http://confluente.org/aron_sandru_1531591206.html

Demult, tare demult, când zilele se împleteau cu ielele văzduhului în hora vieții, iar soarele și luna, măreții aștri își împleteau cununi din stele și supernove, unde Timpul cel Nenăscut, copilul zburdalnic din primordii, ajunsese deja la vârsta în care nu-i mai era permis să-și uite suveica năzdrăvană cu care țesea clipele nemuririi prin toate colțurile universului, având acum alte lucruri de făcut, cum de pildă, să-l ajute pe prietenul său din copilărie, pe Getic- Copilul cu Inimă de Aur, pentru a-și reveni la forma sa inițială de Om din neamul Oamenilor, căci bietul fusese transformat în Străjer, un Sfinx de Piatră și pus de veghe între hotarele văzduhului și ale pământului de către Părintele Zamolxe și Marii Străbuni, după ce și-a dăruit de bună voie inima sa, poporului Celor din Vale, spre a fi salvat de Ceifator și de Vrăjmașul Întunecat, ce le-a cuprins sufletele și ființa lor veacuri întregi, uitând că ei sunt urmașii celui mai viteaz și mai înțelept popor de pe fața pământului.



Nu că n-ar fi fost altă cale, căci putea de pildă să fie o stea din cele albastre, alături de Maria, logodnica sa, pusă la rugămintea lui, sus pe cer, în partea de jos a Măiestrei Alba Luna, că dacă te uiți bine o zărești mereu în nopțile senine, dar Getic-Copilul cu Inimă de Aur, adică Străjerul, căci așa îl vom numi de acum încolo, până când va veni salvarea din Străbuni a Celor din Vale, a preferat să rămână de veghe ca nu cumva Vrăjmașul Întunecat și slugile lui să scape din adâncurile Muntelui Sfânt, unde a foat întemnițat pe vecie, și păzit de Lupii cei Mari din Adâncuri, dar cine știe, prin tertipuri și viclenii putea să scape și să facă iarăși prăpăd printre Cei din Vale. Mai veghea Străjerul la hotarele văzduhului, împreună cu însuși Spiritul Bătrân al Neamului Getic, unul din Marii Străbuni și mentorul său, trimis ca ajutor de Părintele Zamolxe, împiedicând astfel ca Astralii Vrăjmași să le pricinuiască rău Celor din Vale și să le pună iar pecetea neagră pe frunți încă o mie de ani.



Străjerul din Muntele Sfânt- Sfinx ori Semizeu de Piatră, un antropomorf cu înfățișarea sa semeață, a răbdat multe de-a lungul vremurilor. Odată, pe când zăbovea la taclale cu prietenul său Timpul cel Nenăscut, despre Neamul Celor din Vale pentru care s-a jertfit cu drag, numai să-i salveze de Întunecați, chiar aceștia, slugile Vrăjmașului Negru, i-au înconjurat, venind pe nesimțite prin partea dreaptă a Muntelui Sfânt, de unde au și început atacul. Lupta a fost dură, cu multe pierderi din partea vrăjmașă, iar cei care piereau erau înfășcați și înfipți cu capul în jos, unde se văd și astăzi sub forma unor coloane ce sunt cunoscute ca „Babele”.



Străjerul, n-a scăpat nici el fără stricăciuni. Partea dreaptă a obrazului, cu tot cu falcă, i-a fost zmulsă și aruncată până hăpt departe, tocmai lângă Peștera Ialomicioarei, unde se spune din bătrâni că și-ar fi împlinit menirea Părintele Zamolxe, săvârșind rituri străvechi, unde trebuia să stea o sută șaptezeci de zile pe an, câte nouă zile într-o claustrofobie totală, apoi trei zile să iasă la Lumina Mărețului Astru, Soarele cel Dătător de Viață, pentru a-și desăvârși nemurirea.



N-a simțit deloc durere, doar o ușoară indispoziție; și-a adus aminte că era de piatră și simțurile fizice îi erau atrofiate. Se gândea dacă va mai fi la fel, întreg și frumos ca un Fiul al Luminii, așa cum a fost odată.





Deodată, o Voce ca de tunet a ieșit parcă din străfundurile Pământului:

- O Tu, Cel cu multe nume, Om din Neamul Oamenilor! Nu te îngrijora! Născutu-te-ai ca Fiu al Luminii și așa vei rămâne pe veci. Nu te îngrijora de înfățișarea Ta! Când va sosi Timpul Cel de pe Urmă, vei fi iarăși cum ai fost, încă și mai mult decât atât!



- Piatra se zidește pe piatră iar osul pe os se întărește! Nu ai a te teme! Marii Străbuni sunt cu tine! Veghează neclintit, străpungând zările până hăpt departe, și până în străfundurile pământului, ori de câte ori este nevoie, ca să nu cumva Vrăjmașul Întunecat și slugile lui să scape și să facă iar stricăciuni în Neamul Celor din Vale! mai spuse Vocea.



S-a bucurat de cele auzite de la solul Marilor Străbuni ce sălășuiau Timpuri Nenăscute prin inima Muntelui Sfânt Ko-Ga-Ion, ori în Peiadele surori, Vremuri uitate de Gând și, s-a supus; s-a întărit în el.



El veghea, veghea neclintit, scruta zările și străfundurile pământului, în căutare de vrăjmași, iar când se întâmpla să găsească vreunul, pe loc era aruncat în temnița din adâncurile Muntelui Sfânt.


Mângâiere cea mai mare sufletului său era Maria, logodnica Sa, cea transformată în astru, ca însoțitoare a Măiastrei Alba Luna, în nopțile senine venea lângă el și îi povestea despre cum își petrecea ea vremea lângă stăpâna sa, străbătând orizontul de la răsărit la apus, călătorind căteodată și prin universuri fără Timp.


Ajunsese acum un astru mândru de o culoare purpuriu- albastră, ce își împrăștia razele peste lumea Celor din Vale din Ținutul intra și extracarpatic, Geția Aeterna de ieri, azi cu numele de România.



Maria era veselă; așa a fost mereu. Râsul ei copilăresc și veselia debordantă, îi înfrumuseța mai mult chipul și gingașa-i ființă, ori de câte ori își amintea de veacurile de mult trecute, unde copiliță fiind, se juca împreună cu Getic prin pădurile de pe pieptul Muntelui Sfânt Ko-ga-ion, laolaltă cu nimfele, satirii, faunii și alte ființe pădurene. Părea că renaște.



Dintr-o dată, amândoi s-au transmutat în oamenii ce au fost altădată. Radiau de fericire, râdeau, se luau de mâni și împleteau din nou hora cu toate acele ființe din pădure, mult dragi lor. Era numai o închipuire, ori era aievea? Nu le păsau, nu-i mai interesau nimic, Erau din nou oameni, chiar și pentru o clipă ce ei o transformau într-o eternitate.



Ce se întâmplase, de fapt? Și-au adus aminte cum s-au cunoscut.



- Parcă a fost ieri, zău așa...! îi spuse Străjerul logodnicei sale, Maria.



- Da iubite, parcă a fost ieri! i-a răspuns cu un oftat și ușor șoptit, Maria.



Odată, Străjerul, l-a rugat pe Bucifal, un centaur tânăr, să-l plimbe din nou prin acele ținuturi unde oamenii de abia ieșise din caverne, și se adunau în cete, în locul numit Valea Lupilor, ca să vâneze mamuți. Ceva îl atrăgea acolo, nici el nu știa ce, însă vrea să afle.



Într-o zi, când călărea pe prietenul său, centaurul Bucifal, prin Valea Lupilor, a zărit lângă ceata de oameni ce păreau mai mult a maimuțe decât a oameni, o ființă ce nu se asemăna deloc cu aceia, ba mai degrabă semăna cu el ca înfățișare, cu pielea albă și fără păr pe față ori pe corp. Era o copiliță blondă, cu ochii verzi, și purta pe cap o cununiță făcută din florile câmpului din acea Vale a Lupilor. Era neîngrijită, dar înfățișarea ei era foarte frumoasă. Fără să stea pe gânduri, Străjerul a prins-o de mâini și a săltat-o pe crupa bunului său prieten, centaurul Bucifal, sub privirile acelor umanoizi ce țipau și scoteau din gură doar niște sunete nearticulate, făcând gesturi amenințătoare cu lancea de lemn și vârf de silex către tinerii noștri eroi, căci eroi deveniseră cu toții din acel moment.



Ajungând acasă, la Templul din Muntele Sfânt Ko- ga-Ion, unde părinții săi locuiau, Străjer le-a arătat-o pe Maria, fetița ce a răpit-o de lângă oamenii caverneloror. Uitându-se cu atenție la ea, părinții Străjerului au rămas muți de mirare! Fețița semăna mult cu odrasla vecinilor lor, răpită într-o noapte din leagănul de răchită, de niște oameni ce păreau mai mult a maimuțe. Au fugit înspre pădure, și nimeni nu a mai știut nimic de ea, de atunci. Trecut-au ani și ani, nu prea mulți și toți au uitat acea pățanie, în afară de părinții fetiței. Erau mereu îngândurați și triști. Când fetița le-a apărut în prag, i-au mulțumit Părintelui Zamolxe, Domnului Zeu și Doamnei Zâne pentru că cea mai mare bucurie a vieții lor s-a întors acasă, sănătoasă.



Mare veselie s-a făcut peste acel sat, când vestea întoarcerii fetiței răpite de oamenii maimuță, s-a împrăștiat peste tot. Mare sărbătoare s-a ținut Agora Centrală din mijlocul satului, acolo unde peste câtva timp, Străjerul, adică Getic- Copilul cu Inimă de Aur, avea să se jertfească pentru iubiții săi semeni, pentru Cei din Vale, dăruindu-le câte o bucățică din inima sa de aur pentru a căpăta putere și, ca să-și aducă aminte cine au fost, răsculându-se împotriva Vrăjmașului Întunecat, ce-i ținea robi de secole întregi.



Dintr-o dată, tăcerea ce lăsa amintirile să apară nestingherite, în crâmpeie de mult uitate prin colțurile minții, se întrerupse brusc. Râzând în hohote ce au umplut zarea și muntele, Maria îi spuse Străjerului:



- Î-ți mai aduci aminte când trăgeam oile de coadă, și atârnam zdrăngănitori de cozile câinilor mioritici ciobănești, de se împrăștiau speriate bietele oi, prin păduri și vâlcele, iar ciobanii le căutau mult timp, până să le dea de urmă, uitând de e zi sau de e noapte, de-i făceam și pe bieții noștri părinți să ne caute neostenit?



-De unde să știm noi că slugile Vrăjmașuljui Negru erau prin apropiere și puteau să ne facă rău? îi răspunse Străjerul.



Deodată, un fulger de lumină ce călărea pe o rază, lumină tot muntele. Soarele Marele Astru, își începuse deja călătoria sa deasupra cerului unde era stăpân, luminând cu slava sa ființe și locuri, dăruind viață, dăruind speranță. Maria a dispărut, ca prin farmec,prefăcută din nou în astru, veșnic fiind însoțitoare, Măiastrei Alba Luna, iar Getic- Copilul cu Inimă de Aur își luă din nou înfățișarea sa de piatră, Străjer fiind și Veghetor al Porții din Muntele Sfânt Ko-ga-Ion, al zării albastre și al străfundurilor pământului. Deseară, ori mâine seară, nu contează când, vor fi din nou împreună. Vor fi din nou ei și eternitatea ce le-a devenit mamă.



Străjerul veghează neclintit. Veghează și păzește Oamenii cei din Vale. Veghează și scrutează zările în căutare de vreo slugă a Vrăjmașului Negru ori de vreun frate ce s-a rătăcit pe Calea Cea Rea, vânzându-și frații de neam, așa cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Această trădare, ce s-a întins cum își întinde caracatița tentaculele otrăvitoare a cuprins și Marele Popor Getic al Celor din Vale.



Secole de-a rândul s-a luptat Străjerul împreună cu Spiritul Bătrân al Neamului și al Marilor Străbuni, ca să scoată acest venin din poporul frate. Când credeau că au reușit, apărea întotdeauna alții ce se vindeau Vrăjmașului Negru, pentru un pumn de monede ruginite, acel Vrăjmaș al Neamului Getic Primordial, al Neamului cel din Timpuri, al Hiperboreenilor Pelasgi, ori al Geto-Daco-Valaho-Românii de azi, ce avea încă putere, chiar întemnițat fiind în străfundurile pământului și păzit de Lupii cei Mari din Adâncuri. Acesta se hrănea cu orgoliile oamenilor, cu slăbiciunile lor, cu dorințele lor aprige de a fi deasupra celorlalți, cu furiile și mâniile lor ivite din senin, ori cine știe de pe unde.

Străjerul n-are odihnă! Veghează neclintit și păstrează seretele cele vechi, din vremuri când prietenul său Timpul era un băiețandru ce se lua la trântă, jucându-se cu tot felul de aștri, supernove, nebuloase ori galaxi.



Străjerul, păstrează tainele Genezei acestui unic Popor ce are clădit în ființa sa A.D.N.-ul Primordial și Arborele Vieții.



Acest popor etern, născut încă de pe când Pământul era roșu, în plină formare, este temelia acestei lumi. Din acest popor au luat ființă toate popoarele lumii acesteia.



Străjer știe! Timpul i-a povestit toate acestea. El le păstrează, apoi când va veni vremea le va spune, va transmite mai departe toate aceste taine unui singur Om, Fiu al Luminii, Cavaler Paladin, Om din Neamul Oamenilor și frate cu Cei din Vale.Străjerul stă și așteaptă! Așteaptă clipa când va sosi din timpuri, acel Om. Are vreme Străjerul, el nu se grăbește niciunde. Este neclintit dar este viu, chiar dacă pentru unii profani e o piatră diformă ce seamănă a Om.



Veacurile trec! Trec unele peste altele, într-o fugă nebună!



Peste Poporul celor din Vale s-a așternut din nou uitarea! Nu mai știu cine sunt și cine le-a fost înaințașii. Nu știu și nici nu vor să știe.



Vrăjmașul Negru le-a luat din nou mințile. Îi conduce spre pieire. Așa crede acel Întunecat, că îi poate pieri. Acela nu știe că ce este etern, ce este născut din veșnicie, Nemuritor se numește. Totuși îi face pe Cei din Vale să sufere mult și să suferi etern nu e bine. Nu se cade la un Popor așa ca al nostru, Poporul Cel din Timpuri.



În zare se zărește o mogâldeață. E departe, încă. Deodată, Muntele Sfânt se cutremură din toate încheieturile. Străjerul cel neclintit, Stăjerul Împietrit, tresare în timp ce capătă proporții fantastice, de megalit, de titan prometeic.



Glasul cel din Timpuri, ce seamănă a trăznet în plină furtună se face din nou auzit:



- A sosit vremea Străjere! Vezi acel om ce se apropie șovăind?



- Îl văd, Mărite Străbune! El să fie oare? Să fie el Omul, Fiul Luminii, Cavalerul Paladin, Cel în care Poporul din Vale se va mântui?



- Este posibil să fie! Încă șovăie, nu știe pentru ce vine și ce îl așteaptă. El caută răspunsuri! Caută Dreptatea, Cinstea și Adevărul. Dă-i acele răspunsuri! Arată-i Calea! Arată-i Dreptatea, Cinstea și Adevărul, concepte pe care s-a clădit această lume și din care a luat ființă Nemul Lui. Acel om e sincer, și caută mântuirea neamului său. Dăruiește-i tot ce îi poți dărui. Nu ne va dezamăgi. El va fi solia noastră pentru Neamul Nostru Cel din Vale, Neamul Cel din Timpuri.



- Așa să fie Mărite Străbun și așa va fi!



- Așa să fie, zău!



- Aho!



În timp ce Marele Străbun discută cu Străjerul, Omul din Neamul Oamenilor, se apropie încet, încet, ajungând pe coama Muntelui Sfânt unde îl zărește pe Străjerul neclintit și „Babele”, trupurile celor răpuși în luptă. Un fior îi străbate întreaga ființă. Sunt ani de când și-a propus să ajungă la Străjer. Au fost vremuri de frământări sufletești și suferințe ce le-a îndurat, văzând nepăsarea fraților săi, a tragediei ce parcă nu se mai sfârșește, propagându-se de veacuri întregi peste Cei din Vale.



- Ce caută el acolo, pe Muntele Sfânt Ko-ga-Ion? întreabă naratorul.



- Caută izbândirea Neamului său și transmutarea acestuia în Fii ai Luminii, așa cum au fost strămoșii lor, căci ei sunt temelia pe care s-a construit această lume! îi răspunse o voce ca de trăznet în furtună...



Ești tu acela, frate române, Cel care aduce izbândirea neamului nostru greu încercat și obidit de veacuri ce li se pierde numărul?



Ești tu oare, frate române, în stare să redai gloria străbnilor?



Ești tu oare, frate române, acela prin care se va ridica Poporul Cel din Vale și își va scutura jugul asupritor, pus de cei pe care i-am primit pe pământul moștenit din Străbuni, dar care s-au dovedit a fi doar pui vicleni de năpârcă, născuți pe spinarea calului, din acel neam fără de Neam?







Caută în străfundurile ființei tale, frate române și află de ești tu, au ba, iar de n-ai fi, luptă pentru propășirea Neamului Celor din Vale din care cu onoare și cinste faci parte!



Povestea continuă...