Acestea a aprins luptele și revoltele localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul, ceea ce se îmtîmplă “şi cu voia unor locuitori ai săi” reușind să înlăture stăpînirea maghiară asupra banatului de Vidin cu mare răsunet, întrucît Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege, așa cum reuși mai tirziu Mihai Viteazul în Ardeal.
În plus a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Maghiarii luaseră Vidinul de la Straşimir care era cumnat cu Vlaicu-vodă. Voievodul român pînă la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Maghiarii pun sub stăpînire politico-administrativă Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin, iar Vlaicu vodă, în compensaţie primește posesiuni în Făgăraş şi Severin, fiind recunoscut ca garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri.
Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, lucru dovedit prin consemnarea sa în inscripţia voievodului Radu de la biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpînitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. El a ctitorit mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrîn şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rînduri, a trecut de multe ori Dunărea în ținuturile locuite de conaționalii noștri, stăpîniind Durostorumul pînă la Marea cea Mare.
Tot astfel, ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se mai văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan. În 1388 Şişman face supunere sultanului de Istambul care în 1397, după bătălia de la Nicopole dezastrul cunoscut, îl va transforma în sangeacul, apoi paşalîcul de Vidin. În sec. XIV prezența istorică a vlahilor timoceni este dovedită prin mai multe acte oficiale ale ţărilor sîrbe, la care se impun și elementele etnice puternice ale macedo-românilor de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld consemnează că între sîrbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti). Despre rivalitățile și realitățile Balcanilor în vremea evului mediu un cercetător Ovidiu Bagiu a identificat documente surprinzătoare incă necercetate îndeajuns in cronicile păstrate de pe coasta adriatica a Italiei răsăritene, la Ancona și alte mari biblioteci celebre ale nord-estului italian. Documentele arată cum au unificat domnitorii români ținuturile noastre, lucruri inedite asupra cărora cercetătorii istorici români ar trebui să se aplece cu mare migală și pricepere pentru că vor descoperi cu adevărat evul mediu intunecat din Balcani.
Nu este un secret că sfîntul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din sudul Dunării şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sîrb Lazăr (1371 – 1389). El și-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lîngă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfînta Treime. Tradiția îi a atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfîntul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sîrb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.
Besso-Bessii erau un trib independent al tracilor, care trăia pe teritoriul cuprins între Munții Rodopi și cursul superior al rîului Marița (Hebrus). Herodot îi descrie ca un fel de castă-preoțească între satri, bessii fiind interpreții incantațiilor profetice ale unei preotese a unui altar-oracol al lui Dionysos aflat pe vîrful unui munte, care se crede că este Perperikon.
În Strabon, însă, bessii sunt descriși ca cei mai feroce dintre triburile trace independente, locuind în apropiere de lanțul Mons Haemus. Deducem o conștiință religioasă zamolsiană deosebită penru că au opus o rezistență dîrză macedonenilor și apoi romanilor, încît numai după lupte îndelungate au putut să fie supuși. Ei au trecut și în nordul Dunării, căci îi întîlnim și în Carpații septentrionali.
Mommsen spune că besii aveau capitala la Uscudama, azi Edirne –Adrianopol, după alții la Sinitovo, lingă Pazargic. In 72 î.Chr. proconsulul Macedoniei Marcus Terentius Varro Lucullus a apărat pe besii din Tracia. Diobesi a fost o uniune intre Bessi și Dii. Spre sfirsitul secolului al IV, Nicetas episcopul din Dacia aduce biblia acestor ”lupi ai munților” și implinește misiunea creștinării lor, inlocuind munca lui Dionysus și a altor zei traci. Numele trac de Besus, atestat în nordul Muntenegro-ului, este considerat a avea același etimon cu acel al besilor (Wilkes, 1982).
Odrișii –deși nu sunt date convingătoare despre originea lor, faptul că pe harțile Balcanilor la mulți istorici ai lumii apar în zona Traciei ne îndeptățesc să spunem ca fac parte din marea noastră familie tracogeto-dacă.
Marcaje