Cezar Florea Bibliofil

Lexiconul de la Buda

Şcoala Ardeleană reprezintă o primă etapă în procesul de modernizare din secolele XVIII - XIX, fiind unul dintre cele mai complexe şi mai ample evenimente ale culturii româneşti. Ridicată în plină interferenţă a unor culturi străine, Şcoala Ardeleană receptează şi selectează numai ideile conforme cu specificul nostru naţional. Limba română, împreună cu istoria patriei constituie cele două coloane în jurul cărora s-a ridicat edificiul impunător al Şcolii Ardelene. Astfel apare ideea interdependenţei dintre limbă şi naţiune, două elemente inseparabile, aflate într-o reciprocitate deplină. Ele se confundau în procesul luptei de emancipare, deoarece „lupta pentru cultivarea limbii însemna concomitent lupta pentru afirmarea naţională, aşa cum lupta pentru emanciparea naţională însemna lupta pentru apărarea şi dezvoltarea limbii”. În gândirea Şcolii Ardelene, legătura dintre situaţia limbii şi existenţa naţională se concretiza prin diverse aspecte particulare, şi cunoştea diverse forme de manifestare ce defineau însemnătatea complexă a limbii. „Învăţaţii vremii sesizează, astfel, în primul rând, raportul dintre limbă şi cultură, în cuprinsul căruia limba era socotită un mijloc fundamental pentru cultivarea naţiunii”. Toţi reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost conştienţi că cea mai arzătoare problemă a timpului lor ar fi instruirea, cultivarea poporului, ceea ce se putea face în mare măsură numai prin cultivarea limbii române. Cărturari precum Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Timotei Cipariu au introdus scrierea cu alfabet latin, elaborând sisteme de scriere, bazate pe principiul etimologic, potrivit căruia fiecare sunet trebuie notat prin litera corespunzătoare din alfabetul latin. Pentru a susţine ideea originii pur latine a românilor, cerând scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică, reprezentanţii Şcolii Ardelene au depus eforturi pentru trezirea conştiinţei naţionale lăsând drept dovadă trei cărţi de bază pentru cultura românească: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Lexiconul de la Buda, Disertație pentru începutul limbii române. În anul 1825 este tipărit la Buda Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda sau Lexiconul Budan. Dicţionarul reprezintă cea mai valoroasă lucrare lexicografică dinainte de 1870, elaborată de mai mulţi cărturari (Samuil Micu, Vasile. Coloşi, I. Corneli, Petru Maior, Ioan Theodorovici şi Alexandru Teodori), în peste 30 de ani dacă socotim că a fost început de Micu la 1795. Istoria transformărilor successive ale acestui dicţionar cuprinde două mari etape. În prima etapă el rămâne rodul muncii depuse de Micu, aşa cum s-a fixat şi în amintirea urmaşilor săi. În 1806 dicţionarul este preluat de Vasile Coloşi, iar apoi de către Corneli în 1815. Etapa a doua cuprinde perioada anilor 1815-1825 când lucrarea, datorită modificărilor a încetat să mai fie dicţionarul lui Micu şi devine un alt dicţionar în curs de definitivare. În 1820, lexiconul este predat lui Petru Maior pentru a-l revizui. În 1821 munca de definitivare a lucrării este preluată, pe rând, de preotul Ioan Theodorovici şi de fratele său, Alexandru Teodori, doctor în medicină şi filosofie. Activitatea lor a constat mai ales într-o acţiune de îmbogăţire a lucrării, cu deosebire a părţii de la litera I înainte, şi de pregătire pentru tipar. Sistemul ortografic folosit pentru conceperea lexiconului arăta astfel: “[a] este notat prin a: abur, acu, aducu, aer. [e] se notează prin e: cercu, fericitu. [i] se notează prin i: bibolu, diregu, fire. [o] se notează prin o: dormu, focu, nostru, poporu. [u] se notează prin u: una, unde, uréche, usturoiu. [k’] este notat prin che, chi: chiaru. [č] este notat prin: ce, ci: incingu, facere; qu + e,i: quel, queru, toquila. [d] este notat prin d: dare, dedatu, Domnu. [f] este notat prin f: fagu, firu, fumu. [g] se notează prin g: galbenu, gura, glie, culegător. [g’] se notează prin ghe, ghi: ghemu, ghinda. [ğ] se notează prin ge, gi: gemu, ginere. [h] se notează prin h: harnicu, hodina. ch: Christos, melancholie. [j] este notat prin j: ajunu, judecu, jugu; [l] este notat prin l: lacu, lupu. [m] este notat prin m: margine, mortu, mutu. [n] se notează prin n: nasu, ninge, nodu. [p] este notat prin p: pace, pesce, părete, păcatu, porcu. [r] este notat prin r: ramu, rugu, rotundu. [s] este notat prin s: sacu, sinu, somnu. [s] se notează prin s + i: sie, siede, precum si prin ş: eşire, lişia. [t] se notează prin t: tace, teme, turma. [ţ] este notat prin: t + i: tie, pătitu, batuti; ç: cálçiuni, ceça, puçin; ţ: mulţi, ţéra, cărţi, toţi. [v] se notează prin v: vinu, via. [z] este notat prin: s: sbór, deslegatu, pisma, desnodatu;”Dicţionarul este considerat valoros în primul rând din felul în care sunt explicate cuvintele-titlu. Lămuririle date constau în indicaţii semantice scurte, realizate prin perifraze sau sinonime aşezate uneori înaintea enunţării corespondentelor din cele trei limbi străine, alteori după. Sistemul explicării cuvintelor a făcut ca lexiconul să fie considerat un dicţionar explicativ. Indicaţiile gramaticale, date la fiecare cuvânt-titlu, formează o altă trăsătură importantă a dicţionarului conferindu-i un evident caracter normativ. La substantive genul şi numărul sunt marcate, fiind urmate de alternanţele vocalice şi consonantice (parte,-ărţi, créng, pl. crengi, cosor, pl.-sóre) şi dându-se numai forma de plural la cele care nu apar şi la singular (cleşte f. pl., cióreci m. pl., capre („capere”), cioci -„un fel de încălţăminte uşoară la greci, la comedianţi şi la jucăuşi”). La adjective se indică forma pentru feminin şi pentru plural. La verbe se menţionează prezentul indicativ, infinitivul şi participiul. Criteriul gramatical este folosit şi la distingerea omonimelor. Astfel, cuvântul august apare în trei articole fiind o dată adjectiv, o dată adverb şi o dată verb. Valoarea dicţionarului este sporită de numărul mare de expresii, incluse în cuprinsul articolelor şi de multe ori însoţite de definiţii. Indicaţiile etimologice, prezente la cele mai multe din cuvinte, formează o altă caracteristică importantă a Lexiconului de la Buda, fiind considerat cel dintâi dicţionar etimologic de proporţii vaste. În dicţionar se dă etimonul la cuvintele de origine latină, iar la celelalte numai dacă prin „demonstraţie” se ajunge tot la latină. Redactarea etimologiilor îşi are izvorul în ideea care stă la baza concepţiei lingvistice a autorilor, după care limba română provine din latină. În lucrare se dau numeroase „etimologii fanteziste”: abur provine din vapor, ban din pecunia, blană din planca, bârfeală din fabella, brânză din prandium, cimilitura din similitura obţinut din similitudine etc. Din punctul de vedere al numărului de cuvinte se consideră că Lexiconul de la Buda este mai bogat decât dicţionarul lui Micu. Un contingent mare de cuvinte îl formează neologismele. Elaborat în perioada când limba se îmbogăţea din ce în ce mai mult, lexiconul a înregistrat un număr de neologisme din domeniile cele mai diferite, cum ar fi: învăţământul (aritmetică, examen, profesor), teoria literaturii (epilog, fabulă, strofă), arte (arie, cortină, teatru), psihologie şi etică (moral, generos, ipocrit), religie (proselit, sacrilegiu, vicar), ştiinţe ale naturii (element, erbariu, metal), viaţă socială (conversaţie, protocol, societate). Printre cuvintele noi din lexicon figurează şi unele latinisme, dintre care numai câteva nu se află în limba de astăzi (asecura, concipista, estre). Lexiconul a reţinut un număr mare de regionalisme din Transilvania (bai, bitong, deplău, nată). Prezenţa regionalismelor ardeleneşti a fost compensată prin subordonarea acestora faţă de cuvintele literare. Se poate vorbi acum de o primă manifestare a ideii de normă supradialectală (se găsesc corespondenţele literare ale cuvintelor regionale: hodină = odihnă, molifu/moliftu = molid, spui = spun). Apariţia Lexiconului de la Buda a însemnat pentru mişcarea lexicografică din Transilvania o împlinire a eforturilor depuse de-a lungul a zeci de ani. Se pare că acest dicţionar răspundea din plin necesităţilor, deoarece abia după aproape cinci decenii se trece la elaborarea unei alte lucrări lexicografice cu intenţia de a o depăşi pe cea existentă. Lexiconul de la Buda reprezintă o adevărată încununare a eforturilor depuse de promotorii Şcolii Ardelene pentru realizarea unui dicţionar al limbii române. Lucrarea a avut o importanţă deosebită pentru dezvoltarea limbii române literare deoarece, pe de o parte, a îmbogăţit-o cu numeroase cuvinte noi şi, pe de altă parte, a căutat să stabilească anumite norme pentru materialul lexical. O puternică influenţă a avut lexiconul asupra dicţionarelor ulterioare. Dintre autorii de dicţionare care mărturisesc deschis folosirea acestei lucrări poate fi citat G. A. Polizu. În prefaţa Vocabularului româno-german, tipărit la Braşov, în 1857, se arată că „Singurele uvraje care s-ar fi putut consulta la această lucrare sunt cunoscutul Lexicon în patru limbi de la Buda (1825) şi Vocabularul d-lui Iser de la Braşov (1850)”[footnoteRef:4]. Lexiconul de la Buda a avut o importanţă deosebită în dezvoltarea culturii româneşti dacă ne gândim că de mai mult de 100 de ani se făceau eforturi pentru realizarea unui dicţionar al limbii române. Rezultă de aici că principala calitate a lui a fost utilitatea. De la 1825 şi până la 1871, Lexiconul de la Buda a fost cea mai necesară şi folosită lucrare lexicografică românească. Pe lângă scopul utilitar, lexiconul a mai făcut o demonstraţie practică de cea mai mare însemnătate dovedind că cele mai importante cuvinte ale limbii române sunt de origine latină; şi asta fără demonstraţii savante, ci numai prin simpla aşezare a corespondentului latin după cel românesc. Mai mult decât atât, datorită lexiconului se deschide în lingvistica românească o adevărată campanie pentru fixarea unor etimologii, la care au contribuit şi contribuie până astăzi cei mai prestigioşi lingvişti români şi chiar străini. Se poate afirma deci, că Lexiconul de la Buda constituie începutul etimologiei ca ramură a lingvisticii româneşti. Aşadar, încă din secolul al XVIII-lea, românii căutau să cultive limba românească, având ca scop principal unificarea şi perfecţionarea ei. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au reuşit să facă acest lucru, scriind unul dintre cele mai importante dicţionare ale limbii române, intitulat Lexiconul de la Buda, prin care demonstrează originea latină a limbii române, dar şi dezvoltarea acesteia. Putem spune că Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi mulţi alţii au înţeles importanţa dicţionarelor pentru făurirea culturii naţionale şi au făcut toate eforturile posibile pentru a le realiza.
#cezarfloreabibliofil #cartevecheromaneasca #bibliofilia#bibliografiaromaneasca #tipariturivechi #tipariturivechiromanesti #carte#carti
#petrumaior #sincai #lexicon