Cezar Florea Bibliofil


A fost dascălul venerat al lui Eminescu. Atâta numai și ar fi de ajuns ca Aron Pumnul să merite prețuirea postumă. Nu i-a fost dascăl la clasă, dar i-a fost mai mult decât atâta: un dascăl de suflet. L-a îndrăgit atât de mult pe învățăcelul său, încât după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi vrut să-l înfieze.
Numele lui Aron Pumnul este adesea pomenit în vecinătatea celui al autorului Hronicii românilor, Gheorghe Șincai. De altminteri, Eminescu a intuit că generația pașoptistă transilvăneană continuă programul de emancipare națională și socială al Școlii Ardelene. Asemănătoare i-au apărut și destinele lor biografice. Precum Șincai, sărac și rătăcitor, Aron Pumnul va pribegi prin Transilvania și Moldova până la stabilirea lui în Cernăuți, unde prin toată activitatea lui s-a ilustrat ca un „apostol al deșteptării naționale în Bucovina”.
Lepturariul… este una din lecturile fundamentale în formația intelectuală a lui Eminescu. În paginile acestei antologii își are sorgintea prețuirea față de „sfintele firi vizionare” din Epigonii și tot de aici a cules sugestia unor metafore caracterizante, cărora le-a dat strălucire poetică. În „lecțiile” lui Pumnul își are izvorul cultul lui Eminescu pentru Transilvania și pentru Blajul cărturăresc și revoluționar. Călătoria din 1866 o face la puține luni de la moartea iubitului său profesor și înseamnă și o datorie de conștiință pentru cel care i-a vorbit ca un profet despre Școala Ardeleană și despre Revoluția de la 1848. În Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu este o pagină sugestivă pe această temă, în care scriitorul imită curioasa exprimare pumnulistă, dar subliniază, ca un dat testamentar, rostul acestei călătorii inițiatice:
„Căută ochii elevului. Îl privi lung în tăcere. Târziu de tot spuse:
— Eminovici… tu știi… Eu te-am iubit cu simțăminte părintești… Poate că o dată și peste măsură… Durere!… Am văzut că drumul tău este altul. Nu este al meu; este al tău… Dar pe drumul acesta, al său, trebuie să meargă fiecarele, care vrea să pășească către ajungăciunea meniciunii sale, care este cultural- dezvoltăciunea, învățătura și deplinăciunea sufletească morală… Dorindu-ți tot binele de-n inimă curată, îți spun pre patul de moarte: de învățăciunea mea poți să te lepezi!… Aceasta este soarta învățăciunilor, să urmeze neapărat o schimbăciune răspunzătivă schimbăciunii împregiurărilor… Dar să nu-mi părăsești îndreptarul carele l-am urmat în viață… Să nu uiți onoarea precumpătivă pentru națiune… Pentru asta am trăit din copilărie… Pentru aceasta am suferit la Blaj… Acolo e Roma noastră… La Blaj, la Câmpia jurămintelor de la 1848” (Cezar Petrescu, Romanul lui Eminescu, Vol. I, Luceafărul, E.P.L., 1968, p. 306).
Sub influenţa activităţii pedagogice şi a „Lepturariilor” lui Aron Pumnul, în Bucovina a crescut o generaţie nouă, o generaţie fanatizată în tot ce este autentic românesc şi care s-a opus cu îndârjire tendinţelor de înstrăinare a sufletului românesc, ceea ce a păstrat caracterul românesc al acestei provincii. În calitate de profesor, timp de 18 ani, el a desfăşurat o rodnică activitate didactică şi de educaţie naţională şi patriotică, a colaborat cu fraţii Hurmuzaki la opera de renaştere naţională a românilor din Bucovina.
Sunt memorabile cuvintele lui Mihai Eminescu despre însemnătatea „Lepturariilor” lui Aron Pumnul: „Nu râdeţi, domnilor de „Lepturariu”. Dacă a exagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, apoi aceia, mulţi din ei, au fost pioneri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului, care însă, dacă nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dendy” (Mihai Eminescu, „Scrieri politice şi literare,” voi. I, (1870-1877). Într-o altă lucrare („Austro-Ungaria. Cărţi româneşti interzise pentru Ungaria”), Eminescu va urmări soarta „Lepturariului”, care se număra printre cărţile româneşti interzise în Transilvania şi Ungaria, „ca să se vadă cum gospodăresc fraţii maghiari cu naţionalităţile în şcolile de pe teritoriul fericitului regat al Sfântului Ştefan”. Poetul precizează în continuare: „între cărţile româneşti, vedem figurând chiar „cartea de lectură a lui Pumnul, aprobată de ministerul din Viena şi tipărită în chiar Tipografia statului. Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e, din contra, un sâmbure de distrugere a statului unguresc, când, precum se ştie, „Lepturariul”, în aparenţă inocent, al lui Pumnul îi opreşte pe românii din Transilvania şi Ungaria de-a se face maghiari” (Mihai Eminescu, „Scrieri pedagogice”. În polemica cu Dimitrie Petrino, Eminescu îl susţine pe Pumnul, numindu-l „nemuritor şi mare”, argumentând că el „e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”. Aceste aprecieri pot fi considerate şi ca răspuns la critica lui Titu Maiorescu la alcătuirea didactică a „Lepturariului”. G. Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” , în care a acordat, nepermis de puţină informaţie despre Aron Pumnul, constata: „între profesorii români, în afară de „popa Veniamin lliuţ”, care „pârlea”, se remarca Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl iubea în chip deosebit, îi devoră „Lepturariul” cu toate ciudăţeniile lui”.
#cezarfloreabibliofil #cartevecheromaneasca #bibliografiaromaneasca#bibliofilia #tipariturivechi #carte #carti #eminescu #aronpumnul