Lebada este si simbolul elegantei, al nobletei si al curajului.
Din Grecia antica si pana in Siberia, trecand prin Asia Mica, de la popoarele slave la cele germanice, un ansamblu impunator de mituri, traditii si poeme celebreaza lebada, pasare imaculata, care prin albul, torta si gratia sa constituie o vie epifanie a luminii.
Cel mai adesea, lebada incarneaza lumina masculina, solara si fecundatoare. Aceasta credinta, desi negeneralizata, a lasat urme pana si in Siberia. Asa, de pilda, Uno Harva noteaza ca, la un popor, primavara, femeile fac o reverenta si adreseaza o rugaciune primei lebede care le iese in cale. Dar in lumina pura a Greciei a fost celebrata mai cu seama frumusetea masculina a lebedei, tovarasul inseparabil al lui Apollo; in mituri, aceasta pasare uraniana reprezinta de asemenea legatura prin care – datorita migrarilor ei pricinuite de anotimpuri – popoarele mediteraneene si misteriosii hiperboreeni comunica intre ele.
Se stie ca Apollo, zeul muzicii, al poeziei si al prezicerilor, s-a nascut la Delos, intr-o zi de sapte. Niste lebede sfinte au dat in acea zi de sapte ori ocol insulei, iar Zeus i-a daruit tinerei divinitati, o data cu lira sa, si un car la care erau inhamate lebede albe. Acestea l-au dus mai intai in tara lor, pe tarmul oceanului, dincolo de patria vinturilor dinspre miazanoapte, la hiperboreenii ce traiesc sub un cer pururi senin.
Ceea ce il face pe Victor Magnien sa spuna, in lucrarea sa despre misterele de la Eleusis, ca lebada simbolizeaza forta poetului si a poeziei. Ea va fi simbolul poetului inspirat, al preotului sfant, al druidului imbracat in alb, al bardului nordic etc. La prima vedere, mitul Ledei pare sa reia aceeasi interpretare, masculina si diurna, a simbolului lebedei. Cercetandu-l mai indeaproape, observam totusi ca, daca Zeus s-a preschimbat in lebada pentru a se putea apropia de Leda, aceasta s-a intamplat, precizeaza mitul grec, dupa ce ea s-a metamorfozat in gasca spre a scapa de el. Or, dupa cum s-a mai spus, gasca este una din intruchiparile lebedei in acceptia sa lunara si feminina. Iubirea dintre Zeus prefacut in Lebada si Leda – prefacuta in gasca reprezinta deci bipolarizarea simbolului, ceea ce ne face sa credem ca grecii, asociind cele doua acceptii, pe cea diurna si pe cea nocturna, au facut din aceasta pasare un simbol hermafrodit, in care Leda si zeiescul ei iubit sunt una.
Lebada este feminina in contemplarea apelor luminoase si masculina in actiune. Pentru inconstient, actiunea este un act. Pentru inconstient exista doar un act. Pentru Bachelard, imaginea lebedei se sintetizeaza de aici incolo ca imagine a dorintei, ca o chemare la impreunare adresata celor doua polaritati ale lumii, polaritati ce se manifesta prin luminatorii acesteia. Cantecul lebedei poate fi interpretat astfel ca juramantul elocvent al unui indragostit… inaintea acestui sfarsit atat de nefast pentru exaltare, incat inseamna cu adevarat o moarte din dragoste. Lebada moare cantand si canta murind, ea devine simbolul dorintei primare care este dorinta ***uala.
Continuand analiza cantecului de lebada, este tulburatoare regasirea, prin intermediul psihanalizei, a mitului simbolic lumina-cuvant-semen, prezent in gandirea cosmogonica a dogonilor. G. Durand scrie ca Jung, facand o apropiere intre radicalulsven si termenul sanscrit svan, care inseamna a fremata, ajunge chiar la concluzia potrivit careia cantecul lebedei (schwan), pasare singuratica, nu este decat manifestarea mitica a izomorfismului etimologic dintre lumina si cuvant.
In Extremul Orient, lebada este si simbolul elegantei, al nobletei si al curajului. De aceea, potrivit spuselor lui Lizi, mongolii i-au dat imparatului Mu din dinastia Zhu sa bea sange de lebada. Ea este si simbolul muzicii si al cantecului, in vreme ce gasca salbatica, a carei suspiciune este cunoscuta, este simbolul prudentei, folosita in Yijing, pentru a indica etapele unei inaintari prudente. Iar aceasta miscare progresiva este, fireste, susceptibila de o interpretare spirituala.
Simbolismul lebedei deschide si alte perspective prin aceea ca da nastere si cloceste oul lumii. Asa este de pilda gasca Nilului in Egiptul antic. La fel hamsa care-l cloceste pe Brahmanda in apele primordiale in traditia Indiei. In sfarsit, oul Ledei si al lui Zeus, din care au luat nastere Dioscuri, purtand pe cap fiecare cate o jumatate din acest ou caruia ei ii intruchipeaza diferentierea. Se mai cuvine spus ca, in conformitate cu unele credinte foarte raspandite inca intr-o epoca recenta, copiii nascuti din pamant si apa erau adusi de lebede.
In textele celtice, majoritatea fapturilor de pe lumea cealalta care, dintr-un motiv sau altul, patrund in zona terestra, iau infatisarea lebedei si calatoresc cate doua, legate printr-un lant de aur sau de argint. In multe opere de arta celtice, apar cate doua lebede, fiecare de cate o parte a barcii solare pe care o conduc si o insotesc in calatoria ei pe oceanul ceresc. Venind dinspre miazanoapte sau inapoindu-se de acolo, ele simbolizeaza starile superioare sau angelice ale fiintei umane pe cale sa se elibereze si sa se intoarca spre Principiul suprem.
Lebada face parte si din simbolistica alchimiei. A fost intotdeauna privita de alchimisti drept o emblema a mercurului. Are si culoarea si mobilitatea acestuia, precum si volatilitatea prin capacitatea de zbor datorata aripilor sale. Lebada exprima un centru mistic si unirea contrariilor (apa-focul), unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin.
Cantecul lebedei
Se spune ca inainte de moarte in loc sa tipe, lebada..canta. Platon confirma aceasta credinta a vechilor greci. In pragul sfarsitului, lebedele cantau fericite, pentru ca se duceau la Apollom.
Credinta aceasta a ajuns pana la noi si gasim, de pilda in Alecsandri versul: “La moarte ma voi duce ca lebada, cantand..”
Alecsandri, Platon
Cantecul lebedei
de Marius Onica
Si am vazut din ape tulburi
Si incercate de atatea ploi
Cum s-a nascut iesind din volburi
Un inger alb doar pentru noi.
Si l-am vazut cum prinde viata
Si cum, ranit, el incerca sa zboare
In doua suflete de gheata
Sa le ofere o scurta alinare.
Si am vazut cum ingerul meu moare
Si cum din mine rupe mii de visuri...
C-un strigat mut o lebada dispare
Si se intoarce-n cele ape tulburi.
La tipatul sau marea striga
Si se desparte-n doua lumea noastra...
Am fost straini... acum suntem si mai departe.
Am fost iubiti... si vom fi pan` la moarte...
Puiul de Lebada
Se revarsa din cranguri intaia zi cu soare,
loveau ciocanitoare in rugi de trandafiri,
de parca primavara cea vesnic zambitoare
batea la usa lumii cu degete subtiri.
Si Iata gospodina s-a inaltat pe scara
sa puna sus in cosuri, un asternut balan.
Si pasarile mame pe cuiburi adastara
sa scoata pui de aur, cu ciocuri de margean.
Iar dupa legea vietii si-a mortii, la soroace,
din fiecare coaja iesi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat sa iasa atunci dintr-o gaoace
un pui cum nici o closca pe-acolo n-a mai scos.
In loc de praf de aur si aripi smaltuite,
avea un strai ca fumul si ochii mari si tristi.
Iar pasarile toate priveau spre el uimite
si-l ciocanau toti puii pe camp si-n porumbisti.
Pe gatul ca o coarba curgea adesea sange
si nu-si gasea prieteni de doruri nicaieri.
Iar pe-nserat, la vremea cand orice pui se strange,
dorit de aripi calde si blande mangaieri,
venea si el sfielnic, cu ceilalti sa se culce,
ca sa-si aline trupul si sufletul beteag.
Dar nu gasea nici pace, nici mangaiere dulce,
ci lovituri taioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns in umbra, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de povesti.
Si atipea pe scara, cu teama de jivine,
soptind usor: Mamic-o, de ce nu ma iubesti?…
Insa pe lac cand puii cu gheare rasfirate,
priveau uimiti spre apa, din umbra de rachiti,
el, puiul fara fala, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriti.
Dar el trecea departe in zarea diafana,
prin papura fosnita de vant leganator,
sa-si vindece in larguri a sufletului rana,
in freamatul de unde si de ceresc fior.
Iar sera, cateodata…intarziind pe ape,
acolo printre stele…parca sburau lumini…
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape…
si disparea deodata, in zarea de rubini…
Ah, glasurile-acelea care pareau ca-l cheama…
cum se-auzeau de dulce! Si-adeseori, stinger,
in graiul lui de taina, striga deodata: Mama!…
Si ramanea cu ochii cautatori spre cer…
Asa trecura zile si nopti de-nsingurare,
si puii cei de aur crescura ca feciori,
starnind prin colturi lupte si lafaind in soare
siraguri de margele si sclipet de culori.
Iar puiul fara slava si fara de prieteni,
tot mai urat, mai vanat si mai stinger crescu.
Dar toamna, cand pe coasta coboara vant prin cetini,
o tainica minune cu el se petrecu.
Caci vinetele pene i se facura albe,
si gatul ca o harfa taiata din omat.
Pareau ca-i sar pe umeri toti nuferii in salbe,
Iar el, pornind pe ape, fara-a privi-ndarat,
porni pe lac departe, in pacea leganata
si toata vremea noptii plutii in departari.
Dar catre zorii zilei se arata deodata
un palid nor de stele calatorind in zari.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfarmand un strop in ploape,
aripile de nuferi le desfacu usor,
si, mangaind vazduhul, se ridica din ape
spre lebedele albe care-l chemau in zbor.
Si nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fara mama si fara mangaieri,
spre stolul de lumina a strabatut genunea
si-a disparut in zarea eternei primaveri…
de Costache Ioanid
Sursa:http://anca-mot.blogspot.com/2011/04/lebada.html
Răspunde cu citat
Marcaje