Papornița Moșului
Pagina 2 din 4 PrimulPrimul 1234 UltimulUltimul
Rezultate 11 la 20 din 31

Subiect: 5. Geo Stroe - Dacoromânistica. Despre inelele lanțului identitar ale obîrșiei

  1. #11
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Acestea a aprins luptele și revoltele localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul, ceea ce se îmtîmplă “şi cu voia unor locuitori ai săi” reușind să înlăture stăpînirea maghiară asupra banatului de Vidin cu mare răsunet, întrucît Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege, așa cum reuși mai tirziu Mihai Viteazul în Ardeal.

    În plus a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Maghiarii luaseră Vidinul de la Straşimir care era cumnat cu Vlaicu-vodă. Voievodul român pînă la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Maghiarii pun sub stăpînire politico-administrativă Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin, iar Vlaicu vodă, în compensaţie primește posesiuni în Făgăraş şi Severin, fiind recunoscut ca garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri.

    Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, lucru dovedit prin consemnarea sa în inscripţia voievodului Radu de la biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpînitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. El a ctitorit mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrîn şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rînduri, a trecut de multe ori Dunărea în ținuturile locuite de conaționalii noștri, stăpîniind Durostorumul pînă la Marea cea Mare.

    Tot astfel, ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se mai văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan. În 1388 Şişman face supunere sultanului de Istambul care în 1397, după bătălia de la Nicopole dezastrul cunoscut, îl va transforma în sangeacul, apoi paşalîcul de Vidin. În sec. XIV prezența istorică a vlahilor timoceni este dovedită prin mai multe acte oficiale ale ţărilor sîrbe, la care se impun și elementele etnice puternice ale macedo-românilor de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld consemnează că între sîrbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti). Despre rivalitățile și realitățile Balcanilor în vremea evului mediu un cercetător Ovidiu Bagiu a identificat documente surprinzătoare incă necercetate îndeajuns in cronicile păstrate de pe coasta adriatica a Italiei răsăritene, la Ancona și alte mari biblioteci celebre ale nord-estului italian. Documentele arată cum au unificat domnitorii români ținuturile noastre, lucruri inedite asupra cărora cercetătorii istorici români ar trebui să se aplece cu mare migală și pricepere pentru că vor descoperi cu adevărat evul mediu intunecat din Balcani.

    Nu este un secret că sfîntul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din sudul Dunării şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sîrb Lazăr (1371 – 1389). El și-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lîngă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfînta Treime. Tradiția îi a atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfîntul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sîrb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.

    Besso-Bessii erau un trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al rîului Marița (Hebrus). Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vîrful unui munte, care se crede că este Perperikon.

    În Strabon, însă, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în apropiere de lanțul Mons Haemus. Deducem o conștiință religioasă zamolsiană deosebită penru că au opus o rezistență dîrză macedonenilor și apoi romanilor, încît numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întîlnim și în Carpații septentrionali.

    Mommsen spune că besii aveau capitala la Uscudama, azi Edirne –Adrianopol, după alții la Sinitovo, lingă Pazargic. In 72 î.Chr. proconsulul Macedoniei Marcus Terentius Varro Lucullus a apărat pe besii din Tracia. Diobesi a fost o uniune intre Bessi și Dii. Spre sfirsitul secolului al IV, Nicetas episcopul din Dacia aduce biblia acestor ”lupi ai munților” și implinește misiunea creștinării lor, inlocuind munca lui Dionysus și a altor zei traci. Numele trac de Besus, atestat în nordul Muntenegro-ului, este considerat a avea același etimon cu acel al besilor (Wilkes, 1982).

    Odrișii –deși nu sunt date convingătoare despre originea lor, faptul că pe harțile Balcanilor la mulți istorici ai lumii apar în zona Traciei ne îndeptățesc să spunem ca fac parte din marea noastră familie tracogeto-dacă.

  2. #12
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

  3. #13
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

  4. #14
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Atît Naso, cît si numerosi alti autori antici vorbesc despre sarmații care traiau în Scytia Minor, Dobrogea noastră de astăzi, si care, cel puțin în zona Tomisului, erau la acea vreme aproape la fel de numeroși ca și băștinașii geți.

    Primele mențiuni despre ei provin de la Herodot si Hipocrat (sec.V î.Chr.) care îi numeau „sauramatioi” (sauromati), termen ce se traduce “ochii de sopîrla”. Considerați un neam de sorginte scitica, sarmații se diferențiau de alte triburi datorita particularităților lor religioase. Ei erau adoratori ai Zeului Focului, în timp ce restul sciților îl aveau în prim plan pe Zeul Pămîntului. Buni călăreți și arcași neîntrecuți, sarmații mai surprindeau prin acea că din oastea lor faceau parte numeroase femei, razboinice neîntrecute, adevarate urmașe ale amazoanelor legendare. La inceput eu locuiau în nordul Pontului Euxin, ulterior migrează și spre sud.

    În secolul II î.Chr. sunt foarte puternici, se rup de sciți si stapînesc malurile Donului, ale Vistulei, ocupă malul nordic al Mării Negre, Caucazul de Sud si o parte din sudul Rusiei de astăzi. În vremea lui Ovidiu, a lui Octavian Augustus (27 î.Chr. – 14 d.Chr.) sarmatii ajung de la Vistula la Gurile Dunarii si în alte zone ale Dobroge spre țarile calde. Ei aveau trei neamuri mari– iazigi, alani și roxolani. Triburi de iazigi ajunsesera deja si în Dacia (pîna în Banat si chiar Panonia),ca și în Moldova și Basarbia. De la iazigi (yagz sau yash, care se traduce prin buna faima și de la unele elemente alane) se spune ca a ramas numele Iași, dat în secolul I d.Cr. În secolul I d.Chr. sarmații încep să atace și provinciile Imperiului Bizantin.

    Se aliază uneori și cu dacii împotriva cuceritorilor. Pe Columna lui Traian sau pe metopele de la Adamclisi – Tropeum Traiani se află imagini de prizonieri sarmați (iazigi și roxolani). În sec II-III, fiind învinși de marcomani, goți și alte triburi germanice, se retrag apoi și din calea invadatorilor huni, din secolele IV-V, apoie dispar treptat din istorie. Singurii supravietuitori, între 1200 si 1400, au fost alanii în Europa existînd mai multe zone și localități care poarta toponime de origine sarmatica, cum este cazul Iasiului…(Sarmații în spatiul nord-pontic – Vitalie Bîrca, Ol. Symonenko, Ovidius -Tristele, Brezinski/Meclzarek – Sarmatii (600 i.Chr, – 450. d.Chr.)

    Gepizii –cu cele trei ramu
    ri ale lor: yagizii, roxolanii, alanii -Erau migratori de origine germanică (deși și germanicii erau frați daci de aceeași mamă germanicus – scriau romanii) care în secolul al Vlea s-au stabilit în Bazinul Pannonic, ajungînd și în vestul Transilvaniei, Banat și culoarul Oltului după ce romanii își mutaseră administrația și armata din Dacia romană la sud de Dunăre. În baza unor vestigii arheologice, se pare că în zona Apahida, în Transilvania, s-a aflat o curte regală gepidă. Patria originară a gepizilor s-a aflat, inițial, în regiunea Mării Baltice, aproape de estuarul Vistulei, de unde, în migrația lor spre sud, gepizii au ajuns în nord-estul Panoniei după ce traversaseră Carpații Nordici. Nordul-vestul Daciei postromane, a fost un teritoriu de tranzit pentru numeroase etnii migratoare, începînd cu goții. După invazia hunilor (375 - 453), gepizii, împreună cu ostrogoții, au devenit vasali și mercenari în oastea lui Attila. După moartea acestuia, gepizii s-au revoltat împotriva foștilor stăpîni, hunii, slăbiți de înfrîngerile suferite în ultimele raiduri de pradă și jaf prin Europa. Învingători în 454 asupra resturilor hunice în bătălia de la Nedao, gepizii au luat în stăpînire partea de est a Pannoniei (Cîmpia Tisei) și vestul Daciei postromane.

    Existența unei părți a regatului panonic al gepizilor în Transilvania de vest și nord-vest a fost interpretată de unii istorici ca restabilire a relațiilor federale ale Daciei postromane cu Imperiul Roman de Răsărit, existente pe timpul goților. Așezările gepizilor în vestul Daciei au fost multiple și făceau parte din regatul gepid panonic. Localitățile erau concentrate mai ales pe văile rîurilor Criș, Mureș, Bega și Timiș, extinzîndu-se pe văile Someșului și Arieșului în imediata apropiere a Clujului de azi, la Apahida, localitate care pare să fi fost capitală a regatului gepid.

  5. #15
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Stăpînirea lor s-a extins din regiunea panonică la Olt și Carpații Orientali, în timp ce partea de la est de Olt și în afara arcului carpatic era, după retragerea hunilor, supusă preponderent migrațiilor slave. Gepizii și-au extins structurile politice și asupra teritoriului sud-panonic de lîngă Sirmium și Singidunum, în dreapta Dunării, teritoriu care fusese dominat de ostrogoți, generînd ostilități cu aceștia și cu Imperiul Roman de Răsărit. Se pare că gepizii au locuit doar o mică parte din Dacia felix, precum și în Crișana, marea lor majoritate rămînînd în Cîmpia Tisei, deci în Bazinul Panonic. Pe de altă parte, unele surse consideră mormintele princiare de la Apahida ca fiind ostrogote, nu gepide. În cele din urmă, Pannonia gepidă a fost ocupată temporar de longobarzi, care, aliați cu avarii euroasiatici, au distrus regatul gepizilor (566). Avarii au avut apoi supremația în Bazinul Panonic și nord-vestul Daciei, iar longobarzii au migrat mai departe în Italia (568), sub conducerea regelui Alboin. Resturile gepizilor au fost asimilate de avari și altor populații din Pannonia și vestul Transilvaniei. În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini foloseau pentru zona Oltenia-Banat și denumirea Gepidia.

    Ultima menționare a gepizilor a fost făcută în secolul al IX-lea, cînd mai exista un rest etnic gepid, rămas ca populație supusă avarilor. La Turda a fost descoperit un mare mormînt gepid si o comoară, atribuită unei prințese gepide, găsită în timpul unor săpături care au avut loc în ruinele castrului roman al Legiunii a V-a Macedonica.
    iliro- ilirii În mitologia greacă, originea poate fi de la Ilirios, fiul lui Cadmus și al Harmoniei, care eventual a domnit în Iliria și a devenit strămoșul ilirilor. O altă versiune îi identifică pe Polifem și Galateea drept părinți ai lui Celtus, Galas și Ilirius. Scriitori greci antici au utilizat termenul „ilir” pentru a descrie poporul care locuia între liburni și Epirus. Doar în secolul I d.Hr. termenul de „ilir” era folosit ca termen general pentru popoarele de pe coasta Adriaticii. Regatul lui Agron în secolul al III-lea î.Chr.


  6. #16
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Prima menționare a unui regat ilir este cea a regatului Enchele din secolul al VIII-lea î.Chr. Tribul Autariatae sub Pleurias (337 î.Chr.) era considerat regat.[5] Regatul populației Ardiaei i-a naștere 230 î.Chr.și se sfîrșește în 167 î.Hr..[6] Mari regate ale ilirilor au fost cele fondate de Bardilis al dardanilor și Agron al Ardiaei - ultimul și cel mai cunoscut regat ilir, care și-a extins regatul cucerind alte triburi. Romanii l-au învins și capturat pe Gentius, ultimul rege al Iliriei, la Scodra (astăzi Albania) în 168 î.Chr. Cele patru republici cliente formate erau de fapt conduse de Roma, ulterior, regiunea va fi provincie romană Illiricum cu capitala la Scodra și cuprindea teritoriul dintre rîul Drilon din Albania de astăzi și Istria (Croația) în vest și pînă la rîul Sava (în Bosnia și Herțegovina) în nord. Salona (în apropriere de orașul modern Split din Croația) a fost organizată și a funcționat drept capitală.

    După înăbușirea unei revolte a panonienilor și desiților, romanii și-au împărțit teritoriul între provinciile Panonia în nord și Dalmația în sud. Deși provincia a fost dizolvată în 10 d.Hr., termenul de Iliria s-a păstrat în latina tîrzie și pe parcursul perioadei medievale. După diviziunea Imperiului Roman, episcopii Salonicului numeau vicarii papali din Iliricum. Patriarhii de Constantinopol au introdus Iliria în jurisdicția lor în secolul al VIII-lea. Numele Iliria după cucerirea otomane a Balcanilor în secolul al XV-lea reapare abia în secolul al XVII-lea cu o nouă semnificație în timpul războaielelor dintre Imperiul Otoman și dinastia Habsburg. Leopold I i-a desemnat pe slavii sudici ca „națiunea iliră”. Numele a fost refolosit de Napoleon pentru Provinciile Ilire care au fost încorporate de Imperiul Francez între 1809 și 1813. Regatul Iliriei a fost parte componentă a Austriei între anii 1816 și 1849.

    Armîno - Aromânii (numiți în România și "'români macedoneni"', macedoromâni, macedoneni latini, macedono- vlahi sau, mai popular, machedoni) sunt o ramură alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. Azi încă în Grecia, chiar și în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept "greci antici latinizați", adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 pîna la 250.000. A nu se confunda cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), ori cu cetățenii Republicii Macedonia în sens mai restrîns. Originea lor este disputată, dar există un acord între toți istoricii, etnologii, lingviștii și filologii că ei descind, ca și dacoromânii, meglenoromânii și istroromânii, din protoromâni. Matilda Caragiu Marioțeanu a formulat următoarea definiție: Aromânii sunt dintotdeauna sud- dunăreni. Ei sunt continuatorii populațiilor sud-est-europene romanizate (macedoneni, greci, traci, iliri) sau colonizate de romani. T. J. Winnifrith afirmă că: "...dacă vrem să vorbim despre aromâni (vlahi), trebuie să începem cu Olimpia și Filip ai Macedoniei".

    În secolul XI în Strategikon, Cecaumenos, un istoric bizantin, descrie pe vlahii din Tesalia ca fiind aromânii din Marea Valahie, descendenți ai dacilor și besilor care au invadat toată zona Dunării în semn de răzbunare contra suferințelor provocate de impăratul Traian în vremea războaielor romano-dacice.

    Rumelii-Rumelia (turca otomană: روم ; ايلى turcă otomană Ansiklopedisi: Rūm-ili, Rūm- ėli, turcă Rumeli despre „Țara romanilor” de la termenul Rum: „Grec”, înainte „Roman”) a descris turcii încă din secolul al XV-lea, din Peninsula Balcanică, parte a Imperiului Otoman. „Rumeli” înseamnă „țara Romanilor”, o referire la Imperiul Roman de Răsărit, fosta putere dominantă din regiune înainte de expansiunea otomană. Rumelia includea provinciile antice Constantinopol, Salonic, Tracia, Macedonia, Moesia, Grecia Centrală și partea europeană a Turciei actuale. În secolul al XI-lea și al XII-lea, termenul a fost folosit pentru Anatolia în timp ce era cucerită treptat. După reforme administrative dintre 1870 și 1875, Rumelia Orientală a fost organizată ca provincie autonomă a Imperiului Otoman prin Tratatul de la Berlin, dar începînd din 6 septembrie 1885 a fost unită cu Bulgaria. Actualmente, în Turcia, cuvîntul Trakya a înlocuit în mare parte termenul Rumelia pentru a denumi teritoriul Turciei situat în Europa (provinciile Edirne, Kırklareli, Tekirdağ, și vestul Provinciei Istanbul), dar termenul este în continuare utilizat în context istoric.

  7. #17
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Tracii
    au fost un grup de triburi indoeuropene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor eureoindiene, si nu invers. Aceste populații s-au răspîndit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est. Tracii au locuit în provinciile antice Tracia, Moesia, Dacia, Sciția Minor, Sarmația, Bitinia, Misia, Macedonia, Panonia și în alte regiuni din Balcani și din Anatolia. Geții se întindeau dincolo de Dunăre ajungînd pînă la rîul Bug. Limba și obiceiurile tracice sunt în prezent dispărute, după cum susțin unii. Ramura științei care se ocupă cu studiul Traciei și al tracilor se numește tracologie.

    Tracii făceau parte din categoria popoarelor euro-indiene de limbă satem, alături de slavi, baltici, euro- iranieni (cum ar fi sarmații și sciții de origine euro-indiana propriu-ziși), albanezi și armeni. Separarea tracilor din masa populațiilor euro indiene s-a petrecut în epoca bronzului, cînd sau individualizat grecii și ilirii.


    Poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX î.Chr. de către Homer fac referire la războiul troian din c. 1200 i.Chr., un conflict dintre ahei și troieni de la sfîrșitul epocii bronzului la care au participat cîteva populații tracice: arcași peoni de pe Axios, ciconi, frigieni și misi, ca aliați ai troienilor.

    În secolul al XII-lea î.Chr., izvoarele asiriene menționează o populație nouă în Anatolia, numită "musku", un neam tracic al frigienilor întrucît pe tăblițele linearului B ce aparțin civilizației miceniene apare numele de "tre-ke- wi" (numele vechi al Traciei). În secolele XIII-XI î.Chr. are loc "invazia popoarelor mării" ca urmare a colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit. Siria și Palestina sunt pustiite și începe căderea Noului Regat Egiptean iar printre populațiile antrenate în migrație erau populații din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, mai ales tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Misii au dat numele provinciei Misia.

    Alții susțin: Numele regiunii provine de la poporul trac, popor de sorginte indo-europeană. Conform cu sursele antice, tracii care s-au așezat și au trăit în zona munților Haimos și Rodopi erau neamuri primitive, războinice, în vreme ce tracii ce s-au stabilit de-a lungul coastelor Mării Egee și Mării Marmara erau mult mai civilizați și mai pașnici. Informațiile despre traci se înmulțesc după colonizarea greacă din sec. VII-sec. VI î.Chr. a zonei din apropierea Mării Negre. Grecii, în semeția lor, au dat neamurilor străine celor cu care au venit în contact direct, demunirea de "barbare", mai ales la sud de Dunăre:

  8. #18
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Între Dunăre, Rodopi, Balcani și Marea Neagră: Hecateu din Milet (550 î.Chr.-470 î.Chr.) afirmă că la sud de Istru (Dunărea) existau două triburi getice Dobrogene numite trizi și crobizi. În secolul V i.Chr., discutînd regatul Odrisia, Tucidide localizează triburi tracice între munții Rodopi și munții Haemus (munții Balcani), iar pe geți dincolo de Balcani, înspre Marea Neagră, fără a preciza limita nordică. Scylax din Carianda (secolul IV î.Chr.), localizează Tracia între Struma, Dunăre și Marea Neagră, atestînd orașele grecești de pe malul mării Apollonia, Mesembria, Odessos, Callatis și Histria. Susține că geții se învecinează cu sciții, fără a preciza granița dintre ei. Herodot afirmă că Sciția î ncepe de la Istru în sus. Pseudo-Scymnos (sec II î.Chr. sau sec. I) plasează triburi tracice la sud de Dunăre, de-a lungul fluviului, mărginiți la sud de munții Balcani de lîngă Mesembria (Nesebăr). În secolul I, Plinius cel Bătrîn precizează granițele nordice ale Traciei la Istru, granițele sudice la Marea Egee, granițele estice la Pontul Euxin. Granița vestică nu este precizată, darr Histria, Tomis și Callatis sunt parte integrată a Traciei. În concluzie, populațiile tracice nu depășesc spre nord linia Dunării.

    Tracii sunt localizați în Bulgariei, nordul Greciei și în Dobrogea, de-a lungul rîurilor Strymon, Axios, Oiscos, Hebros, Nestos, învecinîndu-se cu ilirii la vest, cu cimerieni și sciți la nord-est și cu grecii la sud.

    La nord de Dunăre: Este probabil ca geții să se fi extins spre nord, peste Dunăre, căci Strabon susține că geții au trăit în sec. I î.Chr.-I d.Chr. de o parte și de altă a Dunării, între Dunăre și Boristene (Nipru sau gura Niprului) împreună cu tirageții și cu bastarnii.

    Populațiile trace menționate în izvoarele scrise sunt în număr de peste 100. Mircea Eliade și Petru Culianu consideră că existau circa 200 de triburi trace.. Herodot susține că tracii erau mai numeroși după inzi. Xenofan din Colofon (poet și filosof grec care a trăit la sfîrșitul secolului al VI-lea î.Chr. și la începutul secolului al V-lea î.Chr.) spunea: Etiopienii spun că zeii lor sunt cîrni și negri; Tracii spun că ai lor au ochii albaștri și sunt roșcați. Putem bănui că măcar o parte dintre triburile tracice aveau un ten deschis, ochii albaștri și părul roșcat.

    În nordul munților Balcani Tirageții, sarmații iazigi sau regalii, și urgii triburi nomade care nu prea se ocupau cu agricultura, pe malurile Dunării. Bastarnii, neam germanic, vecini cu tirageții și cu germanii se împărțeau în atmoni, sidoni, la nord, și, cei care trăiau pe insula Peuce, peucini.

    Roxolani erau cel mai nordic neam care trăia între Tanais (rîul Don) și Boristene, regiunea „de miazănoapte cuprinsă între Germania și Marea Caspică”. Aceștia luptară împotriva lui Mitridates Eupator, conduși de Tasios, dar 50000 împotriva a 6000 conduși de generalul Diofant, tot pierdură datorită pregătirii și strategiei superioare a invadatorilor.[8] Cu timpul se mutară în nordul Dunării.

    Dacii, menționați și de către Herodot; Strabon îi plasează în opoziție față de geți, care ar fi fost lîngă gura Dunării, dacii fiind înspre izvor.
    Tribalii se așezaseră între Morava și Iskăr, doi afluenți sudici ai Dunării. Această populație a rămas în amintirile scriitoriilor antici pentru că au refuzat autoritatea regelui odrisilor Sitalches care a pornit război cu aceștia în 424 î.Chr., iar în 339 î.Chr., au pretins regelui Macedoniei, Filip al II-lea, o parte din pradă luată de la sciți cu ocazia expediției împotriva lui Atheas. Alexandru cel Mare a desfășurat o expediție împotriva tribaliilor în 335 î.Chr.

  9. #19
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    Moesii sau misii
    erau localizați la dreapta tribalilor, între Dunăre și Balcani. Au ajuns în împrejurări neprecizate în Asia Mică și au luptat ca aliați ai troienilor în război cu aheii. Este cunoscut numele unui rege, Telefos. Trăiau amestecați cu geții și tribalii. Conform lui Florus, „erau cei mai barbari dintre barbari”. În 29-28 î.Chr., înainte să lupte cu romanii conduși de guvernatorul Marcus Licinius Crassus, au jertfit un cal dedicat zeului lor și au făgăduit că vor mînca măruntaiele romanilor învinși. Strabon afirmă ca erau buni războinici și că unii dintre ei, „theosebi” („adoratori ai zeilor”) sau „kapnobati” (termen din comedia grecă cu însemnătatea „cei care se hrănesc cu aer”) erau lactovegetarieni. Cei numiți refuzau să aibă legături sexuale cu femeile se numeau „ctiți”, fiind o sectă de anahoreți.[12]

    Trizii și crobizii erau plasați între Jantra și litoralul pontic, în sudul Dobrogei. Sunt atestați în Istoriile lui Herodot și împărtășeau credință în Zamolxis și nemurire. Benchetuiau la înmormîntări. Un rege al crobyzilor din secolul III i.Chr., Isanthes, era frumos, bogat și desfrînat.


  10. #20
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

    În nordul actualei Grecii și în partea vestică a Turciei
    Sunt amintite următoarele populații tracice: Migdonii erau plasați între gurile de vărsare ale Axiosului și Strymonului. Odomantii locuiau între gurile de vărsare ale Strymonului și Nestosului și sunt pomeniți de Aristofan în comedia "Acarnienii" că practicau circumcizia. Ciconii populau coastele Marii Egee, între gură Nestosului și cea a Hebrosului. Apsintii locuiau pe malul Propontidei (Marea Marmara)-partea vestică a Turciei și se închinau zeului războiului, Pleistoros, caruiau îi aduceau jertfe umane. Sintii locuiau în Insula Lemnos.

    Unii traci s-au stabilit în Anatolia, pe coastele nord-vestice: misii, phrygii sau brygii, bithynii- locuiau pe valea Strymonului și se numeau inițial strimoni, au luat locul phrygiilor/
    Inițial, regatul Odrisilor era un stat organizat după modelul satrapiilor persane, denumită Skudra. Potrivit lui Herodot, fondatorul regatului odrisilor a fost Teres în 480 î.Chr. în condiții favorabile după ce perșii au fost învinși în războaiele medice, renunțînd la stăpînirea spațiului balcanic.

    Odrisii ar fi păstrat structurile organizatorice ale satrapiei.

    Spațiul inițial locuit de odrisi era valea Hebrosului, Marița de azi, pe cursul inferior. Sub domnia lui Teres, statul odrisilor nu era foarte întins. Tucidide menționează că mai erau o serie de traci independenți. Diodor de Sicilia precizează că Teres a lăsat moștenire un regat puțin întins. Era preocupat de stabilirea unor relații bune cu vecinii, ca sciții. Sciții stăpîneau pe zona litorală de la Olbia la gurile Dunării, Dunărea reprezentînd deci granița dintre odrisi și sciti. Teres întocmește o alianța matrimonială: își da fiica de soție regelui scit Ariapeithes. Din căsătoria acestora a rezultat un fiu, numit Octamasades. Pe tot parcursul domniei sale pînă în 440 i.Chr., relațiile odrisilor cu sciții au fost bune. Lucian din Samosata scria că Teres a trăit pînă la venerabila vîrstă de 92 de ani. Urmașul lui a fost Sitalces (431-424 i.Chr.), unul dintre cei mai mari regi ai odrisilor. Pe timpul domniei sale, regatul avut o largă expansiune teritorială, fiind aduse sub stăpînire toate populațiile tracice. Au fost integrați tracii dintre Haemus și Rodopi, la care s-au adăugat geții de dincolo de Haemus.

    Tucidide a precizat că stăpînea tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuînd cu Marea Marmara și Marea Neagră, pînă în dreptul gurii de vărsare a Istrosului. Diodor de Sicilia a făcut și un portret regelui Sitalces, caracterizat prin bărbăție, blîndețe față de supuși, vitejie, înțelepciune și grijă de averea statului. Primea de la neamurile supuse și de la cetățile grecești un tribut anual de 1000 de talanti. Armata era alcătuită din 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți. Relațiile bune cu sciții s-au deteriorat ulterior. Ariapeithes, regele sciților, și-a luat o nouă soție,

Pagina 2 din 4 PrimulPrimul 1234 UltimulUltimul

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •