Papornița Moșului
Rezultate 1 la 3 din 3

Subiect: Emil cioran Și petre ȚuȚea – neliniȘtile prieteniei aproape perfecte

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185

    Emil cioran Și petre ȚuȚea – neliniȘtile prieteniei aproape perfecte

    EMIL CIORAN ȘI PETRE ȚUȚEA – NELINIȘTILE PRIETENIEI APROAPE PERFECTE




    EMIL CIORAN ȘI PETRE ȚUȚEA AU FOST DOUĂ FIGURI REPREZENTATIVE ALE ELITEI CULTURALE ROMÂNEȘTI INTERBELICE, PE CARE AU CONTURAT-O PRINTR-O PRIETENIE STRAȘNICĂ.

    Eu m-aș întâlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui. (Petre Țuțea)
    Bucureștiul, orașul meu adoptiv, așa cum îmi place să îl numesc, îmi oferă des melancolia unui loc străbătut de o istorie contradictorie, unde Calea Victoriei este spațiul prin care, în anotimpuri, îmi măsor pașii nostalgici cu gândul la oamenii mari care au pășit pe acolo, în special cu gândul la o generație ce azi s-a transformat într-un nucleu de cunoaștere și spirit – generația interbelică. În școală, am citit adesea fragmente de texte ale lui Mircea Eliade și Lucian Blaga, am auzit vorbindu-se despre Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Nae Ionescu și Nicolae Steinhardt, însă atunci eram prea mică pentru a-i înțelege.În anul II de facultate am început să îi redescopăr, să îi înțeleg, în mare, și să îi îndrăgesc. Am început să studiez detalii legate de fenomenul Școala de la Păltiniș – un grup de tineri intelectuali români adunați în jurul filozofului Constantin Noica, maestrul de la care s-au hrănit prin cunoaștere –, ajungând să aflu și destinul tragic pe care l-au împărtășit, închisorile comuniste. Mergând pe acest fir, într-o zi m-am oprit asupra a două nume definitorii ale generației interbelice, care au împărtășit o prietenie pe viață, chiar dacă pentru multe decenii au făcut-o de la o distanță considerabilă: Emil Cioran și Petre Țuțea.Născuți în prima jumătate a secolului al XX-lea, Petre Țuțea în anul 1902 și Emil Cioran în anul1911, cei doi au împărtășit la începutul tinereții lor laurii unei generații avide de cunoaștere, cu acces la învățământul german și francez, care i-a adus României interbelice schimbarea la față. Ceea ce i-a unit pe cei doi au fost neliniștile unor tineri care își formaseră deja o gândire analitică, convingerile pe marginea cărora începuseră să își contureze primele comentarii. Asupra tuturor acestor lucruri însă avea să se aștearnă blestemul lor – regimul comunist, ce a reușit să îi separe fizic pentru totdeauna: Emil Cioran s-a stabilit definitiv în Franța, iar Petre Țuțea a fost condamnat pentru 13 ani la închisoare în România.Ceea ce mi-a atras atenția și m-a făcut de multe ori să plâng de emoție a fost exercițiul de admirație pe care nu au încetat să îl practice unul față de celălalt de-a lungul deceniilor, în ciuda sutelor de kilometri care i-au separat.Aceste aspecte sunt vizibile în fragmente de scrisori publicate, rânduri din care se pot desprinderespectul, susținerea, speranța.
    Dragă Emil,Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Țin să subliniez că apari, pregnant, în conștiința mea, în mod pur detașat de timp și spațiu. Încerc să gândesc jocul pe care îl port între prietenie și admirație. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu, însă, nu […]Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav și trist. Sunt neliniștit de perspectiva morții. Ce pustie ar fi viața fără temple, sacerdoți și credincioși. Îmi pare bine că școala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.În singurătatea mea, cel care mă consolează este tânărul Radu Preda pe care Dumnezeu l-a adus în calea frământatei mele vieți. Prezența lui mă liniștește, astfel încât nu aștept pe nimeni, decât moartea.P.S. Dragă Emile, cred că-ți aduci aminte de scrisoarea trimisă acum câțiva ani, prin care te rugam să cumperi camera de lângă Cișmigiu, pentru ca să nu mor chiriaș la stat. Acum, când perspectiva morții mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeași rugăminte, pentru a avea și tu, când te vei fi întorcând la București, un acoperiș. (Scrisoare adresată lui Emil Cioran, publicată în numărul 12 al revistei Acum și difuzată la Radio Europa Liberă, în ziua de 30 martie 1991)[1].
    În aceeași măsură, Emil Cioran își exprima gândurile bune față de vechiul său prieten în fragmente de scrisori pe care i le trimitea lui Bucur Țincu.
    Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea.Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de prima mână: nu am întâlnit în niciun caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa. (Din scrisorile trimise de Emil Cioran lui Bucur Țincu din aprilie și mai 1974. Aceste fragmente au fost publicate în Revista 22, numărul 22, din 15 iunie 1990)[2].
    Pe de altă parte, ceea ce impresionează la cei doi filozofi este spiritul extraordinar în care au trăit și cu care s-au hrănit în mijlocul furtunilor celor mai mari neliniști ale lor.Emil Cioran – filozoful sceptic, care a pus sub semnul întrebării multe aspecte ale existenței, fiind mult preocupat de problema morții, a scris mult, retrăgându-se din lume, refuzându-și premiile și celebritatea, pentru a se ascunde în spatele criticii acerbe pe care adesea a formulat-o la adresa Universului. Atras de misterul morții încă din copilărie, micul Cioran fiind bun prieten cu groparul satului și jucându-se fotbal cu cranii, la maturitate a continuat să formuleze ipoteze pe marginea acestui subiect.În Manual de descompunere se regăsește un fragment, Variațiuni pe tema morții, unde sunt conturate reflecții strașnice asupra acestei problematici.
    Perseverăm în viață tocmai pentru că nu se spijină pe nimic, pentru că îi lipsește până și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei, Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile și de farmecele amăgitoare ale necunoscutului. Acumulând întruna mistere găunoase și monopolizând nonsensul, viața inspiră mai multă spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut.
    La capătul celălalt se află Petre Țuțea, cel care a suferit anii grei ai carcerei comuniste, dat unei lumi căreia i-a rezistat cu greu și care l-a determinat să îl regăsească pe Dumnezeu, în care nu crezuse. După 13 ani de tortură, cu greu a pășit într-o lume pe care parcă nu o mai cunoștea, fiind înconjurat de o singurătate asurzitoare. În ultimele interviuri pe care le-a acordat din garsoniera sa de la Cișmigiu și de pe patul de spital, Petre Țuțea nu a uitat de prietenii vechi, de timpurile bune ale generației sale, de părinții filozofiei moderne, de poporul român, și mai ales de Dumnezeu.
    Detenția mea? Eu am trăit în această detenție jocul politic al celui de-al Doilea Război Mondial… Fenomenele politice sunt, cred eu, rareori punctate de rațiune. Și mai mult: sunt explozii iraționale ale exploziei umane […] Eu pentru poporul român mă las împușcat acum, la zid, acolo… Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împușcat când vrea el… Sunt nimic față de poporul român […] Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu.
    Așadar, două figuri pregnante ale culturii române, două firi diferite din mai multe puncte de vedere – Emil Cioran critic la adresa creației, sceptic față de țara pe care a părăsit-o, și Petre Țuțea profund religios și cu un spirit naționalist exacerbats-au definit prin contrast, dar acest lucru nu i-a împiedicat să păstreze o legătură spirituală de-a lungul deceniilor.



    SURSA:http://societatesicultura.ro/2016/02...n-petre-tutea/



  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    Cele mai frumoase citate din cartea „Mărturisiri și anateme” – E. Cioran


    Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român, fiu de preot ortodox care a trăit până la vârsta de 26 de ani în România, unde şi-a publicat primele cărți: „Pe culmile disperării” (1934) – la vârsta de 22 de ani, „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la față a României” (1936) și „Lacrimi și sfinți” (1937) – un volum filozofic.
    În 1937, Emil Cioran a plecat în Franța, cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940 – începutul lui 1941), părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.

    Sursa foto: aici
    Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele sale fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză. În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
    Pentru a ne aminti cum se cuvine de marele scriitor am pregătit pentru voi unele dintre cele mai frumoase citate din cartea „Mărturisiri și anateme” de Emil Cioran.

    1. „Când trebuie să iei o hotărâre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia câtorva ratăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.”



    2. „Ne putem imagina orice, prezice orice – nu și până unde putem decădea.”

    3. „În afară de muzică, totul e minciună, chiar și singurătatea, chiar și extazul. Muzica este și una și alta – dar de o esență superioară lor.”

    4. „Să ieși din viață teafăr și nevătămat – s-ar putea întâmpla și asta, dar e sigur că nu se întâmplă niciodată.”

    5 „În loc să fiu atent la chipul trecătorilor, le-am privit picioarele: toți apucații aceia se reduceau la niște pași ce se grăbeau – către ce? Și mi s-a părut evident că mintea noastră e să călcăm țărâna în căutarea unui mister frivol.”



    6. „Totul vine prea târziu, totul e prea târziu.”

    7. „De-ar fi la fel de ușor să descrii o nenorocire pe cât e s-o trăiești!”

    8. „Din zecile de vise pe care le visăm, doar unul este semnificativ, dac-o fi și acela! Restul – deșeuri, literatură simplistă sau vomitivă, fantasme de geniu debil. Visele ce se lungesc dovedesc lipsa de imaginație a „visătorului”, care nu știe cum să le încheie, se chinuie fără succes să găsească un deznodământ, exact ca la teatru, unde autorul născocește noi peripeții, neștiind cum și unde să se oprească.”

    Sursa foto: aici
    9. „Sătul de toți. Dar îmi place să râd. Iar să râd de unul singur nu pot.”

    10. „Cum niciodată n-am știut ce caut pe lumea aceasta, aș vrea să-l întâlnesc pe cel ce ar putea să-mi spună ce caută el însuși aici.”

    11. „Întrebat de ce-s atât de fericiți călugării care îl însoțeau, Buddha răspunse că sunt astfel pentru că nu gândesc nici la trecut, nici la viitor. Ne întunecăm, într-adevăr, când ne gândim la unul sau la celălalt și ne întunecăm de tot când ne gândim la amândouă.”

    12. „Cel ce nu crede în Destin dovedește că nu a trăit.”



    13. „O doamnă între două vârste, depășindu-mă pe stradă, găsi cu cale să proclame fără să mă privească: „Astăzi văd peste tot numai cadavre ambulante.” Apoi, tot fără să mă privească, adăugă: „Sunt nebună, nu-i așa, domnule? – Nu pe cât s-ar crede”, i-am replicat, complice.”

    14. „În primăvara lui 1937, în timp ce mă plimbam prin parcul spitalului psihiatric de la Sibiu, în Transilvania, m-a abordat un „pensionar”. Am schimbat câteva vorbe, după care i-am spus: „E bine aici. – Te cred. Face să fii nebun”, mi-a răspuns el. „Dar suntem totuși într-un fel de pușcărie. – Se poate, însă trăim aici fără nici un fel de griji. În plus, războiul se apropie, o știi ca și mine. Locul ăsta e sigur. Nu suntem mobilizați și apoi nimeni nu bombardează un spital de nebuni. În locul tău, m-aș interna imediat.” Tulburat, fascinat, l-am părăsit, apoi am încercat să aflu mai multe despre el. Am fost asigurat că e într-adevăr nebun. Nebun sau nu, nimeni nu mi-a dat vreodată un sfat mai înțelept.”

    15. „A fi sau a nu fi.
    … Nici una, nici alta.”



    16. „De-abia am scăpat de un defect, că altul se grăbește să-i ia locul. Echilibrul nostru există cu prețul acesta.”

    17. „Sunt fericit doar când mă gândesc la renunțare și mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune și zbucium. Să renunți nu-i lucru ușor. Totuși, ajunge să aspiri la renunțare ca să te simți deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până și simplul fapt de-a te gândi la ea îți dă iluzia că ești altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar și cea mai amăgitoare.”

    Cartea poate fi comandată online: aici, aici, aici și aici.



    Vă recomand și:






    Similare

    Cele mai frumoase citate ale lui Emil Cioranmartie 20, 2018În „Citate celebre”
    Pe culmile disperării - Emil Cioran (scurtă prezentare, citate)septembrie 18, 2018În „Recomandări literare”
    Emil Cioran: „De ce numai durerea are lacrimi și țipete, iar plăcerea numai fioruri?”septembrie 19, 2018În „Citate celebre”

    Sursa:
    https://www.ganduriledintrepagini.com/cele-mai-frumoase-citate-din-cartea-marturisiri-si-anateme-e-cioran/

  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    Emil Cioran despre arta tăcerii

    „A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai prețuiești decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esențiale expresii ale trăirii la marginile vieții. Elogiul tăcerii, la marii singuratici și la întemeietorii de religii, își are o rădăcină mult mai profundă decât își închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezența oamenilor să te fi exasperat în așa măsură și complicația problemelor să te fi dezgustat atât de tare, încât să nu te mai intereseze decât tăcerea și strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sunt decât cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.



    Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele își pierd semnificația și bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorități vide, în vibrații iritante și în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbești sau asculți se dezgolește într-o nuditate stearpă și respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistență expresivă, ci tot ce pleacă în afară și tot ce vine din afară rămâne ca un murmur îndepărtat, monoton și egal, neputând în nici un fel să excite nuanțele vieții sufletești, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îți pare inutil să-ți mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, și toate zgomotele la care ai renunțat prin tăcere cresc în agitația sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te-ai frământat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, când ar trebui să dai răspunsurile supreme sfârșești prin a găsi în tăcere singura realitate și singura formă de expresie, și cine nu sfârșește în tăcere înseamnă că n-a văzut totul.”

    (Cartea: Pe culmile disperării – Emil Cioran)

    Cartea poate fi comandată online: aici, aici, aici și aici.
    Vă recomand și:


    Sursa:https://www.ganduriledintrepagini.co...-arta-tacerii/

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •