Cezar Florea Bibliofil

În iarna 1861-1862, în primăvara şi vara anului 1862, scriitorul lucrează intens la desăvârşirea ediţiei de poezii populare, pe care o încheie definitiv încă de la Paris, în vara 1862. La începutul lui octombrie, el încredinţează Elenei Cuza manuscrisul, pentru a fi tipărit şi vândut în folosul azilului Elena Doamna, întemeiat recent de soţia domnitorului. Ediţia apare în sfârşit în condiţii tehnice excepţionale, spre sfârşitul anului 1866, poate chiar la începutul lui 1867. Această ediţie, Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri (Bucureşti, 1866), fiind cea mai completă şi cea din urmă alcătuită de autor, o considerăm ediţie de bază, reproducând-o, cu mici excepţii, în întregime în ediţia de faţă.
În ediţia aceasta au fost reproduse notele lui Alecsandri, ele constituind, un adevărat document de epocă, unul din aspectele pe care le îmbrăca pe plan literar lupta naţională şi socială atunci.
Încă în 1872, salutând noua ediţie a Cronicelor României, B.P. Hasdeu spunea: „Kogălniceanu în literatura istorică a României şi Alecsandri în literatura noastră poporană joacă până la un punct rolul lui Columb în privinţa geografică. America exista din ziua creaţiunii şi a cunoscuseră de secoli întreprizii plutaşi din Scandinavia; dar marele genovez cel dintâi a dat-o la lumină şi printr-însul ieşită la lumină ea va rămânea pentru totdeauna copilul lui Columb. Tot astfel cronicele şi doinele române nu sunt nici ele noi, şi nu odată le-au atins ici-colea în treacăt câte un turist în undele vieţii noastre naţionale; însă numai Kogălniceanu şi numai Alecsandri se pot făli de a le fi scos din întunerec, înfruntând amândoi, asemenea lui Columb, stupida indiferenţă şi chiar invidiosul sarcasm al contemporanilor.
Lor li se aplică pe deplin energicul vers al anticului poet: «Plin de gloria ta, acest monument te cuprinde pe tine, deşi nu este al tău!» Vor trece sute de ani, dar niciodată nu va răsuna numele unui Mihu-Copilul, Toma Alimoş, Erculean etc. fără ca ecoul să nu vibreze: Alecsandri!” dar în anii din urmă, academicianul George Călinescu, în cadrul unor discuţii în jurul poeziei populare în genere şi a valorii diverselor variante, făcând din Mioriţa la drept vorbind un adevărat simbol al poeziei populare din culegerea lui Alecsandri şi implicit apreciind însăşi valoarea de folclorist a acestuia, conchidea că „nu Mioriţa ca Ur-ballade e o capodoperă, ci unele variante ale ei în frunte, orice s-ar zice, cu versiunea V. Alecsandri”.
Şi între aceştia doi, între atâţia alţii, dominant ca un uriaş munte, Sadoveanu spune cuvinte ce rămân ca săpate în bronz despre aceeaşi Mioriţă din versiunea scriitorului nostru, strălucită întrupare reprezentativă a întregii lui activităţi folcloristice: „Din nou, în leagănul acesta al munţilor ş-al baladelor, mă simţeam uimit şi săgetat de lacrimi şi înţelegeam ce suflet de adevărat poet a avut marele Alecsandri. Căci el întâia oară a auzit ducând silabele misterioase ale Mioriţei în plaiurile munţilor Moldovei. El a urmărit-o din vale-n vale, din ecou de vânt în ecou de bucium; el i-a simţit forma fină şi mlădioasă în variantele tufoase şi imperfecte; el a căutat-o până ce-a găsit-o pusă ca o piatră rară, perfectă şi unică, aşa cum ne-a transmis-o. Balada aceasta fără seamăn în literatura noastră este cel mai mare titlu de glorie al poetului de la Mirceşti. Dacă numai atâta ar fi făcut, era de ajuns ca să trăiască până la amurgul neamului.”
#cezarfloreabibliofil #cartevecheromaneasca #bibliografiaromaneasca#bibliofilia #tipariturivechi #carte #carti#alecsandri #poesii #poesiipopulare