Alex. Ștefănescu – Eminescu și dragostea
de Alex. Ștefănescu
„Lasă-ţi lumea ta uitată”, iată un mod foarte direct de a-i face unei femei o propunere exorbitantă.
„Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe.” Chiar și un bărbat de azi, educat în spiritul aplombului și operativității în relațiile amoroase, nu poate rămâne decât uimit luând cunoștință de radicalitatea unei asemenea pretenții. Poetul nu o invită pe iubita lui la o plimbare sau la un spectacol, așa cum se crede că proceda un romantic în secolul nouăsprezece, în preliminariile iubirii, ci îi cere de la început să abandoneze totul și să-l urmeze. Nici măcar seducătorii din filmele americane, atât de lipsiți de prejudecăți, nu formulează asemenea solicitări tranșante. Escapada erotică este precedată cel puțin de o cină romantică, cea ce înseamnă petrecerea serii la restaurant, la o masă pe care se află vin roșu și lumânări aprinse.Înțelegem însă repede că la Eminescu este vorba de un mod înalt de a înțelege iubirea și nu de sărirea unor etape. Femeia este chemată să participe la o aventură nemaitrăită vreodată, să se arunce în nemărginirea iubirii, de unde poate nu se va mai întoarce la viața dinainte.
De altfel, era imposibil ca poetul să vulgarizeze în vreun fel ideea de femeie, după ce i-a dat reprezentări de o grație și o diafanitate fără termen de comparație în poezia românească de până la el.
Recitind poezia Lasă-ți lumea… nu se poate să nu remarcăm și totala lipsă de explicații oferite cititorului. „Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie…” Poetul nu precizează cui anume se adresează, în ce împrejurări, cu ce șanse de a i se îndeplini dorința etc. Și nici nu aflăm, până la sfârșitul poemului, dacă propunerea lui neobișnuită a fost acceptată.
În mod surprinzător, însă, toată lumea înțelege din prima clipă că verbele la modul imperativ și persoana a doua singular fac parte dintr-un mesaj adresat iubitei. Despre cine altcineva poate fi vorba într-un poem în care nu ni se spune despre cine e vorba? Există oare ceva mai important decât dragostea? Această comunicare fără prea multe cuvinte cu cititorii, printr-un fel de scurt-circuit afectiv, ne face să simțim că iubirea are prioritate absolută în conștiința noastră și că este imediat inteligibilă. Laconismul poeziei sugerează universalitatea dragostei.
Ce se întâmplă până la urmă nu vom ști niciodată. Nu suntem puși în temă nici măcar cu răspunsul dat de femeie surprinzătoarei propuneri. Poemul este o propunere de la început până la sfârșit. Dar ea ne face să visăm, pentru că poetul descrie scene posibile trăite departe de lume. Așa cum Blecher va vedea întâmplări în irealitatea imediată, Eminescu vede întâmplări în virtualitatea imediată. Le vede – pentru a folosi unul dintre cuvintele sale preferate − aievea:
„Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime ‘n lume nu ne simte.// Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr’o rarişte de fag.”
Foarte precis este gândită, ca de un coregraf, mișcarea celor doi îndrăgostiți.
„Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime ‘n lume nu ne vede.”
Nu este prima dată când Eminescu concepe un balet al dragostei.
Cel mai celebru moment coregrafic gândit de el este acela care îi are ca protagoniști pe Cătălin și Cătălina din poemul Luceafărul:
„Cum vânătoru ‘ntinde ‘n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oiu întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul;// Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/Te ‘nalţă din călcâie…”
În Luceafărul acest menuet erotic, cu o ritmicitate mecanică și o evoluție previzibilă, face parte însă mai curând dintr-o comedie a dragostei, văzută de foarte sus de Hyperion. În poemul Lasă-ți lumea… reprezentarea coregrafică a iubirii nu are nimic parodic. De ce? Pentru că de data aceasta nu există martori:
„Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime ‘n lume nu ne vede.”
„Nime-n lume nu ne vede…” Se înșeală cine crede că acest vers exprimă pudoarea îndrăgostiților dintr-un alt secol. Nu este vorba de o dorință de intimitate, ci de o sete de exclusivitate și absolut, de o dragoste pură − neinterpretată, nerelativizată, neurâțită de martori.
*
Se poate schița un portret generic al „iubitei” din poeziile lui Eminescu. Este o femeie tânără, subțire și mlădioasă, fără greutate, aproape plutitoare:
„Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân- în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.”
(Așa își va descrie și Grigore Vieru mama, dând însă imponderabilității o nuanță de sfințenie: „Ușoară, maică, ușoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ.”).
Iubita eminesciană este palidă, nu bronzată. (Într-o conferință ținută la Teatrul Național, Neagu Djuvara s-a amuzat pe seama preferinței bărbaților de azi pentru femeile bronzate, vorbind de o africanizare a Europei, în care, pe vremuri, cavalerismul presupunea adorarea unei femei complet înveșmântate, ferite de soare.) Și este, mai ales, „blondă” – cuvânt pe care Eminescu îl folosește în poeziile din tinerețe, pentru a-l înlocui apoi, treptat, cu „bălaie”. „Blondă”, un împrumut franțuzesc, din vocabularul tinerilor ironizați de Eminescu, avea în secolul nouăsprezece o nuanță mondenă. Poetul încerca să cosmicizeze acest cuvânt, prin construcții de genul „o blondă rază”. Însă în portretizarea iubitei preferă, de la un moment dat, adjectivul bălaie, mai bine asimilat de limba română, mai bine rotunjit de trecerea timpului. Diferența dintre cochetul cuvânt blondă și romanticul cuvânt bălaie se păstrează de altfel și azi. Există bancuri cu blonde, dar nu ne putem imagina bancuri cu femei bălaie.
Subțire, ușoară, aproape imponderabilă, cu pielea albă, neatinsă de soare, cu părul blond, căzându-i liber pe umeri, așa arată iubita din poezia eminesciană. Este un portret stilizat, redus la esența feminității, așa cum pasărea măiastră a lui Brâncuși reprezintă nu o pasăre, ci ideea de zbor. Poetului nu-i lipsește capacitatea de a face portrete expresive, unele pitorești și de neuitat, cum este de exemplu acela al craiului din Călin. File din poveste :
„O, tu craiu cu barba ‘n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,/ Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii./ Bine-ţi pare să fii singur, craiu bătrân fără de minţi,/ Să oftezi dup’a ta fată, cu ciubucul între dinţi?”
Dar pe iubita sa eterică Eminescu evită să o descrie, fiindcă o descriere ar presupune o examinare prealabilă, cu spirit critic, și o înregistrare a datelor ei de identitate plastică, de genul semnalmentelor dintr-un pașaport.
Poetul preferă un portret cu o plasticitate filtrată. În romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu protagonistul își vede iubita pentru prima dată în oglindă, într-un spațiu virtual, lipsit de materialitate. O asemenea dematerializare este practicată, iată, cu alte mijloace, cu aproape un secol înainte, de un mare poet.
Momentul de maximă spiritualizare a portretului iubitei îl găsim într-o poezie compusă parcă în joacă, De-or trece anii…:
„De-or trece anii cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăce,/ Pentru că ‘n toat’a ei făptură/ E-un « nu ştiu cum » ş’un « nu ştiu ce ».”
Poetul repetă ideea, în diverse variante, cu o inventivitate ludică, așa cum fac copiii în folclorul lor :
„M’a fermecat cu vr’o scânteie/ Din clipa’n care ne văzum?/ Deşi nu e decât femeie,/ E totuşi altfel, « nu ştiu cum ».// De-aceea una-mi este mie/ De ar vorbi, de ar tăce;/ Dac’ al ei glas de armonie,/ E şi ‘n tăcere-i « nu ştiu ce ».”
Și poemul se încheie după legile simetriei, cu un refren inversat :
„Astfel robit de-aceeaşi jale/ Petrec mereu acelaşi drum…/ În taina farmecelor sale/ E-un « nu ştiu ce » ş’un « nu ştiu cum ».”
De la „E-un « nu ştiu cum » ş’un « nu ştiu ce »”, poemul ajunge la „E-un « nu ştiu ce » ş’un « nu ştiu cum ».”.
Eminescu nu spune nimic despre ființa pe care o iubește și prin aceasta spune esențialul. Altădată o desena fugitiv, așa cum ar desena cineva o siluetă cu o nuia pe suprafața apei, acum nu-i face nici acest portret fluid, ci o definește prin incapacitatea de-a o defini. Ea nu are concretețe de femeie, ci rămâne o prezență plină de farmec, inanalizabilă. Și totul este rostit în joacă, dintr-un fel de voioșie ștrengărească. Cu binecunoscutul său simț muzical, poetul apasă capricios-mecanic pe claviatura de cuvinte. Parodiază muzica, fiindcă nu vrea, de data aceasta, gravitate. Vrea doar să o sărbătorească și să o răsfețe pe o femeie, eliberând-o de orice determinare prozaică.
*
De câte ori ascult cântecul Atât de fragedă…, compus și lansat de formația Mondial în 1969, la 90 de ani după scrierea textului de Eminescu, mă întreb ce ecou ar putea să aibă în conștiința tinerilor de azi. Și îmi spun, sarcastic, că n-ar fi exclus ca ei să-și închipuie că este vorba de un prozaic… îndemn la slăbire, de genul celor difuzate de mass-media. Realitatea însă mă dezminte. Am citit, pe Internet, comentariile a zeci de tineri entuziasmați de frumusețea, parcă ireală, a versurilor. În lumea Internetului, unde toți îi terfelesc pe toți, ca la un concurs de încăierare în noroi, nimeni nu îndrăznește să se atingă de poezia eminesciană. Este un respect spontan, nu o teamă de prestigiul culturii. În mod paradoxal, tocmai unii oameni de cultură au descoperit în ultimii ani plăcerea perversă de de a-l minimaliza pe marele poet.
„Plutești ca visul de ușor”. Așa este iubita eminesciană: plutește ca visul de ușor. Toate celelalte imagini din poem repetă ideea imaterialității și imponderabilității. Textul se dezvoltă ca o serie sinonimică, în plan imagistic, nu lingvistic. Poetul o definește și o redefinește pe femeia ideală, prin comparații succesive, care aduc noi și noi nuanțări. Portretul pe care i-l face este pictat în culori străvezii, suprapuse:
„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”; „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior”; „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești”.
- Călinescu a făcut observația că Eminescu își construiește personajul feminin din poemul Atât de fragedă…folosindu-se de materiile cele mai diafane. Și aceasta fără să anatemizeze senzualitatea carnală, fără să se refugieze în asceză. Iubirea nu este înlocuită, la el, de religie, ci devine o religie.
Se pare că nevoia aceasta de diafanitate în dragoste nu s-a demodat încă și probabil nu s-a demodat vreodată, dacă până și tinerii de azi, pe care îi credeam atât de străini de poezie, au o emoție mistică citind poemul Atât de fragedă… sau ascultându-l pus pe muzică.
Apropierea dintre bărbat și femeie se petrece noaptea, misterios, fiind mai mult o virtualitate, decât un fapt real. Lipsește lumina reflectoarelor sub care oamenii de azi așează actul sexual:
„Cât poți cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci,/ Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de brațe reci.”
Apoi Eminescu înregistrează momentul psihologic în care femeia se răzgândește din motive inanalizabile, numind acest moment, „întunecoasa renunțare”:
„Deodată trece-o cugetare,/ Un văl pe ochii tăi fierbinți:/ E-ntunecoasa renunțare,/ E umbra dulcilor dorinți.”
Totul se prăbușește dintr-un capriciu, mod subtil de a defini încă o dată feminitatea, irațională și imprevizibilă:
„Te duci, ș-am înțeles prea bine/ Să nu mă țin de pasul tău,/ Pierdută vecinic pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!”
Spiritualizarea imaginii femeii este radicalizată prin proiectarea ei în trecut. Ea, chiar și când era prezentă, plutea ca visul de ușor. Dar căzută în abisul timpului este și mai vis decât visul, este o presupunere. Poetul se descrie pe sine întinzând mâna în van după această ipoteză a minții lui:
„Că te-am zărit e a mea vină/ Și vecinic n-o să mi-o mai iert,/ Spăși-voi visul de lumină/ Tinzându-mi dreapta în deșert.”
Dintre poeții care i-au succedat lui Eminescu, numai Nichita Stănescu a dus mai departe această esențializare a imaginii femeii:
„Ea era frumoasă ca umbra unei idei, —/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari.”
Între marii poeți se realizează un fel de colaborare, peste timp, ca și cum ei ar avea de îndeplinit o misiune secretă, mai importantă decât războaiele, revoluțiile și căderile de guverne.
Sursa:http://revistatango.ro/alex-stefanes...ragostea-85645
Răspunde cu citat
Marcaje