Papornița Moșului
Pagina 1 din 4 1234 UltimulUltimul
Rezultate 1 la 10 din 31

Subiect: 5. Geo Stroe - Dacoromânistica. Despre inelele lanțului identitar ale obîrșiei

  1. #1
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    5. Geo Stroe - Dacoromânistica. Despre inelele lanțului identitar ale obîrșiei

    Dacoromânistica. Despre inelele lanțului identitar ale obîrșiei strămoșilor noștri de la începuturi pînă astăzi

    Dr. Geo Stroe

    București, 13.03 2018 după Christos (d.Chr.), 13.03.12 018 după Zamolse (d.Zm.) conform Calendarului DacoRomânesc

    Închin acest studiu marelui cercetător istoric, celui care a fost întîiul Patriarh al DacoRomâniei, al Daciei, preotului Dumitru Bălașa, care a fost primul dacist care a văzut statutul Academiei DacoRomâne la Rm Vîlcea și a fost primul ei președinte de onoare.

    Motto: La obîrșie, la izvor nici o apa nu se-ntoarce, decît sub chip de nor. La obîrșie, la izvor nici un drum nu se întoarce decît în chip de dor. O, drum și ape, nor și dor, ce voi fi, cînd m-oi întoarce la obîrșie, la izvor? Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor? Lucian Blaga

    Dacoromânistica este cunoscută ca fiind ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili și dezirabili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor. Afirm că existența lanțului nostru identitar este documentată pe un ax temporal de aproape 13 ori milenar, poate chiar mai mult, fiind format din multiplele verigi consemnate de istorie pe teritoriul vechii Dacii [adică: atlanto- titano-pelasgo-ramano-valaho-etrusco- elino- geto-rumuno-hitito-troiano-greco-latine (cu toate neamurile lor)-traco (incluzînd toate neamurile lor) -(masa-tiro-samo geto-), beso- moezo-(ostrovizi-)goto-romano-tribalo-besso (craino–timoco-) -sarmato-agatirso-iliro-megleno-armâno-istro- roxolanodardano-dalmato- scito-vlaho-hutulo- macedo- bizantino- rumelo-rumâno-armâno-moldo-transilvano- românești, pe scurt dacoromânești, într-un cuvint dacice, și a rezistat acelor damnatio memoriae (interdicții prin uitare, radiere a tuturor documentelor istorice despre existența dacilor și a lui Zamolse – întîiul nostru Iisus și religiilor neamului neamurilor noastre, a zamolsianismului – întîia și dreapta credință care ne-a ținut în viață rezistînd prigoanei din vremi ancestrale, prin milenii, din partea imperiilor vremii, inclusiv din partea structurilor papale desprinse de dreapta credință) după 362 d.Chr., prigoane aprige care au continuat și continuă și azi. Simplul fapt că afirmăm azi aici acest lucru în limba noastră dacoromânească, arată că am fost, suntem și vom fi de la începutul lumii și pînă la sfîrșitul ei. Cercetînd lanțul nostru identitar cu verigile sale de aproape 13 milenii cu alte cuvinte, obîrșia neamului nostru nemuritor, voi incerca pe scurt să punctez cîteva elemente fundamentale care leagă verigile între ele pe axa timpului întru identitatea noastră în mileniul 13. Și pentru că trăim în vremea noilor imperii care vor devasta Terra cu o furie și nepăsare soră cu moarta, și pentru că trebuie să supraviețuim vremurilor ce vor veni spun cu mîndrie că și noi am avut în istorie cel puțin șapte imperii–atlanto- pelasgic, tracic (al Troiei dinaintea Romei), macedonian al lui Alexandru cel Mare, dacic al lui Burebista, roman cu peste 44 de împărați traco-daci la Roma întemeiată de traco-daci, bizantin de la Constantinopolul lui Constantin cel Mare, al lui Iustinian, imperiul fraților Petru și Asan și al altor mușatini, basarabi și alte familii de boieri pămînteni de viță veche. E vremea imperiilor, a răspunsurilor la intrebarea a fi, sau nu a fi. Vom fi: ori imperiu european, ori colonie, ori sub pămint, ori vom urca în ceruri, la Zamolse. Dar vom fi DACI LIBERI. Iar noi locului ne ținem/ cum am fost, așa rămînem/ Totul trebuie dacizat, afirma Eminescu. Europa ca să mai existe, nu trebuie oare dacizată!? Germanii sunt frați buni de mamă cu dacii, iar olandezii, danezii, suedezii, spaniolii etc. se consideră urmașii dacilor, ca și celții, rușii, francezii, chiar grecii, spun ei înșiși că elinii au venit din nordul Dunării…

    În concepţia curentă a Senatului Academiei DacoRomâne termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, începînd de la atlanţi, titani, pelasgi, ramani, pînă la geto-daci, moldovlahi, români cu extensiile lor binecunoscute, similar cu temenul de dac. Primul este o denumire științifică foarte complexă, al doilea este termenul cu care am intrat in istoria Europeni după războaiele romano-dacice și edificarea primului film în piatră care este Columna lui Traian despre Decebal și dacii săi. Romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii, veniți de dincolo de Volga, ca și ugro-finicii), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Astfel că România de azi se învecinează tot cu românii din DacoUngaria, DacoSerbia, DacoBulgaria, DacoUcraina și probabil cu DacoRusia, DacoSlovacia, DacoPolonia, DacoCroația. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem, ce menire avem în lume, care este rostul neamului nostru, ce obîrșie ne asumăm azi pentru acest mileniu? Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la nivel academic, oficial, sub presiunile occidental-papal-apostolice, dar nevoia de adevărată identitate naţională crește mai ales în vremuri de criză. Academia DacoRomână își propune eternizarea valorilor temporale zamolsiene dacoromânești din întreaga lume și pregătește renașterea spirituală a reîntregirii dacilor liberi din toată lumea. Pregătirea spirituală a lui Zamolse a cărui existență generică trebuie să fi fost făcută în limba veche a națiunii noastre spirituale, în baza Legilor de smarald ale lui Toth și a Legilor belagine, înainte de potopul biblic, înainte de Noe, a dus la unitatea neamurilor noastre făcînd posibilă unirea politică realizată de măritul rege Burebista, întîiul unificator cunoscut pînă astăzi in istoria noastră multimilenară. Glossa lui Mihai Eminescu, testamentul său filosofic, este un tratat de zamolsianistică în cheie dacoromânească… Rugăciunea unui dac reprezintă începutul cosmogonic pentru cel ce știe să le învețe… În opinia mea dacologia pare a fi doar tot ce este mai sus, dar referitoare numai la trecut, fără prezent și fără prospectarea viitorului, ca și cum am studia un neam mort, pierit definitiv în neant, asemănător cu studiul dinozaurilor. Din sursele istorice consultate pînă în prezent am constatat că obîrsia noastră este una care vine din Cer, în sensul că Terra, ea însăși, a fost zămislită din vibrațiile vîntului galactiv respectiv al Soarelui și omul din lumina vîntul solar. Care la rîndul lui e nascut din centrul galactic al găurilor negre supreme pentru colțul nostur de Univers. Obîrsia noastră este Cerul care a creat Pămîntul Geea și pe el s-a ridicat Omul, tot cu ajutorul Cerului. Iar noi incepem cu rugăciunea Tatăl nostru, carele ești în ceruri… Prin urmare, pentru a vedea originea, obîrșia neamului nostru să privim Cerul…undeva lîngă Steaua Polară, constelația Dragonului care seamănă atit de mult cu steagul nostru dacoromânesc tricolor cu lupul dacoromânesc fluturînd pe el. Chipul neamului nostru este Sfinxul din Bucegi. Trunchiul nostru sunt Carpații, iar inima noastră este Transilvania, unde în Țara Bîrsei de la Ursa Mare, Uranus, trebuie să înălțăm noua capitală DacoRomâniDava - DaciDava. Sufletul nostru este Zamolse nemuritorul, iar vorba noastră este limba atlanților adusă prin vremuri pînă azi in limba pe care o vorbim indeobște, limba dacoromânească, o limbă nemuritoare care a evoluat de la atlanți pînă azi astfel noi vorbim limba evoluată de aproape treisprezece mii de ani, pe vechiul nostru pămînt moștenit de la atlanți. Noi suntem fii Cerului și ai Geei, ai Pămîntului. Cită vreme va fi Terra în sistemul solar. De aceea suntem frați cu toate popoarele lumii care au fost și care sunt și vor mai fi. Numai că ele sunt frații noștri mai tineri…Iar ei știu asta… Numai noi nu știm toți și va trebui să știm totul despre noi, despre lume, despre Univers, noi mai întîi.

  2. #2
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289


  3. #3
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Voi scurta perioada mare din calendarul obîrșiei șii voi prezenta doar citeve din primele inele anterioare ale existenței identitare care incepe cu primul inel: Atlanto – de la Atlantida (în greacă, Ἀτλαντνῆσος, insula lui Atlas") este numele unei insule legendare menționate în două dialoguri ale lui Platon, Timaios și Critias. Atlantida a coexistat o perioadă de milioane de ani, cu Lemuria, un fost continent aflat în zonă de azi a oceanului Pacific și a Oceanului Indian, și pe o parte a Africii și Europei de astăzi.Mai este cunoscută și sub numele de insula Poseidonis, mare putere navală, cu baza pe o insulă aflată dincolo de coloanele lui Hercule (adica pe clisura Dunării și nu în strîmtoarea Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa și Europa de Vest. Atlantida era locuită de oameni din cele patru rase omenești, albă, roșie, galbenă și neagră. Atlantida după potop datorită creșterii nivelului apei prin insăderea nivelului apei părind scufundată în ocean de fapt vărsării din Cimpia Panoniei a apei în Okeanos Potamos. Acest eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de Solon (aproximativ 9.500 î.Chr.). Potopul biblic a fost identificat in jurul anului 7,500 înainte de Zamolse, dar se invocă și erupția de pe Thera sau războiul troian, precum și distrugerea așezării Helike în 373 î.Chr. sau tentative de invazie a Siciliei de către atenieni din 415 - 413 î.Chr. Existența Atlantidei a fost intens dezbătută, dar mereu respinsă. În evul mediu, ea a fost reluată prin redescoperire de către umaniștii din perioada modernă. Azi, e prezentă în cultura populară, în opere științifico- fantastice, filme și jocuri video, iar studiul existenței sale face obiectul constituie obiectul noii științe, numită atlantologie. Insă fiecare cercetător o situează în țara lui de origine. Platon relatează că un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon despre Atlantida într-o călătorie a acestuia în Egipt. Egiptenii aveau cunoștințe istorice vaste se întind cu mult în timp în urmă, chiar despre fapte din istoria Atenei pe care atenienii nu le cunoșteau. El afirmă că Atena fusese invadată de o oaste din Altantida care era "mai mare decît Asia și Libia la un loc". La scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe naturale, întraga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat în ocean. În Critias, dialog rămas neterminat, sunt detaliate istoria, geografia și cultura Atlantidei, în paralel cu istoria, organizarea socială și cultura atenienilor din vechime. Zeii și-au împărțit între ei Tera, iar Atlantida i-a revenit lui Poseidon. Poseidon s-a îndrăgostit de Clito de pe această insulă, o muritoare cu care a avut 10 copii. Cel mai mare dintre ei, Atlas, a devenit primul rege al ei și a dat numele lui regiunii. Critias descrie geografia insulei în detaliu, iar Costel Popescu în Descoperirea Atlantidei identificînd-o pe teritoriul nostrum după bogățiile naturale, climatul blînd, construcțiile monumentale ale atlanților, organizarea lo socială și obiceiurile atlanților. Amintește prezența naturii divine în ereditatea acelor atlanți, care i-a făcut să respecte normele etice și să ducă o viață dreaptă. Totuși, susține că această natură divină a descrescut ca urmare a amestecului cu muritorii de rînd. Unii atlanți au devenit mîndri și au început să încalce legile. Zeus, văzînd acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul Critias ia sfîrșit, și nu se știe ce urmează. Evident urmele războaielor dintre ei sunt vizibile pe Terra. Se susține faptul că aveau tehnologii înalte în aeronautică, în tehnologii militare, în construcții megalitice. Inclusiv în tăierea lanțului Carpatic în zona clisurii Dunării, fapt care poate fi constatat cu ochiul liber daca navigați cu barca în zonă, sub tăieturile de la maluri. Adevărata noastră Biblie a fost scrisă de eminentul cercetător Nicolae Densușianu și este DACIA PREISTORICĂ. Legile de smarald, legile belagine, sunt legile strămoșilor noștri și se reflectă în bunul simț al țăranului dacoromân de la satele noastre ancestrale. Prima revoluție adevarata a lumii a fost descoperirea focului. Legendarul Prometeu aici și-a ispășit pedeapsa de a fura focul de la zei. A doua revoluție a fost apariția limbajului a comunicării inteligente intre oameni. Cartea lui Enoch este o dovadă clară despre atlanți și învățăturile lor. Iar a treia revoluție adevărată a omenirii a fost constituirea națiunilor pe teritoriul vatră de roire. Celelalte sunt comploturi reusite, care se numesc revoluții pentru că sună frumos pentru complotișit, respectiv comploturi nereușite adica rebeliuni, răzmerițe, răscoale despre care scriu tot cei care rămîn la putere. Pe Internet circula o fotografie care este redată mai jos și care ar putea simboliza lumea de unde incepem noi obîrșia neamului, cel puțin cea despre care stim ceva mai mult decit cu un secol în urmă.



    Geograful medieval Kosmas Indicopleustos din Alexandria, susținea că Atlantida este țara celor zece dinastii care ar fi guvernat pămîntul înaintea potopului lui Noe[13]. Neabordarea problemei Atlantidei în evul mediu pare că s-a datorat influenței lui Aristotel asupra învățaților perioadei, dar mai ales influenței bisericii catolice, care aprecia Atlantida ca pe o erezie, întrucît în Biblie nu apărea nimic legat de aceasta. În 1882 Ignatius L. Donnelly, a scris Atlantis: the Antediluvian World (Atlantida: Lumea de dinaintea potopului) încercînd să demonstreze că toate marile civilizații din antichitate își au la origine civilizația neolitică a Atlantidei. Evoluția științei, a redus puternic probabilitatea existenței ei în Atlantic dar apar ipoteze, în care era localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia[18] La mijlocul anilor '50 Charles Hapgood susține "teoria deplasamentului scoarței terestre", demonstrîndă că la fiecare cca 47000 de ani greutatea calotelor polare distribuite neuniform fața de axa de rotație a Pămîntului face ca întreaga litosferă (situată pe miezul lichid) să se repoziționeze în funcție de noul centru de greutate, ultima asemenea repoziționare petrecîndu-se cu 12 000 de ani în urmă. Aceast ultim "deplasament" ar fi scos Atlantida din zona temperată, aruncînd-o în întregime în interiorul arcului polar sudic. Platon afirma că Atlantida este o insula de dimensiuni uriașe, situata în mijlocul oceanului planetar (pe vremea lui numit Atlantic deci era continentul Antarctic, care - din perspectiva "lumea privita de la polul sud" - e într-adevar înconjurat de un singur ocean. In folclorul nostru atlanții mai sunt numiți urieșii, giganții, greii pămîntului, zmeii etc.


  4. #4
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Și toate de mai sus, spre deosebire de țara-continent Lemuria care, se presupune, se găsea în Oceanul Indian sau Pacific și care a fost desființat de teoriile moderne privind plăcile tectonice. Continentele scufundate recunoscute sunt Zealandia în Pacific și Platoul Kerguelen în Oceanul Indian, dar niciunul în Altantic care să corespundă cu Lemuria. Titano- Titan (pl. Titani) (în greaca veche Τιτάν, pl. Τιτᾶνες) constituie denumirea purtată de cei șase titani, fii ai lui Uranus și ai Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hyperion, Iapetus, Oceanus și cele șase fiice, titanide: Mnemosyne, Febe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Ei alcătuiau prima generație divină, precedentă olimpienilor. La îndemnul mamei lor, unul dintre ei, Cronos, și-a mutilat tatăl pentru a nu mai procrea și i-a luat locul, devenind stăpînul universului. Cînd Cronos a fost detronat, frații săi, titanii, i-au venit în ajutor și le-au declarat război olimpienilor, război care a purtat denumirea de Titanomahia. Lupta a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria olimpienilor. Drept pedeapsă, titanii au fost trimiși de către Zeus în Tartar. Denumirea mai este purtată de cîțiva zei și semizei care erau descendenții titanilor de exemplu fiii lui Iapetus și ai Clymenei: Atlas, Epimeteu, Prometeu, etc. Ei au fost un grup potrivnic zeilor olimpieni și personificau mai ales forțele naturii. În tradiția greacă erau considerați adesea iraționali și reprezentau forța oarbă a violenței primitive.

    Pelasgo – acest nume (în limba greacă: Πελασγοί, Pelasgoí, singular Πελασγός, Pelasgós) a fost folosit de unii autori antici greci atunci cînd se refereau la grupe de populație care au precedat pe eleni fiind anteriori lor în Grecia antică. În general, se folosea pentru toți locuitorii autohtoni din jurul Mării Egee și a culturilor lor, înainte de apariția limbii grecești. În timpul perioadei clasice, enclave sub această denumire au supraviețuit în mai multe locații din Grecia continentală, Creta și în alte regiuni din Marea Egee. Populațiile de pelasgi vorbeau o limba (sau limbi) pe care grecii au identificat-o că nu era limba greacă, dar unii antici au descris pe pelasgi ca fiind tot greci, de unde se poate înțelege și că grecii erau urmașii pelasgilor. De fapt istoricii elini spun ca ei inșiși au venit de la nord de Dunăre în Attica. O tradiție spune că o parte din Grecia a fost Pelasgiană înainte de a fi elenizată. Nicolae Densușianu, îi asociază cu strămoșii preistorici ai geților și cu primii oameni care ar fi stăpînit actualele ținuturi ale țării.

    Hiperboreo- În mitologia greacă hiperboreenii sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Grecii credeau că Boreas[3] (greacă: Βορέας), vîntul nordului, a trăit în Tracia. Prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vîntul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία ) - „dincolo de Boreas” - era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii erau foarte roditori astfel înc ît produceau de două ori fructe pe an. Unele surse sugerează o posibilă localizare la Cercul Arctic sau mai la nord. Sunt voci care susțin că au legătură cu popoarele care ar trăi sub pămint în Nord. Valaho- „Valahi” este, spun unii, un calc lingvistic pe care Academia Română nu-l numără printre cuvintele românești[1]. Acest „exonim” (adică o denumire străină dată de alte popoare și care nu near reprezenta: vlachs sau wallachians în engleză, Walachen în germană, oláh în maghiară, βλάχοι în greacă, воло́ хи în rusă, valaques în franceză, valacchi în italiană sau valacos în spaniolă) desemna populațiile romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.[2]



    Denumirea βλάχοι (vláhoi) în greacă, în limba română are forma Vlahi care după formarea statului modern român, devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru ai deosebi de Români. În domeniul istoriei, denumirile Wallachians, Walachen, Oláhok, Volohi, Valaques ș.a. sunt încă folosite de străini pentru a-i desemna pe Români îndeosebi înaintea apariției statului modern român (dar și după), în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni, străinii folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren – țințari(machedoni), Vláchok, Vlahii ș.a.). Termenul ”baalkan” în limbile vechi are sensul de ”dragon”- balaur. O parte din teritoriul României de astăzi se numea ”Baal-Hakia” (Valahia –Țara Balaurului), denumirea ”Dacia” derivînd de la ”Hakia”.

  5. #5
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Vlahi a fost un termen folosit în Evul Mediu timpuriu ca un exonim de origine germanică (walh, mai tîrziu welsh) pentru toate popoarele romanice (și chiar unele celtice: Wales), inclusiv pentru populațiile romanice din răsăritul Europei și din Balcani, dar, în zilele noastre, este folosit în mod normal (în special de către greci) numai pentru aromâni, românii fiind numiți vlahi sau valahi numai în context istoric sau ca termen vag derogativ sau dacă este vorba de românii din Timoc, care vorbesc de asemeni dialectul dacoromân și anume un grai apropiat fie de cel din Mehedinți, fie cel din Banat.

    Aceasta ocultează tocmai formarea națiunii dacoromâne din vremea lui Burebista. Aveam o populație autohtonă, o economie locală, un stat centralizat, o armată proprie, o limbă comună, o piață internă, diplomație, toate resursele de care aveam nevoie. Și mai mult decit atit aveam o conștiința națională pentru că după aceea am ripostat cu toate forțele contra cotropitorilor romani. Am demonstrat că am fost o națiune formată in timpul războaielor romano- dacice, pentru că romanii, rămași cu un imperiu in faliment aveau nevoie de resurse, de aurul dacic iar dacii ocupați o mică parte de 10% din teritoriu, impreuna cu dacii liberi au luptat impreună – deci aveau conștința națională activă de națiune liberă stapina pe teritoriul ei, contra romanilor, adica un război fratricid, nepoții tirzii ai dacilor, adic ă romanii veneau la bunicii lor să-i jefuiască de tezaur, pentru că menținerea supremației militare a imperiului costa mulți bani la vremea aceea, iar ambițiile de stăpînitori ai lumii îi costa foarte mult, însemnau bani și iar bani…ca și azi foamea de aur a occidentalilor și răsăritenilor care ii conduc în faliment.

    Ramani – (b)ra(h)m – Ram, urmașii lui Rama – Vedele (în sanskrită वे द) Cuvântul veda înseamnă „înțelepciune” sau „cunoaștere”. În termeni mai generali înseamnă „Cunoaștere sacră, învățătură sfântă, scripturile hindușilor”. Monier-Williams o definește mai exact ca „Un număr de opere apreciate, care constituie baza primei perioade a religiei hinduse”. Este derivat de la „vid-”, „a ști” în sanscrită. Ar putea fi însă derivat din cuvântul proto-indo-european "*weid-", care înseamnă „a vedea” sau „a cunoaște”.(sau din romana = vede,pers.3,singular al verbului a vedea). Vedele sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie, apreciate ca fiind cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate de hinduși din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase. În timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce privește înțelegerea lingvisticii euro-indiene precum și a istoriei Indiei antice. Vedele sunt apauruṣeya („creații non- umane”) și au fost revelate în mod direct, motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Hinduismul, cunoscut și ca Sanatana Dharma („Legea eternă”), se referă la credința în înțelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte. Filozofii și secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziții variate privind Vedele. Școlile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală sunt denumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene, budismul și jainismul, nu au acceptat autoritatea Vedelor și s-au transformat în religii distincte. În filozofia indiană ele sunt numite școli „heterodoxe” (nāstika). Este posibil ca Vedele să fie cele mai vechi scripturi care au supraviețuit și care sunt încă folosite. Majoritatea indologilor consideră că o tradiție orală a existat cu mult înainte ca unele învățături să fie notate, în secolul al II-lea î.Chr.

    Textele vedice au fost compuse și apoi transmise oral, în sanscrită, cu multe secole înainte de a fi trecute în scris. Manuscrisele cele mai vechi care au supraviețuit datează din secolul XI î.Chr. Intr-o veche viziune academică atunci când afirmă : Perioadă vedică e caracterizată de obscuritate, dar ar putea fi plasată aproximativ între 2 500 și 600 î.Chr. Când e folosit de acești autori, termenul „Perioadă vedică” include lunga perioadă de evenimente culturale preliterare, care au dat naștere treptat textului scris. Flood (1996, p. 37) face referință la „cronologia mai sobră”, între 1 500 și 1 200 î.Chr., propusă de Max Müller. Michael Witzel consideră că textele vedice originale au fost compuse în mod oral între c.1500 și c. 500-400 î.Chr. Cu toate acestea, datarea Vedelor s-a văzut îngreunată, timp de mai bine de un secol, de elemente controversate precum Teoria invaziei ariene, teoria Afară din India și istoricitatea Mahabharatei, între altele. Textele vedice sunt grupate în mod tradițional în patru categorii : Samhite, Brahmane, Aranyake, și Upanișade. Samhita (în sanscrită „saṃhitā”, „colecție”) este o colecție de imnuri, mantre și incantări. Există patru Samhite „vedice” : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, și Atharva-Veda, majoritatea fiind valabile în mai multe recenzii (śākhā). În unele contexte, termenul „Veda” se referă la aceste samhite. Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare, comentând asupra semnificației lor și asupra unor subiecte relaționate. Fiecare Brahmana este asociată cu o Samhita sau cu una din recenziile sale. Brahmanele pot forma un corp de text separat sau pot fi parțial integrate în textul Samhitelor. Pot include de asemenea Aranyakale și Upanișade. Aranyakale, sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte materiale adiționale. Upanișadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filozofiei și destinului sufletului, și conțin unele interpretări mistice și spirituale ale Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul și esența Vedelor, și de aceea sunt cunoscute ca Vedānta („sfârșitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza școlii Vedanta. Acest grup de texte este numit „shruti” (sanscrită : śruti; „ceea ce e auzit”). Din timpuri postvedice s-a considerat a fi înțelepciune revelată, spre deosebire de alte texte, cunoscute, în mod colectiv, drept „smriti” (sanscrită smṛti; ceea ce e amintit), texte considerate de origine umană (clasificarea lui Max Müller). După unii aceste clasificări adesea nu sunt susținute din motive formale sau lingvistice : Nu există o singură colecție, scrisă într-o singură perioadă de timp, ci mai multe, transmise de diferite școli vedice; Upanișadele... uneori nu se pot distinge de Aranyake...; Brahmanele conțin și straturi mai vechi de limbaj, atribuit Samhitelor; există mai multe dialecte și tradiții locale proeminente ale școlilor vedice. Cu toate acestea, este recomandată păstrarea categorizării lui Max Müller, deoarece se bazează pe tradiția indiană, respectă succesiunea istorică și pune accent pe actualele ediții, traduceri și monografii ale literaturii vedice. În limbaj comun termenul „Vede” se poate referi la :cele patru Vede, însemnând : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur- Veda, și Samhitele Atharva-Veda precum și la toate categoriile scripturilor vedice menționate mai sus. Ele sunt:
    Rig-Veda -Samhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. Este o colecție de 1028 imnuri vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în zece cărți (sanscrită : „mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităților Rigvedice. Cărțile au fost scrise de către înțelepți și poeți aparținând unor grupuri sacerdotale diferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră de la 1400 î.Chr. până la 900 î.Chr., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller, bazându-se pe dovezi interne (filologice și lingvistice), Rigveda a fost compusă aproximativ între 1700 și 1100 î.Chr. (perioada vedică timpurie), în regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel consideră că Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450-1350 î.Chr. Există similitudini între Rigveda și Avesta iraniană, derivând din timpurile proto-indo-iraniene. Cele mai timpurii care de luptă trase de cai s-au găsit în situri Andronovo, în apropierea munților Ural, datând din c.2000 î.Chr.
    Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză arhaice și din unele versuri împrumutate din Rig Veda. Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acțiune în cadrul unui ritual de sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda, se referea la toate ritualurile de sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma. Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Yajur-Veda „albă” și cea „neagră”.
    Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prin melodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imn metric sau o odă. Consistă din 1459 de stanțe, luate în întregime (mai puțin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o dată. Incluzând repetițiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya. Scopul ei era liturgic și practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoții care luau parte la liturgie. Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor”. Imnurile trebuiau să fie scandate în concordanță cu melodii fixe; de unde și denumirea colecției. Atharva-Veda este cunoașterea atharvanelor și Angirasei.
    Artharva-Veda sau Atharvangirasa este textul aparținând poeților „Atharvan și Angirasa”. Apte definește un atharvan ca pe un preot care venera focul și Soma. „Atharvan” a fost un termen antic desemnând un anumit Rishi chiar și în Rigveda. (literatura veche îi considera preoți care venerau focul). Saṃhitā Atharva-Veda conține 760 de imnuri, iar aproximativ a șasea partea dintre ele sunt în comun cu Rig-Veda. Materialul a fost reunit în jurul anului 900 î.Chr., deși o parte din el ar putea data din timpul scrierii Rig Veda, iar unele părți din Atharva-Veda sunt mai vechi decât Rig-Veda. Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puțină legătură cu sacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji și incantații, privind protecția în fața demonilor și a dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, și pentru o viață lungă. A doua parte conține imnuri speculative și filozofice. R. C. Zaehner a afirmat : „Ultima dintre cele patru Vede, Atharva-Veda, este, precum am văzut, compusă în mare parte din texte și incantații, dar pe alocuri se pot găsi imnuri cosmologice care anticipează Upanișadele, imnuri către Skambha, „Susținătorul”, care este considerat primul principiu, atât cauză eficientă, cât și materială a Universului, către Prāna, „Suflul Vieții”, către Vāc, „Cuvântul”, și așa mai departe.” Celebra mantră „Om” (ॐ) apărut pentru prima oară în Atharva-Veda, și a fost identificată mai târziu cu realitatea absolută (brahman), în Taittitrīya Upanishad.

    În a treia sa secțiune, Atharvaveda conține mantre utilizate în ritualuri nupțiale și mortuare, precum și privind monarhia, rivalele feminine și Vratya (în stilul de proză al Brahmanei). Gavin Flood susține: „La început existau doar trei preoți corespunzători primelor trei Samhite, deoarece Brahmanul ca supraveghetor al ritualurilor nu apare în Rig Veda, ci este incorporat doar mai târziu, arătându -se astfel recunoașterea Atharva Vedei, care fusese într-un anumit fel distinctă de celelalte Samhite și identificată cu stările sociale joase, ca având un statut egal cu cel al celorlalte texte.” Ramayana și Mahabharata par a fi aplicații literare ale Vedelor.
    Ramayana/rɑːˈmɑːjana/ (în sanscrită: रामेायणमे , Rāmāyaṇam, nume sancrit pronunțat: [rɑːˈmɑːjəɳəm]) este o epopee antică, scrisă în sanscrită de către poetul Valmiki. Reprezintă totodată o carte importantă azi a hinduismului care confrimă că rădăcinile indiene sunt de la Carpați și Dunăre. Ramayana conține 24.000 de versuri, lucru care o face să fie cel mai lung poem din Antichitate, și povestește despre călătoriile divinului prinț Rama, a cărui soție, Sita, este răpită de către demonul Ravana. Se pare că versiunea cunoscută astăzi a fost scrisă în perioada 500 -100 î.Chr., în hindi arhaică. Cele mai multe detalii despre viața lui faptele lui Rama provin această epopeea Ramayana, care reprezintă prima expediție de cunoaștere una din roirile euro-indiene ale unui strămoș autohton din Transilvania către est pînă in India cu cel puțin 4 milenii înainte de Christos. Preluat in spiritualitatea hindusa ca fiind una din cele două mari cântări epice ale Indiei. Născut ca fiu al reginei Kausalya și al regelui Dasharatha, regele din Ayodhya, Rama este în tradiția hindusă Maryada Purushottama, în traducere literară Omul Perfect, Stăpânul stăpânirii de sine și al virtuților. Rama s-a căsătorit cu Sita, simbol al soției perfecte și considerată de hinduși drept avatar al zeiței Laskhmi, cea care guvernează legea morală universală (Dharma) și principiile bunătății și generozității. Mābhārata (महेाभारत în devanagari) este una dintre cele mai importante două epopei ale Indiei antice, scrisă în limba sanscrită. Epopeea face parte din itihāsa (istorie) și este elementul fundamental al mitologiei hinduse de azi. Personalități geniale ale Indiei și Pakistanului recunosc rădăcinile lor din arealul dacoromânesc. Fiind textul major al hinduismului, Mahābhārata se bucură de o importanță imensă atribuită pe subcontinentul indian. Discută patru scopuri principale ale oamenilor (artha – intenție, kāma – satisfacție, dharma – obligație și moksha – eliberare) și încearcă să explice o relațiune între individ, societate și lumea și activitățile karmei. Având peste 100,000 de versuri, pasaje lungi de proză și un total de aproape 1,8 de milioane de cuvinte, Mahābhārata este unul dintre cele mai lungi poeme epice ale lumii. Iliada și Odiseea sunt de zece ori mai scurte, Divina Comedie a lui Dante – de cinci ori, iar Ramayana – de patru ori. Incluzând Harivaṃśa, Mahābhārata are peste 200.000 de versuri.


    Latino- latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A cîștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman. Tradiția spune că tribul latin era dacic și a roit spre Italia de azi. Toate limbile romanice provin din latina- mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspîndite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii RomanoCatolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai tîrziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfîrșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului. Ea a devenit limba științifica mondială. Majoritatea statelor medievale au avut limba oficiala latina, inclusiv statul maghiar sub semnele Vaticanului ca stat apostolic.


    Romano- Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în douătrei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe cînd în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvînt (în vorbire), astfel făcînd accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.

  6. #6
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică. Istoria limbii latine arată că limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și elenice, o sub- familie centum a limbilor indoeuropene, care includea latina, vorbită de populația din Latium în Italia centrală (latinii), și alte limbi precum umbriana și osca, în vecinătatea imediată a limbii etrusce, neindoeuropeană, însă de la care latina a suferit influență culturală. În zilele noastre limbile italice sunt reprezentate de limbile romanice, izvorîte din latină: italiana, româna (cu cele patru dialecte ale sale: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân), franceza, occitana, francoprovensala, catalana, spaniola, portugheza, sarda, retoromana precum și dalmata și mozaraba (azi dispărute). Se numește latină arhaică (prisca latinitas) latina folosită de la origini pînă la începutul secolului I î.Chr.
    Conceptul de latină veche (prisca latinitas) este tot atît de vechi ca și cel de latină clasică, cele două datînd de la sfîrșitul Republicii romane. În acea vreme Cicero remarca faptul că limbajul pe care-l utiliza în fiecare zi, în înalta societate romană, era împodobit cu arhaisme, pe care le denumea „verborum vetustas prisca”.
    Latina clasică a asigurat limbii latine, prin expansiunea teritorială a Romei antice, o difuzare mai largă, după secolul al III-lea î.Chr. în cea mai mare parte a Europei Occidentale, a Africii de Nord, a Asiei Mici și a regiunilor dunărene. Sub Imperiu, latina era limba justiției, a administrației și a armatei romane și a multor colonii romane, alături de greacă și alte graiuri locale. Latina medievală nu pare a se diferenția de latina vulgară, dar se consideră ca fiind acea limba latină scrisă începînd de pe la 500 d.Chr. pînă în pragul Umanismului (jumătatea secolului al XIV-lea), pînă la Dante, în De Vulgari Eloquentia și De Monarquia. După anul 800, apoi în secolul al XI-lea latina s-a reformat pentru evitarea unei derive spre limbi proprii fiecărei țări unde era folosită. A fost limba liturgică a Bisericii Romano-Catolice. Majoritatea bibliilor utilizate în Occident sunt scrise în latină, după modelul Vulgatei a Sfîntului Ieronim, precum și alte cărți liturgice (Historia scholastica, de Pierre le Mangeur, din 1170, a fost scrisă în latină). Traducerea Bibliei în limbile specifice diferitelor popoare a fost declarată prohibită începînd de la sfîrșitul secolului al XII-lea. Literații se exprimau tot în latină. Limba universităților este latina, încă de la crearea lor pe la sfîrșitul secolului al XII-lea. Intelectualii Evului Mediu își scriu tratatele în latină. Enciclopedia scrisă de Vincent de Beauvais, Speculum maius, este scrisă în latină. După Conciliul de la Tours (813), omiliile / predicile nu mai erau rostite în latină, ci în „lingua romanica rustica” (galo-romană), sau în „lingua tudesca” (germanică).Limba latina ecleziastică este forma limbii latine utilizate în documentele Bisericii Romano-Catolice și în liturghia sa. Latina în știință se foloseste în biologie pentru numele științifice ale speciilor, în anatomie pentru definirea parților corpului uman, în drept nenumărați termeni și definiții juridice, în științele umaniste în meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină, în farmacie, în astronomie etc. Sistem gramatical latin este flexibil, operează prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare. In fine, la Vatican, în subsolul bibliotecii se află practice documentele care atesta că latinii sunt daci și că românii sunt daci.

    Cimero- cimerieni –ca populație autohnonă, erau un popor de origine geto-tracică. După unii istorici, cimerienii s-au înrudit cu traco-ilirii. După părerea altora, în secolele XVI î.Chr.-XI î.Chr. cimerienii se aflau pe teritoriul de la nordul și nord-vestul Mării Negre spre apus și spre Dunăre. Teritoriul ocupat s-ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu dacii la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s-a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până când sciții veniți în urma lor le-a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume. Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și-ar fi continuat existenta. Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri: ,,Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2). Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau traci! Tracii cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii, utilizând cavaleria ca principala forță de soc in timpul luptei, ei fiind un popor de calareți. Istoricii străini, pentru a “drege busuiocul” în legatura cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună cu cel trac formând o asa-zisa comunitate cimeriano-tracă. Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi mai ales pentru a îşi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare diferite care ar fi trait într- un fel de simbioză.


    Aceasta concepţie este greşită, popoarele, pentru a convieţui în pace, au nevoie de spaţiu propriu și nu de amestecuri care duc la conflict. Aceiași istorici străini au observat că cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună cu un trib trac, şi anume treri. Este interesantă noţiunea aceasta “de migratie în grup”, dar niciodata in istorie nu s-a întamplat ca doua popoare sa migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă fără a se confrunta.

    Istoricul grec, Strabo (64 i.H – 24 d.H), întrun pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii erau denumiţi şi treri (tribul trac mentionat mai sus). Deci trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri. Concluzia logică este că ei făceau parte din acelasi popor si anume, marele popor trac.

    O altă dovadă a tracismului cimerian este în Getica marelui istoric Vasile Parvan (1882 – 1927). Cimerienii sunt atestați ca autorii atacurilor asupra regatului Urartu, (VIII î.Chr.), apoi și asupra celui asirian (prima jumătate a sec. VII î.Chr), după alții sciții. Intre secolele VIII î.Chr si VII î.Chr., ei au fost principala forță militară, avându-și centrul de putere in zona cuprinsa intre Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a Mării Negre (oare de la ei ne-a ramas toponimul de Kerci in Crimea?) și nord-estul Asiei Mici. Hegemonia cimeriană din acea zonă a încetat de la regele asirian Assarhadon (681-669 î.Chr) după batalia de la Hubushna (673 î.H). Însă aceasta batalie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrange pe cimerieni. Pentru a îi respinge în totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l-a găsit în persoana regelui scit (tot trac), pentru a infaptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scit. Puterea acestei aliante va fi îndeajuns de mare încât să îi înfrangă pe cimerieni, care, retragandu-se din Caucaz avanseaza adanc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alti traci). Într-un mod greșit, cimerienii au fost considerati iranieni, dar inrudirea lor cu vechii iranieni are un temei important, ambele popoare, şi anume tracii si iranienii făceau parte din categoria popoarelor satem, adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.

    Unii istorici remarcă faptul că fiind purtători de chimir – un brîu de piele de animal de care își prindeau armele de luptă, în forță, o centură pe care de regulă militarii o poartă obicei și azi, brîu pe care dacii il aveau ca și ardelenii de azi, au fost identificati cu numele preluat de la acest chimir.

    Rumuno-reprezintă denumirea in limba polonă a românilor intrucît in limba noastră leșii, lehii înseamnă tot …. Daci.prin urmare noi recunoșteam pe polonezi, leși –lehi ca fiind tot frații noștri de la Vistula. De cind Dacia nordică se intindea pînă la Băltica, Marea Baltă, Baltica iar Lituania era Samogetia

    Rumân este numele sub care era cunoscut țăranul dependent (cu persoana și cu bunurile sale[1]) de boier în Țara Românească, între secolele XVI și XVIII. De fapt, în limba rusă se păstrează termenul. Nu avansez incă din lipsa de argumente mai credibile adevărul intuit de mulți că rușii sunt și ei verii nostri din varegi - tot daci suedezi de nord, care acum au ADN majoritar de tătari. Limba rusă, slavona medievala este si ea cu radacini dacice. Mai mult rusii sustin asta și chiar constată că au rădăcini din Carpați. Și nu doar pentru a-și argumenta o eventuală ocupație a Carpaților, ci pentru a recunoaște că sunt și ei de viță dacică de la atlanți. In fond, cetățile dacice din Urali sunt cercetate cu sirg și acoperite de ruși la loc, privind cu uimire la rădăcinile lor…Să ne învecinăm pe Nipru cu DacoRusia? Slavona ca și latina clasică, precum și alte limbi sunt limbi artificiale, de cancelarie, prelucrate individual, dar construite din material dacic…

    hitito- Hitiții au fost un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Chr. din teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Există două teorii asupra traseului parcurs hitiții spre Podișul Anatoliei: prin nordul Mării Negre și traversarea Munților Caucaz sau prin străbaterea Peninsulei Balcanice și traversarea strîmtorilor Bosfor și Dardanele.

  7. #7
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289


  8. #8
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    troiano- Troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru lux, producția de fier și zidurile de apărare uriașe. Familia regală troiană îi are la origine pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, originar din Arcadia, după greci, iar după romani provenea din Italia, dar a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace adica din Tracia. La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mîinile nepotului său Tros, care și-a numit oamenii troieni, și țara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit după numele său. Zeus i-a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon și Apollo au construit zidurile și fortificațiile din jurul Troiei pentru Laomedon, fiul lui Ilus cel tînăr. Cînd Laomedon a refuzat să plătească, Poseidon a inundat teritoriul, cerînd sacrificiul Hesionei unui monstru marin care a vrut să-l mănînce pe Zeus și să distrugă toată Troia.

    Cu o generație înainte de Războiul Troian, Heracles a cucerit Troia și l-a ucis pe Laomedon și pe fiii săi, cu excepția tînărului Priam. Priam a devenit mai tîrziu rege. În timpul domniei sale, grecii micenieni au invadat și au cucerit Troia în timpul Războiului Troian (considerat a fi avut loc între 1193 î.Chr. și 1183 î.Chr.). Maxienii erau un trib din vestul Libiei care au afirmat că erau descendenți ai troienilor, în conformitate cu scrierile lui Herodot. Navele troiene au fost transformate în naiade, care s-au bucurat văzînd rămășițele navei lui Ulise. Stăpînirea troiană asupra Asiei Mici a fost înlocuită de dinastia Heraklizilor de la Sardis care a condus timp de 505 ani, pînă la Candaules. Ionienii, cimerienii, frigienii, milesienii din Sinope, și Lidia au intrat în Asia Mică. Persienii au invadat zona în 546 î.Chr.

    Printre cei mai cunoscuți troieni se numără: Dardanus (fondatorul Troiei), Laomedon, Ganymede, Priam, Paris, Hector, Teucrus, Aesacus, Oenone, Titonus, Antigona, Memnon, Corit us, Aeneas, Brutus, și Elimus. Kapis, Boukolion, Aisakos și Paris erau prinți troieni care aveau naiade ca soții. Printre aliații troienilor se numără licienii și vestitele luptătoare amazoance prezente în epopeea Iliada a tracului Homer, tot din neamul nostru. Muntele Ida ("Muntele Zeiței") din Asia Mică, este locul unde Zeus l-a răpit pe Ganymede, unde Anchise a fost sedus de către Afrodita, unde Afrodita l-a născut pe Aeneas, unde Paris a trăit ca păstor, unde trăiau nimfele, unde a avut loc "Judecata lui Paris", de unde zeii greci priveau Războiul Troian, unde Hera i-a distras atenția lui Zeus suficient timp pentru a permite ocuparea Troiei, și unde Aeneas și oamenii săi sau odihnit în timp ce îi așteptau pe greci să plece.

    agatîrșo- Despre agathîrși, Alexandru Vlahuţă notează în ”România Pitorească”: ” Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la chip, cu numele de sciţi. Ei stăpîneau, de călare, toată cîmpia întinsă din Marea Neagră pînă-n pustiurile mlăştinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în mîndra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatîrşii, o viţă mai aleasă, desfăcută din neamul cel mare al tracilor.


  9. #9
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

  10. #10
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Tribalo- Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei cuprinzînd din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pămîntului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului pînă la Lom. Nicolae Iorga spunea că “atît în Serbia cît şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stîng”, iar George Vîlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”.

    Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali, populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc.) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Chr .Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrînt şi l-au rănit.

    Populaţia tracică de aici a intrat in contact cu romanii mai devreme decît cea de la nord de Dunăre, romanii terminînd în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, care a fost împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lîngă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud, iar organizarea a dăinuit pînă în timpul lui Iustinian.
    Cronicarul grec Niceta Choniates afirmă că locuitorii de aici “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această În sec. VII dominaţia romanobizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Palanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta de Remesiana, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” (Vasile Pîrvan). Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sîrbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre.

    În anii 10-12 î.Chr., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 î.Chr. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului.Sunt îndoieli asupra numărului, probabil exagerat pentru vremurile de atunci din foarte multe motive tehnice. Dintre toți 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă, alții susțin că 44, I. C. Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor”. În 328 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III- VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă identitatea statul roman de atunci ca fiind un “imperiu roman de neam tracic”.

    După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc..) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române. Am indoieli că pină atunci locuitorii lor erau muți și că nu își vorbeau limba maternă formată la începutul civilizației carpato-dunărene. Sîrbii cu greu au incercat să slavizeze mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Dovada este vie în Craina de azi. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sîrbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea sa transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd de la est de rîul Morava şi pînă la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decît româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzîndu-se de la Dunăre şi pînă în Tessalia, porțile Atenei, Adriatica și Marea Egee. Urme ale acestei romanităţi mai întîlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Tîrgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent pare să fi fost asimilată de către sîrbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lîngă Prizern. Vlahii sunt pe atunci şi lîngă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii. Un lucru este cert: aromânii sunt peste tot, în Balcani, pînă la porțile Vienei, în Budapesta, Slovacia in ciuda interdicției de a vorbi limba lor maternă și contribuie la edificarea unor construcții monumentale precum catedrale, poduri, clădiri emblematice. Emanoil Gojdu și fundația lui este un exemplu demn de o identitate de seamă. Neamul nostrum de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de valahi. Nu înțeleg de ce fostul județ Vlașca nu revine la numele inițial în Muntenia.

    În vremea migraţiilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană pare să fi fost parte slavizată, parte retrăgîndu-se în munţii din Peninsula Balcanică, dar aromânii au rămas, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dînd pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) , iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Consemnează Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” atunci cînd se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sîrbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică” .

    De reținut că și Kekaumenos din sec. XI, vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lîngă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stăpînire bizantină vreme de două secole. Un cruciat precum clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia relatează că au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava.Tot astfel, Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o tradiție a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor și astfel au rezistat și azi.

    Istoria religiei balcanice consemnează că primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sîrbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci.


    La sfîrşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sîrbii fiind nevoiți să acorde privilegii românilor şi cnejilor lor. Nicolae Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului care şi-ar fi extins autoritatea chiar şi asupra malului stîng al Dunării unindu- se cu frații lor. Radul I Voivoda Vlaşci este un capitol luminos în istoria Balcanilor. În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor pentru că îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, de fapt un imperiu imens, iar arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo- bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrîn că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum” . Bineînțelesc doar ce care știau să scrie, limba materna nu putea nimeni să o extirpeze politic.

    Marele Asan II stăpînea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo, iar o mică parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sîrb Dragutin. Ulterior ea va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre rîurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce.


    Maghiarii statului apostolic sprijinit de Vatican, in lupta contra ortodoxiei, sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism.

Pagina 1 din 4 1234 UltimulUltimul

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •