Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Rilke Scrisori către un tnăr poet

  1. #1
    Senior Member
    Data nscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    20.373

    Rilke Scrisori către un tnăr poet


    Rilke – Scrisori către un tnăr poet





    Era n toamna trzie a anului 1902.
    Mă aflam sub castanii seculari ai parcului Academiei Militare din Wiena-Neustadt. Citeam. Eram așa de adncit n lectură nct abia am băgat de seamă că nvățatul și bunul Horacek, preot al Academiei, singurul dintre profesorii noștri care un era ofițer, s-a așezat lngă mine. Mi-a luat cartea din mnă, s-a uitat pe copertă și, dnd din cap, m-a ntrebat gnditor: „Poezii de Rainer Maria Rilke?” A răsfoit apoi cartea ici și colo, citind n treacăt cteva versuri, s-a uitat gnditor n zare și, cu un gest de consimțire, spuse, n sfrșit: „Așadar, elev
    ul Ren Rilke a devenit poet”. Și am aflat atunci despre băiatul slab și palid, pe care părinții l trimiseră la 15 ani la Școala Militară Superioară din Sankt-Plten pentru ca mai trziu să se facă ofițer. Pe vremea aceea Horacek se afla acolo n calitate de preot al instituției și și aducea bine aminte de fostul elev. l descria ca pe un tnăr tăcut, serios, foarte dotat, căruia i plăcea să stea deoparte. A ndurat cu răbdare disciplina vieții de internat, iar după patru ani a trecut mpreună cu ceilalți la școala Militară Superioară din Mhrisch-Weisskirchen.
    Acolo nsă, a fost socotit slab din pricina constituției sale fizice și părinții lui l-au luat de la școală, lăsndu-l să nvețe acasă, la Praga. De aici nainte Horacek nu mai cunoștea drumul vieții lui.

    După toate acestea este ușor de nțeles că am hotărt n același ceas chiar să-i trimit lui Rainer Maria Rilke ncercările mele poetice și să-l rog să-mi spună ce crede despre ele. Nu mplinisem ncă douăzeci de ani, mă aflam pe pragul unei cariere care mi se părea exact contrarie indicațiilor mele și nădăjduiam să fiu nțeles măcar de poetul cărții „Mir zu Feier”, dacă cineva vreodată ar fi putut să mă nțeleagă.
    Și, fără să o fi vrut cu tot dinadinsul, am trimis odată cu versurile mele o scrisoare n care m-am mărturisit așa de sincer, așa fără de rezerve cum nu o făcusem niciodată și n-am mai făcut-o de atunci nimănui.

    Au trecut multe săptămni pnă a venit răspunsul. Plicul albastru, ștampilat la Paris, atrna greu. Avea același scris cu trăsături clare, frumoase, sigure ca cel din toată scrisoarea.
    De atunci a nceput schimbul regulat de scrisori cu Rainer Maria Rilke, care a durat pnă la 1908, cnd s-a rărit, fiindcă viața mă purtase pe tărmuri de care voise să mă ferească grija caldă, vie, plină de duioșie a poetului.
    Dar nu acesta este esențialul.

    Esențialul sunt aceste zece scrisori, care urmează aici, esențiale pentru cunoașterea lumii n care a trăit și a creat Rainer Maria Rilke. Scrisorile acestea sunt esențiale pentru mulți tineri, pentru cei mulți care cresc și se fac oameni, azi și mine… Și cnd vorbește un om mare, unic, cei mici trebuie să tacă.
    Berlin, iunie 1929





    Paris, 17 februarie 1903
    Mult stimate domn,
    Acum cteva zile am primit scrisoarea dumitale. ți mulțumesc pentru ncrederea ce mi-o arăți. Iată tot ce pot să fac. Nu pot să pătrund n natura artei dumitale, căci orice preocupare critică mi este străină. De altfel, nimic mai rău dect critica pentru a te apropia de o operă de artă, ea nu duce dect la nențelegeri, mai mult sau mai puțin fericite. Nu orice poate fi cuprins n cuvnt, nu despre totul se poate vorbi, așa cum de foarte multe ori am putea să o credem, sunt ntmplări care rămn fără grai, ele se petrec pe un tărm n care cuvntul nu a pătruns niciodată.
    Iar despre operele de artă este cel mai greu de vorbit, ele sunt existențe tainice, a căror viață veșnică trăiește alături de viața noastră trecătoare.
    Aș mai adăuga doar că versurile dumitale, deși nu au un caracter al lor propriu, poartă totuși n ele un germene tăcut și ascuns de personalitate.
    Am simtit-o lămurit n ultima dumitale poezie: „Sufletul meu”. Ceva deosebit și caută aici chip, realizare.
    Iar n frumoasa poezie „Către Leopardi” crește parcă o nrudire cu acest puternic, cu acest singuratic.
    Totuși, poeziile dumitale n-au ncă valoare n sine, neatrnare, nici cea din urmă, nici aceea către Leopardi. Scrisoarea care le-a ntovărășit mi-a lămurit parte din lipsurile pe care le simțisem citindu-le, fără nsă să le pot da vreun nume.
    ntrebi dacă versurile tale sunt bune. Mă ntrebi pe mine. Ai ntrebat și pe alții. Le trimeți revistelor. Le asemuiești cu altele și te neliniștești cnd unele redacții le resping. De acum ncolo (fiindcă mi-ai dat voie să te sfătuiesc) te rog, renunță la toate acestea. Cauți n afara dumitale și tocmai de asta ar trebui să te ferești cel mai tare acum. Nimeni nu te poate sfătui și ajuta. Nimeni. Nu ai dect o singură cale. Adncește-te n dumneata. Caută ndemnul care te face să scrii, cercetează dacă are rădăcini n adncul inimii, mărturisește-ți: ai muri dacă ai fi oprit din a scrie? ntreabă-te, mai nti, n ceasul cel mai tainic al nopții: trebuie să scriu? Caută n dumneata răspunsul cel mai adnc. Dacă ți vei zice „da” și dacă poți nfrunta aspra ntrebare cu un puternic și firesc „trebuie”, atunci clădește-ți viața după această nevoie; viața dumitale, pnă n cele mai mărunte și mai nensemnate ceasuri, trebuie să fie ntruchiparea și mărturia acestui ndemn. Dacă e așa, apropie-te de natură, ncearcă să spui, cum ar fi spus-o primul om, tot ce vezi, ce trăiești, ce iubești și ce pierzi. Nu scrie poezii de dragoste, nlătură pentru nceput temele prea ntrebuințate, prea obișnuite, sunt cele mai grele – trebuie o putere prea mare, mplinită, ca să poți da ceva al tău pe un tărm n care sunt nenumărate tradiții, adeseori strălucite. De aceea, fugi de subiectele mari, generale, ndreaptă-te către cele mărunte, de fiecare zi, povestește-ți tristețea și dorințele, gndurile trecătoare și credința n frumos; spune-le cu adncă, liniștită și smerită sinceritate și folosește pentru aceasta lucrurile din jur, chipurile visurilor, amintirile. Dacă viața de toate zilele ți se pare săracă nu o nvinovăți, ci nvinovățește-te pe dumneata că nu ești destul de poet să-i descoperi comorile. Pentru un creator nimic nu este sărac, nici un loc nu este sterp sau nensemnat. Și chiar dacă te-ai afla ntr-o nchisoare, ale cărei ziduri ar nnăbuși orice zgomot din lume, nu-ți rămne oare copilăria, această scumpă, regească bogăție, această comoară de amintiri? Pe ea ascult-o. Caută să redeștepți impresiile cufundate n trecutul ei ndepărtat; personalitatea dumitale se va ntări, singurătatea se va lărgi și-ți va fi adăpost tainic; zgomotul lumii va trece fără s-o atingă. Și dacă din această ntoarcere spre adnc, din această coborre n propria dumitale lume, se vor naște versuri, nu te mai gndi să ntrebi pe alții dacă sunt bune. Nu vei mai ncerca să interesezi revistele, ci vei recunoaște n acele versuri un bun al dumitale, drag și firesc, ele vor fi asemenea unui glas al vieții dumitale. O operă de artă este bună cnd s-a născut dintr-o necesitate. Originea ei nsăși o ndreptățește și nimic altceva. De aceea, mult stimate dom, nu-ți dau dect acest sfat: coboară n dumneata și cercetează adncul din care ți izvorăște viața, acolo vei găsi răspunsul la ntrebarea dacă trebuie să creezi. Primește ecoul așa cum va fi, nu te ndoi de el. mbrățișează-ți atunci soarta și poart-o cu toată povara și măreția ei, fără să cauți altă răsplată. Un creator trebuie să fie o lume pentru el nsuși să găsească totul n el și n natura de care s-a legat.

    Poate că, după asemenea adncire n dumneata, va trebui să renunți la a mai scrie poezii (este ndeajuns, după mine, să simți că poți trăi fără să scrii, pentru ca să nu-ți mai fie ngăduit s-o faci). Chiar și atunci, adncirea pe care ți-o cer nu va fi fost zadarnică. Viața dumitale și va găsi de aici ncolo căi proprii; ți le doresc mai mult dect pot s-o spun, bune, fericite și largi.
    Ce pot să adaug? Cred că am spus tot ce am vrut să-ți mpărtășesc; te sfătuiesc doar să crești serios și liniștit, n legea dumitale; nimic nu-ți poate tulbura mai puternic evoluția dect să privești n afară și să aștepți de acolo răspunsuri pe care nu ți le poate da dect simțămntul dumitale, n ceasul cel mai tainic.
    Mi-a făcut plăcere să găsesc n scrisoarea dumitale numele profesorului Horacek. Am pentru acest blnd nvățat mult respect și o veche recunoștință. Vrei să i-o spui? mi face plăcere să știu că se gndește la mine și i mulțumesc.
    ți timit napoi versurile pe care mi le-ai ncredințat prietenește. ți mulțumesc ncă o dată pentru ntrebări și pentru sincera dumitale ncredere, de care, n răspunsul meu, scris ct am putut mai bine, am ncercat să fiu mai demn dect este, n realitate, un om pe care nu l cunoști.
    Cu devotament și simpatie,

    Rainer Maria Rilke





    Viareggio, lngă Pisa (Italia)
    5 aprilie 1903

    Iartă-mă, iubite domn, că nu mi-am amintit dect azi, cu recunoștință, de scrisoarea dumitale din 24 ianuarie. Am fost tot timpul suferind, nu propriu-zis bolnav, dar cuprins, din pricina gripei, de o oboseală care mă mpiedica să lucrez.
    n sfrșit, văznd că nu mă ndrept, am plecat spre această mare de miazăzi, care mi-a ajutat și altă dată. Dar nu sunt ncă sănătos; mi-e greu să scriu, de aceea primește, te rog, aceste rnduri ca pe o mărturie pentru mult mai mult.

    Trebuie să știi că scrisorile tale mi fac ntotdeauna mare plăcere; ți cer ngăduință pentru răspunsul meu, ce poate te va lăsa adeseori cu minile goale. Dar tocmai pentru lucrurile cele mai adnci, mai nsemnate, suntem nespus de singuri; pentru ca un om să izbndească măcar o singură dată n a-l ajuta și a-l sfătui pe altul trebuie să se ntmple multe, să se mplinească multe, să se ntlnească o ntreagă constelație de evenimente.
    Azi aș vrea să-ți vorbesc numai de două lucruri.
    Despre ironie: nu te lăsa stăpnit de ea, mai ales dacă nu creezi. n clipele creatoare ncearcă să o folosești ca pe ncă un mijloc de a cuprinde viața. ntrebuintață curat și ironia este curată, nu trebuie să-ți fie rușine de ea. Cnd simți că te deprinzi prea tare cu ea și dacă ți-e teamă că te nveți prea mult cu ea, atunci ndreaptă-te către lucruri mari și grave, față de care ionia rămne mică și fără sprijin. Pătrunde n miezul lucrurilor; ironia nu coboară niciodată pnă acolo, iar cnd ajungi la hotarul măreției caută să vezi dacă acest mod de a vedea lumea vine dintr-o nevoie a ființei dumitale. Căci, sub nrurirea lucrurilor grave, ori se va ndepărta de dumneata (dacă nu se află dect ntmplător acolo), ori, (dacă-ți este nnăscută și ține de ființa dumitale), se va făuri ea nsăși unealtă de preț și-și va lua locul n rndul mijloacelor cu care vei putea să-ți croiești arta.
    Și aș vrea să-ți mai spun azi că, din toate cărțile mele, puține sunt cele de care nu mă pot lipsi și două mi sunt ntotdeauna la ndemnă, le am și aici: Biblia și cărțile marelui poet danez Jens Peter Jacobsen. i cunoști opera? Ți-o poți ușor procura. O parte a apărut – foarte bine tradusă – n biblioteca „Reclams Universal Bibliothek”. Ia volumul „Șase nuvele” de V.P. Jcobsen și romanul său „Niels Lyhne” și ncepe cu nuvela ntia, care se numește „Mogens”. Vei cunoaște o lume ntreagă: fericirea, bogăția, măreția de necuprins a unei lumi. Trăiește ctva timp aceste cărți, nvață din ele ceea ce crezi dumneata că trebuie să fie nvățat și, mai cu seamă, iubește-le. Această dragoste ți va fi nmiit ntoarsă și sunt ncredințat că oricare ți va fi viața, ea va pătrunde, prin urzeala devenirii dumitale, ca un fir esențial printre toate firele ncercărilor, tristeților și bucuriilor dumitale.
    Dacă ar trebui să spun cine m-a nvățat ceva despre ființa creației, despre adncul și veșnicia ei, aș putea să pomenesc doar două nume: cel al lui Jacobsen, marele poet, și cel al lui Auguste Rodin, sculptorul fără pereche ntre toți artiștii de azi.
    mplinească-se totul n drumul dumitale.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke





    Viareggio, lngă Pisa (Italia)
    23 aprilie 1903

    Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o de Paști, iubite și stimate domn, mi-a făcut mare plăcere, mi-a povestit multe lucruri despre dumneata, iar felul cum mi vorbești despre arta mare a lui Jacobsen mi dovedește că nu m-am nșelat cnd ți-am ndreptat viața și toate ntrebările ei către această comoară.
    Acum vei nțelege „Niels Lyhne”, o carte a minunilor și a adncului: cu ct o citești mai mult, cu att mai mult se pare că afli n ea totul, mireasma cea mai fină a vieții și gustul plin al celor mai bogate roade ale ei. Nu este nimic n această carte care să nu fie nțeles, cuprins, trăit și care să nu poată fi regăsit n ecoul amintirii; nici o ntmplare n-a rămas nensemnată, cea mai măruntă se desfășoară ca o soartă și soarta nsăși, ca o țesătură largă și minunată, n care orice fir purtat de o mnă nesfrșit de blndă este așezat lngă un altul, ținut și purtat de multe alte sute. Vei cunoaște marea fericire de a citi pentru ntia dată această carte și vei păși ca n vis, din surprindere n surprindere. Și mai trziu vei rămne drumeț mirat, de-a lungul acestor pagini; ele nu pierd nimic din puterea lor vrăjită, din farmecul de basm cu care zguduie pe cititor la prima ntlnire.
    De fiecare dată te bucuri mai mult, ești mai recunoscător acestor pagini care te fac mai bun și mai simplu, ți adncesc credința n viață, te fac mai fericit, mai mare.

    Citește mai trziu minunata carte a soartei și dorurilor Mariei Grubbe, scrisorile lui Jacobsen, jurnalul lui, fragmente și apoi versurile, care – deși sunt slab traduse – trăiesc ntr-o infinitate de armonii. Te sfătuiesc să cumperi, dacă ai ocazia, ediția completă a operelor lui Jacobsen, n care le vei găsi pe toate. A apărut n trei volume, bine traduse, n ediția Eugen Diederichs la Leipzig și, dacă mi aduc bine aminte, volumul nu costă dect 5-6 mărci.
    n ceea ce privește volumul „Aici ar trebui să fie trandafirii” (operă de o mare sensibilitate și expresie) mpărtășesc părerea ta mpotriva celor spuse de autorul introducerii. Iată ce te rog: citește ct mai puțin lucrări de critică estetică; ele sunt fie produse ale spiritului de partizan, mpietrite și fără sens, n asprimea lor lipsită de viață, fie ndemnatice jocuri de cuvinte, care scot nvingătoare azi o părere, iar mine cu totul alta. Operele de artă poartă n ele o singurătate nesfrșită; iar critica ți le nstrăinează și mai mult. Numai prin dragoste le poți trăi și păstra, numai dragostea rămne dreaptă față de ele. mpotriva tuturor analizelor, dărilor de seamă, introducerilor ndreptățește-ți ntotdeauna simțămntul dumitale. Chiar dacă ai greși, evoluția firească a vieții tale interioare te va duce, ncet, ncet, către altă cunoaștere. Fii stăpn pe dezvoltarea liniștită și nestnjenită a judecății dumitale, care, ca orice progres, trebuie să vină din adncul ființei și să nu sufere nicio sforțare, nici o grabă. Ca să naști trebuie să porți sarcina. Lasă fiecare impresie, fiecare germene de simțămnt să se coacă n ntuneric, n ceea ce nu s-a putut ncă spune, n neștiut, lasă-l să crească n ținuturi ntotdeauna nchise nțelegerii. Așteaptă cu smerenie și răbdare ceasul cnd va răsări o lumină nouă. Numai așa trăiesc arta cei care o nțeleg și cei care o creează. Pentru creator timpul nu este măsură, un an n-are nici o nsemnătate, zece ani nu sunt nimic. Să nu faci socoteli, ci să crești ca un pom care nu-și grăbește seva și nfruntă, plin de ncredere, vnturile puternice de primavară, fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu vie: asta nseamnă să fii artist. Și totuși, vara vine, dar numai pentru cei ce știu să aștepte, răbdători și liniștiți, ca și cnd ar avea naintea lor o veșnicie. Cu prețul unei binecuvntate suferinți, nvăț zilnic că răbdarea este totul.
    Vorbești despre Richard Dehmel. Cnd i citesc cărțile (și chiar cnd e vorba despre el nsuși, căci l cunosc puțin) oricnd descopăr o pagină frumoasă, mă tem că pagina următoare i va distruge ntreg efectul și va schimba ceea ce este ncntător n ceva infam. L-ai caracterizat destul de bine prin cuvintele: „a trăi și a crea n rut”. Și, ntr-adevăr, viața creatoare este foarte aproape de cea sexuală, de plăcerea și de durerea ei, amndouă nefiind dect chipuri ale uneia și aceleiași nevoi, ale uneia și aceleiași bucurii. Și dacă n loc de „rut” s-ar putea spune „sex”, n nțelesul său cel mai curat, mai nalt și mai larg, liber de interpretarea strmtă a oamenilor, arta lui Dehmel ar fi mare și puternică. Are n ea multă poezie, e tare ca un instinct; are un ritm propriu, sălbatec, ca un vulcan care izbucnește ca din stncă.
    Se pare, nsă, că această putere poetică nu este ntotdeauna veritabilă, e cteodată afectare (iată una din cele mai grele ncercări ale poetului; el nu trebuie să-și dea seama de darurile lui cele mai bogate și nici măcar nu trebuie să le bănuiască, altfel riscă să le lipsească de prospețimea și de puritatea lor). Cnd puterea care-i străbate ființa ntlnește sexualitatea, ea nu găsește n Dehmel un om destul de pur. Lumea dragostei lui nu e destul de coaptă, nici destul de curată și de omenească, ci este doar instinct bărbătesc, pornire, beție, ngrijorare, o lume ncărcată de vechile prejudecăți, prin care bărbatul a desfigurat dragostea. Fiindcă iubește nnumai ca bărbat, și nu ca om, de aceea are ceva strmt n el, sălbatec, trecător, plin de ură, aș spune o „ne-veșnicie”, care-i coboară arta, făcndu-l echivoc și ndoielnic. O astfel de artă nu rămne fără pată; poartă semnul clipei și al patimei. Va rămne puțin din ea (dar nu se ntmplă același lucru cu tot ce este artă). Totuși, te bucuri de ea, numai să nu te rătăcești și să devii un ucenic al acestei lumi a lui Dehmel, plină de griji, de adultere și de neornduială, o lume care rămne departe de adevărata soartă, aceea care pricinuiește mai multă suferință dect dramele trecătoare și este prilej de a fi puternic și de a ține piept veșniciei.

    n sfrșit, n ce privește cărțile mele, aș fi vrut să și le trimit pe toate cele care ar putea să-ți facă plăcere. Dar sunt foarte sărac și, cărțile mele, odată apărute, nu mai sunt ale mele, nici nu pot să le cumpăr și să le dăruiesc – așa cum aș dori de attea ori – celor care le vor binele.
    De aceea ți scriu titlurile (și editura) cărților apărute n urmă (n total am publicat 12 sau 13) și ți las n grijă să le comanzi cnd vei putea.
    mi face plăcere să-mi știu cărțile la dumneata.

    Rămi cu bine.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke





    Worpswede lngă Bremen

    16 iulie 1903

    Suferind și obosit, am părăsit acum vreo zece zile Parisul și am plecat spre marea cmpie nordică. Aștept sănătate de la liniștea și de la largul cerului ei.
    Dar am dat aici peste o ploaie nentreruptă, care abia azi pare să se domolească puțin, dezrobind cmpia tulbure și frămntată. Mă folosesc de această clipă de senin ca să-ți trimit salutări.

    Scumpe domnule Kappus: am lăsat scrisoarea dumitale multă vreme fără răspuns nu pentru că aș fi uitat-o, dimpotrivă, ea este una dintre acelea pe care le recitești ntotdeauna și te-am regăsit n ea ca și cum ai fi fost foarte aproape. E scrisoarea din 2 mai, ți aduci desigur aminte de ea. Citind-o acum, n liniștea cea mare a acestor depărtări, sunt mișcat de frumoasa dumitale neliniște n cele ce privește viața , chiar mai mult dect la Paris, unde totul răsună altfel, se pierde n zgomotul asurzitor care cutremură lucrurile. Aici, n inima unei țări puternice, peste care bat vnturile mărilor, simt că nu este nimeni, nicăieri care să-ți poată răspunde la acele ntrebări și simțăminte care, n adncul lor, au o viață a lor. Nici cei mai buni nu pot fi de ajutor atunci cnd cuvintele ne ndrumă către ceva att de gingaș; acestea toate tac și nu se pot spune. Cred, totuși, că vei găsi dezlegare dacă te oprești la lucruri asemănătoare celor ce-mi odihnesc acum privirea. Dacă rămi n natură, n simplitatea și smerenia ei, n tot ceea ce este mic și aproape nu se bagă de seamă și care, pe neașteptate, poate crește nesfrșit de mare, nemărginit; dacă iubești tot ce e smerit și dacă – ca un ucenic – cauți să cștigi ncrederea a ceea ce pare umil: atunci totul ți va fi mai ușor, mai nchegat și mai armonic, mai plin de pace, poate nu datorită minții dumitale, care, mirată, rămne n urmă, ci prin cunoașterea dumitale cea mai tainică și prin nțelegerea cea mai adncă, care se va trezi și care va ști. Ești așa de tnăr, așa de ncepător n toate, te rog, din suflet, ai răbdare pentru tot ce nu este dezlegat ncă n inima dumitale, ncearcă să iubești chiar ntrebările, ca și cum ar fi camere zăvorte sau cărți scrise ntr-o limbă străină. Nu căuta răspunsuri care nu-ți pot fi date acum, fiindcă nu ai putea să le trăiești. Căci trebuie să trăiești totul. Acum trăiește ntrebările. Poate că trăindu-le acum, vei trăi mai trziu, pe nesimțite, și răspunsul. Porți n domnia ta darul de a crea, unul dintre cele mai curate și fericite rostuiri de viață. Crește-te pe această cale, dar mai ales ai ncredere n ce va să vie, iar dacă acest dar izvorăște dintr-o chemare a ființei dumitale, dintr-o nevoie adncă, atunci ia-l asupră-ți și nimic să nu-ți repugne. Calea vieții trupești este grea, dar trebuie să purtăm tocmai ceea ce este greu. Și tot ce este serios este greu. Numai să vrei s-o recunoști. Dacă prin dumneata nsuți, prin darurile pe care le ai, prin natura și experiența copilăriei, prin propria dumitale putere, ajungi să creezi o legătură ntre dumneata și trupul dumitale, o legătură eliberată de orice convenție și modă, atunci să nu-ți fie teamă că te pierzi sau că ai fi nedemn de cel mai scump dar pe care l ai.
    Plăcerea trupului face parte din viața simțurilor și este aidoma unei priviri curate sau gustului unui fruct bun, o mare și nesfrșită experiență, o cunoaștere a lumii ntregi, este plinătatea și strălucirea cunoașterii. Răul nu stă n faptul că o primim, ci n faptul că cei mai mulți o trăiesc greșit, socotind-o doar un excitant, o distracție n clipele de oboseală ale vieții, o concentrare către culmi. Oamenii au făcut și din mncare altceva: nevoie pe de o parte, prisos pe de alta, tulburnd astfel limpezimea acestei nevoi, după cum au tulburat toate nevoile adnci și simple prin care viața se rennoiește. Dar fiecare le poate rennoi și limpezi pentru el nsuși (dacă nu orișicine, n orice caz omul singuratic). El poate să-și aducă aminte că orice frumusețe, a plantelor sau a animalelor, este chipul liniștit și trainic al dragostei și al dorinței; el poate să vadă animale și plante mpreunndu-se, nmulțindu-se și crescnd, cu răbdare și supunere, nu pentru a urma legea plăcerii sau a suferinței, ci o lege mai mare dect suferința și plăcerea, mai puternică dect voința și opunerea. O, dacă ar primi Omul toată această taină, de care lumea e plină pnă n cele mai mărunte lucruri, cu mai multă smerenie, de ar purta-o mai serios! Dacă ar fi respectuos față de propria-i fecunditate, care nu-i dect una, fie ea spirituală sau trupească! Creația spirituală vine din cea a trupului, ea este una și aceeași ființă; creația spirituală este numai reproducerea mai tainică, mai entuziastă, mai veșnică a creației trupești. Gndul de a fi creator, simțămntul că poți naște, că poți făuri chip, nu nseamnă nimic fără acceptarea, de mii de ori repetată de către lucruri și animale. Iar plăcerea unei asemenea puteri este frumoasă și bogată numai fiindcă i-au dăruit bogăție moștenirea conceperii și nașterii a milioane de ființe. ntr-un singur gnd creator trăiesc mii de nopți de dragoste uitate; ele i dăruiesc măreția. Cei care se mpreunează n noapte, legănați n voluptate, mplinesc ceva grav, adună lucruri dulci, adnci și puternice pentru cntecul vreunui viitor poet, care, ridicndu-se, va spune bucurii de nespus. Toți aceștia cheamă viitorul și, chiar dacă greșesc cuprinzndu-se orbește, viitorul totuși vine, un om nou se ridică și, din adncul ntmplării care pare să se ncheie aici, se trezește legea prin care orice germene puternic și croiește drum către viață. Nu te lăsa nșelat de aparențe. n adnc, totul este lege. Iar pentru cei care nu știu să trăiască această taină (și sunt foarte mulți), taina se pierde, nsă numai pentru ei, căci ei o trec totuși mai departe, fără să o știe, ca pe o scrisoare nchisă. Nu te lăsa rătăcit de infinitatea cazurilor, de mulțimea cuvintelor. Poate că peste tot domnește o maternitate, asemenea unui dor al tuturor. Fumusețea unei fete tinere, care, după cum spui att de frumos, „n-a dat ncă nimic”,este maternitate care se presimte și se pregătește, dorește și se teme. Frumusețea mamei este maternitate care servește, iar la bătrnețe este o mare amintire. Și n bărbat este maternitate fizică și morală, a concepte este pentru el un fel de a naște, iar nașterea nseamnă creația plinătății simțămntului său adnc. Sexele sunt poate mai nrudite dect s-ar crede, iar marea nnoire a lumii va consta, probabil, din aceea că bărbatul și femeia, eliberați de rătăciri și greutăți, nu se vor mai căuta ca două contrarii, ci ca frați, ca vecini, și se vor uni ca oameni, pentru a purta mpreună, serios și cu răbdare, povara trupului care le-a fost hărăzit.

    Dar ceeea ce odată, ntr-un trziu, va fi cu putință pentru cei mulți, omul singuratic poate să pregătească de pe acum, să clădească cu minile lui, care se nșeală mai puțin. De aceea, dragul meu, iubește-ți singurătatea și poartă-i durerea ce ți-o ursește, cu vaiet mpăcat. Spui că cei din jur ți sunt străini: asta nseamnă că n jurul dumitale se face loc larg. Dacă tot ce este aproape ți se pare departe, nseamnă că locul tău este deja foarte larg și ajunge la stele; bucură-te să crești si să naintezi pe un drum pe care, desigur, nu poți lua pe nimeni. Fii bun cu cei care rămn n urmă, sigur pe dumneata și liniștit n fața lor. Nu-i chinui cu ndoielile dumitale, nu-i speria cu credința sau cu bucuria dumitale, pe care ei nu le pot nțelege. Caută să te apropii de ei firesc și cinstit. Găsește o trăire simplă și adevărată pe care o au și ei, una care să rămnă aceeași, chiar și atunci cnd dumneata te vei schimba iar și iar. Atunci cnd i vezi, iubește n ei viața sub un alt chip, care nu este al dumitale, și fii ngăduitor cu cei care, din pricina vrstei, se tem de singurătatea căreia tu i te dăruiești cu atta ncredere. Ferește-te să hrănești veșnica dramă dintre părinți și copii; ea roade așa de mult puterea copiilor și frnge dragostea celor bătrni, care nu au nevoie să nțeleagă pentru ca să poată să lucreze și să ncălzească. Nu le cere sfaturi. Nu cere să fii nțeles de ei; dar să crezi ntr-o dragoste care ți-e păstrată ca un bun moștenit și fii sigur că această dragoste poartă n ea atta putere și binecuvntare nct să te poată nsoți orict de departe vei merge.
    E bine să-ți croiești o meserie care să te facă neatrnat și care să te dăruiască, n ntregime și n orice chip, dumitale. Așteaptă cu răbdare să vezi dacă viața dumitale cea mai adncă se simte strmtorată de meseria pe care o ai. Meseria poate să fie grea și plină de cerinți, căci este mpovărată de convențional și nu lasă loc personalității. Dar singurătatea, chiar și n aceste mprejurări străine de dumneata, ți va fi sprijin și cămin și din ea ți vei găsi căile pe care le ai de urmat.
    Urările mele sunt cu dumneata și ncrederea mea de asemenea.
    Al dumitale

    Rainer Maria Rilke





    Roma, 29 octombrie 1903

    Scumpe domn,
    Am primit scrisoarea dumitale din 29 august la Florența și abia acum – după 2 luni – ți răspund. Iartă-mi ntrzierea, dar nu-mi place să scriu pe drum. Ca să scriu mi trebuie mai mult dect materialul necesar. mi trebuie liniște, singurătate și un ceas prielnic.
    Am ajuns la Roma acum cu aproape 6 săptămni, cnd orașul era ncă gol, ncins și zbuciumat; toate acestea și greutatea instalării au făcut ca zbuciumul din jur să pară fără sfrșit, iar locul străin n care ne aflam să ne apese cu toată povara dorului de țară. Cnd nu o cunoști ncă, Roma te cufundă – n primele zile – ntr-o tristețe apăsătoare datorită atmosferei tulburi, fără viață, pe care o respiră muzeele, datorită culturilor dezgropate și păstrate srguincios (din care se hrănește un prezent mediocru), din pricină că li se dă o prea mare importanță acestor lucruri deformate, care se descompun, susținute de filologi și nvățați, care sunt apoi imitați de vizitatori obișnuiți ai Italiei. Toate lucrurile acestea, rămase aici din ntmplare, sunt ale unei alte vremi și ale unei vieți care nu este și nu trebuie să fie a noastră. n sfrșit, după săptămni de zilnică apăsare, te regăsești, poate ncă puțin aiurit, și ți spui: nu, nu-i mai multă frumusețe aici dect n altă parte, iar toate aceste opere dinaintea cărora se nchină generații după generații, opere reparate și refăcute cu mini de lucrător, n-au nsemnătate, nu sunt nimic, n-au inimă și nici valoare; dar și aici este multă frumusețe, pentru că multă frumusețe se află pretutindeni. Ape veșnic vii trec prin vechile apeducte spre marele oraș, saltă n nenumărate piețe, n cupe largi de piatră albă, se răspndesc n bazine mari și adnci, șoptesc ziua și nalță șoapta lor nopții, care aici este măreață și naltă, mblnzită de mngierea vntului. Aici sunt grădini, alei de neuitat și trepte gndite de Michelangelo, trepte clădite după chipul apelor ce cad, n mișcare largă, fiecare treaptă născndu-se din alta, ca un val din alt val. După asemenea trăiri, te reculegi, trebuie să te regăsești pe tine n mijlocul mulțimii care năvălește, vorbind și iar vorbind (așa de mult vorbește!) și nveți, ncet, să recunoști puținele lucruri n care s-a păstrat veșnicia, veșnicia pe care trebuie să o iubim și singurătatea din care putem să ne mpărtășim n tăcere.
    Locuiesc ncă n oraș, pe Capitoliu, nu departe de cea mai frumoasă statuie ecvestră pe care ne-a lăsat-o arta romană: statuia lui Marc Aureliu. Dar peste cteva săptămni mă voi muta ntr-o casă simplă și liniștită, ntr-un vechi „Altan” pierdut n fundul unui mare parc, ferit de zgomotul și mbierile orașului. Voi rămne acolo toată iarna, ca să mă bucur de liniștea cea mare, de la care aștept darul ceasurilor bune și bogate.
    De acolo – unde voi fi mai la mine acasă – ți voi scrie mai mult și voi reveni asupra ultimei dumitale scrisori. Azi trebuie să-ți spun (ar fi trebuit s-o fac mai demult), că nu am primit lucrarea pe care mi-ai anunțat-o, care cuprinde mai multe din scrierile dumitale. Nu cumva ți-a fost reexpediată de la Worpswede (pentru că nu se pot retrimite pachete n străinătate)? Aș dori să fie așa și să mi-o confirmi. Nădăjduiesc că nu s-a rătăcit nimic – cu poșta italiană te poți ntotdeauna teme de acest lucru. Aș fi primit cu plăcere această carte, ca tot ce vine de la dumneata. Ct despre versurile care s-au născut de atunci, le voi citi, reciti și trăi cu toată inima, dacă mi le vei ncredința.

    Salutări și urări.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke





    Roma, 23 decembrie 1903

    Scumpe domnule Kappus,
    Nu vreau ca salutul meu să-ți lipsească de Crăciun, n plină sărbătoare, cnd singurătatea se ndură mai greu dect altădată. Dar dacă totuși te simți foarte singur, bucură-te, căci (ntreabă-te) ce ar fi o singurătate care nu ar fi mare? Singurătatea este una, mare și greu de ndurat. Aproape toți oamenii cunosc ceasuri pe care le-ar schimba pe vreo tovărășie oarecare, fie ea ct de obișnuită, ct de ieftină, sau chiar pentru aparența unei nțelegeri cu primul venit, fie el cel mai nedemn…Dar, poate că tocmai acestea sunt ceasurile cnd crește singurătatea, căci creșterea ei este dureroasă ca și creșterea tinerilor și tristă ca nceputul primăverii. Aceasta să nu te tulbure. Este nevoie de singurătate, de marea singurătate interioară. A intra n sine nsuți și a nu ntlni ceasuri ntregi pe nimeni – aici trebuie să poți ajunge. Să fii singur, așa cum n copilărie erai singur, cnd cei mari alergau n jurul tău, legați de lucruri care par de seamă, numai fiindcă ei par att de ocupați și fiindcă din tot ce fac ei tu nu pricepi nimic. n ziua n care nțelegi că grijile lor sunt mărunte, fără valoare, că meseria lor este ncremenită, fără legătură cu viața, cum să nu-i privești atunci – așa cum o face copilul – ca pe ceva străin de adncul propriei tale lumi, străin de marea ta singurătate, care ea nsăși este muncă, rang și profesiune? De ce vrei să schimbi cumintele „a nu nțelege” al copilului cu apărarea și zeflemeaua? A nu nțelege nseamnă a fi singur, n vreme ce apărarea și zeflemeaua sunt mijloace de a lua parte tocmai la lucrurile de care vrei să te desparți prin acest mijloc. Gndește-te, scumpe domn, la lumea pe care o porți n dumneata, numește cum vrei acest gnd – amintire a copilăriei sau dor de viitor – numai fii cu băgare de seamă la tot ce trezește n dumneata și așază aceasta naintea oricărei observații făcută asupra lumii din afară. Iubește-ți viața interioară, lucrează la ea fără să pierzi timp, nici curaj, dacă vrei să-ți lămurești atitudinea față de ceilalți. De altfel, cine ți spune că ai avea vreuna? Știu, ai o meserie grea și plină cu lucruri care sunt contrare cu dumneata, am prevăzut nemulțumirea dumitale și mă așteptam să vină. Acum, că a venit, nu pot s-o liniștesc, dar pot să te sfătuiesc să te gndești bine dacă nu toate meseriile sunt la fel, pline de cerinți, dușmane individului, parcă mbibate cu ura celor care se găsesc, plictisiți și muți, față n față cu datoria tristă și searbădă. Lumea n care trebuie să trăiești acum nu este mai ncărcată de convenții, prejudecăți și greșeli, dect orice altă lume, iar dacă sunt medii care par să repecte mai mult libertatea, nici unul nu are proporția de care lucrurile mari au nevoie, cele care „alcătuiesc adevărata viață”. Numai omul singuratec este supus legilor adnci ale vieții și, atunci cnd iese la răsărit sau atunci cnd privește la apus ntmplările adunate la sfrșit de zi, el simte ce se petrece, dar se eliberează de toate, ca un om n pragul morții, deși n clipa aceea abia pășește către adevărata viață. Ct despre neplăcerile dumitale de ostaș, dragă domnule Kappus, pe acelea le-ai fi ntlnit n orice meserie, iar dacă ai fi ncercat o apropiere, ușoară și liberă, cu societatea, nici atunci n-ai fi fost scutit de acest simțămnt de apăsare. Peste tot se ntmplă același lucru, și totuși n-ai de ce să fii ngrijorat, nici trist; dacă nu este apropiere ntre oameni și dumneata, ncearcă să te apropii de lucruri, care nu te vor părăsi. Aici sunt nopți și vnturi care trec printre copaci și peste cmpii, lumea lucrurilor și animalelor este bogată n ntmplări, la toate poți să iei parte. Și copiii sunt la fel cum erai dumneata n copilărie, tot la fel de triști și de fericiți; și dacă te gndești la copilăria dumitale, trăiești din nou printre ei, printre copiii singurateci, iar cei mari nu mai sunt nimic, iar demnitatea lor este fără valoare. Dacă ți-e teamă și te doare să te gndești la copilărie, la simplitatea și tăcerea ei, pentru că nu mai poți să crezi n Dumnezeu, pe care l ntlnești tot timpul acolo, atunci ntreabă-te dacă ai pierdut ntr-adevăr pe Dumnezeu. Nu este, oare, mai adevărat, că nu l-ai avut ncă? Dar, cnd l-ai fi avut? Crezi că l poate avea un copil, cnd omul matur l poartă att de greu, cnd greutatea lui strivește pe moșneag? Crezi că acel care-l are l-ar putea pierde ca pe-o pietricică? Nu crezi că cine L-a avut odată n-ar putea dect să fie pierdut de El? Dar dacă ajungi să crezi că n-a fost Dumnezeu n copilăria dumitale și n-a fost nici nainte, dacă crezi că Iisus a fost nșelat de dorul lui și Mohamed nșelat de orgoliul său și dacă simți, nspăimntat, că nici acum, cnd vorbim de El, nu este aici, n această odaie, ce te ndreptățește să spui că-ți lipsește ca un trecut, ce te ndreptățește să-l cauți, ca și cum l-ai fi pierdut, pe El, cel care n-a fost niciodată?
    De ce nu te gndești că este Cel care va veni, Cel care de-o veșnicie trebuie să vină, viitorul, rodul ultim al unui pom ale cărui frunze suntem noi? Ce te mpiedică să-i așezi nașterea n timpuri care vor veni și să-ți trăiești viața ca pe o zi dureroasă și miunată n istoria unei sarcini sublime? Nu vezi, oare, cum tot ce se ntmplă este iarăși și iarăși un nceput și oare n-ar putea să fie chiar nceputul Lui, cnd orice nceput poartă n el atta frumusețe? Dacă El este desăvrșirea nsăși, nu trebuie, oare, să fie naintea lui mpliniri mărunte, pentru ca el să se aleagă din plinătate și bogăție? Nu trebuie să fie ultimul, pentru ca El să cuprindă tot, și ce nțeles am avea noi dacă cel după care tnjim deja ar fi fost? Așa cum strng albinele mierea, să luăm ce-i mai dulce din tot și să-L clădim. Chiar cu măruntul, cu nevăzutul (dar făcut cu dragoste) ncepem, din muzică și din odihnă, din tăcere sau dintr-o mică bucurie singuratică, din tot ce facem singuri, fără părtaș, fără ajutorul celorlalți, l ncepem pe Cel pe care nu-L vom putea trăi, așa cum naintașii noștri nu ne-au putut trăi pe noi. Și, totuși, acești oameni ai ndepărtatului trecut trăiesc n noi, n adncul nclinațiilor noastre, ca povara soartei noastre, ca bătaia sngelui nostru, ca gestul care se nalță din adncul timpului.

    Se află oare ceva care ne-ar putea lua nădejdea de a fi odată n El, dincolo de orice hotar? Sărbătorește Crăciunul, dragă domnule Kappus, cu acest pios simțămnt. Poate că i trebuie tocmai teama de viață pentru a ncepe; poate că tocmai aceste zile de ncercări sunt timpul n care totul n dumneata lucrează pentru El, așa cum, odată, n copilărie, ai lucrat pentru El, fără răgaz. Ai răbdare și bunăvoință și gndeste-te că tot ce putem face este să nu-i ngreunăm devenirea, așa cum pămntul nu se mpotrivește primăverii care vine.
    Bucură-te și ai ncredere.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke



    Roma, 14 mai 1904
    Scumpe Domnule Kappus,
    A trecut multă vreme de cnd am primit ultima dumitale scrisoare. Te rog să nu fii supărat: munca, grija și boala m-au mpiedicat să-ti trimit un răspuns pe care voiam să-l scriu n zile bune și liniștite. Acum mă simt ceva mai bine (am ndurat foarte greu nceputul primăverii, cu toate asprimele lui) și te salut, dragă domnule Kappus. ți voi spune, din toată inima, cteva lucruri – ct pot mai bine – despre ultima dumitale scrisoare.
    Iată: am copiat sonetul dumitale, pentru că l-am găsit frumos, simplu și mplinit n forma care-l lasă să trăiască n voie. Sunt – din cte am citit – cele mai bune din versurile dumitale și știu ct este de nsemnat și plin de nvățăminte să regăsești propria-ți muncă cu un scris străin. Citește versurile ca și cum ar fi ale altuia și vei simți n adncul dumitale ce mult ți aparțin. Cu ctă bucurie am citit și recitit acest sonet, ct și scrisoarea dumitale. ți mulțumesc pentru amndouă.
    Să nu lași să-ti fie tulburată singurătatea n care te afli, pentru că ceva n dumneata ar vrea să se descătușeze de ea. Tocmai această dorință – folosită liniștit și socotit, ca o unealtă – te va ajuta să-și desfășori singurătatea pe un tărm mai larg. Oamenii (cu ajutorul prejudecăților) au simplificat totul, făcnd ca totul să fie ct mai ușor. Dar este limpede că trebuie să avem credință n ceea ce este greu. Tot ce este viu crede n ce este greu. n natură, totul crește și se apără după această lege, și și apără individualitatea cu orice preț și mpotriva oricărei piedici. Noi știm foarte puțin, dar că trebuie să rămnem la ce este greu – iată o poruncă care trebuie să nu ne părăsească. E bine să fii singur, căci e greu să fii singur. Dacă ceva este greu, cu att mai mult trebuie să facem.
    Și să iubești e bine, fiindcă să iubești e greu! Dragostea unui om pentru un altul, iată poate cea mai grea ncercare ce ne-a fost dată, cea mai naltă mărturie despre noi nșine, nfăptuirea supremă, față de care toate celelalte nu sunt dect pregătiri. Din această pricină, tinerii, care sunt ncepători n toate, nu cunosc ncă dragostea; ei trebuie s-o nvețe. Cu toată ființa lor, cu toată puterea lor, concentrată n inima care bate, singuratică și ngrijorată, ei trebuie să nvețe să iubească. nvățătura, nsă, nseamnă ntotdeauna, vreme lungă, de nsigurare, și astfel, pentru cel care iubește, dragostea nu este, multă vreme și chiar pnă n mijlocul vieții, dect singurătate, singurătate mereu mai adncă, mai mare. Dragostea nu este dintru nceput capitulare, unire (căci ce ar fi unirea a două ființe ncă nelămurite, nemplinite, ncătușate?). Ea este un unic prilej de a te coace, de a te nchega, de a deveni tu nsuți o lume ntreagă pentru dragostea ființei iubite. Iată o mare poruncă, care l alege pe cel ce iubește și l cheamă la mare depărtare. Numai astfel ar trebui să privească tinerii dragostea, ca pe o datorie de a se crește pe ei nșiși (de a se asculta, de a fi treji, zi și noapte). Contopirea, unirea și orice fel de legătură nu li se cuvine ncă (căci mai nti trebuie să se ornduiască, să se adune, vreme ndelungată). Dragostea este o mplinire pentru care poate nici o viață ntreagă nu este deajuns.
    Aici se nșeală tinerii așa de des și de tare (firea lor nsăși este nerăbdare); se zvrlă unul către celălalt, n dragoste năvalnică, se risipesc, ei sunt doar nceput, tulburare, neornduială. Ce poate oare să facă viața cu această grămadă de lucruri pe jumătate sfărmate, pe care ei o numesc unire și pe care ar vrea s-o numească fericire, și, dacă ar fi posibil, ar vrea să o numească viitor? Așa că fiecare se pierde n celălalt, se pierde pe sine și pe mulți alții care ar fi vrut să vină. Și pierde orizonturi și posibilități, schimbă tainica apropiere și depărtare a unei comori de presimțăminte cu o nedumerire stearpă, din care nu mai poate să crească dect scrbă, dezamăgire și sărăcie – și și găsesc scăparea n una din multele convențiuni, pe care le afli peste tot – nenumărate adăposturi, așezate pe acest drum așa de primejdios. Nici un tărm al trăirii omenești nu este mai plin de convențiuni ca acesta. Se găsesc aici unelte de viață păstrătoare dintre cele mai variate, bărci și colace de salvare și cte și mai cte; societatea a creat refugii de toate felurile, pentru că, de vreme ce a preferat să nu vadă n dragoste dect plăcere, atunci a trebuit să o facă usor accesibilă, ieftină, fără riscuri, ca o distracție n trg.
    Totuși, este adevărat că mulți oameni tineri care nu știu să iubească, ci se mărginesc doar să se dăruiască pe sine pentru a renunța la singurătate (oamenii obișnuiți vor continua să o facă), simt toată povara greșelii pe care o fac și ncearcă, cu propriile lor mijloace, să facă viabilă și rodnică starea n care au căzut. Natura lor le spune că problemele dragostei, mai mult dect toate celelalte, nsemnate și ele, sunt cele mai greu de dezlegat public și cu ajutorul vreunui principiu; le spune că aceste probleme se rezolvă prin ntrebări, ntrebări particulare, care se pun de la om la om și că, pentru fiecare caz, trebuie un răspuns nou, special, strict personal.
    Dar cum ar putea ei, care s-au unit n graba unei mbrățișări și nu mai știu care-i unul și care-i altul, care nu mai au nimic al lor, să găsească o cale pentru a ieși din ei, pentru a scăpa din adncul unei singurătăți deja ngropate?
    Ei merg orbește, n neputința lor comună, și nimeresc, cu cea mai mare bună-credință, vrnd să scape de convențiuni (căsătoria, de ex.) n ghiarele unei convențiuni mai puțin zgomotoase, dar care rămne tot convențiune ucigătoare, fiindcă n-au la ndemnă dect convențiuni. Tot ce se naște din aceste uniuni tulburi, premature, nu poate să fie dect convențional, chiar dacă este mai puțin obișnuit (imoral, n limba curentă). Pnă și ruptura este un gest convențional, impersonal, ntmplător, slab și sterp.
    Nici n moarte, care este grea, după cum nici n dragoste, care este și ea grea, cel ce privește serios nu va avea ajutorul vreunei lămuriri, al vreunei soluții, al vreunui drum de dinainte văzut. Și pentru amndouă aceste nsărcinări, pe care le păstrăm nedeschise, ca pe un cadou, și le ncredințăm mai departe, nu s-a descoperit vreo regulă general valabilă. Dar, n măsura n care fiecare ncepe să ncerce viața, ca om, dragostea și moartea l vor ntmpina pe fiecare om cu mai mare duioșie. Cerințele pe care marea lucrare a iubirii le are de la creșterea noastră sunt mai nsemnate dect viața, iar noi, ca ncepători, nu suntem pe măsura lor. Dacă totuși am ndura și am primi dragostea asupra noastră ca pe o ndatorire, ca pe o grea nvățătură – n loc să ne pierdem n jocul ușor și flușturatec care le ngăduie oamenilor să se ferească de gravitatea existenței lor – poate că cei care vor veni mai trziu, după noi, vor simți o naintare și o oarecare ușurare. Asta ar nsemna mult.
    Abia azi am ajuns să privim fără prejudecăți legăturile unui om cu celălalt. ncercările noastre de a trăi asemenea legături nu au precedent. Și cu toate acestea, trecutul nchide n el multe lucruri care ar putea ndruma pașii noștri ncepători.
    Tnăra fată și femeia, n noua lor dezvoltare, vor imita, ctăva vreme doar, obiceiurile și greșelile bărbaților și vor avea, ctăva vreme, meserii de bărbați. Odată depășită nesiguranța acestor epoci de trecere, se va vedea că femeile n-au luat parte la aceste mascarade, de mult ori caraghioase, dect pentru ca să smulgă ființa lor de sub nrurirea desfiguratoare a celuilalt sex. Femeile, n care viața zăbovește și sălășluiește mai nemijlocit, mai rodnic și cu mai multă siguranță, au și mai multă ncredere și sunt mai umane, n adncul lor, ca bărbații – pretențioși și nerăbdători, care nu cunosc valoarea a ceea ce cred că iubesc fiindcă nu nțeleg adncul vieții, așa cum l nțelege femeia, prin rodul trupului ei. Această umanitate, pe care o mplinește femeia n durere și umilință, va ieși la iveală, cnd ea va fi rupt lanțurile condiției sale de femeie și ale condiției sale sociale, iar bărbații care nu simt ncă apropierea acestei zile vor rămne mirați și nvinși. ntr-o zi (anumite fenomene o arată ncă de pe acum n țările nordice) vor fi fete și femei al căror nume nu va mai nsemna opusul bărbatului, ci va fi ceva propriu, valabil n sine nsuși, nu va fi un simplu adaos, ci un fel de viață, o trăire: femeia, n adevăratul ei omenesc.
    Un atare progres va schimba, chiar fără știrea bărbatului, viața dragostei – așa de plină de greșeli – ea nu va mai fi legătura dintre bărbat și femeie, ci legătura dintre două umanități. Și această dragoste omenească (infinit mai delicată, mai plină de grijă, bună și curată n tot ce leagă și dezleagă) va semăna aceleia pentru care luptăm din răsputeri și pe care o pregătim, va fi dragostea a două singurătăți care se apără, se mplinesc, se ocrotesc și se ntmpină reciproc. Și aș mai adăuga: să nu crezi că dragostea cea mare din tinerețe se pierde. Nu a dat ea naștere dorurilor puternice și bogate din care trăiești și azi? Cred că această dragoste supraviețuiește att de puternic n amintirea dumitale numai pentru că ți-a fost prilej de a fi singur, a fost ntia luptă interioară pe care ai ndurat-o n viața dumitale.
    Cele mai bune urări pentru dumneata.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke





    Borgeby gard, Fladie, Suedia

    12 august 1904

    Voi vorbi din nou cu dumneata, dragă domnule Kappus, deși nu pot să-ți spun proape nimic care să-ți fie de ajutor sau să-ți folosească. Te-au ncercat multe și mari dureri, și totuși au trecut. Și spui că trecerea lor chiar ar fi fost grea și te-a zguduit. Dar, gndește-te, oare aceste dureri mari n-au trecut ele prin adncul ființei dumitale, n-au schimbat multe n dumneata, n-au transformat ființa dumitale cnd erai trist? Rele și primejdioase nu sunt dect durerile pe care le duci printre oameni pentru ca să le neci n zgomot. Ele sunt asemenea bolilor care, ngrijite prost și superficial, dispar ctva timp, pentru ca apoi să izbucnească mai puternic. Aceste dureri se ngrămădesc n suflet și sunt viață, viață netrăită, disprețuită, părăsită și care ne poate ucide. Dacă privirea noastră ar putea străbate dincolo de hotarele cunoașterii, chiar dincolo de zarea presimțirilor, poate că ne-am duce durerea cu mai multă ncredere dect bucuria. Durerea este clipa cnd ceva nou, necunoscut, pătrunde n noi, cnd simțămintele amuțesc stingherite, cnd totul se dă la o parte, se face liniște, iar noutatea pe care nimeni nu o cunoaște se nalță tăcut.
    Cred că aproape orice clipă de tristețe este o stare de ncordare, pe care o simțim asemenea unei paralizii, fiindcă nu mai auzim cum trăiesc simțămintele noastre uluite. Pentru că atunci suntem singuri cu prezența nouă, necunoscută, care a pătruns n noi, pentru că ne-a fost răpită, pentru o clipă, orice ncredere, orice obișnuință. Stăm n plin val, unde nu putem rămne n picioare. Iată de ce valul tristeții trece: prezența cea nouă a intrat n noi, n inimă, a pătruns n adncul ei cel mai tainic și nu mai este nici acolo, ci a intrat n snge. Iar noi nu știm ce a fost. Am putea să credem cu ușurință că nu s-a ntmplat nimic și, totuși, iată-ne schimbați, așa cum o casă se schimbă cnd primește un oaspete. Nu știm cine a venit, poate că n-o să știm niciodată, dar sunt semne care ne arată că a intrat viitorul n noi, pentru ca aici să se schimbe, cu mult nainte chiar de a fi căpătat el nsuși chip. Iată de unde vine atta nevoie de singurătate și reculegere cnd ești trist. Pentru că această clipă de singurătate, ce pare goală, această ncordare prin care viitorul pătrunde n noi, este cu mult mai aproape de viață dect clipa cealaltă, zgomotoasă, ntmplătoare, cnd viitorul ne vine din afară. Cu ct suntem mai tăcuți, mai răbdători și mai deschiși n tristețea noastră, cu att mai adnc și mai autentic va intra această nouă prezență n noi, și cu ct o primim mai intim, cu att va deveni soarta noastră; ne vom simți aproape și nrudiți cu ea atunci cnd, mai trziu, se va proiecta n afară, n lume, pentru ca viitorul să se desăvrșească. Și așa trebuie să se ntmple.Trebuie să se ntmple – și către aceasta se ndreaptă creșterea noastră, ncetul cu ncetul – ca nimic străin de noi să nu ni se ntmple, ci numai ceea ce este al nostru de multă vreme. După cum oamenii au fost nevoiți de attea ori pnă acum să-și schimbe concepția asupra mișcării, tot astfel vor afla, ncetul cu ncetul, că ceea ce numim soartă vine din adncul nostru și nu din afară. Pentru că nu și-au primit soarta atunci cnd era n ei, pentru că nu s-au lăsat schimbați, atția oameni nu au recunoscut-o atunci cnd trebuia să se desăvrșească; n tulburarea și spaima lor, li s-a părut atunci străină, apărută pe neașteptate, și ar fi putut jura că niciodată nu au ntlnit-o. După cum s-au nșelat oamenii atta vreme n privința mersului soarelui, tot așa se nșeală asupra mersului a ceea ce va să vină. Viitorul este nemișcat, puternic ancorat, dragă domnule Kappus, noi, nsă, suntem n necontenită mișcare, n spațiul fără sfrșit.
    Și cum să nu fie viața grea?
    Vorbind iarăși despre singurătate, să nțelegem limpede că nu suntem liberi s-o primim sau să nu o primim. Suntem singuri. Cu bună știință ne putem nșela, putem trece peste singurătate ca și cum n-ar fi. Dar atta tot. Ce bine ar fi să nțelegem că suntem singurătate și să pornim de la acest adevăr. Fără ndoială, vom fi cuprinși de amețeală, căci privirii noatre i va fi luat orice sprijin; nimic nu ne va mai fi aproape, iar tot ceea ce este departe este nesfrșit de departe. Dacă un om ar fi scos dintr-o dată afară din căminul lui și, aproape fără pregătire, ar fi azvrlit pe culmea unui munte, s-ar simți cam așa: o nesiguranță fără egal, un abandon n necunoscut care l-ar nimici aproape. S-ar simți ca și cum ar cădea sau s-ar gndi că a fost aruncat n spațiu sau că fost zdrobit ntr-o mie de fărme – ce minciună uriașă ar trebui să născocească creierul lui pentru ca el să-și regăsească și să-și limpezească echilibrul simțurilor! Tot astfel se schimbă orice distanță și măsură pentru cel care trăiește singuratic: multe dintre ele se schimbă dintr-o dată și, la fel ca omul care s-a trezit pe vrf de munte, se nasc n el chipuri neobișnuite și simțăminte stranii, care par să desfidă orice ndurare. Dar și această experiență trebuie trăită. Trebuie să acceptăm realitatea, ct mai atotcuprinzător cu putință, chiar și cele nemaivăzute trebuie să fie cu putință. n cele din urmă, acesta este tot curajul care ni se cere: curajul de a nfrunta straniul, minunatul, necunoscutul pe care am putea să-l ntlnim. Teama din om a adus vieții nesfrșite neajunsuri. ntmplările care au fost denumite „năluciri”, așa-numita „lume supranaturală”, moartea, toate acestea care sunt așa de adnc ale noastre au fost ntr-att gonite din viață prin necontenita noastră apărare, nct chiar simțurile cu care le-am fi putut surprinde s-au atrofiat. Ca să nu mai vrbim și de Dumnezeu. Teama de ceea ce este necunoscut nu a sărăcit numai viața omului, ci a sărăcit și legăturile dintre oameni, le-a scos din albia fluviului tuturor posibilităților și le-a dus pe un țărm unde nu se ntmplă nimic. Căci nespusa monotonie a legăturilor dintre oameni nu se datorește numai lenei, ci și temerei de orice ntmplare nouă, neprevăzută, pentru care nu te crezi făcut. Numai cel pregătit pentru orice, cel care nu nlătură nimic, nici chiar necunoscutul, va putea trăi legătura de la om la om ca pe ceva viu și și va trăi deplin propria sa viață. Dacă ne nchipuim viața omului ca pe o ncăpere mai mică sau mai mare, ne dăm seama că fiecare om nu ajunge să cunoască dect un colț din ea – un loc lngă fereastră, o cărare de-a lungul căreia se mișcă necontenit. Numai astfel se simt oarecum la adăpost. Și totuși, cu ct este mai omenească acea nesiguranță plină de primejdii care i ndeamnă pe prizonierii din poveștile lui Poe să pipăie celulele lor nspăimntătoare pentru ca să-și cunoască, ntreagă, frica de nespus. Dar noi nu suntem prizonieri. n jurul nostru nu se află nici o piedică ascunsă, nimic care să ne nspăimnte sau să ne chinuiască. Am fost puși n viață ca n elementul nostru, o adaptare milenară ne-a făcut ntr-att asemenea lumii acesteia nct, dacă am sta liniștiți, abia ne-am putea deosebi de tot ce ne nconjoară, printr-un fericit mimetism. Nu avem nici un motiv să ne ferim și să nu avem ncredere n lume. Ea nu este mpotriva noastră. Dacă sunt spaime n ea, ele sunt ale noastre; dacă sunt prăpăstii, sunt prăpăstiile noastre; dacă sunt primejdii, să ncercăm să le iubim. Dacă ne clădim viața pe această lege, aceea de a avea ncredere ntotdeauna n ce este mai greu, atunci tot ceea ce acum ni se pare străin ne va fi aproape și credincios. Cum am putea uita vechile mituri, cele de la nceputul istoriei popoarelor, precum mitul zmeului care n clipa cea mare se schimbă n znă? Poate că toți zmeii din viața noastră sunt zne care nu așteaptă dect să ne vadă cum trecem la treabă, frumoși și curajoși. Poate că tot ceea ce ne nspăimntă este, n adncul său, ceva lipsit de ajutor care are nevoie de dragostea noastră.
    Așa că, dragă domnule Kappus, să nu te sperii atunci cnd simți o tristețe mi mare dect ai simțit vreodată; sau cnd o grijă trece, ca lumina sau ca umbra unui nor, peste mna dumitale, peste tot ce faci. Trebuie să te gndești că se petrece ceva n dumneata, că viața nu te-a uitat, că te ține strns și nu te va părăsi… De ce să rupi din viața dumitale suferința, grija, melancolia grea, cnd nu poți să știi ce nruriri au asupra dumitale? De ce vrei să te chinuiești cu ntrebarea: de unde vin și unde se duc toate acestea? Știi doar foarte bine că ești n plină devenire și că dumneata nsuți nu dorești nimic mai mult dect să te schimbi. Dacă anumite stări ți se par bolăvicioase, gndește-te că boala este pentru organism un mijloc de a goni ceea ce nu-i priește. Ajută bolii să-și facă mersul. Iată singurul mijloc al organismului de a se păzi și de a se dezvolta. Se ntmplă acum attea n dumneata, ai răbdarea unui bolnav și ncrederea unui convalescent, căci poate ești și una și alta. Mai mult ncă, ești și doctorul care trebuie să te supravegheze. n orice boală, sunt zile cnd doctorul trebuie să aștepte. Așteaptă atta vreme ct ți ești doctor.
    Nu te observa prea mult, nu trage concluzii pripite asupra celor ce se ntmplă n dumneata. Lasă-te, pur și simplu, n pace. Altfel ți vei nvinovăți prea ușor trecutul, care binențeles că și are partea lui de nrurire n tot ce ți se ntmplă acum. nrurirea copilăriei, a dorințelor și a dorurilor dumitale, este cu totul altceva dect ceea ce ți amintești și ceea ce nvinovățești acum. O copilărie singuratică, fără sprijin, se trăiește greu, este att de complexă, este att de grea, supusă attor nruriri și, n același timp, așa de străină de orice legături normale cu viața, nct acolo unde pătrunde un viciu nu trebuie să ne grăbim să-l numim viciu.
    n general, trebuie să fim foarte prevăzători cu ntrebuințarea cuvintelor. De attea ori numai cuvntul „viciu” frnge o viață, nu fapta n sine – care n-are nume și care poate a fost o necesitate clară a acelei vieți și a devenit fără nicio tulburare parte din viața aceea. Cheltuiala de putere nu ți se pare prea mare dect pentru că nalți prea mult izbnda dumitale; fapta cea mare nu este victoria, și nici măcar nu depinde de ea, deși simțămntul pe care-l ai este cel adevărat; fapta cea mare este faptul că ai avut ceva adevărat și real cu care să nlocuiești minciuna. Altfel, chiar victoria nu ar fi fost altceva dect o reacție morală fără mare nsemanătate; așa, nsă, a devenit parte din viața dumitale, aceasta căreia i urez attea lucruri bune. Gndește-te la ct ți-ai dorit, din copilărie și pnă azi, această „izbndă”. Văd că acum tinzi către mai mult. De aceea viața dumitale nu a contenit să fie grea și tot de aceea nu va nceta să crească.
    Și iată, ți mai spun ceva: să nu crezi că cel care ncearcă să te mngie, cu vorbe simple și liniștite, care-ți aduc pace, trăiește el nsuși fără greutăți. Viața lui cuprinde multă greutate și tristețe, dar pe acestea el le ține mult napoia ta. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi găsit niciodată acele cuvinte cu care te alină pe dumneata.
    Al dumitale,
    Rainer Maria Rilke




    Furuborg, Nonsered n Suedia

    4 noiembrie 1904

    Dragul meu,
    Am petrecut tot timpul acesta, n care n-ai primit nimic de la mine, parte pe drumuri, parte cu tot felul de ndeletniciri care nu mi-au ngăduit să scriu. Și azi mi-e greu s-o fac, căci am scris multe scrisori și mi-e mna obosită. Dacă aș putea dicta ți-aș spune multe, dar așa, primește aceste cuvinte drept răspuns la lunga dumitale srisoare.
    Mă gndesc foarte des la dumneata și cu attea gnduri bune nct ar trebui să-ți ajute. nsă mă ndoiesc că scrisorile mele ți-ar putea fi de vreun folos. Nu-mi răspunde „ba da, sunt”. Primește-le liniștit, așa cum ți vin, fără să-mi mulțumești prea mult, și așteaptă.
    Poate că nu-i de niciun folos să intru n amănunt, căci ce aș putea să spun eu despre tendința dumitale spre ndoială, despre greutățile pe care le ntmpini vrnd să aduci n armonie viața dumitale interioară cu cea exterioară, sau despre tot ce te apasă? Ți-aș răspunde mereu același lucru. ți doresc să găsești n dumneata destulă răbdare pentru a ndura și destulă simplitate pentru a crede. Să ai din ce n ce mai multă ncredere n tot ce este greu și n sigurătatea dumitale. Pentru toate celelalte lasă viața să lucreze. Crede-mă: viața are ntotdeauna dreptate.
    Ct despre simțăminte: sunt curate toate acelea care-ți cuprind ființa ntreagă și care te nalță, iar impur este doar simțămntul care te apucă numai dintr-o parte a ființei dumitale și astfel te răsucește. Tot ce gndești cnd stai cu fața la copilăria ta este bun. Tot ce face din dumneata mai mult dect erai pnă acum, chiar și dect erai n cele mai bune ceasuri ale domniei tale, este bun. Orice exaltare este bună dacă tot sngele ia parte la ea, dacă nu este beție, nici tulburare, ci bucurie limpede, prin care poți vedea pnă n adnc. nțelegi ce vreau să spun?
    Chiar și ndoiala poate să ajungă ceva bun dacă o exersezi; ea trebuie să devină pricepută, să aibă discernămnt. De cte ori ar vrea să-ți strice ceva, ntreab-o ce cusur găsește, cere-i dovezi, pune-o la ncercare; poate o vei găsi nedumerită și ncurcată, poate ți se va mpotrivi chiar. Dar nu te lăsa nvins, cere motive, și rămi stăruitor și cu băgare de seamă, de fiecare dată; și va veni ziua cnd, n loc să fie o putere distrugătoare, va deveni unul dintre cei mai buni lucrători ai dumitale – poate cel mai inteligent dintre toți cei care ți clădesc viața.
    Asta-i tot ce pot să-ți spun azi, dragă domnule Kappus. Dar ți trimit, cu această scrisoare, o ediție specială a unui poem pe care l-am publicat la Praga, n „Deutsche Arbeit”. Acolo ți vorbesc mai departe despre viață și despre moarte și despre faptul că și una și cealaltă sunt lucruri mari și minunate.
    Al dumitale,

    Rainer Maria Rilke





    Paris. A doua zi de Crăciun 1908


    ți nchipui, dragă domnule Kappus, ct m-am bucurat primind frumoasa dumitale scrisoare. Veștile pe care mi le dai, concrete, precise, mi se par bune, ba chiar, gndindu-mă mai bine, le găsesc foarte bune. Aș fi vrut să-ți scriu toate acestea de Ajun, dar Crăciunul a venit att de repede, peste munca mea nentreruptă, nct abia am avut timp să mă pregătesc pentru lucrurile cele trebuincioase și n-am avut răgaz să-ți scriu.
    Totuși m-am gndit des la dumneata și mi te nchipui liniștit, n fortul singuratic, pierdut n munții pustii, peste care bat năvalnic marile vnturi de miazăzii, de parcă ar vrea să-i sfarme.
    Ce măreață trebuie să fie liniștea – care nchide n ea atta freamăt, atta viață – și cnd te gndești că de departe răsună marea, ca glasul cel mai adnc al unei armonii preistorice, atunci nu ți se mai poate dori dect să te dăruiești cu credință și răbdare acestei minunate singurătăți. Ea nu se va șterge din viața dumitale și va fi nrurire tainică pentru tot ce vei trăi și vei face, ca sngele strămoșilor care, n veșnică mișcare, croiește mpreună cu sngele nostru făptura fără pereche ce suntem, la orice răspntie a vieții noastre.
    Da, mă bucur să te știu n această meserie statornică, cu gradul, cu uniforma, cu postul acesta, toate lucruri pipăibile și bine hotărnicite. ntr-un asemenea cadru, meseria dumitale de conducător al unei trupe, la rndul ei izolată și puțin numeroasă, capătă un caracter de gravitate, de necesitate, nu mai este nici jocul, nici pierderea de timp a carierei armelor, ci e o ntrebuințare atentă, mereu trează- care nu numai că nu strică personalității, ci, dimpotrivă, o ntărește. Avem nevoie de mprejurări care ne nruresc, care ne pun, din cnd n cnd, față n față cu lucrurile mari, firești.
    Arta este tot un fel de viață, poți să te pregătești pentru ea fără s-o știi, trăind doar. Ești mai aproape de artă prin tot ceea ce este real, mai aproape dect n meseriile care n-au nimic precis, așa-zise meserii artistice, care maimuțăresc arta, o neagă și o umilesc. Astfel este ziaristica și aproape toată critica, trei sferturi din ceea ce se numește sau ar vrea să se numească literatură.
    ntr-un cuvnt, mă bucur că te-ai ferit de asemenea căi, mă bucur că te afli singur și tare n aspra realitate. Fie ca anul ce vine să te păstreze pe această cale și să te ntărească.
    ntotdeauna al dumitale,

    Rainer Maria Rilke








    Sursa:https://mymindismyshelterdotcom.word...-tanar-poet-2/


    Ultima modificare făcută de latan.elena; 06.05.2018 la 12:28.

  2. #2
    Senior Member
    Data nscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    20.373

Informații subiect

Utilizatori care navighează n acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează n acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •