"˘ este ignorata de Nietzschc. Renasterea este elogiata constant, ca epoca reinvierii idealului clasic, ultima era majora, mai cu seama in sens cultural. Nietzschc admira omul universal si puternic al Renasterii asa cum facuse si Burckhardt dar pare, in schimb, destul de putin interesat de literatura concreta a epocii, in vreo tara europeana. Nu gusta Don Quijote in care vede o carte cit se poate de daunatoare" prin aceea ca ridiculizeaza orice aspiratie eroica;55 Shakc-speare i se pare, pe toata linia, neclasic: o sinteza de gust spanio-lesc, maur si saxon", o mina plina de imense cantitati de aur, de plumb, si de prundis"56. Aceasta judecata nu este substantial modificata de admiratia lui Nietzsche pentru personajul shakespearean al lui Brutus, gata sa-si ucida prietenul in numele unui principiu, sau pentru presupusul autodispret al dramaturgului fata de caracterul poetului alter-ego, Cinna. Atitudinea lui Nietzsche raspunde, in parte, felului in care critica germana se folosise deShakespeare spre a diminua, prin comparatie, meritele dramei franceze clasice, dar nu este mai putin adevarat ca opinia criticului coincide, de fapt, cu tendintele fundamentale ale gustului sau.
Nietzsche recunoaste existenta unui stadiu baroc" in arta de dupa Renastere. Nu cred sa gresesc afirmind ca Nietzsche este primul care sa fi conceput barocul ca un fenomen recurent retoric, dramatic, teatral survenind in momentele de declin ale marei arte. Nietzsche vorbeste de stilul baroc" al ditirambului grecesc si de faza baroca" a elocintei grecesti58. Dar entuziasmul lui se indreapta, in primul rind, spre traditia clasica franceza, un gust destul de singular in Germania acelui timp. Nietzsche tine [jartea lui Moliere, Corneille si Racine, nu fara iritare, impotriva unui geniu neplivit, precum Shakespeare"59. inca de la debut, el ia apararea celor trei unitati ca si a altor restrictii formale in care vede o disciplina benefica, asemanatoare cu aceea oferita de contrapunct in muzica00. Scriitorii francezi ai marelui secol i se par comparabili cu grecii pentru increderea lor in sine, pentru vointa de a se forma pe sine, pentru acceptarea fericirii ca scop marturisit al vietii61. Cind, in 1878, dedica memoriei lui Voltaire Menschli-ches Allzumenschliches, Nietzsche avea in vedere pe Voltaire liberatorul, combatant impotriva teologiei si a bisericii, dar, totodata, pe ultimul fauritor al gustului curtenesc", ultimul dintre marii dramaturgi capabili sa atinga idealul seninatatii grecesti".
Cu toate acestea, ne putem intreba cit de exact cunostea si cit de atent studiase Nietzsche pe scriitorii clasici ai Frantei. Citise fara indoiala pe moralisti, dar se apropiase prea putin de poeti si de dramaturgi, daca este sa judecam dupa hirtiile sale cu insemnari. Admira pe Montaigne si intreaga sa descendenta. La Rochefoucault, La Bruyere, Fontenelle, Vauvenargues, Cham-fort. Acestia i se pareau a fi mai apropiati de antichitate decit orice alt grup de autori spicuiti din oricare alta literatura. Gasim la ei, afirma el deschis infruntind aici o prejudecata curenta a spiritului german mai multa cugetare autentica decit in toate cartile filosofilor germani luate laolalta"63. Avea o marc admiratie pentru Pascal si un sentiment de curioasa mila fata de el: nenorocirea lui Pascal, care credea ca ratiunea ii fusese ruinata de picatul stramosesc, cind, de fapt, aceasta ii fusese ruinata doar cL* crestinism"64. Totusi interesul lui Nietzsche fata de marii seriitori francezi este strict etic si psihologic: simpatie pentru scepticismul si stoicismul lor, pentru hedonismul lor, sau pur si simplu, pentru faptul ca sondasera egoismul si vanitatea omeneasca. Admira maniera lor de a scrie, imita formele lor aforistice (cunoscute si de la Lichtenberg si Emerson, dar nu se sinchisea citusi de putin ceea ce ar fi putut purta numele de clasicism literar.
Altul este cazul clasicismului german, in raport cu care Nietz-sche are criterii estetice de referinta. Nietzsche este de acord cu Sainte-Beuve ca nu exista clasici germani65. Numele mari sint discutate cu severitate, scrutate fara menajamente. Lessing i se pare un talent critic cu inzestrare artistica secundara": semnificatia lui intelectuala depaseste cu mult valoarea oricarei dintre lucrarile sale luate separat. Poseda virtutea franceza a ordinei dar are un ton dezagreabil: un amestec de artag si amaraciune. Universalitatea lui nu este o virtute, ci mai curind un semn, prin revers, al obtuzitatii germane. Lessing ramine insa, cu toate acestea, o exceptie in raport cu stingaciile gustului germanic: ii placea gindirea libera, saltul avintat departe de Germania"66. Herder este discutat ca un esec atit in viata cit si in literatura: scriitorul pare sa sufere de pe urma unui afront si a unei con-stringeri"; n-a simtit niciodata mingiicrile rasplatei. Stilul sau trosneste, improasca, sfiriie; ar fi rivnit o flacara uriasa, dar aceasta nu s-a aprins niciodata"67.
Fata de Schiller, manifesta neincetat o atitudine minimalizatoare, deoarece vede in el un om de teatru ale carui piese nu sint decit elocinta populara deplasata", pline de locuri comune si de patos monoton. Nietzsche desfiinteaza pina si proza expozitiva a lui Schiller si pretentiile lui la eruditie. Simptomul indubitabil al depasirii sale este faptul ca abandonat de tineret Schiller este imbratisat de scolari68. Totusi, Nietzsche reaminteste adeseori cititorului ca se cuvine sa aiba intelegere fata de bietii germani, pentru existenta lor obtuza si ingradita, pentru acel covir.sitor contrast intre realitatea lor trista, pe de o parte, si avintul idealurilor pe care le nutresc pe de alta parte. E vorba de un idealism blajin, inimos, poleit cu argint", frumos, in sensul vag al prostului gust"69.
Nietzsche cruta doar pe Goethe, in care vede un scriitor clasic, unul cure a reusit sa capete o disciplina a intregului, creindu-se pe sine insusi", dobindind stil si dignitate70. Totusi, Nietzsche are si reprosuri de adus: povestea Faust-Gretchen i se pare ridicola, Faust, ca intreg, este lipsit de forma; Goethe este mai curind un scriitor epic, decit liric sau dramatic; stilul prozei goetheene este un amestec de rigiditate si gingasie" ; criticate sint, de asemenea incercarile personale ale scriitorului in directia picturii si a stiintelor exacte71. Dar, cu toate acestea, Goethe se profileaza, tot mai mult, ca unicul german, un eveniment european", si, tocmai de aceea, un incident fara urmare pentru Germania"72. in ultima instanta, Goethe apare inzestrat cu trasaturile lui Nietzsche si ale divinitatii cu care, in stadiul ultim, se identifica pe sine: Dionysus. Goethe este un spirit eliberat, tronind cu un soi de fatalism plin de jubilatie si incredere in mijlocul universului, in acea credinta ca numai individuL ca atare se face vrednic de osinda, ca toate isi afla mintuirea si rascumpararea in intreg el numai tagaduieste nimic Un astfel de crez este cel mai inalt dintre crezurile cu putinta. Acest crez se cheama, dupa mine, Dionysus".
Exaltat chiar si dincolo de statura olimpiana, Goethe apare, de regula, ca un contrast viu fata de romantism si decadenta. Kousseau, de pilda, stramosul romantismului, este pus in contrast cu Goethe: cel dintii s-ar fi reintors la natura in impur is naturalibus, in timp ce Goethe s-a inaltat pe sine pina la naturaletea pura a Renasterii74. Rousseau este plebeul, Goethe aristocratul; Rousseau este bolnav, Goethe, in schimb, o intruchipare a sanatatii supreme. Rousseau este un sentimentalist, feminin si mincinos, capabil in mod cu totul absurd sa creada in bunatatea omului; Goethe, dimpotriva, este un spirit masculin si sceptic, cu privirea lucida75. Exista, la Nietzsche, o singura caracterizare si aceea mai curind juvenila in care nelinistea lui Rousseau, odata cu relativul lui dispret de sine si cu vocatia pentru sfinta natura", pare descrisa cu simpatie76. Sintent surprinsi sa descoperim un singur rousseauist bucurindu-se de ingaduinta lui Nietzsche: este vorba de Laurcnce Steme. Asa cum este prezentat in doua pagini magistrale Steme pan.1 sa intruneasca in mod curios toate trasaturile osindite de Nietzsche: sfidarea (Nietzsche o numeste superioritatE) cu care respinge disciplina, coerenta, caracterul, fermitatea intentiilor, starea de spirit limpede, simplitatea, demnitatea purtarilor si aparentelor". Steme este admirat drept scriitorul cel mai liber al tuturor timpurilor", avind un suflet de veverita"77 metafora cu doua taisuri sugerind usurinta si mobilitatea, doua insusiri pe care Nietzsche pare sa le fi pretuit intotdeauna (in acest sens, bine cunoscutul sau elogiu adus lui BizeT), mai presus de alte calitati.
Nietzsche vede romantismul prin prisma caracterizarii lui Goethe: clasicul este sanatos, romanticul este bolnav. Radacinile curentului sint nemultumirea fata de -calitate, pofta, mai curind decit gratitudinea si satietatea, dorinta razbunarii si pesimismul romantic, pe care Nietzsche il deosebeste categoric de propriul sau pesimism dionisiac78. Atunci cind vorbeste de romantism, Nietzsche se gindeste, de obicei, la Wagner (uneori si la Schopen-haueR), iar miscarea in acceptiune strict literara este arareori discutata concret. Ceea ce nu-1 impiedica pe critic sa deplinga cultul sentimentului si desconsiderarea intelectului de catre romanticii germani,. precum si prejudecata generala antiiluminista, curenta printre .conationalii sai. Deplora reducerea mitului la basm, si vorbeste de filosofiile fantastice, de carnavalul tuturor divinitatilor si miturilor", din epoca romantica79. Holderlin (poetul favorit al tineretii lui NietzschE), Kleist, uneori Leopardi si Shelley, sint cu totii, compatimiti pentru falsul lor idealism si exagerata lor delicatete: Sint destul de dur sustine Nietzsche intr-un moment de artag ca sa rid de pierzania lor"80. Jean Paul este numit un om cumsecade, dar totusi o calamitate o calamitate in capot"81 Nietzsche e gata sa recunoasca, totusi, din cind in cind, meritele miscarii romantice germane ca miscare erudita", valoarea istoriografiei sale pentru intelegerea originii si evolutiei sentimentului sau; fata de trecut"82. Doar doi poeti romantici sint scutiti de acuzatiile lui Nietzsche: Byron si Hcine. Manfred este preferat lui FaustS3, iar Heine este elogiat ca scriitorul german depasit doar de Goethe. Heine ar fi primul artist al limbii germane, liber in dumnezeiasca sa malitie; el este cel care a daruit lui Nietzsche ideea cea mai inalta despre poezia lirica.
Ultima parte a secolului al XlX-lca nu face decit sa marcheze un stadiu mai avansat al decadentei romantice. Nietzsche se inspira de la Bourget in ceea ce priveste definitia decadentei ca anarhie a atomilor si dezintegrare" a vointei85, dar el descrisese simp-tomelc de mai multe ori sub alte etichete, de pilda, ideea de contrafacere" moderna in domeniul artelor, sau de miscare nihilist. ]" pentru care romantismul, arta decadenta si Wagner n-au fost altceva decit o pregatire80. Diagnosticul este pus in termeni culturali generali, rareori rcstrins la literatura. Cu toate acestea el imbratiseaza cele doua extreme ale teoriilor si miscarilor literare: naturalismul si estetismul. Nietzsche condamna fara ragaz naturalismul in care vede slabiciune, supunere, fatalism, sau un simptom de insecuritate tradat de entuziasmul pentru faptele marunte si forme, un fel de fait-alism, acuma precumpanitor in Franta"87. Obiectivitatea naturalista i se pare lui Nietzsche eronata intelegere, un semn de autodepreciere, un refugiu catre materia bruta, o negare de sine. Nu exista lucru in sine: ceea ce se infaptuieste este doar stiinta sau fotografie, nu arta88. La extrema cealalta, doctrina artei pentru arta i se pare lui Nietzsche simplu scepticism impopotonat si paralizie a vointei". El intoarce pe dos esenta anti-didacticista a acestei doctrine dupa formula: mai curind nici un scop, decit un scop moral"89. Arta avea, insa, in acel moment un scop suprem pentru Nietzsche: glorificarea vietii.
Nietzsche intra arareori in amanunte atunci cind comenteaza scriitorii decadenti". De fapt, Wagner, analizat cu malitie necrutatoare, constituie exemplul sau principal. Iesirile impotriva lui Zola (placerea miasmelor"), a fratilor Goncourt si a lui Renan, sint epigrame, nu critica90. Remarcile cu privire la Baudelaire, exemplu tipic al artistului decadent, corupt de Wagner, sau cu privire la Flaubert devenit creator din ura pentru viata", tradeaza totusi un graunte de admiratie91. Nietzsche a citit asiduu pe Sainte-Beuve dar isi pastreaza, fata de el, distantele: criticul francez i se pare lipsit de nerv, este neutru, feminin, iezuitic" in pofida inimicitiei sale marturisite fata de iezuiti, un geniu al malitiei", un critic fara criterii", si un istoric fara filosofic", disimulat in spatele unei masti de asa-zisa obiectivitate92. in rest, Nietzsche admira mult literatura franceza de tip romantic si decadent din secolul al XlX-lca ori de cite ori are rezonanta in inteligenta sa, ori maguleste inclinatia sa pentru scrutarea psihologica. Stendhal, indeosebi, este calduros apreciat drept ultimul mare psiholog", un straniu epicureu", si chiar unul din descoperitorii" a ceea ce Nietzsche numeste sufletul european"93. Nietzsche avea sentimente de admiratie fata de Taine cu care a intretinut chiar, scurt timp, corespondenta vazind in el pe cel dintii dintre istoricii in viata". Nietzsche noteaza ca Taine urmareste sa fie obiectiv si pozitiv cu toate ca, in fapt, predilectia lui merge catre tipurile puternic expresive". Din pacate, conchide el, Taine s-a lasat corupt de hegelianism94. Nietzsche isi manifesta statornic admiratia pentru cultura franceza contemporana, singura, dupa el, din cite exista in lume. De buna seama, intentia era de a arunca dispretul asupra conationalilor sai; de altfel, Nietzsche a considerat victoria prusaca de la 1871 drept o catastrofa pentru valorile permanente ale civilizatiei germane.
Fata de Anglia, Nietzsche manifesta, de regula, o categorica ostilitate: traditia engleza utilitarista, ca si moralismul crestinismului britanic ii sint antipatice, si intelegem fara dificultate ca n-a citit decit prea putin, cu exceptia cartilor englezesti de stiinta si calatorie. in afara elogiilor aduse lui Sterne si Byron, mai gasim citeva iesiri depreciative la adresa lui Carlyle. Dupa Nietzsche, cu acel fortissimo al cultului sau fata de oamenii cu crez puternic, Carlyle inabusa mereu ceva din sine: arc nevoie de larma". Trasatura lui caracteristica este o constanta si patimasa lipsa de sinceritate fata de sine insusi"95. Georgc Eliot i se pare lui Nietzsche o teribila dovada a adevarului dupa care, in Anglia, pentru o cit de mica emancipare de teologie, compensatia necesara este aceea a unui moralism fanatic. intr-o cunoscuta pagina nietzscheana, de judecati epigramatice cu privire la personalitati celebre, John Stuart Mill este definit" pe scurt, drept un spirit de o claritate insultatoare"96.
Contactele lui Nietzsche cu alte literaturi au fost intamplatoare si s-au produs mai mult catre sfirsitul vietii. Nietzsche descopera, de pilda, pe Dostoevski la inceputul anului 1887 (a cunoscut, dupa toate probabilitatile, Amintiri din casa mortilor, Umiliti si obiditi, insemnari din subterana si, poate, IdiotuL) ; vorbind despre el ceva mai tirziu, il caracterizeaza drept singurul psiholog de la care ani avut ceva de invatat", iar lectura cartilor sale, drept unul din evenimentele cele mai fericite din viata mea, mai important, pentru mine, decit chiar descoperirea lui Stendhal". Nietzsche este impresionat de psihologia criminalului si de analiza resentimentului: totusi, este constient de faptul ca Dostoevski trebuie clasat in rindul decadentilor, un scriitor creind mai mult din nevoie, decit din abundenta de simtire.
Nietzsche nu avea cum sa inteleaga pozitia religioasa si politica a lui Dostoevski: pentru el, scriitorul rus ramine un psiholog, un alt demascator."
Nu ne surprinde faptul ca Nietzsche s-a simtit magulit de atentia pe care i-a acordat-o Brandes, care mijloceste chiar un scurt contact epistolar intre el si Strindberg98. Ibsen i se pare o fata batrina tipica, pornita sa otraveasca atit dreapta constiinta cit si natura in dragostea sexuala"99.
Critica facuta de Nietzsche literaturii secolului al XlX-lea, este doar o componenta a unei critici generale mai ample, avind drept obiect spiritul modern. intrucit cultura este unitatea de stil artistic in toate expresiile vietii unei natiuni"100, lipsa stilului, acea mascarada tipica secolului al XlX-lea, este dupa Nietzsche, un simptom de decadenta, de pierdere a vitalitatii si a puterii de a asimila trecutul: Istorismul" un termen pus in circulatie de Feuerbach, in 1835, pentru a denota excesul simtului istoric constituie un obiectiv special al criticii lui Nietzsche, care ramine pina in zilele noastre, o problema deschisa, chiar si pentru situatia total diferita a disciplinelor literare din America de astazi. Nietzsche, desigur, are in vedere, in primul rind Germania, critica lui fiind marcata de preocuparea acuzatoare fata de ingimfarea tiranica caracterizind, indeobste pe eruditii germani ai secolului al XlX-lea, si, de sentimentul unei adinci deziluzii fata de Germania erei lui Bismarck. in anii de inceput, de pilda in Nasterea tragediei, Nietzsche se refera adeseori de regula in termeni bombastici la geniul germanic", la spiritul germanic", la maduva curata si puternica a naturii germanice"101. intr-adevar, chiar dupa ce intoarce spatele lui Schopenhauer si Wagner, in momentele sale de adinc dezgust pentru conationalii sai, simtim preocuparea lui Nietzsche fata de viitoarea renastere a Germaniei. Desi dispretuieste credinta in progres si profetizeaza deseori cu o precizie inspaimin-tatoare ororile crizei cu care umanitatea avea sa fie, nu peste mult, confruntata, Nietzsche nu este un prooroc al inevitabilului declin al occidentului ori al Germaniei, si nici macar al decaderii istoriografiei si filologiei. Analizele sale sugereaza intotdeauna posibilitatea unui remediu, si chiar existenta mai multor cai de iesire din impas.
Faimoasa sa meditatie Cu privire la uzul si abuzul istoriei (1874) din Unzeilgcmasse Bctrachtung, a fost, in general, interpretata ca o stigmatizare a deficientelor simtului istoric, din unghi pragmatic. Excesul istoriei dauneaza vietii; menirea istoriei este de a servi vietii102. Meditatia incepe cu evocarea unei turme de animale fericite caci isi ignora trecutul si au puterea uitarii (sau, mai curind, incapacitatea rememorariI); acest tablou este pus in contrast cu povara istoriei apasind umerii omului modern, indeosebi ai oricarui german instruit. Nietzsche descrie in culori vii acele enciclopedii ambulante," produse de educatia germana, felul in care viitorul specialist este de timpuriu, orbit de efectul prea stralucitor, prea subit, al prea frecventelor schimbari de lumina." Tinarul este minat cu biciul prin milenii de istorie, fugarit prin galerii de pictura, tras la concerte. El isi pierde orice putere de admiratie, devine blazat sau satul; in materie de istorie, este invatat sa cuprinda, practic, totul, si, in acest fel se deprinde sa admire doar puterea si succesul orice fel de succes; in materie de arta este lipsit de gust, sau, mai curind, supus gustului altora. El devine un barbar modern, un filistin educat103.
Nici invatatorul nu este mai presus de acest tip de discipol. Nietzsche mostenise o conceptie a filologiei ca disciplina dedicata idealurilor grecesti de paideia. Filologul fusese un educator, educatorul Germaniei; Nietzsche constata transformarea acestuia intr-un erudit, un erudit obiectiv". Antichitatea nu inseamna, pentru el, nimic: in studiul filologiei comparate, greaca si latina devin simple pretexte pentru o introducere in lingvistica indo-germa-nica104. Studiaza un obiect care nu-1 preocupa direct: autorul clasic este studiat asa cum, in caz de nevoie, ar fi fost studiat, de pilda, cutare scriitor turc sau englez. Cercetatorul ajunge sa se complaca gratuit in jocurile eruditiei, ca intr-o evadare din bratele plictisului; el devine specialist" cocosindu-se asupra cartii, caci dobindirea maiestriei in orice meserie se plateste scump.
Alexandrinul, omul de biblioteca" nu este decit un alt simptom de decadenta106.
Ar fi totusi gresit sa ne inchipuim ca Nietzsche a fost un simplu adversar al unghiului istoric sau al filologiei. in realitate, el trebuie considerat in primul rind un filosof al istoriei. De buna seama, Nietzsche crede in primatul devenirii asupra fiintei, in crestere si evolutie, recunoscind explicit ca filosofia este cea mai generala forma de istorie: o incercare de a descrie, cumva, Devenirea hera-cliteana"100. Nietzsche a sustinut, in repetate rinduri ca punctul de vedere evolutionist pe care il concepea in termeni mai curind hegelieni si lamarckieni, decit darwinisti reprezinta infaptuirea specifica a gindirii germane, fiind baza propriului sau mod de gindire107. Totusi, in cea dc-a doua Meditatie, in mod deconcertant, criticul isi modifica punctul de vedere asupra studiului si scrierii istoriei. El distinge aici trei feluri de istorie: monumentala", arhivistica si critica. Fiecare este judecata cit se poate de echitabil atit din punctul de vedere al utilitatii fata de prezent, cit si ca ideal abstract de adevar. Istoria monumentala" (careia i s-ar putea spune, mai nimerit, exemplara")108 prezinta trecutul ca un model de inspiratie pentru prezent; ea porneste de la ideea continuitatii intre personalitatile majore ale tuturor timpurilor, de la puterea lor de a insufla modele, dar risca sa transforme trecutul intr-o fictiune mitica," paralizind astfel prezentul si indreptatind lozinca: Mortii sa-i ingroape pe cei vii"lou. Nietzsche recunoaste ca cel de-al doilea tip, istoria arhivistica, este indeobste socotita drept singura expresie a simtului istoric autentic. Optica arhivistica are functia ei conservatoare si pastratoare de necontestat, dar duce la pericolul de a accepta ca demn de cinste tot ceea ce este vechi si tine de trecut. Ea degenereaza in acel spectacol respingator al maniei colectionarilor orbi"110. Functia celui de-al treilea tip, istoria critica, este pur negativa (desi binefacatoarE), intrucit orice lucru revolut merita sa fie condamnat dar condamnat, in definitiv, pe considerente de dreptate si adevar111 Nietzsche pare sa se teama mereu ca trecutul ar putea suferi," si aduce, tocmai de aceea, prinos dreptatii" ca uneia din cele mai inalte virtuti omenesti.112 Dar, cu toate acestea, lschimbind brusc de atitudine, iata-1 atacind apoi idealul adevaru-ui si al acuratetei stiintifice, nu in numele vietii sau al adevarului (criterii invocate la inceputul MeditatieI), ci in numele a ceea ce autorul numeste elementul supraistoric," in numele artei si religiei113. Istoria prefacuta intr-o opera de arta, devine opera artistica pura"114, si pare sa revina la acea istorie monumentala" pe care Nietzsche insusi nu o putea vedea scutita de primejdii. in fapt, Nietzsche pledeaza insa pentru o noua istoric", utilizind toate cele trei tipuri monumental", arhivistic si critic puse, de asta data, in slujba culturii autentice: o concordanta intre viata, cugetare, aparente si vointa"115. Nietzsche nu conteneste sa admire simtul istoric corect, aptitudinea de a ghici cu iuteala pe scara de valori a judecatilor"116 trecute, fara a abdica de la prerogativele propriei personalitati si de la preocuparea fata de prezent si viitor. Nietzsche este dispus sa accepte rolul criticului, cu conditia sa renunte la curiozitatea de a da tircoale biografiei oamenilor ilustri, ca si la mania comparatiilor sterile. Un astfel de critic nu este un sceptic, caci are o certitudine in criterii, o unitate constienta de metoda, un curaj bine elaborat, singuratatea si capacitatea de a raspunde pentru sine"117. Chiar si bunul filolog isi are locul aici. Cu toate ca retrospectiv Nietzsche si-a privit adeseori propria sa activitate de tinerete ca pe o aberatie, el n-a incetat niciodata sa pretuiasca corect virtutile filologului adevarat: onestitatea, o constiinta intelectuala, o atentie pururi treaza. Filologul cunoaste arta lecturii corecte. El ne invata sa nu ne grabim, sa fim linistiti
sa mergem incet aici mestesugul celui ce cunoaste cuvintul se aseamana cu al giuvaergiului"118.
Rareori il gasim pe Nietzsche la inaltimea idealului sau ca istoric, critic si filolog. il preocupa alte lucruri si nu este scutit de ceea ce el insusi descrie drept falsa prezumptic a multora dintre critici: Aceasta opera maineinta: e posibil sa nu fie frumoasa?"119. Recurge la valorile trecutului prea des, polemizind pro domo si, nu o data, invoca vechimea a posteriori120. Uneori selecteaza in mod capricios scriitori aducindu-le elogii, fara a da nici un fel de ratiune in sprijinul alegerii sale. De ce, de pilda, doar patru mari prozatori sa domine secolul al XlX-lea: Leopardi, Merimee, Emerson, si Landor?121 Nietzsche nu pomeneste de Landor in legatura cu nimic. De be tezaurul prozei germane sa nu cuprinda
in afara de Conversatiile lui Goethe cu Eckermann (cea mai buna carte germana") decit Aforismele lui Lichtenberg, prima carte din autobiografia lui Jung-Stilling, Nachsommer de Adal-bert Stifter si Leute von Seldwyla de Gottfried Keller?122 Stim ca lui Nietzsche i-a placut romanul patriarhal al lui Stifter. S-a complacut ocazional si s-a desfatat in genul idilic, in Biedermeier sau cazul simpatiei pentru Sterne in excentric si bizar. in calitate de critic, Nietzsche citeste de cele mai multe ori grabit, fara sa acorde textului ragazul de atentie necesar, si aceasta in ciuda faptului ca reflecta adeseori asupra stilului si artei scrisului si a importantei ritmului, stiind bine ca propriul sau stil era presto12*. O singura data Nietzsche analizeaza stilul unui autor in detaliu: este vorba de atacul nimicitor impotriva cartii tirzii a lui David F. Strauss Der alte und der neue Glaube (1872). Aici Nietzsche da in vileag imaginile confuze, abrevierile obscure, cruditatile, pretentiile, dar normele stricte de apreciere par uneori prea servil modelate dupa prejudecatile rationaliste ale lui Scho-penhauer cu privire la stilul corect al limbii germane184.
Nietzsche s-a aratat intotdeauna dispretuitor fata de ideea de sistem, si chiar fata de dorinta de sistem, in care vedea o stirbire a integritatii"126. Ar fi vrut doar mobilitate, libertate, dans, saltul din pisc in pisc, zborul. Cu toate acestea, vederile lui inclusiv cele literare sint mai coerente decit se recunoaste indeobste. Conceptul tragediei, bunaoara, desi accentul nu este consecvent, ramine, in substanta acelasi: este vorba de exaltarea vietii in ciuda a ceea ce este urit in ea. Critica facuta secolului al XlX-lea si artei epocii istorismului ei excesiv, naturalismului si falsului ei estetism ramine consecventa in raport cu schema nietz-scheana generala a istoriei. Aceste defecte sint consecvent urmarite in romantism, si inapoi, in baroc, apoi pina in antichitate, in decadenta elenistica alexandrina. Fara indoiala ca ridicarea in slavi a clasicismului se impaca greu cu preocuparea nietzscheana primordiala si capitala pentru arta tragica vazuta ca betie dionisiaca. Admiratia pentru tragedia franceza, pentru latura cea mai olimpiana din Goethe, sau pentru seninul atmosferei Biedermeicr la un Stifter, nu se impaca cu admiratia fata de Eschil si Pindar, vazuti precum si sint: niste cintareti lirici, orgiastici, tumultuosi, ai falei vietii. Exista ceva artificial in idolatrizarea clasicismului, in admiratia lui Nietzsche fata de stilul major" ca expresie a vointei insasi de putere", in lauda conventiei" si a tiraniei legilor arbitrare", a caracterului rece, lucid, dur, si mai presus de orice logic" in arta126. Exaltarea unui ideal de control rational in numele unei vointe de putere irationala reprezinta un paradox extrem. S-ar parea ca avem de-a face cu o sfidare la adresa propriului sau gust instinctiv, o arma polemica in lupta impotriva secolului al XlX-lea, impotriva decadentei. Critica lui Nietzsche are drept liant criteriul stradaniei, vointei, al stapinirii de sine, intocmai asa cum filosofia sa, a acelui amorfati si a Eternei recurente reprezinta o disperata incercare de a impune o ordine asupra fluctilitatii si anarhiei. Imaginea stelei lui Zarathustra dansind, suspendata, deasupra haosului"127 este o imagine potrivita pentru reconcilierea nietzscheana fortata dintre elementul dionisiac si cel clasic. Aceasta solutie personala, psihologica, poate preabine sa fi rezolvat conflictul din spiritul sau, dar ea nu ofera o dezlegare de natura sa satisfaca punctul de vedere al teoreticianului. Tragedia dionisiaca, clasicismul intelectual, umorul sternian, si o estetica fiziologica, sint lucruri care ramin de nereconciliat.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.
Răspunde cu citat
Marcaje