Papornița Moșului
Rezultate 1 la 3 din 3

Subiect: Sfintii Cuviosi Neofit si Meletie

  1. #1
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Sfintii Cuviosi Neofit si Meletie





    Nevoinţele duhovniceşti ale Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stănișoara

    23 Septembrie 2016 / Cultural

    Viața Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stănișoara
    Aproape că nu este mănăstire în țara noastră unde înainte de zidirea ei să nu fi existat prin împrejurimi viață sihăstrească. Construirea unui schit sau a unei mănăstiri apărea, în primul rând, ca răspuns la nevoia de a se împărtăși mai des a „comunităților” de sihaștri. Astfel, în jurul unui pustnic, al unui avvă, se strângeau ucenici doritori de a se împărtăși din experiența acestuia. Odată ce se zidea un schit sau o mănăstire, formându-se o obște, viața sihăstrească nu înceta în împrejurimi, aceștia retrăgându-se în zonele mai greu accesibile din vecinătatea lor.
    Nu de puține ori, se întâmpla și invers, mulți dintre viețuitorii mănăstirilor, mai sporiți duhovnicește, însetați de o viață pustnicească, după ce se nevoiau câțiva ani în mănăstire, spre a deprinde tainele războiului duhovnicesc, se retrăgeau în munți, cu binecuvântarea starețului, fie ca ucenici ai altor sihaștri bătrâni, fie singuri. Acolo păstrau neîntreruptă legătura cu mănăstirea din care făceau parte, coborând în obște spre a se spovedi și împărtăși cu Preasfintele Taine.
    Chiar dacă viața sihăstrească este o viață izolată de comunitate, de obște, trebuie subliniat faptul că și în pustnicie este foarte importantă păstrarea legăturii cu predecesorul, cu părintele duhovnicesc, căruia pustnicul îi urmează viața, dându-i și norma, regula de viețuire. Această normă de viețuire pe care o păstrează de la înaintașul său îi dă garanția trăirii în tradiție, succesiunea duhovnicească asigurându-i garanția rămânerii în duhul Părinților. Acest fapt este subliniat deseori în scrierile Părinților Filocalici, Calist și Ignatie Xanthopol recomandând în acest sens „ascultarea de rânduielile Părinților”. Părinții sihaștri, chiar dacă se izolau de lume, trăiau în comuniune duhovnicească cu povățuitorul lor, astfel rămânând în ascultare și rânduială. Retragerea în pustie se făcea după multe încercări și după ce părintele duhovnicesc se convingea că doritorul de viață pustnicească are discernământul necesar drumului pe care dorea să pășească Sfântul Ioan Scărarul ne atenționează în acest sens, astfel: „Precum cel ce nu are povățuitor se rătăcește ușor pe drum, așa și cel ce umblă pe o cale singuratică, după voia sa, se pierde ușor, chiar dacă are toată înțelepciunea lumii”. Perioada de noviciat, de ascultare este foarte importantă în Tradiția Bisericii noastre, în pustie neputând nimeni să se retragă fără a parcurge această etapă; numai după perioada de ascultare, urmează retragerea, care după Sfântul Ioan Scărarul înseamnă „a nu te încrede în tine în săvârșirea celor bune, până la sfârșitul vieții”. Cei ce viețuiesc altfel, adică după voia lor și fără povățuitor, sunt asemănați de Calist și Ignatie Xanthopol cu cei ce umblă prin șanțuri. Scriptura ne atenționează cu putere asupra acestor aspecte ale vieții duhovnicești: „Vai celui singur” (Ecclesiastul 43, 10); „Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinții tăi” (Pilde 22, 28).
    Singurătatea aparentă a pustnicului este comuniunea cea mai intimă cu Dumnezeu. Retragerea din lume nu înseamnă ura față de aceasta, ci trăirea veacului de aici spre împărtășirea de cel de dincolo încă de acum. Acesta este și sensul apoftegmei avvei Alonie: „De nu-şi va spune întru inima sa omul «eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume» nu va avea odihnă”.
    Viața pustnicească a înflorit foarte mult spre sfârșitul secolului al XVII-lea în munții din împrejurimile Mănăstirii Cozia, unde au vieţuit mulți pustnici, rugători fără încetare către Dumnezeu, dintre care au strălucit în monahismul românesc ca o lumină care luminează tuturor Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, al căror chip duhovnicesc poate fi caracterizat cel mai bine prin îngemănarea nedespărțită dintre trăirea tainică și îndrumarea duhovnicească a ucenicilor lor.
    Deşi avem puţine mărturii scrise despre nevoinţele lor duhovniceşti, despre faptele minunate pe care le-au săvârşit, totuşi amintirea vieții și a faptelor săvârșite de aceștia sunt vii până astăzi în mintea și inima dreptcredincioșilor, încât pelerini din toată ţara merg spre a se închina moaștelor lor, puse spre cinstire în biserica Mănăstirii Stânișoara, dobândind ajutor de la Dumnezeu și mult folos duhovnicesc.
    Viața Sfântului Cuvios Neofit
    Acest bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin puține cuvinte, a fost cel care i-a atras la același gând cu el pe ceilalți trei sihaștri, care s-au dus să pustnicească pe muntele Stânișoara, urmând nevoința sfinților pustnici Daniil și Misail, care se nevoiau la Sihăstria Turnu.
    El s-a nevoit și s-a călit mai cu tărie în obștea Mănăstirii Cozia, acolo unde dorul liniștii cel după Dumnezeu era semănat în această obște pe pământ bun, rodind pe acești șase pustnici. Și a spune dragostea cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o de la început, cu greutate ne este, întrucât, lepădându-se de lume și depărtându-se cu desăvârșire de cele lumești, și îngerii puteau să se minuneze de aceasta, că defăima cu ușurință lumea aceasta și poftele ei, și se ostenea să înceapă adevăratele nevoințe monahicești. Că atât s-a lepădat de cele lumești, încât nimic pământesc nu se mai vedea într-însul: nici cuvânt, nici obicei, nici câștigare de alte lucruri, ci obiceiul îi era blând, cuvântul lin și smerit, hainele rupte și mai umile decât ale tuturor. El stătea cu frații la masă, însă primea hrana cu atât de mare înfrânare și frică de Dumnezeu, ca și cum ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine; și gusta câte puțin din mâncare, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viață ca aceasta, după o vreme a început a fi cinstit de frați și slăvit de toți. Iar el, nedorind cinstea și slava omenească, s-a hotărât să iasă din mănăstire și să se depărteze de oameni în pustie, pentru că dorea să se împărtășească de dulceața liniștii. Mai ales că era cărunțit de petrecerea anilor în obște și se prinsese a se deprinde bine la războiul cel împotriva vrăjmașului.
    Și fiind în același gând și cu alți părinți, având ca model pe pustnicii Daniil și Misail de la Turnu, pe la care adeseori trecea și se sfătuia cu dânșii, mărturisindu-și dorința de a merge la pustie, s-a hotărât împreună cu alți doi, Meletie și Isaia, să se ducă și mai sus în munți spre a petrece acolo tot timpul dând slavă lui Dumnezeu, netulburați. Cuviosul Neofit a fost primul care s-a dus să ceară binecuvântarea starețului și cel dintâi care a urcat pe muntele „Sălbaticul”, așa cum fusese numit din vechime datorită înălțimii, asprimii și sărăciei pe care le avea. Deci Sfântul Cuvios Neofit, având cu sine binecuvântarea Sfinților Daniil și Misail, a urcat pe acest munte, care are mai mulți versanți, și alegându-și unul mai spre apus, cu vedere largă și cuprinzătoare a împrejurimilor, și-a săpat o peșteră și a început a viețui în ea cu cea mai mare asprime. Că în acele locuri apă și izvoare nu prea erau, după cum nici acum nu sunt, iar apa care se strângea în urma ploilor în pârâiașe de la cascadele acestor înălțimi, se pierdea printre pietrele tari, nelăsând nici fiarele pământului să se adape din ele.
    Peștera pe care și-o făcuse Cuviosul Neofit era la mare depărtare de lume și de tulburările ei, în deplină singurătate. Multă osteneală a depus el pentru a-și săpa această peșteră, deseori rănindu-se de pietrele tari de stâncă, după cum le este felul la așa înălțime mare. Însă cu nimic nu a cârtit în această trudă căci mereu spunea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu acestea pentru El? Să se lovească de pietre obrazul meu, pentru El, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea! Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini și răstignire pe Cruce, se cade ca și eu, Lui să fiu părtaș și următor pătimirilor Sale, ca să mă preamăresc cu El în împărăția Sa”. Osârdia lui era ca necontenit să-și grăiască sieși: „Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”. Și diavolii nicidecum nu puteau să-l clintească de la calea sa, mai ales că avea în ajutor mulțimea îngerilor, după cum stă scris: „Tăbărâ-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul, și-i va izbăvi pe ei”. Și își avea ca mângâiere sufletului său numai cugetarea la dumnezeieștile Scripturi, iar spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, lacrimile erau cele mai dese. Însă să se știe că nu ușoară este calea care duce către aceste bunătăți, ci cu multă trezvie, în înalta rugăciune a minții, celei lucrătoare în inimă, și cu multă jertfă se câștigă unele ca acestea. Iar la aceasta nu numai lucrarea cea lăuntrică este de ajuns, fără ca mai înainte să fi omorât trupul cu posturile îndelungate, cu metaniile făcute pe lespede de piatră, cu privegherea și lipsa de somn, cu lipsa apei și cu celelalte osteneli.
    Cuviosul Neofit își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești întocmai ca un grăunte de grâu ce putrezește în pământ, spre a răsări și pentru a rodi un spic întreg totdeauna petrecerea întru Dumnezeu, cu duhul. Așa a făcut multe roade vrednice de pocăință și s-a împodobit cu multe virtuți pe sine: dragostea nefățarnică către Dumnezeu, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri și blândețe în neștiința de mânie. Și așa a adus roade bogate de fapte bune, fiindcă a adeverit acel cuvânt al Lucrătorului Ceresc, care zice: „Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce”, și iar: „Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult”.
    Dar supărările aduse de la diavoli multe erau și cu multe măiestrii învăluite, căci au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșuguri, dar nimic n-au izbutit, căci Cuviosul Neofit era plin de dumnezeiasca îndrăgire; nu simțea deloc dorul cel trupesc după cele pământești, ci își înălța ca un fum de tămâie tot dorul său spre veșnicul Dumnezeu. Și precum se calcă pământul cu picioarele, așa călca și el peste puterile întunericului.
    La aceste nevoințe, el își avea împreună părtaș pe cuviosul Meletie, care depunea aceeași osârdie întru pustnicie pe muntele Stânișoara, și împreună cercetându-se cu el, coborau Duminica și în Sărbători la sihăstria cuvioșilor Daniil și Misail. Aici participau la Sfânta Liturghie, care se făcea pentru pustnicii din muntele cel înalt al Coziei, și se cuminecau cu Preacinstitele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea petreceau întru duhovnicești cuvinte și în nețărmurită dragoste, întărindu-se unii pe alții și îndemnându-se a-și săvârși calea cea anevoioasă a pustniciei până la capăt, spre a putea primi cunună din partea lui Dumnezeu. Apoi se despărțeau și se ducea fiecare la peștera sa, unde se îndeletnicea cu neîncetata gândire la Dumnezeu și cu neoprita și netăcuta rugăciune a inimii. Cuviosul Neofit urca iarăși muntele nevoinței sale, având sufletul mângâiat de mâna caldă a lui Dumnezeu și întărit de Trupul și Sângele lui Hristos, Cel ce lucra toată desăvârșirea în mădularele sale. Odată ajuns în peștera sa, cu neobosita trezvie își silea trupul neputincios la dese privegheri, lucrând zi și noapte la zidirea nevăzutei biserici în inima sa, făcându-și inima lăcaș de rugăciune și de slujbe închinate lui Dumnezeu. Iar unii cred că pustnicii n-au avut către cine să-și îndrepte dragostea lor fiind singuri, însă din toate se află că dragostea pustnicilor era îndreptată numai către Dumnezeu, Cel ce îi înflăcăra cu dor spre sfințenie. Acest cuvios Neofit, s-a îmbrăcat cu dragostea ca și cu o haină luminoasă și cu ea a putut sta împotriva uneltirilor vrăjmașului; cu dragostea a înmuiat tăria pietrelor; cu dragostea a îmblânzit gerul iernii; cu dragostea a răcorit arșița soarelui și a preschimbat dogoarea lui; cu dragoste vorbea către furtunile toamnei și toate fiarele muntelui se supuneau lui datorită dragostei de care era cuprins.
    După ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei celei bune, lucru ce i-a adus negreșit harul sfințeniei și darul de a face minuni. Acest har al dumnezeiescului Duh i-a păzit și trupul a rămâne întru nestricăciune și i l-a preschimbat în sfinte moaște, făcătoare de minuni, izgonitoare de duhuri necurate și dătătoare de pace sufletească celor care se închină lor. Că sosind ziua chemării sale la lăcașurile cerești și primind oarecare înștiințare de aceasta, Cuviosul Neofit își aștepta ceasul ieșirii sufletului în rugăciuni fierbinți și în adâncă pace. Cânta și oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se și veselindu-se că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul. Și s-a întâmplat aceasta cu repeziciune, întru nimic pătimind cu ceva, ci avându-și adormirea sa așa cum le este obiceiul celor drepți și cuvioși care numai pe cele bune le-au lucrat. Mare a fost ziua plecării sale la Domnul, mai mare decât toate zilele vieții sale, pentru că în acea zi sufletul s-a despărțit de pătimirile cele trupești și a mers să se odihnească în lăcașurile cele cerești. Atunci și trupul i s-a odihnit de multele dureri și osteneli. Ochii își luau odihna pentru că n-au dormitat în rugăciunile cele de noapte; picioarele își luau odihna pentru că n-au stat decât drepte în privegherile de toată noaptea. Și nu este lucru mic acesta, ci foarte mare și bineprimit înaintea lui Dumnezeu, că toată pustnicia Cuviosului Neofit a ținut mai bine de douăzeci de ani, încât doar Domnul a fost martor al neistovitei trude de zi cu zi în a răbda petrecerea aspră a pustniciei. Cu toate acestea, Cuviosul și-a dobândit sfințirea vieții și a trupului său, cu acestea și-a făcut cale spre ceruri printre năpădirile diavolilor care neîncetat se luptă să împiedice pe om a-și împlini scopul menirii sale.
    După pristăvirea fericită a Cuviosului Neofit, care s-a întâmplat în chip tainic și neștiut de nimeni pământesc, dar știut de tot ceea ce este ceresc, dintre pustnicii aflați pe muntele Stânișoara, dintre cei care mai veneau pe la peștera cuvioșiei sale și îl mai cercetau, unul venind la câtva timp și aflând că s-a mutat din viața aceasta trecătoare, a aflat trupul său, bucurându-se de bună mireasmă și s-a gândit să le ia pe toate și să le ducă la Mănăstirea Cozia, acolo unde Cuviosul începuse drumul nevoințelor sale monahicești și unde se răstignise în chipul Crucii, făgăduind petrecerea îngerească că Și-a făcut după cum a și cugetat. Însă lucrul acesta nu era dorit și de Sfântul Cuvios Neofit. Fapt pentru care în chip minunat a început a se arăta în vis atât monahului cu pricina, cât și starețului, care s-a gândit să-i îngroape sfintele moaște lângă biserica voievodală a Coziei. Mărturia sfințeniei Cuviosului Neofit vine negreșit prin cuvintele Scripturii: „Cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi”. Egumenul a poruncit atunci monahului să-i ducă înapoi sfintele moaște. Iar cei ce au fost rânduiți cu acel monah să întoarcă sfintele moaște, au și plecat în grabă, urcând istoviți pe muntele Stânișoarei, până la peștera unde petrecuse Sfântul Neofit. Obosiți și încărcați de osteneală, unul dintre monahi, a azvârlit cu nepăsare sfintele moaște ale cuviosului, rostind cu dispreț: „Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!” La așa comportare și neevlavie și-a atras cuvenita pedeapsă, căci în clipa aceea i s-a întors fața spre ceafă, rămânând cu grumazul sucit, lucru cu totul nefiresc alcătuirii noastre. Ori că fiind pedeapsă, ori că așa a vrut Dumnezeu să facă cunoscut pe Cuviosul Neofit de toți oamenii, întâmplarea aceasta nu a mai putut fi tăinuită. Toți munții și toate văile cu sate, au auzit de aceasta, că așa de repede străbate locurile o știre, fie ea bună sau rea. Însă aici era de ambele feluri, bună că aflau de sfințenia Cuviosului Neofit, rea că auzeau de nefericirea călugărului. Iar starețul a poruncit atunci să se facă multe rugăciuni către Preabunul Dumnezeu și chemase în ajutor numele sfântului și astfel, călugărul s-a vindecat, și mulți credincioși după aceasta veneau să se închine sfintelor moaște ale Cuviosului și-i cereau ajutorul.
    Peștera Sfântului Neofit se făcea loc de pelerinaj al credincioșilor, și fiind deschisă oricând și tuturor, cei mai deosebiți din evlavie, au luat din sfintele moaște, păstrându-le pe la casele lor și pe la paturile de suferință ale bolnavilor. În Mănăstirea Stânișoara a rămas numai capul Sfântului, care acum se află la loc de mare cinste în biserica mănăstirii, așezat într-o preafrumoasă raclă, de argint aurit, cizelată cu scene din petrecerea pe acest pământ a sfântului, printre care și cea a aflării sfintelor sale moaște. De atunci, Cuviosul Neofit multe minuni a săvârșit în rândul credincioșilor, care nu s-au întâmplat a fi consemnate toate, însă noi redăm aici pe cele câte le-am aflat.
    O femeie din Maramureș, trecea printr-o grea încercare cu tatăl său. Acesta a avut arsuri pe două treimi din corp în urma unui accident și, imobilizat fiind, i s-a făcut o gaură în șold încât încăpea pumnul întreg în rană. La aceste dureri trupești el și le adăuga și pe cele sufletești, căci mereu cârtea și striga înaintea lui Dumnezeu, refuzând să se spovedească sau să se împărtășească. Această femeie venind la Mănăstirea Stânișoara, și rugându-se cu credință la moaștele Sfântului Cuvios Neofit, nu a cerut minunea vindecării desăvârșite a tatălui său, ci numai să aibă un „sfârșit creștinesc”. Datorită sârguinței de a veni la moaștele sfântului și datorită rugăciunilor și credinței ei, tatăl său a suportat boala, nu a mai cârtit și a adormit întru Domnul în pace, aproape de biserică, spovedit, întărit în credință și în nădejdea învierii.
    Un credincios din Vâlcea, bolnav de hernie de disc, auzea adeseori că la peștera Cuviosului Neofit se duceau mulți oameni, se rugau acolo și se ungeau cu ulei din candela sfântului, vindecându-se de bolile lor. Curios, a întrebat ce rugăciuni rosteau oamenii și a primit îndemnul de a se ruga după putință și după știință. Aceasta și crezând că rugăciunile sunt primite, asa simple cum le făcea, a primit o încredințare lăuntrică de faptul că rugăciunile i-au fost auzite de Sfântul Cuvios Neofit pentru că i-au încetat durerile de la coloană, îmbătrânind fără să le mai aibă.
    Sfântul Cuvios Neofit s-a mai arătat și altor călugări spre a-i încredința de sfințenia vieții sale. Odată s-a arătat unui călugăr din Mănăstirea Frăsinei, adeverindu-i că este în rândul sfinților cuvioși, și așa i s-a alcătuit de către acesta și un acatist fiindu-i consemnată petrecerea vieții sale întru adevărată și sinceră căutare după Dumnezeu. Acatistul Sfântului Cuvios Neofit era citit și cunoscut de toți credincioșii care veneau și se închinau la sfintele sale moaște ceea ce ne vădește că evlavia poporului binecredincios s-a întins pe mai multe secole. Asemenea lor și noi să înălțăm alese rugăciuni către acest mare cuvios și pustnic, Sfântul Cuvios Neofit, ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre la Dătătorul milei celei mari, Dumnezeul nostru Cel slăvit în Sfânta Treime. Amin.
    Viața Sfântului Cuvios Meletie
    Cel între cuvioși, părintele nostru Meletie, sporind bine în învățătura cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că mai de folos este a te lepăda de lume și a urma lui Hristos, renunțând la toate cele ale lumii acesteia pentru a dobândi înțelepciunea cea adevărată, adică a te uni cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit și a viețui împreună cu El pentru veșnicie, căci înțelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, bine ascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune cu care se satură iubitorii ei. Și știind prea bine că sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să petreacă în desfătare și în înfrânare, în mândrie și smerenie, și fiind cu totul înțelept, a ales pe cele bune; care alegere mult este prețioasă, căci de la dânsa ne osândim sau ne mântuim. Ce alegem, aceea avem și cu aceea rămânem. Și Cuviosul Meletie a ales bine, crezând lui Dumnezeu precum se cuvenea. A lăsat pe cele înveselitoare ale lumii ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice ca să moștenească pe cele adevărate și veșnice. Și a ales să intre în obștea Mănăstirii Cozia, căci acolo găsise părinți osârduitori și cu dor pentru viețuire întru Dumnezeu, gata să povățuiască suflete spre ceruri și să îndemne la lucrările duhovnicești cele mai mari.
    Iar Cuviosul Meletie, făcând deplină ascultare în obște, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale, și pricepându-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavol nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți în fiecare zi îl lăudau pentru petrecerea sa cea îmbunătățită. Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui, altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare și altul pentru trecerea cu vederea a slavei și a deșertăciunilor lumești. Dar răbda încercările care sunt într-o obște, cu nădejdea că se va elibera de acestea, dorind viața pustnicească. Care dorință nu căuta să și-o împlinească fără de rânduială, ci se sfătuia cu ceilalți părinți care doreau liniștea cea desăvârșită, cu părinții Daniil și Misail, apoi cu părinții Neofit și Isaia, cu care s-a dus pe muntele Sălbaticul. Aceștia îl îndemnau la a răbda în obște pentru a se căli mai mult, spunându-i cuvintele Sfântului Sava: „Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște, cei mai începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorească prin pârga ostenelilor, ca apoi în pustie să aducă roadele cele desăvârșite ale ostenelilor.”
    Toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gândurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.
    După ce cuvioșii Daniil și Misail se sălășluiseră în peșterile săpate de ei la Turnu, și după ce Cuviosul Neofit, împreună cu ceilalți pustnici au urcat să-și facă peșteri pe muntele „Sălbaticu”, atunci și cuviosul Meletie, s-a dus la egumenul mănăstirii să ceară obișnuita binecuvântare de a petrece în sihăstrie. A primit îndemnul să stea aproape de cineva, și așa s-a dus să-și facă peșteră pe lângă Cuviosul Neofit, spre a-l avea povățuitor în cele pustnicești. Cuviosul Meletie și-a căutat loc pentru a-și săpa și el o peșteră și a găsit unul pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte. Peștera, așa cum se vede și astăzi, era mai mult o scobitură pe care cuviosul n-a adâncit-o mult. Gura peșterii este îndreptată mai în sus, ca dinlăuntru ei să fie văzut numai cerul, neavând altă priveliște. Iar peștera cuviosului Meletie are suirea mai grea decât la peștera cuviosului Neofit. Și este mai puțin vizitată de credincioși pentru greutatea urcușului. Cuviosul Meletie a petrecut în această peșteră mai mult de douăzeci de ani, statornicindu-și firea pe asprimea pietrelor, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți. Iar apă nu era deloc în locurile acelea, el fiind nevoit să meargă cale depărtată până la o cascadă spre a-și procura apa necesară firescului trup. Și făcea această osteneală de multe ori, neavând pe nimeni care să-i ajute, răbdând greutatea drumului până la adânci bătrâneți.
    Toți pustnicii își temeluiau nevoința lor pe faptul de a răbda în peștera unde se sălășluiau dintâi. Nu mai umblau pe aiurea, cutreierând pădurile și munții, căci știau că nu aveau cum să câștige răbdarea și statornicia făcând aceasta. Și mai ales că zice și la Pateric, că după cum „peștele nu poate să fie scos din apă și să trăiască mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.” Toată truda lui și-o poate surpa într-o clipă dacă rămâne vreun timp fără de lucrarea cea lăuntrică. Și așa acest cuvios Meletie, a stat ani îndelungați în peștera sa și într-însa și-a văzut albirea pletelor și a bărbii.
    El primea bune îndemnuri de la Cuviosul Neofit, ca unul ce isprăvise lucrarea pustiei și trecuse peste meșteșugirile vrăjmașilor; să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească; să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa, până la sfârșitul vieții, ca să nu dea crezare vedeniilor ce se vor întâmpla. Și făcându-le pe acestea cu fapta, prin gândirea la Dumnezeu și prin desele rugăciuni s-a aprins cu focul dragostei către Dumnezeu, după cum stă scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu.”
    În toate duminicile, el cobora împreună cu părintele Neofit, la sihăstria pustnicilor Daniil și Misail, cea de la Turnu, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. După ce se împărtășea, el își uda fața cu lacrimi, iar cu multe oftări și rugăciuni ale inimii le aducea tuturor celor care îl vedeau, umilință. Și văzând urâtorul de bine, diavolul, osârdia cuviosului, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea să-l prindă în cursă cu vreo cădere sufletească, dar ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise atletul lui Hristos. Se mai sârguia neputinciosul să mai semene în mintea lui neghine, însă nimic nu rodea, căci pământul cuviosului era semănat numai cu cuvinte ale Mântuitorului, care crescuseră cu multă roadă și seceriș mult dădeau, întrucât el nu semănase deloc cu zgârcenie. Iar tot dorul lui și-l îndreptase numai către Dumnezeu, Care i-a răsplătit cu bogate daruri. Că s-a făcut cu totul vas al alegerii, ca marele Pavel, având în sufletul său pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, ci după duh, întru Hristos, și Hristos într-însul.
    Cu truda lui „privea la cele dinainte, și uita pe cele dinapoi”, cum zice Apostolul. Iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvârșise, nu le socotea, ci se sârguia să săvârșească și altele mai multe. Deci în fiecare zi se suia din putere în putere, punând suișuri sfințite în inima sa, totdeauna adăugând dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe. Și neputințele bătrâneții le răbda fericitul cu o desăvârșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducând viață cu adevărat armonioasă și sfântă. Pentru aceasta i-a și fost primită osteneala sa, Dumnezeu ascultând rugăciunile și cererile lui și săvârșindu-le în chip minunat. Că datorită bătrâneții, cuviosul Meletie, nu mai putea să meargă la locul de unde își lua apa sa, și rămânând în această lipsă, și-a îndreptat căutarea către Atotputernicul Dumnezeu, cugetând în sine aceasta: „Doamne, Tu ești Cel ce ai adunat în mări toate apele și râurile cu bună rânduială le-ai tocmit; Cel ce cu voia Ta faci să țâșnească izvoarele, ca să fie apă bună de băut, și mai pe urmă din ceruri faci norii să picure ploaie.” Și, o minune! Un izvor de apă bună și rece a izvorât cu putere lângă peștera sa, așa voind Dumnezeu pentru robul Său. Care izvor se vede până astăzi și este cunoscut de toți cu numele de „izvorul Sfântului Meletie”. De la acest izvor Mănăstirea Stânișoara își asigură necesarul de apă, fiind singura sursă pentru întreaga mănăstire.
    De la minuni se și încredințează cuvioșii că vor intra în lăcașurile cele cerești și cu această nădejde și-a dat Cuviosul Meletie fericitul său suflet, cu sfârșit pașnic în mâinile lui Dumnezeu, neștiut de nimeni, decât de Cel care L-a primit pe el în sânurile Sale. Și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dânsul, Sfinții Cuvioși Pustnici Daniil, Misail și Neofit. Puțin timp trecând după adormirea Sfântului Meletie, au fost descoperite moaștele sale de călugării care mai pustniceau prin locurile acelea, și mulți dintre credincioșii care veneau la peștera Sfântului Neofit, urcau și treceau și pe la peștera Sfântului Meletie, aprinzând lumânări, rugându-se, închinându-se la sfintele moaște și bând din destul apă de la izvorul Sfântului Meletie. Iar peștera nefiind nicidecum păzită, ci fiind deschisă tuturor, s-au luat din sfintele moaște mereu, de către credincioși și călugări mai evlavioși, dorind să aibă cu ei un așa de mare odor. Încât trecând mulțimea anilor, nu a mai rămas nimic din sfintele moaște, poate așa vrând Dumnezeu, El fiind Cel care le poate descoperi pe toate la vremea rânduită. Și nefiind văzut cu trupul, Sfântul Cuvios Meletie, cu duhul a intrat în moștenirea cea nestricăcioasă nestricată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru dânsul, lângă izvoarele vieții veșnice, cu care duh ocrotește Mănăstirea Stânișoara și pe toți închinătorii ei, făcând minuni cu cei ce vin la dânsul cu credință și îi cer ajutorul.
    Iar ce plată au sfinții pustnici de la Dumnezeu, aflăm din viața Sfântului Onufrie cel Mare, când se face întrebare că „oare ar fi mai mari cei care petrec în pustie, decât cei din obște?” Și se dă un răspuns ca acesta: „aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul, în toate zilele și săvârșim cu bucurie sobornicească cântarea bisericească; iar de flămânzim găsim pâine gata, asemenea și de însetăm avem apă în destul; dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște; ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie? În boală, cine să-i ajute și să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi vreun om care să-i schimbe gândul său, să-l sfătuiască, fiind numai el singur? Acolo fără de asemănare mai mare îi este osteneala. Pentru că cei ce intră în viața pustnicească slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi, foamea, setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie. Iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se siluiesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă, care duce la Împărăția Cerurilor”.


    http://arhiepiscopiaramnicului.ro/cu...rea-stanisoara



  2. #2
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Sfinții care și-au petrecut viețile ca un continuu azi Dumitru Manolache, 24 August 2016

    În viaţa sfinţilor nu există mâine. Poate doar un aseară. Sau un continuu azi. Un adevăr pe care l-am înțeles la Mănăstirea Stânișoara din Arhiepiscopia Râmnicului, ascultându-l pe părintele stareț Laurențiu, împreună cu care am umblat pe cărările Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie, care s-au nevoit aici în niște crăpături de stâncă. Acest „aseară” sau „continuu azi” este reperul temporar în hotarul căruia viața sfântului se definește doar aici, pe pământ. Pentru că acolo unde el se află acum nu există mâine, ci doar veșnicie.
    Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a trecut în acest an în rândul sfinților pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având zi de prăznuire data de 3 septembrie. Acești sfinți au sihăstrit în muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat mănăstirea, care la început s-a numit Schitul Nucet. Nu peste multe zile se va face proclamarea canonizării lor. Iată motivul pentru care am dorit să le aflăm lucrarea și să cunoaștem locurile în care ei, departe de lume, și-au tot șlefuit sufletele până ce au ajuns la incandescență și au rupt zăgazurile timpului, „scăpând” dincolo, în oceanul fără de țărmuri al veșniciei. Drumul spre grotele în care au sihăstrit a fost nu numai o încercare fizică, ci și un parcurs inițiatic, pentru că la final am primit și noi o fărâmă din bucuria darului nevoirii sfinților. Chiar dacă, după câteva ceasuri, aveam să coborâm în lumea-lume, risipindu-ne neîndemânatici bruma de agoniseală dobândită.
    Cel trăitor alături de urși
    Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea. De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia. După mai mulţi ani de ascultare în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului să meargă în pustnicie. El şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui. Acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune. Toată săptămâna postea şi se ruga, și numai din când în când, în duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil, asculta Sfânta Liturghie și se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos. După ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume. După 30 de ani trăiţi în sălbăticia locurilor, suferind asprimea iernilor, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în grotă, neştiut de nimeni. Trupul său a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, rânduit să ducă mâncare pustnicilor. Acesta a luat trupul sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape. Dar noaptea, Cuviosul Neofit i s-a arătat în vis şi l-a certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi. În aceeași noapte, sfântul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă trupul său. A doua zi, călugărul a luat trupul Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, l-a dus în peştera lui. Supărat de osteneala pe care o făcuse, monahul a zis: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!” Dar îndată i s-a întors capul spre spate. Atunci, cu vaiete mari, a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul. Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat. În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul Său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor. Vestea s-a răspândit curând în satele de prin apropiere și mulţi credincioşi și-au îndreptat paşii spre peştera lui, unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli. Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara.

    „Aseara” părintelui Laurențiu
    Drumul prin pădure, pe muchia prăpastiei, spre grota acestui sihastru, străbătut împreună cu părintele Laurențiu, starețul Mănăstirii Stânișoara, a fost însoțit de un dialog din care aveam să aflăm nu numai amănunte despre viața sfântului și a moaștelor, dar și să înțelegem adâncimea unor cugetări și sensul adânc al trăirii prezentului ca veșnicie. Fără să pricepem la început, tot ce îl întrebam, părintele raporta la un neutru „aseară”: viața lui, intrarea în monahism, anii de slujire, tot. Ceva mai târziu, aveam să ne dumirim de ce. Ajunși la scobitura din stâncă, părintele stareț ne-a spus: „Aici s-a nevoit Sfântul Cuvios Neofit. Și tot aici au stat o parte din sfintele lui moaște multă vreme: capul și câteva fragmente de trup. Unii spun că parte din ele ar fi fost luate de localnicii care veneau aici să se roage. Eu am auzit că Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, pe vremea când era frate la Frăsinei, a salvat capul sfântului. Și tot Înaltpreasfinția Sa s-a ocupat de canonizarea celor doi cuvioși părinți sihaștri de aici. Și noi îi mulțumim pentru această grijă. Vedeți crucea aceasta de lemn? Are o poveste tulburătoare. Nu știu când a fost făcută și adusă aici, oricum s-a petrecut demult. Acum au vopsit-o frații Ioan și Gheorghe, care au netezit stânca pentru ridicarea acestui mic paraclis sub care și-au zidit chilia. Înainte, veneau aici așa-ziși tu*riști, făceau focul, frigeau mici, cine știe ce mai făceau, ca oameni ce nu dădeau importanță lucrurilor sfinte. La un moment dat au desfăcut crucea și au pus-o pe foc! Și a stat, fraților, crucea în jar aproape toată noaptea. Dar nu s-a prins focul de ea, după cum se vede. Oamenii ăia s-au speriat, au mers la părintele Cornel Oprescu, care avea grijă pe aici, și i-au povestit întâmplarea. Părintele le-a spus că e o minune. Apoi, oamenii au luat crucea, au montat-o și au adus-o la loc. Acum, aici, locuiesc doi frați de sânge, Ioan și Gheorghe, foști muncitori pe la oraș. Acum nu sunt acasă. Ei au tot venit pe la mănăstire, s-au atașat de Biserică. Părintele Cleopa mi-a spus să facem aici o biserică. Iar frații ăștia doi au nivelat terenul, au spart stânca și au cărat-o bucată cu bucată. Iar Dumitru Panu, un binevoitor, plecat acum la Domnul, a ridicat bisericuța din metal”, ne spune părintele stareț.

    Locul pare ireal. Din vechea grotă a Sfântului Neofit a mai rămas doar o tăietură umedă în stâncă, unde frații aprind lumânări și se roagă. Bisericuța metalică și chilia de zid de sub ea, în care trăiesc cei doi, masa triunghiulară de afară, cele două mere și cuțitul ce odihnesc pe ea, lemnele pentru iarnă strânse în scobiturile muntelui și smochinul răsărit în stâncă amintesc de chiliile athonite. Și peste toate acestea, o liniște nepământeană predispune la tăcere.
    În drum spre cealaltă grotă, continuăm dialogul început cu părintele Laurențiu, încercând să aflăm ce este cu acest „aseară”.
    „Ei, fraților, în lume, oamenii sunt cu ora, cu minutul, cu ziua. Noi, aici, suntem cu viața. Nu ne grăbim niciodată. La noi timpul se măsoară în întregime cu viață. Trebuie să ne pregătim permanent să-I slujim lui Dumnezeu. Și viața mea, și slujirea și nevoirea s-au petrecut cam de aseară încoace. Restul nu prea a fost. Toată viața mea, toată viața noastră a călugărilor, înseamnă un aseară, sau cam așa ceva. Și acela scurt. Rostul vieții nu-l căutăm acum, aici. Îl vom descoperi când vom pleca de pe pământ. Și vom vedea dacă vom avea un răspuns favorabil doar acolo, sus. De nu va fi favorabil, nu a fost altceva decât o trecere nereușită dinspre aseară spre azi! Adică, un fel de pierdere de vreme!”, ne mărtu*risește părintele.
    Izvorul născut din rugăciune
    Ajunși din nou în curtea mănăstirii, am trecut pe celălalt versant al muntelui, urcând spre grota Cuviosului Meletie, într-un suiș anevoios prin grohotișul rostogolit de sus.

    Acest sfânt a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea. Se crede că era de loc dintr-un sat din preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor de la fragedă vârstă. Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştri şi să se nevoiască dincolo de Olt. Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul.
    Acolo s-a ostenit vreme de peste 40 de ani. Şase zile se nevoia în grotă, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească şi, în acelaşi timp, să se roage mai mult. La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din grotă, s-a rugat lui Dumnezeu şi, prin grija Maicii Domnului, a izvorât apă chiar înaintea peşterii sale, apă ce curge şi astăzi, numită „Izvorul lui Meletie”. Dumnezeu l-a slăvit pe acest sfânt cu darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, cuviosul ajungând să fie cunoscut pentru sfinţenia sa. La adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în grotă, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar locul este venerat și astăzi.
    „După un timp, veițuitorii mănăstirii au captat izvorul. Acum mănăstirea se alimentează cu apa acestuia, izvorâtă prin rugăciune. Și este una dintre cele mai bune ape din zonă. Este și tămăduitoare”, ne spune părintele stareț.
    Grota sfântului respiră lumina unei foarte concrete stări de bine și liniște. Spațiul strâmt seamănă cu un cuib de vultur. Icoanele, lumânările, crucea prinsă de bolta intrării, pe sub care trebuie să treci când pătrunzi înăuntru, te obligă la smerenie și închinare. În acest loc, înțelegi cum poate fi adunat cerul în inima pietrei și cât de mic poate fi când nu există mâine, iar veșnicia este doar „un aseară” sau poate „un azi continuu”.
    A nu trage pământul după tine
    Am coborât apoi în mănăstire obosiți, dar liniștiți la inimă, căci cei doi cuvioși sihaștri ne primiseră în azi-ul lor continuu, dăruindu-ne puțin din trăirea lor neatinsă de rătăciri.

    Pe drumul de întoarcere, grijulii să nu cheltuim oricum darul primit, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnim în pădure pe cei doi frați, Ioan și Gheorghe, la o măsuță de lemn de pe marginea drumului, mâncând pâine cu cireșe. Se întorceau din oraș, de la doctor. Ne-am oprit și-am ascultat povestea lor. Ioan are 70 de ani și Gheorghe 55.
    „Am lucrat la Electromontaj. Dar de mic am mers în mănăstiri”, ne spune Ioan. „Apoi, descoperind locul acela, m-am retras acolo. De 20 de ani stau la grota Sfântului Neofit. În 1992 am început lucrul la chilie și la pregătirea terenului pentru paraclis. Eu aș fi vrut să ridic bisericuța din piatră, dar Dumnezeu a rânduit altfel. A trăi pe locul unde s-a nevoit un sfânt este foarte bine, numai dacă «nu tragi pământul», cu toate risipirile lui, după tine, cum facem noi oamenii. Împreună cu fratele meu, care este suferind și care m-a urmat acum un an, ne facem rugăciunile, citim Paraclisul Maicii Domnului, câte un acatist. Le facem pe toate ca obligații. Și asta ne permite să stăm acolo. Au mai fost și alții care au vrut să se stabilească în zonă, dar au venit, fără blagoslovenie, cu «pământul după ei», și nu au rezistat. Eu am mers la părintele Cleopa. Sfinția sa mi-a spus că dacă vreau să rezist acolo nu am voie să mânânc altceva decât pâine și apă. Iar când mă răzbește foamea, să cer blagoslovenie și să mă îndepărtez de locul acela și să consum altceva. Când lucram la chilie, mai mergeam seara și mâncam la mănăstire. Părintele stareț îmi spunea că nici nu ar trebui să mai fac mătănii, pentru că spărgând stânca cu ciocanul de 5 kg este ca și când aș face o mie de mătănii! Apoi părintele Ghelasie de la Frăsinei mi-a spus să mănânc grâu. Și mestecam boabele măcinându-le în gură. Dar știți câtă forță aveam? Dădeam cu ciocanul... Dar nu este ușor să pustnicești. Despre Sfântul Neofit știu că nu a făcut niciodată focul. El se bucura de grota aia așa cum era. Noi locuim sub paraclis, mai facem focul, mâncăm fructe, mai mâncăm și pe la mănăstire, fac și mâncare pentru că nu putem rezista altfel. Eu nu mă consider pustnic. A fi pustnic înseamnă a vorbi cu Dumnezeu, cum vorbea Sfântul Arsenie cel Mare. Ce se întâmplă cu noi este mila lui Dumnezeu. La care, uneori, ultimul este primul, iar primul poate fi ultimul. Când m-am hotărât să mă stabilesc aici, părintele Lavrete de la Frăsinei nu mi-a dat blagoslovenie. Dar când am mers la cuvioșia sa și i-am spus că am ispite și că nu pot termina ceea ce mi-am propus, mi-a spus că îmi dă de data asta blagolovenie să rămân acolo până gat totul. Iar atunci când se va sfinți lucrarea, pot să plec. Când vrednicul de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, a urcat la grotă, am crezut că este totul gata și că pot să plec. Dar Înaltprea*sfinția Sa m-a întrebat dacă știu ce am de făcut. Eu mă aștepteam la vreun canon greu, cum dădea părintele Cleopa. Dar mi-a zis: «Stai aici, mănâncă ce ai și roagă-te cum știi!» Și am rămas”, ne povestește fratele Ioan.
    Așa am trăit noi acest drum la grotele sfinților de la Stâ*nișoara, de unde ne-am întors în pulberea prezentului ceva mai buni, credem, chiar dacă, cu nepricepere, am risipit, neîndemânatici, bruma de agoniseală dobândită de la sfinți...
    http://ziarullumina.ro/sfintii-care-...zi-114986.html

  3. #3
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •