Despre tinerea de mana

Viata noastra este alcatuita din evenimente „marcante", fericite si nefericite, prevazute si neprevazute, si, in mai mare masura, din parcursul relativ mai calm dintre ele. Cu alte cuvinte, in cazul din urma, avem de-a face cu viata noastra cea de toate zilele, cu bunele si cu mai putin bunele si chiar cu relele ei. In trairea ei, un farmec inegalabil si binefacator il au gesturile simple care, pentru cei neimplicati direct in ele, trec cel mai adesea neobservate. Un zambet, un cuvant, un semn, o privire... Fiecare dintre noi le-a probat frumusetea si folosul, s-a bucurat de ele in clipe de poticnire.

In gestica, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrator il au mainile, mai mult sau mai putin dependent sau chiar independent de cuvant. Planarea mainilor, in varii situatii, intru supunere, poate fi un spectacol fascinant si revelator. Prin mana coboara „vizibil" binecuvantarile lui Dumnezeu, prin mana se transmite „vizibil" harul sfintitor, prin maini urca la Dumnezeu invocarile noastre si slavirea noastra, facandu-ne trupul clepsidra intru captarea revarsarii harului divin cand ne intalnim si cand ne despartim ne dam mana intru deschidere binevoitoare spre celalalt. Chiar daca, adesea, gestul a devenit pur formal, staruie in el ceva din incarcatura-i originara si necesara.

Dar, din toata aceasta antropologie posibila a mainii, doresc sa ma opresc acum numai la tinerea de mana. Este un gest de comunicare de maxima duiosie ce ne insoteste pe parcursul intregii vieti.

Intaia comunicare cu noul nascut incepe cu intinsul unui deget, pe care el il apuca cu multa implicare. Ii dai la inceput un deget, apoi ii dai intreaga mana, si tinerea asta de mana ramane o permanenta, pe parcursul primei copilarii, cel putin. Tinerea copiilor de mana este un gest aproape obligatoriu intru protejarea lor. Tinuti de mana, ei se simt in siguranta. Dar, in mod paradoxal, parca si mai protejat se simte cel care tine de mana un copil (parinte, bunic etc). Ce fericire neprihanita mana unui copil in mana ta! Cu adevarat un dar al lui Dumnezeu, Care iti devine, in felul acesta, parca mai prezent.

La varste fragede, copiii sunt pusi sa se tina de mana, doi cate doi. In felul acesta sunt asezati in rand pentru deplasare. Este, asadar, in fond, o anumita punere in randuiala, pe care tinerea de mana o usureaza si o structureaza.

Tinerea de mana a iubitului si a iubitei este un gest suprem. Icoana: iubiti mergand de mana - in tacere - prin Tacere. Se privesc in tacere. Isi spun multe si mult in acest fel. Sunt taceri care deapana. Si viata infiripa! Cat foc sacru se transmite, cata marturisire! Si cu cata puritate, cu cata simplitate! Ce salt extraordinar in paradis mersul de mana al iubitilor! In continuare, la nunta, cand sunt miri, li se pun mainile una intr-alta, in momentul in care preotul rosteste, in cadrul unei rugaciuni de binecuvantare, catre Dumnezeu, invocarea: „Uneste-i pe dansii intr-un gand; incununeaza-i intr-un trup; daruieste-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni." Este o tinere unica, pentru ca, acum, mainile sunt de acelasi fel, mana dreapta a mirelui tine mana dreapta a miresei! Se petrece in fata mesei altarului, acum pusa pentru acest eveniment in mijlocul bisericii, masa incarcata cu bunatati sfinte sau sfintite: sfanta evanghelie, sfanta cruce, luminile plutind in sfesnice, vinul din „paharul mantuirii", prajiturile facute din materii cu mare incarcatura iconica (grau, apa, lapte, miere).
Mai multe tineri de mana dau inlantuirea horei, cerc sfant care inchide intru deschidere comunicarea unei comunitati, cum se petrece, in cazul nuntii, la „Isaie, dantuieste!", cand insusi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioara la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nunta, in randuiala veche se impunea ca mai intai viitorul mire sa ceara mana viitoarei sale sotii de la parintii ei. Mai putin patimas, mai asezat, gestul poate continua si dupa nunta. lata-i pe sotii Arnolfini, din celebrul tablou al lui Jan van Eyck (de la 1434)! Cata sobrietate, cat hieratism, cata frumusete (ti se taie respiratia), cata transfigurare!... Ea poarta deja in pantece, atat de frumos, rodul minunat al iubirii lor imparatesti.

Vezi uneori si batrani tinandu-se de mana... Ne aducem aminte de versuri din poezia aceea, atat de delicata, a lui Ion Minulescu, intitulata Acuarela: „In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana I Un batran si o batrana - I Doua jucarii stricate - I Merg tinandu-se de mana..."Poate ca unora li se par putin caraghiosi, putin desueti, dar cata induiosatoare marturisire a unei vechi legaturi de iubire, astazi inca arzand domol si pastrator, cuprinde in el gestul ior, cu gust de amurg al unei zile frumoase! Caci cat o zi li se pare acum a fi fost viata lor...

O comunicare intru incurajare cu un bolnav si, mai mult inca, cu un muribund se face in mare masura prin intermediul tinerii mainii lui intre ale tale. Trup si suflet fiind alcatuirea noastra, numai cuvantul nu este de ajuns. Unde mai pui ca uneori el nici nu mai razbate pana la acela! Se pare ca limbajul mainilor este mai potrivit si mai penetrant in astfel de situatii-limita. Exista in acest sens marturia Mitropolitului Antonie al Surojului. La patul unui bolnav: „Sa stiti sa ramaneti in tacere. Sa inceteze vorbaria, lasand locul unei taceri profunde, atente, pline de o calda purtare de grija. Nu e deloc usor sa inveti sa pastrezi tacerea. Luati loc, luati mana bolnavului si spuneti linistit: «imi pare bine ca sunt cu tine...» Apoi pastrati un moment de tacere. Sa fim prezenti fara a vantura o multime de cuvinte nesemnificative sau de emotii superficiale.

Fie ca vizita voastra sa-i aduca bolnavului bucurie si convingerea ca si pe voi va bucura aceasta!" De spus la capataiul unui muribund: „Voi ramane langa tine. La inceput vom discuta, tu imi vei vorbi despre satul tau, imi vei da adresa femeii tale - dupa moartea ta ii voi scrie si, daca va fi posibil, o voi vizita atunci cand razboiul se va sfarsi. Apoi tu vei incepe sa te simti slabit si nu vei mai fi in stare sa vorbesti, dar vei putea sa ma privesti. Iti voi lua apoi mana. La inceput vei tine ochii deschisi si ma vei vedea, apoi ii vei inchide si nu ma vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea sa-i deschizi, dar imi vei simti mana in mana ta sau mana ta in a mea. Incetul cu incetul te vei indeparta. Imi voi da seama de asta si, la intervale repetate de timp, iti voi strange mana ca sa simti ca nu am plecat si ca sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai raspunde la strangerea mainii mele pentru ca nu vei mai fi aici. Mana ta ma va slabisi voi sti atunci ca ai plecat. Iar tu vei sti ca pana in ultima clipa nu ai fost singura.

Mi-a vorbit despre binefacerile acestui gest direct, aproape singurul posibil la sfarsit, Andreea Bandoiu, mult jertfelnica directoare a hospice-ului „Sfanta Irina", de la Voluntari, care are de-a face, zi de zi, numai cu bolnavi in stadiu terminal: „Si daca ne uitam putin in istoria noastra si in anumite carti, sunt cuvinte care spun ca oratoria ta trebuie sa fie oratoria faptei. Tu marturisesti prin fapta ta, prin gestul pe care il faci la patul bolnavului. [...] Prin exemplul tau personal. Felul in care eu ma duc si il tin de mana... Sunt situatii in care chiar nu e nevoie sa spui nimic. Orice cuvant e de prisos. O strangere de mana, un zambet pot sa cantareasca mai mult.." Cu o astfel de strangere de mana finala m-am despartit eu de Parintele Dumitru Staniloae, aflat pe patul sau de suferinta de la Spitalul Fundeni.

Cateodata, tii mai prelung mana celuilalt intre ale tale, spre a-ti arata mai apasat compasiunea si incurajarea sau spre a-ti marturisi dragul si simpatia. Tinerea de mana este mai greu de folosit ca gest simplu amical, deoarece presupune un anume tip de mare intimitate, o tandrete care nu se potriveste oricand si oricum. Dintre gesturile fizice de iubire, tinerea de mana este unul dintre cele mai decente, reprezinta atingerea cea mai curata, intaritoare, protectoare, pentru ca pastreaza o anumita proximitate justa a trupurilor, o departare care apropie si mai tare. Intr-o astfel de situare esti mai ferit de pacate, inclusiv de cele cu gandul.

Cand unul dintre cei doi este mai puternic, fie si numai aparent, tinerea de mana inseamna purtare (de mana), inseamna si ducere (de mana). Totdeauna este insotire de bunavoie, impreuna-pornire la drum in aceeasi directie, asumata, in vederea atingerii unei inalte tinte comune. Mai mult chiar, in cazul iubitilor, impreuna-alergare libera si bucuroasa, spre deosebire de imbratisare, de pilda, care impune o oprire, o fixare intr-un loc. O imbratisare este mai fulguranta, mai repede trecatoare decat tinerea de mana. Tinerea de mana arata o anumita daruire de sine, sufleteasca indeosebi. Cei doi devin prin mainile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunica intre doua fiinte, ori de ce fel ar fi aceasta iubire: eros, philia, storge sau agape. Desi pare fragila, este o legatura extrem de puternica, foarte greu de distrus in momentul exprimarii ei. Nimeni nu poate interveni intre cei doi, fara numai Dumnezeu cu harul Sau, ca sa adauge. Oricum, tinere de mana inseamna si sustinere, sustinere, tinere de inimi sus, cum suntem chemati si indemnati la Sfanta Liturghie, inainte ca Hristos sa pogoare minunat in Sfanta Euharistie.

Dar iata si gestul suprem al luarii de mana! In scena iconografica ortodoxa a invierii, Adam si Eva sunt trasi de mana din iad de Hristos. El le da o mana de ajutor, o mana salvatoare (= mantuitoare). Noi suntem chemati ca, in prelungirea gestului Sau, destinat fiecaruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul nepasarii (= nepatimirii) noastre, sa incercam, pe cat cu putinta, sa intindem o mana de ajutor celor cu care ne este dat sa ne intalnim si sa ne insotim pe parcursul acestei vietii complicate. Sa ne tinem de mana intru curata si inflacarata iubire, prindere de curaj, intarire in nadejde!

Costion Nicolescu

Extras din lucrarea "Carte pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca", Ed. Sophia





Sursa:https://www.crestinortodox.ro/editor...na-144100.html