Viorel Savin :
BUCURIA DE A FI ÎNDURERAT LA TOMIS
PERSONAJELE:
OVIDIU, 51 ani IROS, soldat
BOZA PER ZIRAX, 27 ani AFRIS, veleitar tomitan
MUGULA, tânără dacă, TÂNĂRUL I
Iubita lui Ovidiu TÂNĂRUL II
DECIUS STRABO,libert, 45 ani ŞONTU, cerşetor
RUFIUS, sluga sa CHIORU, cerşetor
GERULA, sluga lui Ovidiu VÂNZĂTOR AMBULANT I
BRETH, fiul lui Ovidiu şi al VÂNZĂTOR AMBULANT II
Mugulei VÂNZĂTOR AMBULANT III
VESTALIS, primipil în legiunea MARINARUL I
Romană MARINARUL II
LEIOS, soldat
Partea I
Tomis. Anul 10 e.n. O noapte senină spre dimineaţă. Murind, stelele alcătuiesc, din întuneric, zidul cetăţii pe care patrulează soldaţii. O casă modestă acoperită cu paie, o uliţă în capătul căreia, după anumite zvonuri aduse de briza mării, trebuie să se afle o cârciumă şi, în dreapta, o ridicătură de pământ în dreptul altei case. În afara zidului se aude o bufnitură puternică. Apare, în fugă, Leios, cu suliţă şi scut..
LEIOS (ascunzându- se în spatele scutului): Hei, cine-i acolo?
(Din partea opusă, în fugă, acelaşi costum – Iros.)
IROS: Ai zărit ceva?
LEIOS (cu capul băgat în scut): Nu văd nimic. În bezna asta poţi să-ţi tai urechile crezând că le tai pe ale barbarului get.
IROS: În ochii tăi se află atâta întuneric deoarece încerci să înghiţi scutul prin partea lui dinlăuntru. Dacă ai vrea să-l încerci de pe la margine, ai vedea că dincolo de el se crapă de ziuă.
LEIOS: Nu cumva vrei să spui că mi-e frică? Martor îmi este zeul Ares că dacă reuşeşti să mă scoţi din sărite, cetatea noastră îşi va striga încă o dată, cu groază, numele în faţa lui Zeus. - Tomis...
IROS (care nu şi-a pierdut vremea, ridicând suliţa peste zid): Nu clinti, câine! Leios, lumină!
LEIOS (ia de jos o făclie, o aprinde la vasul cu jăratic şi o aruncă peste zid.)
IROS (ameninţând peste zid, lui Leios): Ţi-am spus să luminezi, cufundacule. Nu să arunci... (Strigă.) Nu clinti că te străpung!
LEIOS: De ce să devin eu ţinta lui? Mai bine să ţină el făclia. Atunci să vezi de ce sunt în stare...
IROS (peste zid): Ridică făclia şi luminează-te! Aşa. Ia te uită, Leios, avem un oaspete.
O VOCE: Ştiam că sunteţi pe aproape. De asta am bătut în zid.
IROS: Auzi, Leios: ştie greceşte, e înarmat ca un dac şi se află, tocmai sub zidul ce-l apărăm, la patru zvârlituri de băţ, de poartă.
VOCEA: Am venit cu gânduri bune!
LEIOS (potrivind o săgeată în arc): Stai că-ţi văd eu gândurile, imediat!
VOCEA: Prinde-o!
LEIOS (dă drumul la arc, instinctiv, şi prinde făclia ce i s-a aruncat de jos): Să... să... Tu?! Omoară-l, Iros. Străpunge-l!
VOCEA: Fii bun şi întinde-mi suliţa. Nu pot urca altfel şi vreau să facem un târg.
LEIOS: Omoară-l, Iros. E un vicleşug.
IROS (ezită, apoi): Oricum, o să fie mai folositor viu, decât mort. Ajută-l să se caţere pe zid.
VOCEA: În sfârşit, întâlnesc şi eu un om înţelept.
IROS: Ţine-l mereu în lumină cât urcă.
LEIOS: Mai bine l-aş ţine în Hades... (Întinde suliţa, se sprijină în zid.)
IROS: Să nu încerci vreo prostie... (Peste zid trece Boza, un tânăr solid, înarmat cu arc, sabie şi pumnal şi cu o desagă în mână.) Stai jos! (Boza se aşază calm.)
LEIOS: Stai jos. Şi să nu scoţi o vorbă! Ai înţeles? (Boza dă din cap larg, ironic.) Barbarii ăştia sunt nişte fricoşi. E suficient să strigi o dată la ei şi devin blânzi ca nişte oi. (Aspru.) Ce cauţi aici? (Boza tace.)
IROS: Răspunde!
BOZA: Păi, viteazul acesta mi-a hotărât să nu vorbesc.
IROS: Nu prea îţi pare încântătoare viaţa asta.
BOZA: Ca să fiu drept, o caut pe cealaltă... (Îşi descinge sabia, le-o arată.) Ce ziceţi? Facem târgul?
LEIOS (aparte): Ăsta nu-i întreg la minte.
IROS: Apropie făclia, Leios!
BOZA: Oţel bun, cu mâner de fildeş de Numidia, bătut cu pietre de draconit. Ce zice-ţi?
LEIOS: Şi ce vrei în schimb?
BOZA: Să mă lăsa-ţi în pace. Vreau să mă aciuez la voi.
IROS: De ce nu aştepţi până dimineaţă să intri ca tot omul, pe poartă?
BOZA: Pentru că m-au încolţit napeii şi piengiţii, iar comandantul vostru e un odriss.
IROS: Ăsta nu-i un motiv să dai târcoale noaptea pe sub ziduri. Ştii că dacă dăm alarma... vei fi răstignit.
BOZA: Oamenii proşti fac lucruri negândite. Numai cu pietrele de pe mânerul ăsta puteţi juca zaruri o lună de zile pierzând întruna. Dacă mă predaţi, armele mele, vor fi ale comandantului.
LEIOS: Şi dacă umbli cu vicleşug?
BOZA (îşi desface cămaşa la piept, dezvăluind un tatuaj): Boza per Zirax nu minte.
IROS (cercetând tatuajul): Sunt semne făcute de preoţii agatârşi. Este chiar Boza per Zirax!...
LEIOS: Proscrisul. Omul pe care nu l-a primit Zamolxe. (Precipitat îl trage pe Iros deoparte.) Nu facem târgul, prietene. Vom avea numai necazuri.
BOZA: Dacă voi fi lăsat în pace, voi fi prieten cu toţi... Odrissul ăla, comandantul vostru, nu mi-ar fi dat drumul în cetate, cu toate că nu i-am făcut nimic rău. M-ar fi batjocorit şi ar fi pus să mă bată cu beţe, pe care le-ar fi îngropat apoi, şi eu nu vreau să ucid pe nimeni în cetatea asta. Vreau să găsesc un loc unde să stau liniştit. Poate, cândva, o să plec cu o corabie spre Atena...
IROS (întinde mâna cu palma deschisă): De acord. (Cercetează sabia atent, ridică ochii la Boza, îi face semn autoritar să plece, iar cercetează mânerul, satisfăcut.) Şi să ţii minte că ţi-am fost de folos.
(Boza coboară, tăcut, în cetate. Iros îi întinde sabia, lui Leios.)
LEIOS: Mi-o dai mie?
IROS: Nu de tot. O s-o purtăm cu rândul. Tu o porţi noaptea şi eu ziua.
LEIOS: Aşa e drept. Doar eu l-am descoperit primul! (Se încinge cu sabia.)
BOZA (râde în hohote.)
LEIOS: De ce râde, Iros?
IROS: Parcă poţi să ştii ce au barbarii ăştia în cap?... Să facem rondul.
LEIOS: Sigur că da. (Pleacă.) Iros, prietene, dacă mai prind un barbar în noaptea asta să ştii că te-ai asigurat de o sabie cu mâner bătut în pietre de draconit. Ştii, draconitul se naşte din creierul şerpilor morţi, îngropaţi pe vremea când luna e mâncată de demoni şi un lup urlă de dragoste căutându-şi soţia. Am mai auzit că...
(În timp ce vorbesc, se pierd în depărtare. Boza îşi caută loc şi se întinde pe ridicătura de pământ. Adoarme. Dinspre capătul uliţei se apropie un grup vesel format din Ovidiu, o femeie şi trei veleitari tomitani. Ovidiu ţine femeia de mijloc.)
OVIDIU: Asta nu înseamnă că nu e un lucru nemaipomenit de frumos ca preoţii agatârşi să-şi cânte legile, puse în versuri, acompaniaţi de tetracord şi ambub. Nimeni din lumea romană n-o să mă convingă că e barbar un popor care se foloseşte de poezie pentru a îndulci duritatea legilor. Şi atunci vă întreb pe voi, tineri tomitani, cu ochii... Nu-mi place cuvântul... cu privirea şi gândul îndreptate spre Roma şi Atena, vă întreb: oare ce vorbe mlădioase şi pline de seva primăverii adresează tânărul dac frumoasei sale, sub bolţile de smaragd, ale palatului-codru?
AFRIS (beat): Eu nu ştiu. Am călătorit mai mult pe mare. În schimb afacerea cu... smaragdul, merită.
TOŢI (surprinşi, apoi hohote.)
TÂNĂRUL I: Să mă bată zeii, dar niciodată nu m-am lămurit unde se termină prostia la bietul Afris şi unde începe inteligenţa... Ha, ha, ha.
TÂNĂRUL II: De fapt, greşeşti: unde începe inteligenţa şi unde se termină prostia!
TÂNĂRUL I: Ba nu! Nu: unde se termină inteligenţa, şi unde începe prostia!
AFRIS (sentinţă): Vă ajut eu, sărmani logicieni; nu se ştie unde începe la mine prostia şi... unde se termină inteligenţa. E limpede?
TOŢI (izbucnesc în hohote de râs.)
FEMEIA (se desprinde de grup, îngenunchează lângă Boza): Ovidiu, un om!
OVIDIU: I s-a întâmplat ceva?
FEMEIA: Trăieşte. După cum respiră cred că doarme adânc.
TÂNĂRUL I: Un dac în cartierul nostru?!!
TÂNĂRUL II: Eu zic să-i vopsim barba. Te rog, Ovidiu, hai să ne distrăm. Toată seara ai fost atât de arţăgos încât nu cred că altă dată o să te mai caut dacă îmi refuzi plăcerea asta.
OVIDIU (îşi scoate pelerina): Se cunoaşte că nu eşti prăbuşit de băutură, viteazule, aşa cum sunt prietenii mei proaspăt instruiţi la Thermopolium, într-ale lui Bachus. Primeşte pe umerii tăi înnobilaţi de oboseală mantia poetului Ovidiu.
TÂNĂRUL II: Ovidiu, mai degrabă îi umplem sânul cu broaşte. Ne vom distra de minune când o s-o ia la goană ca un prins de furii, crezând că vreun barbar, de-al său, îi caută sufletul.
BOZA (se ridică în capul oaselor, smulge pelerina din mâinile lui Ovidiu şi-i priveşte feroce pe ceilaţi, apoi le întoarce spatele învelindu-se.)
TOŢI (mişcare de retragere.)
OVIDIU (întinde instinctiv mâinile după pelerină): Gata! Cu plăcere, domnule! Cu plăcere. Sluga...! Îmi pare rău că nu ne aflăm la Roma, pe via Flaminia, domnule. Aş fi avut plăcerea să vă fi avut ca oaspete în vila mea. Dar aici ne aflăm la Tomis, domnule, pe meleagurile unde aţi avut bunătatea să vă naşteţi pentru a le înnobila cu trupul dumneavoastră nespălat, domnule, şi cu... cu armele acelea îngrozitoare, domnule, care vă completează frumuseţea dumneavoastră spirituală, domnule, care vă arată blândeţea dumneavoastră, domnule, şi care vă face acum... Vă urăsc meleagurile acestea bântuite de ginţi barbare, meleagurile acestea cu tărâmuri îngheţate, cu marea vânzolită de vânturi furioase, cu oameni mereu cu mâna pe jungher, o zei, aş vrea un loc mai dulce, de Roma mai aproape, de duşmanul sălbatec un loc mai depărtat. Dorinţa mea nu e lipsită de măsură.
AFRIS: Iar te întristezi, Ovidiu. Doar ştii că nu se mai poate îndrepta nimic. Tu însuţi ne înveţi că prostia şi legea rea sunt ca piatra pe care apa nu o poate sfărâma, în schimb, cu răbdare şi trecându-i pe dedesubt o poate împinge sau o poate înlătura. Dar asta cu răbdare. Pe noi ne îndemni să învăţăm de la apă. Tu de ce nu dai exemplu bun?
OVIDIU: Bunule Afris, vă mint. Vă mint tot timpul şi în tot locul pentru a mă putea minţi. Au trecut doi ani – cei mai lungi ani din viaţă - de când mă aflu pe aceste locuri şi abia acum mi-a fost dat să înţeleg cât de uşuratică este ambiţia de a te înălţa. Prieteni: piscurile sunt bătute cel mai amarnic de vânturi şi ploi; piscurile îşi pierd cu timpul vestmântul de viaţă, se golesc şi, cel mai adesea, sunt pângărite de cei ce-şi caută odihna în drum spre ţelul lor.
FEMEIA (îi cuprinde picioarele): Ovidiu, mi-e frică!
TÂNĂRUL I: Nu-i bine să te porţi astfel cu cei care îţi sărbătoresc ziua de naştere. Ori vrei să ne alungi? Mai bine spune-o direct.
TÂNĂRUL II: Să vină băutură, să înecăm durerea celui mai nobil între poeţii lumii. Afris, Ovidiu mai vrea o amforă cu vin din cele date de tatăl tău.
AFRIS: Du-te femeie şi scoate licoarea. Spiritul lui Ovidiu nu încape sub un acoperiş mizer. Vom bea în stradă.
OVIDIU: Se pare că e ultima soluţie... (Recită.)
În timp ce vremea roade şi stâncile şi fierul,
Stă dârz în faţa morţii nepieritorul vers.
În faţa lui se-nchină şi regii şi-mpăraţii
Şi nefericitul Tagus cu undele-i de aur.
Al tinei e urâtul. Eu vreau de la Apollo
Cu sete din fântâna Castiliei să beau:
Plăpânde flori de laur să-mi încunune fruntea
Şi-aprinşi, îndrăgostiţii să mă citeasc-n veci!
Invidie te paşte cât timp trăieşti. De mori,
Te odihneşti la umbra strălucitoarei glorii.
Deci, dacă rugul morţii mă va topi în flăcări,
Prin tot ce am mai nobil voi supravieţui.
Voi supravieţui, Corina mea getă! Dar până atunci, toarnă-mi o cupă să vărs câteva picături pentru larii mei... care uită.
TÂNĂRUL II: Vivat Ovidius Publius Naso!
AFRIS: Bravo poetului nemuritor al iubirii!
TÂNĂRUL I: Vivat! Vivat! Vivat!
TOŢI: Vivat! Vivat! Vivat!
OVIDIU (cuprinde femeia): Vreau să mă omagieze şi graţioasele acestor pontice ţinuturi. (O sărută, ceilalţi urale.)
TÂNĂRUL II (recită):
Eu nu declar la nimeni că m-am lăsat de vicii,
Şi nici nu mi le acopăr cu vorbe mincinoase.
De mi se cere, iată, îmi recunosc păcatul
Şi-acum, eu, criminalul nebun, voi spune tot.
Urăsc de moarte crima, deşi o fac întruna:
Ce greu te-apasă jugul când vrei să scapi de el!
Puterea...
AFRIS (îl continuă, instinctiv toţi vor intra în joc):
... nu m-ajută să-mi înfrânez pornirea,
Mă las furat cu barca furată de vârtej.
Nu numai o femeie mi-aprinde focu-n vine:
O sută de ispite mă-ndeamnă să iubesc.
Când una-şi pleacă ochii...
TÂNĂRUL I:
... în faţa mea sfioasă,
M-aprind şi cad în mreaja timidităţii ei...
AFRIS (grăbit):
Cea îndrăzneaţă, iarăşi, m-atrage cu speranţa
Unor plăceri sfârşite în patul ei de puf.
TÂNĂRUL II:
De seamănă vreuna cu mândrele sabine
Cred că-şi ascunde numai dorinţele de foc.
TÂNĂRUL I:
Eşti învăţată? Bine: îmi placi pentru cultura-ţi!
AFRIS:
Eşti simplă? Ce plăcută e simplitatea ta!
TÂNĂRUL II:
Cu mersul ei molatic mă cucereşte alta;
E dură? Mai mlădie voi face-o lângă piept.
TÂNĂRUL I:
Pe buze poartă una o caldă melodie:
Aş vrea să fur sărutul acelor buze dulci.
AFRIS:
La alta-mi place dansul. Îşi poartă pasul ritmic,
Cu artă legănându-şi frumosul corp lasciv...
De-i mică sau voinică, la fel ele îmi plac.
TÂNĂRUL I:
De-i brună sau bălaie, la fel mă stăpâneşte,
Şi îndrăgesc pe Venus sub oacheşu-i obraz.
TÂNĂRUL II:
Istoria m-ajută să-mi motivez iubirea!
Cea tânără mă-ncântă, mai vârstnicei sunt rob:
La una-mi place trupul, la alta iscusinţa!
Dar să termin: pe toate frumoasele din Roma,
Pe toate le doreşte amorul meu aprins!
AFRIS: Ave poete, ne-nchinăm ţie.
TÂNĂRUL I: Vivat Ovidiu, vivat poezia!
TÂNĂRUL II: Vivat iubirea, vivat Corina!
OVIDIU: Sunt mândru, prieteni, că am găsit în voi minunatele întrupări ale sensibilităţii şi permiteţi-mi să mulţumesc lui August, tribun perpetuu, imperium proconsulare pe viaţă, pater patriae, pontifex maximus etc., etc., pentru că şi-a ales nişte supuşi atât de înţelepţi.
TOŢI (hohote.)
(Apar pe zid Iros şi Leios.)
LEIOS: Pe Hera, ce se petrece aici?
IROS: Nebunul din Roma iar o face lată. S-ar putea ca arhonţii să se sature până la urmă şi să-i aplice o amendă zdravănă.
LEIOS: O plăteşte tatăl lui Afris, nu-i purta tu de grijă. Ăsta mi se descurcă întotdeauna.
IROS: Hei, nu aveţi de gând să vă liniştiţi?
AFRIS: Nu, fiindcă abia am început.
IROS: Ar fi bine, Afris, să nu afle arhonţii ce faci. Puţin îmi pasă de ceilalţi, dar cred că nici tatălui tău nu i-ar pica bine să fie făcut de râs în agora.
TÂNĂRUL II: Agora... agora... unde am auzit cuvântul ăsta? Nu cumva e locul unde se adună bătrânii ca să nu moară de plictiseală?
(Râd toţi)
AFRIS (lui Iros): Şi crezi că o măsură bună cu vin vă poate face mai liniştiţi în privinţa noastră?
IROS: Aş zice să-ncerci.
LEIOS: Da, sigur, trimite-ne-o încoace.
AFRIS: Ovidiu, dă voie femeii să le aducă vin. În focul primejdiei care-i paşte li s-au uscat gâtlejele vitejilor apărători.
OVIDIU: Du-te, Mugula. Şi cât or veseli cu noi, lăsaţi-mă tovarăşi să scormon în memorie câteva versuri pe care li lei voi închina. (Soldaţii se pregătesc să asculte, ceilalţi se amuză.) În lipsă de ascultători auguşti, să dăm mărgăritare acestor bieţi soldaţi. (Recită.)
Ostaş e-ndrăgostitul. Şi amor are-un lagăr.
Da Atticus, mă crede: amantul e-un soldat!
Venerei i-s dragi anii soldatului cel tânăr!
(Soldaţii nu înţeleg prea mult, par foarte veseli.)
Ruşine pentru-amantul şi ostaşul prea bătrân!
Câţi ani i se pretinde ostaşului ce luptă
Atâţi ar vrea şi fata să aibe dragul ei.
Viaţă aspră duce şi-amantul şi soldatul,
Şi-ostaşul şi-amantul la o poartă străjuiesc
Căi lungi străbate primul; al doilea fără teamă,
Îşi va urma iubita la margini de pământ,
Va trece munţi şi râuri umflate de furtună
Şi va-nfrunta năvalnic mormane de zăpezi.
(Femeia duce ulcica cu vin, o dă lui Iros care bea, Leios o prinde de la spate şi o sărută lung. Femeia se desprinde calm, îl ţine de după gât cu o mână, cu cealaltă ia oala de la Iros şi i-o sparge lui Leios, consternat, drept în creştet, apoi fuge, ceilalţi râd în hohote.)
OVIDIU (subliniind situaţia):
Pe mări, nu se va teme nicicând de vijelie,
Iar timp şi vânt prielnic el nu va aştepta.
(Veselie mare.)
Cine-o să-nfrunte bezna şi frigul şi ninsoarea,
De nu soldatul mândru şi-amantul curajos?
LEIOS: Ambubistă nenorocită, o să mi-o plăteşti. Mâine la prânz te voi biciui în cartierul geleonţilor. Iar numele vostru, voi pune oamenii să-l strige în cetate, alături de al ei. O să te dezbrac şi, aşa goală, o să rup carnea de pe tine cu biciul.
FEMEIA: Viteazule, ai milă! Dacă ai hotărât aşa, ştiu că nu pot schimba cursul vrerii tale. Totuşi, am o rugăminte...
LEIOS (surprins, impresionat): Ce? Hm! Da. Să aud.
FEMEIA: În timp ce datorită cruzimii tale, aţâţată în lupte aprige cu barbarii, voi fi biciuită, aş vrea să-mi aline durerile blânda ta Penelopă căreia i-aş povesti cât de viteaz te porţi noaptea, pe zidul cetăţii, cu femeile lipsite de apărare.
(Toţi râd.)
LEIOS: Ce!? Cum? Să taci imediat, şi să nu mai aud astfel de vorbe că iar mă înfurii. Uite, domnule, ce ţi se-ntâmplă când îţi pui mintea cu beţivii!
FEMEIA: Viteazule ostaş, nu-i aşa că m-ai iertat?
LEIOS: Ce iertare, care iertare? Bineînţeles că te iert, dar altă dată să te porţi cum se cuvine. Eu sunt soldat şi am drepturi care nu pot fi încălcate de oricine fără să-şi ia pedeapsa. (Pauză.) Iros, să mergem!
FEMEIA: O, tu spaima geţilor barbari, nu mă părăsi înainte de aţi cere cuviincioasa iertare pentru ce mi-ai zis.
LEIOS (stupefiat): Ce?
FEMEIA: Ce-ai auzit. Altfel, s-ar putea să afle nevasta dumitale că...
LEIOS: Bine, bine, iartă-mă. (Aparte.) Vrăjitoare afurisită!
FEMEIA (dulce): Ai spus ceva?
LEIOS: Nu, nu. Mă întrebam cum de-am putut să mă port atât de urât cu tine, care eşti o fată bună, o fată înţeleaptă, nu-i aşa? Şi care spui vrute şi nevrute nevestelor... nu-i aşa, iubitoare? Eşti, de fapt, o fiinţă încântătoare, nu-i aşa, Iros? Doar nu vă închipuiţi că sunt un om serios când... (Veselie)... Am vrut să spun altceva... Sunt un soldat foarte serios şi să nu mă scoateţi din sărite.
FEMEIA: Pe curând, viteazule. Nu te agita prea mult, că-ţi cade armura şi rămâi în sentimente.
LEIOS: Fi-v-ar harpiile însoţitoare de veci! Nu vă iert eu. (Pleacă.) Vrăjitoare! Ambubisto! Togato! Harpie nesătulă. Vrăjitoare!
IROS: E timpul, Ovidiu, să încetezi. Şi tu, femeie, mai pune-ţi palma la gură.
TÂNĂRUL I: Dar Iros, nu facem nimic rău.
AFRIS: Mai bine să bem din Chiosul ăsta, Iros. Se luminează de ziuă şi o să mergi la culcare mai treaz decât aseară.
FEMEIA: Viteazul meu...!
IROS: Vezi, nu mă sili să-ţi înfing între buci suliţa asta.
OVIDIU: După ce am golit împreună o cupă, nu e prea corect să te porţi astfel.
IROS (autoritar): Acasă! Afris nu sta pe gânduri! Şi voi!
OVIDIU: Prieteni, în faţa oştilor fuge şi frumuseţea şi veselia. Să ne despărţim mulţumindu-i acestui tânăr pentru grija ce ne-o poartă. Văd că pe aici, pe strada noastră se luminează de ziuă. Înseamnă că e cazul să ne urăm bună întâlnire pe diseară.
TÂNĂRUL I: Pe diseară!
TÂNĂRUL II: Ovidiu, poate diseară îmi dai prilejul să declam din versurile mele.
AFRIS: Eu am cerut favoarea asta mai de mult.
(Femeia intră în casă.)
OVIDIU: Prieteni, să privim cu nădejde la seara care vine. (Tinerii pleacă înlăntuiţi.) Adio, soldatule! Ai grijă să nu-mi fugă dacul ăla cu pelerina.
IROS: Vezi să nu cobor la tine. Fă ce ţi-am spus.
(Ovidiu se întinde, cască, întră în casă.)
LEIOS (de departe, după o pauză): Stai că te văd!
IROS (rutină): Te văd! Te văd! (Se plimbă pe zid.)
LEIOS (răspunde): Te văd! Te văd!
(Apare Şontu, îşi caută un loc potrivit.)
ŞONTU: Vezi pe mă-ta Aici cred că e bine să mă instalez... Intrarea circului e acolo... Din greu muncesc!... O mai duc aşa un an, doi şi gata. He! Parcă se apropie cineva. (Se contorsionează, cu o mână la spate, un picior chircit. Intră chiorul.) Fie-ţi milă, nobile cavaler, de un ostaş nenorocit în războaie. Frumuseţea pe care o porţi cu atâta măreţie o ai întreagă datorită rănilor mele.
CHIORU (înaintând): Sunt un biet orb, nobile viteaz, şi strigătul de durere al prietenului meu m-a făcut să-mi dau seama că eşti pe aproape... Ai grijă şi de mine, te rog. (Aparte.) Unde vede ăsta vreun cavaler? Doar dacă nu m-o fi văzut bine în lumina dimineţii...
ŞONTU: Să mă înghită iadul dacă ăsta nu-i cel mai bun prieten al meu, Chioru!
CHIORU: Pe toţi zeii barbarilor dacă, după voce, nu-i canalia de Şontu!
(Se strigă, se îmbrăţişează.)
ŞONTU: De mult nu te-am mai văzut, prietene. Am crezut că ai renunţat la nobila şi greaua noastră meserie şi te-ai făcut soldat.
CHIORU: Iar eu am crezut că între timp te-ai înnobilat cu conducerea unei cete de băieţi zdraveni, buni la toate, pe frumoasele meleaguri ale munţilor Haemus.
ŞONTU (oftând): Am încercat prietene, am încercat. Dar mi-au fost răstigniţi şase băieţi dintre cei mai buni şi mi-am dat seama că am ales o meserie neplăcută. Aşa că... am revenit în sânul cinstitei bresle a cerşetorilor.
CHIORU: Ai dreptate, frate. În ziua de azi este neplăcut să-ţi schimbi meseria. Dar să ne căutăm nişte locuri mai acătării.
ŞONTU: Astea sunt cele mai bune. Stai puţin mai încolo.
(În scenă intră vânzătorii ambulanţi, piede-vară etc.)
CHIORU: Dar cu ăla ce-i? (Arată spre Boza.)
VÂNZĂTORUL I: Turtiţe! Turte de orz! Numai bune să mângâie gâtul între două înghiţituri de vin. Grăbiţi-vă că le-am făcut din ultima baniţă.
CHIORU: E învelit cu o mantie. O fi furat-o de undeva şi a căzut mort de beat tocmai aici.
VÂNZĂTORUL I: Turtiţe! Altele nu mai mâncaţi până la toamnă!
VÂNZĂTORUL II: Ia pastrama! Pastramă de berbec îngrăşat în bălţile Istrului. Afumată cu brad de la carpodaci, fumul cel maI bun care astupă rănile stomacului, alungă durerea şi cere paharul.
VÂNZĂTORUL III: Vinul! Ultima amforă! Vin din dealurile dace, speriat cu descântece, dacă bei un corn, te face să cânţi, dacă bei două, joci, dacă bei trei, te alegi singur comandant de legiune.
VÂNZĂTORUL II: La Thermopolium carnea e veche. Ia pastrama proaspătă...
VÂNZĂTORUL I (lui Şontu): Fă şi mie loc între voi, să-mi aşez taraba. V-aţi şi înfiinţat, de dimineaţă...!
ŞONTU: Un loc bun, abia de dimineaţă îl alegi. Dar ca să stai şi tu aici, fă bunătatea şi ne umileşte cu câte două turtiţe de orz ca să ne ostoim foamea.
VÂNZĂTORUL I: Neruşinatule, locul vostru este la intrarea în circ! Vrei să-ţi plătesc pentru un locşor în cetatea mea?
ŞONTU: Dacă nu plăteşti, poţi să stai tu la intrarea circului, unde oamenii vin gata sătui.
VÂNZĂTORUL I (chiorului): Dă-te mai încolo.
CHIORU: Luminate negustor, nu pot strica târgul fratelui meu în nenorocire.
VÂNZĂTORUL I: Bine, căpuşe afurisite. Tineţi! (Le dă cele cerute, se aşază.) Ia turta gustoasă, făcută cu miere. Ia-o că e ultima.
VÂNZĂTORUL II: Nu uitaţi să luaţi de dimineaţă pastrama care te face bărbat, care te ridică din boală, care...
ŞONTU: Hei, pastramagiule...!
VÂNZĂTORUL II: Nu dau de pomană. Ia pastrama cea mai gustoasă...
ŞONTU: Dacă nu mă asculţi pierzi o afacere bună.
VÂNZĂTORUL II: Zi!
ŞONTU: Cel mai bine ar fi să-ţi pui taraba lângă vânzătorul de turtiţe: cine cumpără pîine, cumpără şi pastramă, nu?
VÂNZĂTORUL II (luminat): Ia te uită ce idei bune pot să treacă prin capul unui schilod. Fă loc.
ŞONTU: Nu prea pot să mă mişc, vezi în ce hal sunt. Dar vorbeşte cu orbul de colo.
VÂNZĂTORUL II: Ascultă, orbule, mută-ţi hoitul mai încolo, să am şi eu loc.
CHIORU: Cu cea mai mare plăcere aş face-o, dar sunt atât de slăbit de foame încât fără două bucăţi de pastramă n-o să fie chip.
VÂNZĂTORUL II: Şarpe nenorocit, îndrăzneşti să vorbeşti astfel cu mine? Mişcă din loc când îţi spun. (Îl loveşte cu piciorul în piept, dar Chioru îl prinde cu stânga şi cu dreapta îi pune cuţitul în burtă, pe sub taraba atârnată de gât.)
CHIORU: Vezi dacă te grăbeşti? Poţi să te alegi cu o gaură în burtă şi n-o să mai ai nevoie decât... de loc la cimitir. Hai, pentru că te las în viaţă, alege două bucăţele aşa, ca pentru tine.
ŞONTU (către Vânzătorul I): Ai văzut cum l-a atacat pe bietul orb? Ai văzut cum a vrut să-i ia sărmanii lui bănuţi adunaţi cu trudă? (Răstit.) Spune: ai văzut?
VÂNZĂTORUL I: Sigur... sigur că am văzut, domnule schilod...
ŞONTU: Şi ce părere ai?
VÂNZĂTORUL I: Eu zic... Dă-i, omule, nişte pastramă. După ce că domnul orb îţi face cinstea să nu-ţi bage cuţitul în burtă, mai faci şi nazuri?
VÂNZĂTORUL II: Da, îi dau, să mă ierte Zeus... Luaţi, domnule... bineînţeles că-i dau... Chiar voiam să luaţi...
CHIORU (alege): Pentru sufletele strămoşilor dumneavoastră. Şi asta mai frumoasă pentru sufletul dumneavoastră bun.
VÂNZĂTORUL II: Vă mulţumesc, domnule orb. Vedeţi aşa de bine pentru un orb, domnule!... Eu pot să plec de acum. Am făcut o afacere aşa de bună...!
CHIORU: Dar nu se poate, domnule, dumneavoastră trebuie să vă ocupaţi locul pe care l-aţi cîştigat cinstit. Aşa este, fratele meu întru suferinţă?
ŞONTU: Drept îţi vorbeşte inima, frate. Şi ca să nu-i necăjim pe dumnealor cu prezenţa nenorocirilor noastre, eu zic să mergem în preajma omului acela bun care împarte cu atâta dărnicie vin la cei ce au bani încât mă prinde aşa, un leşin de dragoste pentru el.
VÂNZĂTORUL I: Sigur... sigur...! Este foarte bine aşa cum spune domnul schilod.
(Intră Decius cu Rufius.)
DECIUS: Pe aici trebuie să fie. Spuneai că azi-noapte a petrecut la Thermopolium cu băiatul lui Afris. Probabil doarme. Întreabă-i pe ăia.
CHIORU: Oare nu vă supără că vă lăsăm singuri?
VÂNZĂTORUL II: Deloc! Dacă dumneavoastră amândoi vreţi să rămâneţi aici, mă duc eu acolo. Mi-e îmi este indiferent... numai să fim aşa... mai departe unii de alţii... ştiţi, să nu vă stingherim.
(Şontu şi Chioru pleacă râzând în hohote.)
ŞONTU (lui Chioru, la ureche): Stai. Ia uite acolo!
CHIORU: Ce-i?
ŞONTU: Decius Emilius Strabo!
CHIORU: Nu-l ştiu.
ŞONTU: E paguba ta. Să ne purtăm cuviincios.
CHIORU: Te cunoaşte?
ŞONTU: Nu, dar e un om folositor. (Împreună cu Chioru.) Ave nobile domn! Să ne trăieşti! Să trăiţi! Să trăiţi!
DECIUS: Trăiesc pe banii mei! Căra-ţi-vă! (Le întoarce spatele.)
(Şontu şi Chioru se ciocnesc de Rufius. Şontu îi sustrage
pumnalul, îl examinează i-l arată Chiorului.)
ŞONTU: Nu prea face parale.
CHIORU: Nu merită.
ŞONTU: Hei, tinere!
RUFIUS: Caută-ţi de treabă!
ŞONTU: Ţi-a căzut lucrul ăsta, şi, poate îţi mai trebuie. (Rufius pipăie teaca goală.) Suntem oameni cinstiţi. (Îi dă obiectul.) Spune-i măritului Decius Emilius Strabo că Şontu şi Chioru pot fi găsiţi oricând fără prea multă treabă. Nu ne cunoaşte, dar dacă are nevoie de doi oameni de credinţă...
RUFIUS: Sfîşia-v-ar leii în circ, puşlamale murdare... Nu am timp de voi că v-aş învăţa minte.
DECIUS: L-ai găsit, Rufius?
RUFIUS: Da, stăpâne.
DECIUS: Ce voiau neisprăviţi ăia?
RUFIUS: Nişte puşlamale! Mi-au furat pumnalul.
CHIORU (lui Şontu): Câtă lipsă de respect pentru oamenii în vârstă. Îi faci bine şi el... Ţţţţţţ!
RUFIUS: M-am grăbit să v-aduc vestea, că altfel îi ciomăgeam, nu-i lăsam nepedepsiţi.
ŞONTU (lui Chioru): Să bem. Vremea trece şi oamenii sunt în stare să creadă că sămânţa noastră a dispărut. Să-i facem să-şi vadă greşeala.
(Râd.)
DECIUS: Rufius, mergi şi anunţă-l pe Ovidius că vrea să-i vorbească cel mai umil admirator al său din Roma.
RUFIUS: Stăpâne, dar e sărac, de-abia îşi duce zilele. N-ar fi bine să rămânem doar la negoţ? Corabia noastră mai are de privit atâtea alte surate de ale ei scufundându-se, aşa că ne încurcăm degeaba cu acest cavaler pârlit. Nu cred că are un as în toată casa.
DECIUS: Aici nu, dar la Roma, între via Clodia şi via Flaminia, lângă grădinile lui Pompeius are o vilă minunată cu livezi şi o grădină cum n-ai mai văzut. Şi apoi, Rufius, am o datorie veche... Într-o noapte, la Roma, acum câţiva ani, fusesem plătit s-o urmăresc pe Iulia, fiica lui August. Între cei care se destrăbălau, chiar în for, se afla şi Ovidiu. M-au descoperit în ascunzişul meu, şi Iulia Minor a pus soldaţii să mă biciuie acolo, chiar pe lespedea pe care se desfrânase ea. Ah, Rufius, cât m-am ţinut să nu-i strig căţelei în faţă tot ce gândeam! Şi cavalerul, poetul, arbitrul iubirii, Ovidiu!, mi-a pus coroana sa, de frunze veştejite, pe cap, zicând că „sub gloria coroanei poetului, durerile-mi vor fi mai moi şi strigătu-mi va fi mai dulce”. Şi a îndemnat soldaţii să încerce dacă are dreptate. Hohotele lor de râs m-au sfîşiat mai rău decât bicele... Du-te şi-l anunţă. Să fii cuviincios, că doar eşti sluga unui prieten de-al său, nu?
RUFIUS: Stăpâne, dar te va recunoaşte.
DECIUS: Eram schimbat la chip şi haine, slugă proastă. Hai, mergi!
RUFIUS (bate la uşa lui Ovidiu): Cavalere! Cavalere! Veşti de la Roma.
OVIDIU (iese): Ce-i? Atacă iar barbarii? Dar văd că lumea-i liniştită. De ce te zbaţi aşa, juneţe?
RUFIUS: Sunt Rufius, sluga cinstitului Decius Emilius Strabo, devotatul dumneavoastră admirator care aşteaptă acolo, iată, vestea că îl primiţi. Vine tocmai de la Roma.
OVIDIU: De la Roma? Când aţi sosit?
RUFIUS: Ieri seară.
OVIDIUS: Şi nu m-aţi căutat?
RUFIUS: Ba da, dar nu eraţi acasă.
OVIDIU: Oh, Bachus, numai necaz îmi faci. Dar cheamă-ţi stăpânul, să nu-şi piardă răbdarea din pricina vorbelor noastre prea lungi.
(Rufius se îndreaptă spre Decius, Ovidiu intră în casa
de unde se va întoarce cu un coşuleţ cu poame uscate.)
DECIUS: Ei?
RUFIUS: E bucuros ca mielul scăpat la iarbă verde.
DECIUS: Să mergem, deci... Să fii atent, Rufius, că trebuie să-i fim prieteni.
RUFIUS: Nici o grijă, stăpâne... (Lui Ovidiu.) Preaveneratul Decius Emilius Starbo.
DECIUS: Ovidius Publius Naso! În sfârşit, am plăcerea să-l îmbrăţişez pe acela care face de atâta timp gloria Romei.
OVIDIU: Prea multă cinste pentru un biet relegat, tinere domn. Sunt copleşit de bucuria de a vedea pe cineva din Roma! Au trecut doi ani şi de acasă nu am primit decât puţine veşti în scris. Acum fă-mi bucuria şi stai şi povesteşte. Mai întîi, de unde te tragi?
DECIUS: Sunt libert de-al lui Emilius...
OVIDIU: Îl ştiu. La rândul lui, libert de-al lui Corvinus Mesala. Avea un obicei sălbatic.
DECIUS: Era un om tare glumeţ.
OVIDIU: Am auzit că pentru o greşeală cât de mică pedepsea sclavii aruncându-i de vii în bazinul cu murene flămânde.
DECIUS: Nu-i găsi vină, Ovidiu. Se plictisea de moarte în mijlocul bogăţiilor sale. Trebuia să născocească un mijloc pentru a se înveseli.
OVIDIU: Înţeleg: îi eşti libert şi trebuie să-i porţi cinste. Dar serveşte! Mugula! Adu vin! (Lui Decius.) Ai vreo scrisoare de la prietenii noştri, Decius?
DECIUS: Credeam că la un om căzut în nenorocire nu umbli cu dovezi. Şi apoi, nu am venit altfel decât să te salut ca vechi admirator şi om care cunosc pe mulţi din cei ce-ţi sunt apropiaţi. Dacă ştiam că mă primeşti cu atâta neîncredere...
OVIDIU: Dar n-am dorit să te jignesc, prietene. Sunt doar prudent. Când Cezarul mi-a hotărât ca pedeapsă, pentru vina de a fi scris Arta iubirii, alungarea mea din Roma şi fixarea domiciliului aici, mi-am spus că vina este mult prea mică pentru a justifica o plată atât de grozavă. Şi mi-am mai spus că cineva are nevoie de încă alte argumente pentru a-şi justifica în faţa conştiinţei sale hotărîrea mult prea pripită. De aceea am hotărât să fiu prudent. Nu mi-o lua în nume de rău.
DECIUS: Te înţeleg, Ovidiu, şi plâng alături de tine vremurile acestea de nesiguranţă. Împăratul se grăbeşte să ia hotărîri nechibzuite...
OVIDIU: E adevărat că Tiberiu a avut succes în Panonia? Era de aşteptat; dealtfel, un general ca el...!
DECIUS: Ovidiu, asta e ca o picătură de apă pe buzele unui însetat. Lucruri mai grave ne frământă la Roma: în toamna trecută cheruscii, în frunte cu Arminius, au nimicit cele trei legiuni pacifice. Legatul roman, P. Quintilius Varus, s-a sinucis împreună cu cei din jurul său, pentru a nu cădea în mânile germanilor. Toţi tribunii şi centurionii prinşi au fost sacrificaţi pe altarele zeilor barbari.
(În jurul lor se strâng cei trei vânzători şi alţii care mai
sunt pe acolo. Şontu şi Chioru profită de lipsa de atenţie a acestora.)
OVIDIU: Nenorocire! Înseamnă că la Roma e foamete.
VÂNZĂTORUL III: Fraţilor, ne-am asigurat de biruri straşnice la grâu.
DECIUS: Nu-i atât de disperată situaţia. Grâu se aduce de ajuns din Galia şi de la Nil.
VÂNZĂTORUL I: Bine că suntem departe.
VÂNZĂTORUL II: Acum germanii vor ataca spre Roma.
DECIUS: Nici vorbă. Tiberius a alergat în grabă la Rin. A strâns în jurul său ce a mai rămas din legiunile lui Varus şi a întărit paza graniţelor. După cum îl ştiu, în curând romanii vor avea prilejul să vadă căpeteniile germanilor în lanţuri în urma carului său triumfal mergând spre Capitoliu.
VÂNZĂTORUL III: Asta este distracţia romanilor, nu a noastră.
VÂNZĂTORUL II: Ce mai lupte vor fi organizate în circ! Ce mai petreceri!
VÂNZĂTORUL I: Roma nu poate fi învinsă.
OVIDIU: Şi împăratul?
DECIUS: Când a primit vestea s-a ridicat în picioare şi a stat aşa înţepenit o bucată de vreme. Apoi a început să-şi rupă veşmintele de parcă îşi pierduse minţile.
(Rumoare, blesteme, compasiune etc.)
DECIUS: Câteva zile a umblat prin palat, cu privirea rătăcită şi hainele sfîşiate, strigând: „Varus, Varus, dă-mi legiunile înapoi, Varus!”
VÂNZĂTORUL III: A simţit că se zguduie Imperiul.
VÂNZĂTORUL II: Îşi plângea, sărmanul, soldaţii ucişi de barbari. E doar tatăl patriei.
VÂNZĂTORUL III: Puah! Soldaţi! Plângea banii băgaţi în echipamentul lor şi bogăţiile pierdute...
VÂNZĂTORUL I (îl înghionteşte, arătându-l pe Rufius care îl cerceta cu mare atenţie): Vrei cu tot dinadinsul să fii răstignit?
VÂNZĂTORUL II (ridicol de spaimă): ...bogăţiile pierdute de... poporul său iubit! Şi noaptea îl necăjeşte grija de patrie. N-o să avem un împărat mai bun, câte zile o avea el!
OVIDIU: Înseamnă că scrisorile mele şi-au dus plânsul la o uşă închisă. Cine mai are inimă acolo, la Roma, să-l oprească pe Cezar din treburile sale cu rugămintea de a mă lăsa să mă întorc acasă...
DECIUS: Şi voi? Plecaţi la treburi.
VÂNZĂTORUL III: Mărite domn, am vrea să mai auzim veşti de la Roma.
DECIUS: Ca să răstălmăceşti, după cum am văzut că ţi-e felul.
RUFIUS: Căraţi-vă! Hai!
VÂNZĂTORUL II: Nu mă îmbrânci!
VÂNZĂTORUL I: Poate vrei să-ţi pun panerul ăsta pe cap în loc de coif, viteaz de ogradă.
DECIUS: De e nevoie, chem soldaţii. Sau nu vă şade bine ca negustori cinstiţi?
VÂNZĂTORUL III: Hai, oameni buni, lăsaţi-i pe domni să tălmăcească vremea, dacă nu vrem să avem parte de necazuri. Cine mai cumpără vinul? Vinul, vinişorul, adus cu binişorul; să nu se tulbure, să nu se scuture, să te facă uşor ca un fluture! Mă, ce faceţi acolo?
(Şontu şi Chioru se cinstesc vârtos din balercă, fug.)
VÂNZĂTORUL II: Ia pastramă de berbec, afumată cu aşchie de brad din ţinutul carpodacilor…!
VÂNZĂTORUL I: Turtiţa cu miere vindecă de fiere! Ia turtiţa…
VÂNZĂTORUL III: Vinul cel mai bun din Dacia!
VÂNZĂTORUL II: … te scoate din boale! Cine mai ia? Cine mai ia?
OVIDIU: Speranţele îmi sunt pierdute. Nu are timp Cezarul de dorul meu şi sunt sortit să-ndur şi viscolul şi gerul pe meleagurile astea unde barbarii dau năvală pe caii lor cei iuţi şi-şi aruncă săgeţile înveninate cu fiere de şarpe peste zidurile acestei cetăţi prea mici pentru a o lăsa în pace. O, Decius, să vezi cum fug oamenii din faţa năvălitorilor, cum sunt prinşi şi duşi în robie cu braţele legate. Aici nimeni nu e sigur de avutul său şi nici de viaţa sa. Oricând un barbar fără lege te poate despica de-i prins de furii. De ce, Auguste, tu, pater patriae, ţi-ai pus dârza putere împotriva neputinţei mele? M-ai despărţit de soţie, de fiică, de prieteni. Pentru că am scris bine şI nu pe placul tău? Puterea, tu ţi-ai luat-o, pe când eu, talentul l-am avut odată cu suflarea. De ce mă pedepseşti pentru darul de care nu sunt vinovat?
DECIUS: Ovidiu, prietenii tăi veghează.
OVIDIU: Mai mult decât prietenii mei, veghează Cassius Severus!
RUFIUS: Ce întâmplare! E prieten bun cu…
OVIDIU (ars): Cu cine?
DECIUS (ameniţător): Cu cine dintre cunoştinţele noastre, scumpul meu Rufius, este prieten acel delator ordinar? Această canalie?… Spune!
RUFIUS: Stăpâne! Stăpâne, iartă-mă dacă fac o greşeală, dar e prieten cu… cu… cu cavalerul acela care v-a jignit la… la circ… ştiţi… atunci!
DECIUS: Îţi rămân îndatorat, Rufius, pentru că mi-ai deschis ochii. (Lui Ovidiu.) Se vede că soarta este bună cu mine, legându-ne şi prin acest duşman comun.
OVIDIU: Deci, ce ştii?
RUFIUS: Bineînţeles că stăpânul ştie…!
DECIUS: Mişcă mai încolo şi vezi de nu ascultă cineva! (Rufius intră în grupul celor ce beau.) Toată Roma vorbeşte, scumpe Ovidiu, că oratorul Cassius Severus trage sforile. Acuză peste tot că ai dus o viaţă desfrânată, că ai uneltit împotriva lui August… Caută prin orice mijloc să-ţi obţină schimbarea pedepsei de relegare, în exil…
OVIDIU: Triste vremuri sunt cele în care denunţul a fost înnobilat prin lege!
DECIUS: Dacă obţine exilul, conform Legii impuse de împărat cu privire la cei care denunţă, lui îi revine o parte din averea ta.
OVIDIU: Şi voi, prieteni, tu Messalinus Cotta, tu Fabius Maximus, voi, atât de aproape de Cezar, lăsaţi acest mişel cu inima de piatră şi adăpat de-o fiară, să-mi insulte durerea şi fără milă să mă prigonească?
DECIUS: Mai ai şi alţi prieteni, Naso!
OVIDIU: Dar nu atât de influenţi.
DECIUS: Ba da, cu mult mai mult chiar decât îţi închipui.
OVIDIU: S-a înălţat vreun amic în ranguri?
DECIUS: Şi-a reintrat în graţii.
OVIDIU: Cine?
DECIUS: Agrippa Postumus, nepotul împăratului.
OVIDIU: Ştiam că-i deţinut la Pianosa din ordinul lui August. Şi Iuliu Minor?
DECIUS: Nu, Ovidiu, la mijloc e o chichiţă. Cezarul nu are alţi urmaşi, după cum ştii, şi-atunci şi-a îndreptat din nou privirea spre acest tânăr cam vesel şi petrecăreţ. (Confident.) Se pare că e foarte influent, cu toate că a rămas în continuare unde-l ştiai. Ar trebui să-i scrii.
OVIDIU (îl priveşte atent): Nu, prietene, asta-i politică de-acum. N-aş vrea să afle lumea…
DECIUS: N-ai grijă, scrisoarea i-o duc chiar eu. Am doar o corabie cu care pot merge oriunde.
OVIDIU: De ce să mă complic scriind unui dizgraţiat? Şi aşa se spune că am uneltit împotriva Cezarului… Nu, să găsim o altă cale dacă vrei să mă ajuţi cu adevărat. Mai am de transcris nişte scrisori pentru prietenii din Roma. Când pleci? Poate le duci.
DECIUS: Mai stau o zi sau două, până încarc corabia. Apoi mă îndrept spre Thynios şi Troia.
OVIDIU: Oh, este atât cât am nevoie.
DECIUS: Îţi duc scrisorile… Şi-acum, te las. Mai am câte ceva de cumpărat… Poate gândeşti până la urmă că-i bună soluţia ce ţi-am propus-o…
OVIDIU: Eu ştiu? Parcă mi-i teamă...!
DECIUS: Când ai alături prieteni hotărîţi trebuie să fii şi tu mai hotărât, Ovidiu. Pe mâine.
OVIDIU: Pe mâine... noul meu prieten. Mugula! (Intră în casă.)
DECIUS: Hei! Rufius! Termină cu beţia.
RUFIUS: Îi trăgeam de limbă, stăpâne.
DECIUS: Am dat greş.
RUFIUS: Şi eu care credeam că e imposibil.
DECIUS: Refuză să-i scrie lui lui Agrippa.
RUFIUS: Nu face nimic, stăpâne. Îi scriem noi.
DECIUS: Eşti idiot.
RUFIUS: Nu chiar atât de mare pe cât vă închipuiţi. Scrisoarea o facem noi, dar va purta, folosind un mijloc mai la îndemână (Face gestul sustragerii), sigiliul lui.
DECIUS (satisfăcut): Ha, ha! (Apoi.) Nu, nu e bine. Scrisul lui e cunoscut în toată Roma, manuscrisele sale se află în cele mai importante biblioteci. Şi apoi, Cassius Severus mi-a cerut o scrisoare autentică. Trebuie adus la disperare. Să uite de prudenţă, să renunţe la raţiune. Să dorească să scape de aici... Înnebunit...! Înnebunit... Rufius, am găsit!
(Strigătele mulţimii de la circ acoperă vorbele, Rufius cheamă pe Şontu, îi vorbeşte. Decius se ascunde, Şontu primeşte nişte bani, se întoarce la ai lui. Rufius cumpără panerul cu turtiţe şi pastramă, bate la uşa lui Ovidiu, acesta iese. Printre aclamaţiile celor de la circ, se distinge
RUFIUS: Venerate Ovidiu, cinstitul meu stăpân... acest cadou... când se întoarce... curând... (Pune totul pe masă şi pleacă; rămân Şontu, Chioru şi ceilalţi.)
ŞONTU: Ce de-a haleală, mamă!
CHIORU: Şi-i de pomană.
OVIDIU: În lături spurcăciunilor!
ŞONTU: Auziţi-l cum vorbeşte cu nişte oameni cinstiţi! Gândac zvârlit din cloaca Romei...
MARINARUL I: Noi muncim cinstit şi-l slujim cu credinţă pe Cezar. Doar tu fiinţă a nopţii îi urzeşti moartea.
MARINARUL II: Din pricina unora ca tine sunt legi atât de aspre!
OVIDIU: Vă previn că sunt poetul cel mai cunoscut din Roma. Sunt Publius Ovidius Naso, cavaler! Plecaţi până nu chem garda.
ŞONTU: Poet? De curtezane, bineînţeles. Altfel, n-ai fi atât de cunoscut.
TOŢI (râd)
CHIORU: Dar pentru noi nu vrei să cânţi? Hai, că-ţi plătim, doar suntem ca şi tine, cavaleri.
OVIDIU: În lături! (Încearcă să intre în casă, îl prind de mâini şi-l ţintuiesc pe bancă.)
DECIUS (lui Rufius): Să nu-l rănească. Altfel se vor face cercetări.
RUFIUS: Le-am spus să-l sperie doar. Când veţi crede de cuviinţă îi vom sări în ajutor şi-l vom salva. Va fi o lupt scurtă pentru a da mai multă greutate faptei dumneavoastră nobile.
DECIUS: Puşchea pe limbă-ţi! Faptă nobilă, auzi, vezi să nu ne poarte nenoroc.
MARINARUL I: Nu-i place societatea noastră, v-am spus-o eu. Noi nu suntem de nasul său (Îl prinde de nas.) ...mult prea renumit.
MARINARUL II: Uite ce urât face.
OVIDIU: Soldaţi! Soldaţi!!
CHIORU (scoate cuţitul): Cred că sunteţi de acord să i-l mai scurtăm puţin.
IROS: Ce se petrece acolo?
(Apare Leios.)
OVIDIU: Ostaş, cheamă garda şi arestaţi imediat pe derbedeii ăştia. Biciuiţi-i până la sânge.
LEIOS: E alarmă?
IROS: Nu, îl batjocoresc pe Ovidiu. Luaţi labele de pe el şi veniţi încoace.
LEIOS: Te bagi unde nu trebuie, Iros. Ovidiu a refuzat să meargă cu conducătorii cetăţii la teatru. De unde ştii că... Ei?
CHIORU (gesticulând pumnalul): L-a jignit pe măria sa împăratul.
ŞONTU: Ţineţi cu duşmanii patriei?
IROS: Bagă cuţitul în teacă! Şi să nu-i faceţi vreun rău că o păţiţi.
MARINARUL I: Ne jucăm puţin cu dânsul. E poet şi vrea să ne cânte.
OVIDIU: Ostaş, fă-ţi datoria, pe zei...!
ŞONTU (acoperindu-i gura): Suntem prieteni cu dânsul. Sau poate într-o cetate liberă nu mai avem dreptul să ne veselim? Ori, n-am auzit, ai spus cumva că nu suntem liberi?
LEIOS: Nu umbla cu prostii, n-a spus nimic. Să mergem, Iros. (Pleacă, Iros scuipă.)
OVIDIU: Ostaşi, faceţi-vă datoria...!
MARINARUL II (în urma lui Iros): Pentru că ai scuipat, s-ar putea să ne aducem aminte ce-ai spus cu noi de faţă!
(Râd. Ovidiu lasă capul, nu va mai vorbi.)
MARINARUL II (lui Ovidiu): Chiar şi prietenul nostru, soldatul, va mărturisi că ai adus injurii grave strălucitorului Cezar şi legilor sale. Nu-i aşa? Sau te-ai supărat?
CHIORU: Bineînţeles. Aici, în cetatea asta împuţită, nimeni nu-l înţelege, pe când, la Roma, a fost încoronat ca poet, cu lauri.
MARINARUL I: Şi ce ne opreşte să-i adcem cinstirea cuvenită? Nu suntem noi poporul?
TOŢI: Ba da.
MARINARUL I: Atunci să-l încoronăm. (Râd.)
ŞONTU: Dar mai întîi să ne recite.
CHIORU: Are dreptate preanobilul confrate. Să respectăm tipicul aşa cum se cuvine. Recită-ne, poete! Sau vrei să te ajutăm.
MARINARUL II: Prieteni, mai bine să ne recite... după. Nu observaţi că de emoţie i-au rămas vorbele în gât? (Ia o turtă.) Să-i încununăm strălucitoarea frunte cu turta de orz.
BOZA (în timp ce ceilalţi se veselesc, apare din dreapta cu mantia lui Ovidiu în mână, se adresează Vânzătorului II): Am adormit pe movila de acolo şi cineva, azi-noapte, a avut bunătatea de m-a învelit cu această mantie. O cunoşti cumva, sau o fi vreun lucru de furat?
VÂNZĂTORUL II: O cunosc. Este mantia lui Ovidius Naso.
RUFIUS: Stăpâne, cred că acum e momentul.
BOZA: Unde locuieşte? Aş vrea să-i mulţumesc.
VÂNZĂTORUL II (arată): E omul sărman de colo, prins între batjocora acelor pierde vară.
BOZA: Aş vrea să i-o înapoiez.
VÂNZĂTORUL I: Dacă ţi-e frică, aşteaptă-i să se sature şi să îl lase-n pace.
BOZA: Ba nu, sunt foarte grăbit.
RUFIUS: Să mergem stăpâne. Gluma se îngroaşă tare. Să nu stricăm mai mult.
DECIUS: Stai Rufius. Pe Hera, ce vrea să facă dacul ăla?
(Boza înaintează cu mantia, este primit ca un nou partener la joc.)
MARINARUL I: Avem şi mantie! Dă-mi-o, dacule!
(Boza îi dă peste mână.)
MARINARUL II: Lasă-l pe el. Lasă-l pe el.
BOZA: Nobile cavaler! (Ceilalţi, hohote.) Voiam să-ţi mulţumesc. Ai un suflet mare şi săvârşeşti fapte la care nu mă aşteptam de la un roman. (Hohote, delir.) În loc să-ţi râzi de mine, m-ai învelit. Spiritul lui Zamolxe ţi-a spus că sunt ostenit de drum şi de duşmani. Şi atunci ai făcut ceea ce o mamă ar fi făcut pentru copilul ei. (Nelinişte.) Acum văd că eşti ocupat şi nu vreau să vă stric petrecerea. Dar dacă ai nevoie de ajutor, te rog să mi-o spui fiindcă nouă nu ne place să ne băgăm nechemaţi în treburile altora.
ŞONTU: Hai, cară-te barbarule!
CHIORU: Lasă mantia şi pleacă!
BOZA (calm pune un genunchi în pământ): Când ai nevoie, Ovidiu, te rog să-mi spui. Acum plec. Dar sunt pe-aproape.
OVIDIU (sfârşit): O, Jupiter, m-a prins şi vremea când un barbar să mă salveze! Omule!
BOZA: Ascult, Ovidiu.
OVIDIU: Ajută-mă!
MARINARUL I: Să nu te bagi.
MARINARUL II: Vrei să ajungi mai iute în iad, sălbatic nespălat?
RUFIUS: Să mergem stăpâne, poate mai salvăm ceva.
DECIUS: Prea târziu, Rufius.
BOZA: Staţi blând! (Lui Ovidiu.) Te însoţesc.
(Marinarul II îl loveşte cu pumnalul în spate. Fulgerător, Boza îl loveşte cu cotul în burtă, apoi cu piciorul în cap. Marinarul I este secerat cu o lovitură de picior. Şontu scoate cuţitul, se dau câteva lovituri, metalul scrîşneşte, apoi cu o lovitură Boza îl pune la pământ. Chioru care a încercat să-i înfingă cuţitul în spate este doborât de Vânzătorul II cu scândura pe care ţinea pastrama. Vânzătorii ceilalţi intră acum, cu curaj, în conflict, alungându-i pe derbedei. Unul dintre ei îl târăşte pe Şontu până la movila de unde acesta va pleca târându-se.)
IROS (de pe zid): Bravo, Boza per Zrax! Asta aş fi vrut şi eu să fac, dar...
(Strigăte de uimire „Boza?”, „Boza per Zirax”, „Zeus, dar ştiam că se hrăneşte cu carne de om”, „Spaima geţilor”, „Dacă cineva îl visează noaptea, într-o odaie, nu se mai culcă numeni acolo decât după ce a descântat-o cu sânge de câine alb...”)
DECIUS: Rufius, ai o casă cu grădină lângă Câmpul lui Marte, dacă mi-l ucizi.
RUFIUS (priveşte ca hipnotizat): Desigur, stăpâne...
OVIDIU (abia acum ridicând privirea): Boza, credeam că eşti doar legendă. Ciudat că eu, poetul lucrurilor ce se transformă, sunt salvat de o legendă...!
FEMEIA (deschide uşa, răvăşită, la picioarele lui Ovidiu): Iartă-mă Ovidiu, mi-a fost atât de frică...!
BOZA: Tu eşti femeie dacă?
FEMEIA: Da.
BOZA: Bine.
FEMEIA: Află că e om bun.
BOZA: Atunci, am hotărât! Ovidiu, rămân cu tine.
CORTINA
PARTEA A II-a
Toamna anului 15 e.n., la Ovidiu, în noua sa locuinţă.
Grădină interioară. În fund şi lateral, într-o terasă acoperită la care duc câteva trepte lungi cât scena, sunt practicate uşi. Vase mari cu flori, banchete, un havuz în centru. Lângă o banchetă, un coş şi o furcă de tors cu caier. Cei doi: Boza (pe vine, cu spatele rezemat de havuz) şi Gerula (cu picioarele strânse sub el, legând un vârf la o săgeată) discută în vreme ce copilul Breth trage la ţintă, într-o blană de oaie, scoţând trigăte scurte de fiecare dată când nimereşte.
GERULA (cercetând cu prudenţă locul): Vulpea neagră când a venit să ia ştirile mi-a adus din bungetul Capidavei frunze de gorun cu urme rugină. (Întrerupe lucrul. Priveşte la Boza întrebător.)
BOZA (urmăreşte plin de interes degetele lui Gerula.)
BRETH: Ha!
GERULA (acelaşi joc): La rându-i, Vulpea neagră mi-a spus că a primit seminţe de jir aduse de un om din codrul de la Troesmis.
BOZA (acelaşi joc.)
BRETH (întinzând arcul): Aaaa! (Trage, nimereşte.) Haaaa!
GERULA: Nu aşa Breth! (Urlet de lup.) Auuuuuuu! (Mimează.) Ha!
BRETH (acelaşi joc, imită): Auuuuuuu!
BOZA (acelaşi joc.)
GERULA: Pădureţii marilor codri de la Piroboridova şi-au trecut fructele... iar ciorile le poartă sîmburii deasupra cetăţii Troiesmis. Acolo, hambarele sunt pline, merele sunt culese şi nucii bătuţi. Boza per Zirax, mă duc la Troiesmis să spun pe zidul duşmanilor urletul lupilor din Paloda!...: De ce taci?
BOZA: Pentru că în neamul nostru, al dacilor, tăcerea înseamnă nu.
GERULA: Sunt mai bătrân decât tine şi eşti dator să-mi explici. Acum trei veri când odrisul Rhoemetalces şi romanul Vitelius au luat din nou cetatea Aegissus din mâinile noastre mi-ai adus aici... Să păzesc un bărbat-femeie şi o femeie-proscrisă.
BOZA: Mugula ne-a ajutat mult: este acoperişul nostru şi preoţii lui Zamolxe îi vor ierta că i-a văzut când se uneau cu luna.
GERULA (rugător): Trăieşte cu un roman!...
BOZA (strigă): I-a făcut un copil! Când va vâna primul lup, Breth o va ucide. Sufletul ei, mergând la Zamolxe, va cere ca altoiul să fie primit dac.
BRETH (lui Gerula): Bădie, arcul s-a slăbit şi săgeata nu mai ajunge la lup...
GERULA (ia arcul): Atunci, abia, mă voi întoarce! (Întinde coarda, Breth îl ţine de umăr. Pauză.) După ce luăm cetatea Troiesmis vin pe Dunaris în sus, până la Axiopolis şi de acolo prin păduri mă întorc la Tomis...
BRETH: Acum e prea întinsă şi nu pot să trag!
GERULA: Vă trimit din nou veşti cu vedere la odrişi şi romani... (Exasperat.) Dar de ce taci de fiecare dată când aduc vorba de asta?
BOZA: Marele Tată are nevoie de tine aici! (Se ridică solemn.) Vei rămâne slujitorul romanului Ovidiu, prietenul nostru şi legământ pentru sufletul tău.
GERULA (disperat): Boza per Zirax, nu mă lega! Feciorii-mi sunt acolo...
BOZA: Va fi aşa cum am spus. De nu, vei fi blestemat. Zic: zău!
GERULA (învins): Ai zis... ai zis.
BOZA (se lasă din nou pe vine.)
GERULA: Boza!
BOZA: Ei!
GERULA: Ca să fie cu noroc, spun că aşa e bine. (Ridică mâna.) Zic zău!
BOZA: Eşti om bătrân şi ştii ce faci.
GERULA (aşezându-se): Ai dreptate, Breth, e prea tare. ...Acum e bun. Du-te şi te joacă.
BRETH (ciupind arcul): Vă certaţi degeaba, că eu tot n-o s-o omor pe mama! (Pune o săgeaă în arc.)
GERULA (preluând lucrul, calm): Tu, o să faci ce trebuie.
BRETH (în picioare, cu capul în piept, tace.)
GERULA (răstit): Să nu taci când îţi poruncesc eu, sămânţă de roman, că te stâlcesc, auzi?
BRETH (întoarce arcul spre Gerula, hotărât, şi îl întinde.)
GERULA: Să nu tragi că e săgeată adevărată. Ei! Tu nu înţelegi?
BRETH (ocheşte atent.)
GERULA: Mă, luate-ar nourii cu fulgere, te-ai prostit? Eşti nebun!
BOZA (râde cu hohote.)
BRETH (ridică brusc arcul şi sloboade săgeata peste capul lui Gerula, râde în hohote şi fuge prin dreapta.)
GERULA: Mare Zamolxe! Nu mi-e frică, dar puiandrul de lup chiar voia să mă omoare. I-am văzut în ochi! (Boza râde. Intră Iros şi Leios, acesta din urmă este extem de furios din pricina săgeţii care i-a intrat în umărul tunicii.)
LEIOS: Trăzni-v-ar Zeus, lovi-v-ar neîmblânzitul Ares şi v-ar îneca în valurile sale veşnic Ciudosul Poseidon, oameni fără minte care aruncaţi în solii prea înaltului primipil Vestalis.
GERULA (vrea să se ridice.)
BOZA: Stai blând. Să vedem ce vor.
IROS: Faci prea multă gălăgie, Leios, pentru gluma unui copil. L-am văzut eu când a tras şi a fugit.
LEIOS: Hm, hm! Noroc că nu a fost un om în floare! Mare noroc pe capul celui care nu a fost, fiindcă eram hotărât să-l trimit în Hades cu cea mai măiastră lovitură de sabie care s-a pomenit vreodată pe tărâmul Pontului Euxin.
IROS: Sunt şi eu de acord că a avut mare noroc... dar, mai bine cască ochii şi vezi ce locuinţă frumoasă poate să aibă Ovidiu. Cică la Roma are un palat măreţ şi nişte grădini!...
LEIOS (râzând): Şi când te gândeşti că acum câţiva ani era muritor de foame. Noroc că s-a apucat să facă poezie şi să-l cânte pe măritul împărat. (Confesiv.) Se vorbeşte că i-a închinat versuri şi lui Vestalis după lupta cu dacii de la Aegissus. Se mai spune că dacă vrei cu adevărat să prinzi un loc mai cald pe lângă primipilul nostru, trebuie neapărat să scandezi în anumite ocazii:
E greu să spun aice tot ce-ai făcut cu braţul,
Pe câţi ai dat pieirii, pe cine şi-n ce chip.
Ah, cum călcai tu însuţi peste grămezi de leşuri!
Câţi geţi tu, acolo, strivit-ai sub picior!
IROS: Dar eşti grozav amice. Văd că eşti bine pregătit şi corespunzi pentru un post înalt în treburile cetăţii.
LEIOS (modest): Ah, ăsta-i de abia începutul. Cu fiecare zi ce trece voi corespunde şi mai mult.
IROS: Te gândeşti să fii ales printre heghemoni.
LEIOS: Dacă Vestalis va dori, adunarea poporului va face şi acest lucru pe care eu, personal, îl consider absolut necesar.
IROS: Să ştii că la anii mei am văzut lucruri şi mai şi. (Aparte.) Năstruşnice sunt căile destinului. (Strigă.) Hei, nu e nimeni în casa asta?... Pustiu!
LEIOS: Raiul pentru hoţi!
GERULA (lui Boza): Ce caută fârţângăii ăştia pe aici?! Îi dau în brânci afară.
BOZA: Nu stai bine acolo? Lasă-i să zbiere. Cu ce te încurcă?
GERULA: Nu mă încurcă, dar de câte ori îi văd, simt că mă ia cu mâncărime în palme.
BOZA (râde.)
LEIOS (se întoarce): E cineva acolo?
IROS: Cred că e o slugă. Doarme lângă fântână şi râde prin somn. Să-l trezim. (Apare Mugula, în costum de dacă.)
MUGULA: Bună ziua, nobili soldaţi. Cu ce vă pot sluji?
IROS: Primeşte buna noastră cuviinţă, doamnă.
LEIOS: Mult prea înaltă... (O recunoaşte.) Înaltă... Ce înaltă? Stăpânul ţi-e acasă, muiere?
MUGULA (cu mâinile în şolduri): Dar tu ce crezi?
LEIOS: Răspunde ca lumea la întrebare.
MUGULA: Pune şi tu întrebarea ca lumea. Şi, nu te-a învăţat încă nimeni cum se răspunde la bună ziua?
LEIOS (furios): Şi te-ai găsit tu să mă-nveţi? Ambubisto! Zât, la stăpân’tu şi spune-i că ne-a trimis...
MUGULA: O, o, opreşte-te tu, mare erou de privată! Tu, glorie a scârnăviilor aflate pe limba oamenilor proşti, rogu-te taci! Taci! că vorbeşti prostii. (Boza şi Gerula se amuză.) Încă o dată, cinstite Iros, cu ce te pot sluji?
IROS: Preaînaltul primipil Vestalis, guvernatorul acestei încercate ceţăi, doreşte să facă o vizită nobilului cavaler Publius Ovidius Naso şi vrea să ştie dacă este sănătos pentru a-l primi înainte de cină.
BOZA: Încearcă s-o repare flăcăul.
GERULA: Tot cotoi care-ţi fură peştele din faţă.
IROS: Dacă nu ţi-e cu supărare, aşteptăm să ne aduci răspunsul.
LEIOS: Iros, dar e o barbară, o...
IROS (îl calcă pe picior, zîmbeşte): Aşteptăm.
LEIOS: Au!
MUGULA (pufneşte în râs): Te rog, îngăduie puţin.
(Pleacă.)
LEIOS: Ce-a fost asta, prietene?
IROS: Barbarii sunt naivi, dar mândri; nişte copii care se respectă cu sfinţenie.
LEIOS: Asta n-o să-l împiedice pe judecător s-o lege la stâlp în agora, când îi voi aduce martori care au văzut-o când îmi umbla la brâu.
IROS: Felul în care vrei să i-o plăteşti, te priveşte.
LEIOS: Bineînţeles. Nimeni nu se pricepe mai bine ca mine la ţesut plasa în care o să cadă... Ei?
BOZA (s-a ridicat, vesel): Bună ziua. Dar ştiu că vorbiţi.
IROS: Boza! Nu te-am văzut de mult. La fel îţi zic şi eu: bună ziua.
BOZA: Bună să-ţi fie inima! Gerula! Adă vin. (Gerula iese.)
LEIOS: Ei! Tu eşti Boza! Boza per Zirax! Unde ai dispărut?
BOZA: Să nu-mi spui că nu puteai dormi de dorul meu. Ce mai face nobilul Iros?
IROS: Mulţumesc, dacă întrebi din inimă: bine. Dar tu?
LEIOS: Nu te-am văzut de acum doi ani, de când am fost trimis la Histria să întăresc acolo apărarea.
BOZA (lui Iros): Călătoresc. Ştii că ai mei nu mă primesc în sânul lor...
IROS: Păcat. Poate i-ai aduce pe drumul cel bun şi nu am mai avea atâtea războaie: eşti singurul rege dac ce nu ne poartă pică.
LEIOS: Am întrebat în dreapta şi în stânga de tine, dar tu, pace: nicăieri!
BOZA: De ce v-aş purta ură? Voi sunteţi trimişi: executaţi ce vi se porunceşte. Putoarea e la cap.
LEIOS (furios): Pe zei, nu mai schimbaţi atâta vorba, că turbez.
IROS: Ce s-a întâmplat, amice?
LEIOS: S-a întâmplat că acest dac mi-a rămas dator – măcar în măsura în care cu tine e chit. Şi nu cred că este foarte cinstit din partea ta să-l sprijini în înşelăciune.
IROS: Leios, nu-mi amintesc să-l fi ajutat să te păgubească vreodată.
LEIOS: O faci acum!
BOZA: Glumeţii au fost întotdeauna slăbiciunea mea. Şi voi, grecii, nu aveţi asemănare când puneţi la cale o păcăleală. Dar cu mine, las-o baltă, îmi eşti simpatic şi o să bem cel mai bun vin care se află în pivniţa lui Ovidiu. Nu?
IROS (priveşte lung la Leios, îi vine o idee): Aici nu-i vorba de păcăleală, ci de o datorie.
BOZA: Ce spui, Iros? Datorie? Dar, parcă, adineaori nu ştiai despre ce este vorba.
IROS (priveşte nesigur spre Leios, demn): Acum ştiu. Vorbeşte, Leios! (Aparte.) Habar nu am, dar de la cei doi în ceartă poate îmi iese un cîştig. (Intră Gerula cu două ulcele de lut.)
GERULA: Vinul pentru greci, Boza, şi vinul tău.
LEIOS: Cară-te cu zoaia ta de-aici.
GERULA (aparte): Proştii sunt întotdeauna puşi pe harţă. (Se aşază pe scări şi bea din amândouă ulcelele.)
BOZA: După cum văd, tu nu glumeşti. Fii bun şi limpezeşte necazul care te frământă. (Se aşază pe scări.)
LEIOS: În primul rând, să fii cuviincios.
GERULA (aparte): Buna cuviinţă, netrebnicii, dintotdeauna au cerut-o numai celorlalţi.
LEIOS: Ai spus ceva?
GERULA (rânjind): Nici nu aş îndrăzni. (Îi închină ulcica, bea.)
LEIOS: Tu n-ai cuvânt aici, şi-ţi poruncesc să-mi piei din ochi.
BOZA: Lasă-l. Nu vrea să plece. Crede că ţi-ar putea lipsi.
GERULA: Numai asta mă mai ţine în viaţă. (Închină.)
LEIOS: După cum bine îţi aminteşti, intrarea în cetatea nostră... inexpugnabilă... (Boza tuşeşte) ...inexpugnabilă cu o singură excepţie...
GERULA: ... pe vremea lui Cel Strălucit.
LEIOS: Da, pe vremea lui Burebista, dar asta s-a petrecut de mult... După cum spuneam, intrarea în buna noastră cetate, noi, eu şi cu acest viteaz...
BOZA: ...şi dezinteresat...
LEIOS: ...ostaş, ţi-am uşurat-o. Şi pentru ce?
BOZA: Pentru o amărâtă de sabie care valora cât trei cai!
IROS: Ceea ce am făcut noi, pentru tine, nu va putea fi niciodată plătit, Boza.
LEIOS: Cu atât mai mult cu cât eu care te-am descoperit, cu un nemăsurat curaj, dând târcoale zidului, nu m-am ales cu nimic.
BOZA: Dar sabia?
LEIOS: Sabia a fost a noastră, numai că banii luaţi pe ea au fost ai lui.
BOZA: Cum vine asta?
GERULA (curios): Uite-al boalei!...
LEIOS: Chiar nu pricepi?
BOZA: Ascultă Iros, ăsta ce vrea de fapt?
IROS: Ştii, atunci când la rugămintea ta, am acceptat ca amintire obiectul ăla...
BOZA: ...încrustat cu pietre preţioase...
IROS: În sfârşit, am hotărât să-l purtăm pe rând.
LEIOS: Nu este exact: am hotărât că noaptea este al meu şi ziua este al tău.
GERULA: Ţine-mă, cerule! (Râde.)
BOZA (râzând): Foarte înţeleaptă împărţire. Şi?
LEIOS: Ce şi? Simplu: într-o zi, când a fost a lui, a vândut-o.
BOZA: Şi cât ai primit tu?
LEIOS: Eu?
IROS (revoltat): Sabia era a mea. Doar n-ai fi vrut să-mi împart banii cu el.
LEIOS: Bineînţeles. Iros a vândut-o când era a lui. Dacă o vindea când era a mea, eu nu-i dădeam nici un as! Aşa e drept.
GERULA (râs): Iartă-mă, Zamolxe!... Auzi, când era a lui...! Cerule!... Sabia era a noastră... numai că... banii erau al lui...
BOZA: Aşa e drept, Iros. Iros...! Iros, eşti nemaipomenit! Bun, prietene. Bravo Leios, bravo. Nu mă lăsa, mare zeu, să mor, Iros... Leios, ai tot dreptul să fii necăjit. Gerula, termină norilor cu râsul ăla, că mă îmbolnăveşti! Leios, uite: sunt gata să fac ceva pentru tine... Mamă, ce-am putut trăi!... Spune scumpule ce... Iros, să nu spui că nu-ţi vine să mori. Doar nu cumva nu înţelegi ce farsă colosală... Zei!... Te invidiez: Iros eşti cel mai deştept om din jurul Pontului Euxin.
IROS (grav): Boza, te văd om în toată firea şi te prosteşti într-aiurea. Fii atent că s-ar putea să mă simt supărat.
LEIOS (lui Gerula): Iar tu, blestematule, linişeşte-te imediat, căci mă jur pe Ares că-ţi retez urechile dacă mai scoţi o vorbă.
GERULA (batjocură): Ai milă, preînţeleptule!
LEIOS: Aşa!
BOZA: Iros, după cât înţeleg eu...
IROS: Chiar dacă înţelegi mai greu, poţi şi tu pricepe că eşti dator acestui prieten al meu, pentru binele ce ţi l-a făcut.
LEIOS: Sigur. Te-am căutat luni în şir pentru a-mi cere dreptul pe care lui Iros i l-ai dat.
BOZA: Iros, tu crezi că e bine?
IROS (pune mâna pe sabie): Eu cred că trebuie să plăteşti pe loc, de nu...
LEIOS (sare, pune sabia la gâtul lui Gerula care a vrut să apuce pumnalul): Ia mâna! (Lui Boza.) Barbarule, ori primesc banii, ori îţi trimit prietenul drept în Hades.
IROS (cu sabia în mână): Nu încerca nimic dacă vrei să nu se termine rău. (Lui Leios.) Dacă mişcă, omoară-l!
GERULA (lovind cu degetul în fier): Nu poţi să ţii lucrul ăsta puţin mai încolo? Ştii, mă gîdilă sub barbă...
LEIOS: Jos laba!
IROS: Boza, îţi plăteşti datoria?
GERULA: Mă rog, dacă ţii atât de mult...
BOZA: Şi dacă nu plătesc?...
IROS: Cunosc pe unul în cartierul Argadeis care susţine că şi-a luat obiceiul să cadă pe jos, din senin, de la asediul Aegissos-ului, unde a avut norocul să-l lovească în cap un anumit Boza per Zirax.
(Gerula tresare violent.)
LEIOS: Stai în locul tău!
BOZA: Îl ştiu. Am vorbit cu dânsul şi şi-a schimbat părerea...
IROS: Şi-o poate reface în anumite condiţii...
BOZA: Dacă mor eu.
IROS: Exact.
BOZA: Nu-i cazul acum. (Se ridică, scoate din brâu o pungă, fiind mereu sub ameninţarea fierului din mâna lui Iros.) Am aici 40 de denari, nici un as mai puţin: o avere. Îmi pare rău că nu am vrut să plătesc de la început. Poate ne înţelegeam la mai puţin. Cred că acum vreţi să-mi luaţi toată punga.
IROS: Dă-o încoace!
BOZA (calm): Nu fi nervos, Iros: să procedăm după dreptate.
LEIOS: După dreptate! Arunc-o la mine, auzi? Dacă i-o dai lui, îl omor pe lupul ăsta bătrân, auzi? Arunc-o!
IROS: Dă-o încoace cât nu m-am hotărât să te străpung, Boza!
BOZA: Lăcomia o să vă mănânce, nobili ostaşi. Punga asta e a aceluia care o va lua de jos. (Aruncă punga.)
IROS: Mâncate-ar şerpii, blestematule...
LEIOS: E dreptul meu! (Se aruncă spre pungă.)
IROS: Las-o, geleont afurisit... (Se întoarce rapid.)
(O piedică pusă de Boza îi împleteşte picioarele şi cade. Dintr-un salt Boza îi pune piciorul după ceafă imobilizându-l. Gerula se află în spatele lui Leios, îl loveşte cu mânerul pumnalului între umeri, acesta cade, Gerula îi pune lama pumnalului în gât.)
GERULA: Gîdilă, nu?
LEIOS: Gî... gî... gâtul! Gâtul!
GERULA: Păi, eu ce spuneam? E foarte neplăcut. Şi unde mai pui că eu sunt mai gâdilos decât tine. (Intră Mugula.)
MUGULA (uimită): Da’ ce faceţi oameni buni?
GERULA: Mai nimic: vorbim de una, de alta...
BOZA: Arătam acestor viteji unde duce lăcomia. Uită-te la Iros, moare să înţeleagă.
(Iros se zbate, geme.)
MUGULA (pufnind în râs): Nu-i rău că-şi dau silinţa. Şi cât îi ţineţi aşa?
BOZA: Cum să-ţi spun... Mă gândeam să-i ţinem aşa până s-or învăţa minte. Dar cred că nu avem atâta timp pentru ei.
MUGULA: Trebuie să ducă răspunsul lui Ovidiu la Vestalis.
BOZA: Auziţi prieteni, treburile ne despart. (Ia sabia lui Iros.) Hai, în picioare.
GERULA: Fă o plecăciune, băiete. (Îl împunge.)
(Iros şi Leios sunt marcaţi de incident.)
MUGULA (gravă): Mult prea cinstiţi trimişi ai înaltului primipil, mergeţi cu vestea că Ovidiu se va afla acasă toată ziua şi că mulţumeşte plecat lui Vestalis pentru cinstea ce doreşte să-i facă.
BOZA: Acum cred că vă pare rău să ne părăsiţi.
GERULA: Hai, copilaşi. (Îi împunge.)
BOZA: Ia şi fierul ăsta, Gerula. Să le arunci frigările în drum că, poate le-or trebui. (Ies toţi trei, Boza ia punga.) Ce face Ovidiu?
MUGULA: Scrie.
BOZA: Tot supărat?
MUGULA: Tot. Şi l-a mai speriat şi Vestalis acum.
BOZA: Slujbaşii împăratului, până nu scormonesc ca dihorii în sufletul omului, nu se simt mulţumiţi. Cică l-au ajutat să-şi îndrepte greşeala.
MUGULA: Se simte singur, Boza, şi nu ştiu cum să-l iau. Când îl prinde dorul pe unul de-al nostru, cântă. Dar el tace şi scrijeleşte cu cuţitaşul în tăbliţele de ceară. Cu cât scrijeleşte mai mult, cu atât se albeşte la faţă, de parcă ar tăia în el în ceara aceea, şi parcă s-ar goli de tot sângele.
BOZA: E om bun.
MUGULA: Noaptea se zbate în somn, se roagă de unul Fabius Maximus să meargă undeva şi să ceară nu ştiu ce... Altă dată se chinuie pentru că un Messalinus Cotta îl mustră în vis pe degeaba. Iar în nopţile grele de căldură, de multe ori plânge în somn şi-i cere unui Albinovanus Celsus, să-l lase. Cred că vrea să-şi ia viaţa atunci.
BOZA: Eu plec în dimineaţa care vine.
MUGULA: Cineva, Boza, îl chinuie în somn, Ovidiu strigă la dânsul, îl imploră, îl înjură, dar niciodată nu i-a spus numele.
BOZA: Tu şi Gerula rămâneţi.
MUGULA: Îţi mulţumesc. Da, în vis, numai prietenii au chip şi nume. Ştiu asta şi mă frământ când, după ce aţipeşte, murmură numele soţiei Fabia, care n-a fost în stare să-i facă un copil. Care nu a venit la dânsul măcar o dată în atâţia ani.
BOZA: Înţeleg că şi tu vrei să rămâi. Am hotărât bine. Vulpea neagră, să se întâlnească cu Gerula în faţa circului. Nu aici. Ai grijă să nu cadă bănuieli asupra lui Ovidiu.
MUGULA: Totul va fi, o, Boza, ca şi până acum, numai că, să mă ierţi, o urăsc. Îi urăsc numele: Fabia... Fabia... Fabia! Ştiu că încalc legea lui Zamolxe care nu dă voie să urăşti decât numele duşmanului de pământ şi de casă, dar eu urăsc numele care seamănă îndoiala în sufletul meu. (Invocaţie.) Aoooooo a! Pe sânul meu, Zamolxe, nu creşte grâul şi meiul, nu mă pot duce dintr-o dată în cele patru colţuri ale casei să apăr bătrânii şi copii; nu pot trage în bătăliile tale cu patru săgeţi deodată! N-am voie să urăsc numele ei fiindcă nu sunt decât ceea ce sunt şi păcătuiesc. O, mare zeu!
BOZA: Femeie!
MUGULA: Pentru că nu sunt decât femeie, blestemul nu va cădea pe capul fiului meu, aşa că, puţin îmi pasă dacă şi tu o să mă alungi de la sân, Zamolxe, cum au făcut preoţii când i-am văzut unindu-se cu luna.
BOZA (o prinde de umeri): Femeie afurisită, noi te lăsăm aici ca nădejde, nu drept oaie tăiată!
MUGULA (îl prinde de cămaşă): Ascultă, Boza, per Zirax, sunt din familia cotensilor! (Îl priveşte aprig în ochi şi-i întoarce spatele.) Ştiu că din pricina asta femeia o să moară, dar Ovidiu nu va mai voi să se întoarcă la Roma! Şi mai ştiu că voi muri când feciorul meu va ucide primul lup.
BOZA: E bine că ştii. Breth va fi fratele meu.
MUGULA (se răsuceşte): Zeule mare! O, Boza, cât eşti de bun!
BOZA: Femeie, să fiţi supuşi până mă întorc. Veţi şti că am plecat în ţara odrisilor. Gerula părăseşte Tomisul numai dacă Pomponius Flaccus îşi mişcă legiunile spre Capidava. Dacă până în vară nu mă întorc, îl ucizi pe Vestalis şi pleci cu Ovidiu. Te va urma de teamă să nu fie acuzat că el a pus la cale omorul.
MUGULA: O s-o fac când trebuie! (Intră Ovidiu cu o togă în mână.)
OVIDIU: Îţi cer iertare, Mugula, dar am încercat toga de sărbătoare şi am văzut că într-un loc, la poale, e ruptă. Cred că de alaltăieri, când au scăpat în drum câinii de la thermopolium.
MUGULA: N-am avut nici eu timp. Am pus prunele în lozniţă. (Ia toga şi se duce pe o banchetă.)
OVIDIU: Ce mai faci, Boza? Nu e puţin supărată?
BOZA: Dacă bagi seama femeilor, nu ajungi să te vezi împlinit.
OVIDIU: Ai auzit? Vestalis vine la mine.
BOZA: Lupul îşi amuşinează prada.
OVIDI: Nu-i aşa, Boza. Vestalis mă respectă. A obţinut de la arhonţi, pentru mine, dreptul de a purta armă şi de a păzi cetatea.
BOZA: Îţi convine ţie pentru că te plictiseai acasă, iar lor le convine pentru că soldaţii lor se plictisesc pe ziduri. Şi ăsta nu-i meritul lui Vestalis.
OVIDIU: Eşti nedrept, ştii foarte bine, că de câţiva ani, datorită lui, arhonţii şi hegemonii cetăţii îmi acordă cinstea. Locul meu la teatru este în loja de onoare, la marile dionisii, peste câteva zile, voi face parte din juriu. Însuşi regele Cotys, acest poet sensibil din seminţia ta, mi-a scris cuvinte de cinste şi m-a rugat să-l însoţesc pe primipil la Calatis.
BOZA: Bietul serv!
OVIDIU: Ce vrei să înţeleg, Boza?
BOZA: E o biată slugă a lui Pomponius Flacus.
OVIDIU: Ca roman, nu am dreptul să ascult asemenea vorbe.
BOZA: Iartă-mă!
OVIDIU: Să nu uiţi, fiu al lui Zirax că nu te-am ajutat împotriva patriei mele. Mai bine mort, decât trădător. (Alt ton.) Cu toate că patria a ajuns să se confunde cu împăratul...
BOZA: Chiar tu te îndoieşti, Ovidiu. Şi asta e crimă.
OVIDIU: Crima o cunoşti numai când există o lege împotriva ei. Ciudat că adevărata crimă, de cele mai multe ori, este chiar sancţiunea legii: ucide un cavaler sau un senator pentru insultă adusă împăratului, omul care... (Ironic): numai la rugămintea poporului, şi din devotament pentru patrie a acceptat puterea.
BOZA: Vorbeşti cu dedesupturi şi nu ştiu ce să cred.
(Breth intră în fugă, se opreşte lângă Mugula, se joacă.)
OVIDIU: (luându-l pe Boza de umeri, a glumă): E greu de trăit, prietene, într-o lume în care semenii caută intenţii ascunse peste tot! Oricum, nimic de acum înainte nu va putea întrece în viclenie, vorbe goale şi intrigi plitice aceste timpuri.
BOZA: Omule, ţi-e sufletul amar ca mierea strânsă de albinele Corsicei din flori de cucută.
OVIDIU: Vouă, dacilor, vă mai este permis să visaţi o vreme. Dar feriţi-vă!
BRETH: Mamă, după ce cresc, eu nu te omor.
(Mugula îi prinde tâmplele în palme, îl priveşte lung.)
MUGULA: Da, Breth.
BRETH: Bădia mi-a arătat cum se omoară un căţel. Când a murit mi l-a dat, dar nu mai era bun. Cred că şi tu dacă mori, nu mai eşti bună, nu-i aşa?
MUGULA (îl strânge la piept): Aşa-i, puiule, aşa este! Dar tu trebuie să te supui legii... (Îl îndepărtează.) Şi eu mă supun.
BRETH: Mamă, cine e femeia asta rea?
MUGULA: Legea este soţia celui puternic, Breth.
OVIDIU: Voi aveţi legile voastre. Noi avem legile noastre. Eu şi Mugula avem un copil. Legile mele sau ale ei, au putut să-l oprească să se nască? Nu! De fapt, acesta este esenţialul. Restul sunt vanităţile şi spaimele celor care au puterea.
BOZA: Atunci de ce nu pleci cu femeia şi copilul la Zargidava? Lângă tatăl cel mare, ai scăpa de spionii împăratului...
OVIDIU: Vezi tu, eu ţin foarte mult la Mugula, dar... ne deosebim enorm. Uite: Mugula! Mugula, pentru ce ţi-ai da viaţa, în lumea asta, fără să stai pe gânduri?
MUGULA: Pentru Breth şi pentru tine.
OVIDIU: Ai văzut?
BOZA: Mai mult decât puteai spera.
OVIDIU: Poate. Dar pentru mine, tot ce-i mai scump nu sunt decât eu şi tot ceea ce am scris.
BOZA: Păcat, puteai să fii întreg. Numai să vrei şi noi...
MUGULA: Are dreptate. Lasă-l în pace.
OVIDIU: Nu am deloc dreptate, femeie. Nu sunt egoist, dar sunt mândru că opera mea va nesocoti chiar rugul, „căci este hărăzit ca faima să-mi crească în timpul nesfârşit”.
BRETH: Tată, tu ştii să jupoi o oaie?
OVIDIU (surprins): Ce-ai spus, copile?
BOZA: E mic, Ovidiu.
MUGULA (lovindu-l peste gură pe Breth): Învaţă-te să taci când oamenii vorbesc.
BRETH: Dar sunt şi eu om.
OVIDIU (nervos, Mugulei): Alungă copilul de aici! Deseară să i se dea trei vergi.
MUGULA: Pleacă! Pleacă dincolo, n-auzi?
BRETH: Nu vreau bătaie deseară. Nu vreau!
BOZA (arătând spre Breth): Femeie!
MUGULA: Breth! Când tatăl pedepseşte, fiul îi sărută mâna. Şi taci.
BRETH (se întoarce, sărută mâna lui Ovidiu. Suspinând, iese.)
BOZA: Aşa. (Pauză.)
OVIDIU (priveşte de la unul la celălat): Vă las. Poate vreţi să mai vorbiţi acum, înainte de a vă despărţi... Mai am de scris la Roma vreo două tăbliţe...
BOZA: Tot mai nădăjduieşti?
OVIDIU: După ce a murit Augustus, nu. Îmi fac doar datoria. Cu toate că în felul acesta îl sâcâi pe Tiberius şi pe înalta sa mamă. Uneori am impresia că cineva mă urmăreşte în tot, până şi în somn simt că mă ameninţă un jungher ucigaş: târzie răzbunare a proaspătului împărat jignit odată. Pe mine poezia şi o oarbă rătăcire m-au pierdut, am creat... şi pata de pe mână n-o mai pot spăla. Să fie numai Arta iubirii vina mea! Dar, lucrurile acestea v-au plictisit îndeajuns.
MUGULA: Pe mine nu, Ovidiu. Fiindcă sunt primejdii pentru mine.
OVIDIU (o mângâie pe cap): Întotdeauna ai fost prea bună pentru ca să merit... Vă las.
GERULA (intră, către Boza): Stăpâne...
BOZA (arată spre Ovidiu.)
GERULA (spre Ovidiu): Stăpâne, tinerii voştri prieteni întreabă dacă aveţi bunătatea să-i primiţi.
OVIDIU: E Afris?
GERULA: Închipuiţi-vă. Şi alţi vreo doi de aceaşi teapă.
OVIDIU: Roagă-i să intre. De câte ori ţi-am spus să nu-i faci să aştepte? Du-te şi cheamă-i!
(Intră Afris cu cei doi tineri.)
GERULA: Văd că nu mai e nevoie. (Aparte.) Lac să fie că broaşte-s destule! (Mugula se duce pe banchetă, ia furca şi toarce.)
AFRIS: Zeii să te aibă în pază prea strălucit prieten.
OVIDIU: Bine aţi venit în casa noastră! (Se îmbrăţişează cu Afris.)
AFRIS (către Boza, ridicând mâna): Ave!
BOZA: Noroc!
TÂNĂRUL I (se îmbrăţişează cu Ovidiu): Am fost plecat câteva zile la Sardes şi m-am plictisit fără tine.
OVIDIU: Întotdeauna vorba ţi-a fost cuceritoare. Îţi mulţumesc.
TÂNĂRUL I (către Boza): Ave!
BOZA: Noroc!
TÂNĂRUL II (se îmbrăţişează cu Ovidiu): Bătrâne, era să mor de râs când am auzit cum le-ai arătat tomitanilor uneltele intime, când te-au răsturnat câinii la thermopolium! Ha, ha, ha!
OVIDIU: Hm! Hm! Mă bucur că ai venit.
TÂNĂRUL II (către Boza): Ave amice!
BOZA: Noroc!
TÂNĂRUL II: Ave la toată lumea, că sunt democratic! Ce mai faci, Mugula?
MUGULA (răsucind fusul în mână): După cum binevoieşti a vedea, merg călare.
(Râsete. Tânărul II încurcat se uită la OVIDIU.)
TÂNĂRUL II: Dar nu am vrut să o supăr.
AFRIS (îl ia de după umeri pe Boza): Am auzit, prietene, că pleci spre Apollonis.
BOZA: I-am spus numai lui Zada, alaltăieri la therme.
AFRIS: A fost de ajuns să se audă până la Rin.
TÂNĂRUL I: Dacă doreşti, poţi călători cu corabia lui Decius Strabo. Se află în port de la prânz şi, după cum am înţeles, nu întârzie pe aici.
BOZA: Rămân îndatorat, dar vreau să merg călare. Am şi aranjat să mă întâlnesc chiar azi cu nişte nobili odrişi la Zada, acasă.
TÂNĂRUL II (disperat): Acultă, Afris...
AFRIS: Eu care am călătorit mai mult pe mare te invidiez.
BOZA: Iar eu te invidiez pe tine. (Râd împreună.)
AFRIS: Suntem chit.
OVIDIU: Prieteni, să mergem în casă. Gerula, adu-ne coşul cu fructe şi vin din cel negru. (Gerula iese.)
TÂNĂRUL I: Să mergem.
AFRIS (ia de umeri pe Tânărul II): Nu fii trist, scumpe prieten. Ovidiu Naso va citi din Ibis.
TÂNĂRUL II: Dar nu ştiu cum se potriveşte de fiecare dată...
BOZA: Pe mine, vă rog să mă iertaţi. Dacă mă uit la soare, văd că e timpul să plec.
OVIDIU: Să nu întârzii mult.
BOZA: Atât cât să hotărâm plecarea şi să legăm merindele. Pe diseară! (Spune ceva Mugulei, pleacă.)
AFRIS: Pe diseară!
TÂNĂRUL I: Să ştii că îţi vom simţi lipsa dacă ne uiţi pe acolo. Pe diseară.
BOZA (tresare, ridică privirea de la Mugula): Pe diseară!
(Mai spune ceva în şoaptă Mugulei, apoi iese,
ceilalţi intră în casă, Mugula rămâne singură.)
MUGULA (cântă):
Aaaa! Zamolxe – o auzea
Zamolxe o asculta, din gură-mi grăia
Şi mi-i asândea.
Lumea cât o fi şi s-o pomeni
Nu veţi întâlni, nici noapte, nici zi.
Soarele cât o sta, către răsărit
Luna s-o vedea tot către asfinţit.
Luna de-o luci către răsărit,
Soarele mi-o fi tot către asfinţit.
De atunci luna când luceşte, soarele asfinţeşte
Soarele când răsare, luna intră-n mare.
(Apare Decius şi Rufius, uşor neliniştiţi.)
DECIUS (aranjîndu-şi hainele): Rufius, dacă nici de astădată nu aducem o dovadă grăitoare împotriva lui Ovidius, Cassius Severus în 60 de zile mă vinde sclav trans Tiberim.
RUFIUS: Iartă-mi vorba proastă, stăpâne, dar vinde corabia şi scapi de datorie.
DECIUS: Zât, porc de câine! (Spre Mugula.) Hm! Hm! Sluga voastră se bucură să vă poată dori ca zeii cei buni să vă aibă în pază.
MUGULA (tresare): Ah! Nu era nimeni la poartă? Bună ziua!
RUFIUS: Cu plecăciune, prea înaltă doamnă. Calităţile şi înţelepciunea voastră sunt recunoscute ca inestimabile la Pontul Euxin.
MUGULA: Fii cuviincios, băiete! N-ăi fi atât de prost încât să nu ştii că lauda prea multă este batjocură curată.
DECIUS: E un biet neisprăvit, modestă doamnă, care nu a aflat că nobleţea sa află în simplitate.
MUGULA (cu neîncredere): Hm, bun!
DECIUS: Dar poate nu vă amintiţi cui îi faceţi cinstea să-l ascultaţi: sunt Decius Strabo, cel care i-a adus strălucitului Ovidiu buna veste a morţii cezarului Augustus! Constat cu durere că nu i-a folosit la nimic; se află tot departe de cei care-l iubesc.
MUGULA: Cu toate acestea nu văd nici un motiv ca cei de aproape să nu-l iubească.
RUFIUS: Vă cer iertare, dar stăpânul se gândea la... partea bărbătească.
DECIUS: Gândeam, e adevărat, la marii săi prieteni din Roma, care se află în lungă supărare...
MUGULA: În tot atât de lungă fericire se află prietenii săi din Tomis.
DECIUS: Subtilitatea voastră mă pune în încurcătură şi aş dori să trecem la lucruri mai la îndemână pentru mine.
MUGULA: Cum doriţi. Să chem stăpânul casei?
DECIUS: Vai, nu. Poate e ocupat şi scrie. Noi suntem în trecere pe aici şi m-am gândit că, în semn de mare preţuire pentru acel care mi-a devenit mai apropiat decât un tată, m-am gândit, zic, să aduc câteva... Rufius!... neînsemnate daruri.
RUFIUS: Îndată, stăpâne! (Scoate o cutie de piele.)
DECIUS: Întîi, pentru Ovidiu o scrisoare de la exilatul Anaxilaos şi două cărţi ale unui celebru astrolog.
MUGULA: Îmi pare rău, dar nu pot primi nimic fără ştirea lui.
RUFIUS: Greşeşti... (Ezitând) stăpână!
MUGULA: Eu zic să-l chem.
DECIUS: Dacă insişti, puţin mai târziu... Iată o fibulă făcută în atelierul lui Emilius Paulus special pentru a prinde stola unei doamne distinse ca tine.
MUGULA: Oh, e minunată!... Vai, păianjenul ăsta parcă-i viu. Dar... îmi pare rău... Eu nu port decât straie de ale noastre...: (I-o întinde.)
RUFIUS: Stăpână, puneţi-l pe sânul stâng. Oricare bărbat se va teme că păianjenul ţi-l va ciupi şi nu-şi va desprinde ochii de la el.
MUGULA (râzând): Eşti o jăvruţă plăcută, băiete. Te pricepi să încânăţi.
RUFIUS: Mă jur pe sufletul meu, stăpână, că spun doar adevărul.
DECIUS: Bineînţeles că-n casa lui Ovidiu prietenii sunt bine veniţi şi cred că nu-s puţini...
RUFIUS: Ba, stăpâne, să-mi fie cu iertare, nu cred că bunul cavaler mai are timp şi pentru altceva în afară de muze!
MUGULA: Nu-i adevărat, el nu-i un posomorât, ci dimpotrivă. Chiar azi ni-e casa plină de prieteni.
DECIUS: Probabil vecini aduşi de plictiseală.
RUFIUS: Ce viaţă monotonă...
MUGULA: Ba nu! (Cercetând fibula.) Sunt tomitani întorşi din lungi călătorii.
DECIUS: Bieţi sărăciţi de hoţi, pe mare sau pe uscat şi n-au cui să se plângă.
RUFIUS: Atâtea năpaste pe capul sărmanilor călători!
MUGULA: Dacă în neamul lui Afris găsiţi oameni sărmani, atunci un calic se află în ospeţie la Ovidiu.
RUFIUS (surprins): Pe zei, stăpâne, e pitogoreicianul!
DECIUS (salvând): Şi iată acum (Punându-i-o la încheietura mâinii) o minunată brăţară care înlănţuie soarele, luna şi stelele pentru a proteja această încheietură.
MUGULA (gânditoare): Afris, pitagoreic? Crezi că ei, acolo, iscodesc viitorul? Doar asta-i interzis prin legea lui Augustus.
DECIUS: Vorbeşte gura fără dânsul. (Îl loveşte brutal.) Slugă blestemată, cum poţi să spui aşa ceva despre prietenii prietenului meu?
RUFUS (minţind): Îndurare, nobile stăpân. Eu vorbeam de Afris care a fost exilat în Numidia! Am crezut că...
DECIUS: Să nu mai crezi nimic, pescar tâmpit. Să taci.
MUGULA: Deci este o greşeală. Îţi mulţumesc. M-ai liniştit.
RUFIUS (viclean): Greşesc întotdeauna când am în faţă o femeie atât de înţeleaptă şi frumoasă.
MUGULA (demnă): Să-l ierţi, prea nobile... Şi-ţi mulţumesc pentru bogatele daruri ce mi-ai adus. O să-i vorbesc lui Ovidiu despre tine. Cred că o să-ţi primească scrisorile astea şi o să se răscumpere într-un fel.
DECIUS: Nici nu ştii cât mă bucur... să îi fiu de folos.
RUFIUS: Mai ales eu... (Intră Gerula.)
GERULA: Mugula!! Vine...! Dar ce-i cu ăştia aici?
MUGULA: Când ai dus fructele şi vinul în casă, au intrat prin poarta părăsită.
GERULA: Aha... Vine Vestalis! (Cei doi se privesc semnificativ.)
MUGULA: Întâmpină-l cu cinste şi poftşte-l de grabă încoace.
(Apare Vestalis urmat de Leios şi Iros.)
VESTALIS (Mugulei): Nu mai e nevoie. Ovidiu e acasă?
MUGULA: Prea înalte, te aştepta abia la cină!
VESTALIS: Am primit veşti care îmi cer prezenţa imediată în altă parte şi m-am gândit să-l întâlnesc. (Lui Decius.) Salve!
DECIUS: Ave, prea puternice!
RUFIUS: Sluga prea plecată!
VESTALIS (descoperă hîrtiile pe bancă): Ei! Anaxiolaos?
MUGULA: Le-a adus în dar acest prieten al nostru.
VESTALIS: O scrisoare adusă în dar? (Râde.) Curios! Oricum, trebuie s-o citesc eu întîi, aşa că o confisc. (Dă scrisoarea lui Leios.)
MUGULA: Cum ţi-e voia, stăpâne.
RUFIUS (lui Decius): Stăpâne a mers în plin. Cu siguranţă că o trimite la Roma. (Decius îl calcă.) Au!
VESTALIS: Doreşti ceva?
DECIUS: Prea puternice, corabia noastră, după cum ştii, e gata de drum. Cer învoirea să ridic pânzele mâine în zori.
VESTALIS: Mergi şi aşteaptă hotărîrea mea în port.
DECIUS: Am plecat... Cu plecăciune!
MUGULA: Bună ziua...
(Decius şi Rufius, plecăciuni, ies. Gerula îi
însoţeşte, morocănos.)
MUGULA: Pofteşte în casă, Vestalis. Mai sunt oaspeţi acolo.
VESTALIS: Nu. Aş dori să vorbesc cu Ovidiu aici, în grădină. Aştept să-l aduci...
(Mugula iese. Apare din nou, cu Ovidiu.)
OVIDIU: O, Vestalis, câtă încântare! Ce cinste pentru casa mea modestă. (Cu braţele întinse.) Nici fratele meu dacă ar fi trăit nu m-ar fi bucurat mai mult vizitindu-mă. (Vestalis nu face nici un gest.) Mugula, să cinstim oaspetele.
VESTALIS: Nu sunt decât în trecere, mulţumesc. Aş vrea să discutăm aici.
OVIDIU (încurcat): Mugula, mergi tu... ai grijă de oaspeţii din casă... Te rog să nu te superi.
MUGULA: De ce? Când bărbaţii au de vorbit, o femeie cu minte îşi vede de treburi. Vestalis, poate doreşti câţiva mieji de nucă fierţi în miere de albine... Sau poate petale de trandafiri...
VESTALIS: Eşti bună, Mugula, dar mă grăbesc.
MUGULA: Atunci, pe curând. (Iese.)
VESTALIS: Pe curând!... Ovidiu, nu te-aş necăji cu vizita mea dacă... (Îi vede pe Leios şi Iros.) Ei, voi! Mergeţi şi staţi de vorbă cu paznicul porţii. Să nu vă fie urât! (Iros şi Leios se retrag, Vestalis se plimbă.) Uite, aş vrea să stabilim de la început că eu îţi sunt prieten. Adevărat, până în adâncul inimii.
OVIDIU (încântat): O, asta, pentru mine, e mai presus de orice îndoială: nu de puţine ori mi-am revendicat, în faţa tuturor, prietenia ta prea generoasă.
VESTALIS: Şi nu ai greşit. Dar vezi, tu cum răspunzi la sacrificiul meu?
OVIDIU: Vorbeşti de sacrificiu?! În prietenie?
VESTALIS: Iar te grăbeşti şi înţelegi greşit: prietenia ce-ţi acord, de fapt, e o onoare pentru mine. Dar mai încolo... urmează sacrificiul. Îmi pun în joc întreaga carieră din pricina relaţiilor tale cu indivizi dintre cei mai îndoielnici. Sunt mare iubitor al poeziei. Dovadă, am învăţat de-a rostul poemul care cântă... modestele... dar multele... fapte de vitejie ce-am comis acum trei veri în bătălia cu dacii la Aegissus. Poate acest viciu al meu, dragostea nestăpânită pentru poezie, mă face să-ţi trec prea multe cu vederea.
OVIDIU: Vestalis, îţi cer să fii mai clar...
VESTALIS: De unde atâta dragoste de limpezime când ţii pe lângă tine un individ cu ocupaţii din cele mai obscure?
OVIDIU: Vorbeşti de cine?
VESTALIS: Vorbesc de Boza, fiul degenerat al lui Zirax, despre care o lume spune că unelteşte în taină împotriva romanilor. El tulbură triburile dacilor palei, cotensi sargaţi şi britolagi şi tot el, se pare, i-a îndemnat să ne atace la Aegissus.
OVIDIU: Vestalis, tu crezi cu adevărat povetea asta? Sărmanul om e un proscris la daci... (Vestalis refuză printr-un gest.) Nu, nu, te rog! E un proscris! Dă-mi voie să spun ce ştiu cu siguranţă despre el.
VESTALIS: Ca să aud din nou că Zeul Zamolxe nu l-a primit la dânsul când l-au ales ca sol, fiindcă a trăit după ce l-au aruncat în suliţi barbarii lui Zahrysos?
OVIDIU: Acest britolag perfid, n-a aşteptat să se răcească bine trupul marelui înfrânt de la Genucla, Zirax, pe care-l găzduia, că a şi încercat să scape de fiu pentru a pune mâna pe comori. Acum, în nopţile când spiritele rele mănâncă luna, napeii şi piengiţii, care au aflat, vin sub zidurile cetăţii şi-l cer pe blestematul Boza să-l vâneze cu săgeţi albe, dacă-i sănătos.
VESTALIS: Dar britolagii, sau cotensii, de ce nu vin să-l ceară? Am mărturii că protejatul tău, Ovidiu, a fost amestecat în luptele de la Aegisus. Şi bănuiesc că nu-i departe de gândul de a reface regatul părintelui său. O să vedem.
OVDIU: Cine are curajul să mintă chiar în aşa măsură?
VESTALIS: Iros din Boreis, Leios din Geleontes şi Killes din Agadeis.
OVIDIU: Ostaşii tăi.
VESTALIS: De dimineaţă să te prezinţi cu el la mine. Doresc să mă conving. Şi mai vreau să reţii că am dublat paza cetăţii: nu vreau să stric relaţiile cu bazileii din jur arestându-l fără dovezi. Cavalere, cred că...
OVIDIU: Îmi voi face datoria de roman, Vestalis.
VESTALIS: Nici nu gândesc altfel. Îmi pare rău că vei fi pus în lumină proastă dar, să ştii că, în afară de... situaţia cu barbarul ăsta, îmi dai serioase motive de nelinişte.
OVIDIU: Dar, rogu-te, ce mai poate fi?
VESTALIS: Nimic foarte grav pentr tine... Dacă îmi pun eu, întreaga situaţie, în joc!
OVIDIU: Pe zei, ce crimă am făcut de trebuie să te primejduieşti atâta pentru mine?
VESTALI: Primesc tot felul de reproşuri că îţi permit să apari în public cu toga şi că, mai mult, îţi permit să uzezi de depturi pe care numai un cetăţean le are.
OVIDIU: Dar Augustus m-a relegat: nu sunt aicea în exil. Altfel mi-ar fi confiscat şi biata mea avere de la Roma.
VESTALIS: Sunt unii care s-ar bucura dacă împăratul ţi-ar preschimba pedeapsa din relegare în exil.
OVIDIU: Blestemul să-i ajungă pe ei, nemernicii! Să aibă soarta lui Tantal: în veci mâncarea să n-atingă, nici apa nu le steie în faţă!
VESTALIS: Alţii îmi reproşează că te las să-i jigneşti în scrisori, vorbindu-i de rău, atât timp cât ei te înconjoară cu laude şi onoruri din cele mai alese.
OVIDIU: Dar eu nu le fac nimica. Urăsc doar locurile. M-am plâns de frig şi de năvala barbarilor la ziduri. Nu oamenii, ci locul l-am ocărât în versuri.
VESTALIS: Şi ce-i mai grav, Ovidiu – doar ştii că-s pus să-ţi urmăresc şi gândurile de s-ar putea – e că nu vrei să renunţi la vechea pretenie faţă de Anaxilaos. Primeşti scrisori fără să ştiu, ascunzi în casă, uite, cărţi scrise de astrologi proscrişi...
OVIDIU: Nu-i nimic advărat din tot ce spui. Acum văd cărţile pe bancă. Nu ştiu cine le-o fi adus aici.
VESTALIS: Dar brăţara de zei pitagoreici la mâna femeii cu care trăieşti în adulter, încălcând lex iulia de adulteris, tot eu insinuezi că am adus-o?
OVIDIU: O, tu, Minerva, limpezeşte-mi gândul. Nu ştiu ce se întâmplă. Vestalis, de la un timp aud tot felul de sunete ciudate: parcă mă strigă cineva. Simt că mă paşte o primejdie necunoscută: Vestalis, nu scrie toate acestea împăratului, te implor! Nu e nimic adevărat, dar marele Cezar mai are parcă timp să cerceteze? Am mulţi duşmani, Vestalis!... (Luminat!) Eu, unul, nu mă prea pricep. Te rog, ajută-mă, prea nobile prieten. Uite... Aş putea să-ţi fac un dar care să acopere, măcar în parte, efortul ce-o să-l faci pentru a mă salva.
VESTALIS: Nu insista, Ovidiu. Şi-aşa sunt într-o situaţie grea din pricina nestăpânirii tale.
OVIDIU: La cine să apelez atunci? Măcar de m-ar ucide împăratul. Mi-i teamă numai să nu mă exileze pe veci la Pont, departe de soţie şi prieteni.
VESTALIS: Tu, cavalere, nu de asta suferi. De atâta vreme, te cunosc prea bine. Eşti dezolat că nu poţi fi la Roma să-ţi guşti succesul pe deplin. Eşti invidios chiar şi pe mediocrii ce strâng în versul lor frunze de laur veştejit. Pe când tu, aici, între geţi, ce poţi culege? Pahare cu vin prost, vorbe de clacă şi peste ziduri, aruncate, săgeţile barbarilor muiate în venin. Tu trebuie să scapi, să-ntorci mânia cezarului cel nou şi să te duci la Roma. Locul poetului e în cetate iar al soldatului aicea, la fruntarii.
OVIDIU: Nu am putere să-nţeleg: mă scalzi în ape când fierbinţi, când reci ca gheaţa. De fapt, nu ştiu cât eşti cu mine şi când îmi devii potrivnic.
VESTALIS: M-am gândit, Ovidiu, să te ajut.
OVIDIU: Eşti generos, mare soldat...
VESTALIS: Voi trimite la Roma scrisori din cele mai frumoase despre tine. Iar cărţile astea să le rupi. Distruge-le, curaj, doar ale tale sunt. Mugula şi cu Boza, vom spune că-ţi sunt slugi şi nu femeie şi prieten. Îl voi ruga pe Cezar să ierte, căci toate cele auzite de dânsul sunt doar zvonuri răspândite de... cum îi spune asinului acela?
OVIDIU: Cassius Severus. Vrea să obţină prin delaţiune o parte din averea mea.
VESTALIS: Asta nu se va întâmpla niciodată. Voi trimite şi daruri bogate, totodată, pe la cei mai devotaţi prieteni.
OVIDIU: O, zei, îmi vine să cred că visez. Vestalis, dă-mi voie să acopăr cheltuielile.
VESTALIS: Dacă o doreşti... Să ştii că nu aveam de gând să accept oferta ta, dar m-am gândit dinainte că fiind mândru, nu vei lăsa să-mi cheltuiesc averea pentru tine, cu toate că asta ar fi fost plăcerea vieţii mele. Iată un act de donaţie.
OVIIU (uimit): Pentru mine?
VESTALIS: Nu, pentru Anicetus, fiul meu cel amre, din partea ta. Am hotărât astfel pentru a ocoli vorbele răuvoitorilor şi pentru a te putea salva! Să ştii că-mi vine greu, dar ai insistat atât... Semnează jos.
OVIDIU (citind): Vai, zei, dar aici e vorba de chiar casa asta! Ce scrie mai departe? Că... primesc... o altă casă-n loc! Dar nu înţeleg, prea înaltule Vestalis, eu mă gândeam...
VESTALIS: Nu-ţi fă probleme fără rost prietene: primeşte, e un dar în schimbul darului de la prieten!
OVIDIU: Vestalis, eu... cum să-ţi spun? Atâţia ani am dorit să am o casă ca la Roma încât acum, s-o schimb pe o..., nu prea îmi vine. Eşti mult prea bun. Chiar peste aşteptări, o zei!... În schimbul ajutorului ce-mi dai, o să gândesc la darul ce-am să-ţi fac.
VESTALIS: Eşti încă nehotărât, se vede că nu vezi primejdia în care te afli, cavalere. Oricum, deocamdată aş dori să serbez agonaliile aici, în această casă care-mi place. Şi cu asta, însemnând că peste patru zile treci să semnăm hîrtia, nu mai avem nimica alta de făcut decât să ne spunem... la revedere.
OVIDIU (pierdut): Bine-nţeles, la revedere!... Gerula! Gerula!
(Apar: Gerula, în spatele său Iros şi Leios pe jumătate dezbrăcaţi. Ccu curele care susţin săbiile trecute peste pieptul gol, demni, aşteaptă ordin.)
GERULA (sub braţ cu tunicile soldaţilor): Poruncă, stăpâne!
OVIDIU: Condu înaltul oaspete! Dar stai, ce-i cu bulendrele acelea din baţele tale?
GERULA: Prea vitejii m-au îndemnat la zaruri. I-am dezbrăcat puţin. Mă duc stăpâne, să nu se-mpiedice de poartă.
(Vestalis, contrariat, aparte.)
VESTALIS: Asta-i noua uniformă pe care o purtaţi când mă însoţiţi în vizite?
LEIOS: Stăpâne, e atât de cald...!
IROS: Tunicile ni s-au mânjit de păcură, Vestalis, şi atunci... le-am aruncat.
VESTALIS: Luaţi-le!
LEIOS: Nu, mulţumesc, aşa mă simt mai bine.
IROS: Vestalis, fii bun, ne cam lipsesc şi banii...
VESTALIS: Desigur. (Scoate banii şi-i aruncă lui Gerula.) Să mergem, soldaţi... viteji! O să muriţi odată ca prostu-mpuns de capră.
OVIDIU: La revedere...
GERULA: Stăpâne, de mă lăsaţi puţin...
OVIDIU: Nu-i nimerit să batjocoreşti oamenii guvernatorului cetăţii. Altă dată să-ţi vezi de treaba ta şi-atât. Am şi aşa necazuri multe.
GERULA: Mă amărăşti stăpâne cu vorbele acestea, dar o să fac cum spui.
(Apar cei doi Tineri pe terasă, furiş, apoi
văzându-i numai pe Ovidiu şi Gerula prind curaj.)
TÂNĂRUL I: A plecat?
GERULA: Adineaori!
TÂNĂRUL II: Ce-a vrut?
GERULA (arătând spre Ovidiu, care a rămas în mijlocul grădinii): Eu ştiu?
TÂNĂRUL II: Asemenea onoare, Ovidiu, aş vrea şi eu să am. Poate o dată...!
OVIDIU: Nu ţi-aş dori!
TÂNĂRUL II: Onorurile te-ntristează aşa cum bucuria-i un motiv de-nveninare la dacii aspri.
OVIDIU: Ai dreptate. La ei moartea-i prilej de joc şi veselie. De-aş fi de-al lor, acum ar trebui să cânt.
TÂNĂRUL II: Azi eşti ciudat.
OVIDI: Ar trebui să-ncep o horă cu pas uşor la dreapta şi-apoi mai apăsat, mai tare, mai plin, să sune talpa-n ţărâna care geme, să sfarm pământul sub picior, apoi, cu iuţeală şi-n iureş să răstorn havuzurile, plante, banchetele şi casa! La urmă, o bătută barbară să-ncing peste ruine, să nu rămână urmă din tot ce am făcut! Şi-apoi să dau. Să dau în dar ce a rămas: nimic. Iar eu să plec strângând la piptu-mi bogăţia: puterea de a fi îndurerat, bucuria adâncă de-a fi-ndurerat aici, la capătul barbar al lumii!...
TÂNĂRUL II: Te rog, mă iartă, cred că am greşit din nou.
GERULA: Stăpâne mă găseşti la poartă!
OVIDIU (forţat): Ha, ha! Ha, ha, ha! Ce stupid! Bine, Gerula, îţi mulţumesc! Să ştii că azi vă înţeleg. Ha, ha, ha, ha!
(Gerula pleacă. Apoi, şi Afris pe terasă.)
AFRIS: Ei, dar eşti vesel. Mă bucur enorm pentru tine, Ovidiu!
OVIDIU: Prieteni, veţi rămâne la mine, până la noapte târziu. Priviţi: la sfârşit soarele se-mbracă în nouri de ploaie, iar aici, în grădină, ne-nvăluie răcoarea dinaintea ploii, parfumată de florile toamnei. Este păcat să-ntâmpini singur clipe ca acestea.
TÂNĂRUL II: Iar nu înţeleg: ce clipe?
AFRIS: Ovidiu, sunt gata să-ţi fac pe plac. Dar, mai întîi, dă-mi voie să întreb: poemul Ibis se adresează puşlamalei de la Roma, lui Cassius Severus ce-ar vrea prin delaţiune să-ţi ia averea, nu?
OVIDIU: Legea celor Douăsprezece Table m-a obligat să nu-i spun pe nume şi... atunci...
TÂNĂRUL I: ... i-ai dat numele de ibis...
AFRIS: ... pasărea cu obicei urât: cea mai scârboasă ocupaţie din lume, ha, ha, ha, ha!
TÂNĂRUL I: Ce haz vor face prietenii tăi la Roma!
AFRIS: Dar mai ales prietenii... lui, ha, ha, ha, ha!
OVIDIU: Am fost obligat să scriu satira asta. De ani de zile mă ponegreşte peste tot. Şi... cred că gheara şi-a întins-o până aici.
AFRIS: Glmeşti!
TÂNĂRUL II: Ovidiu azi se poartă mult mai ciudat ca în alte dăţi.
OVIDIU: Poate.
TÂNĂRUL I: E o enigmă pe care nu vrei s-o dezlegăm?
OVIDIU: V-aţi speria.
AFRIS: Prietene, vorbesc acum serios: Vestalis a venit cu veşti proaste!
OVIDIU: Prea bune! Pentru el!
AFRIS: Adică?
OVIDIU: După atâţia ani... (Mugula trece pe terasă cu un platou.) Mugula, fii bună, rămâi o clipă: cărţile acestea, pe care eu le-am rupt, nu ştii cine le-a adus aici?
MUGULA: Ţi le-a adus în dar prietenul tău Decius, romanul; cât conversaţi în casă. N-am vrut să le primesc şi el o fi uitat să le ia când a venit guvernatorul.
OVIDIU: Prea bine. (Către prieteni.) Erau cărţi de astrologie pe care Vestalis le-a văzut. M-a îndemnat să le distrug. Reţineţi! Din grijă pentru mine s-a comportat aşa.
TÂNĂRUL II: Primipilul, este un exemplu de nobleţe! Am auzit că ere un fecior care îi seamănă picătură ruptă.
OVIDIU: Şi, Mugula: porţi la mână o brăţară cu zei de-ai lui Pitagora.
AFRIS: Ce-i gluma asta proastă, prietene Ovidiu?
TÂNĂRUL I: Mergi prea departe şi-i periculos!
OVIDIU: Eşti o pithagorikae, nu?
MUGULA (dezorientată): Am o brăţară de metal în care au fost lucrate luna, stelele şi soaele.
OVIDIU: Şi soarele! Ei, ce ziceţi? Şi cine ţi-a adus... nevinovatele simboluri?
MUGULA: Tot Decius. Din stimă pentru tine.
AFRIS: Acesta vrea să te distrugă!
OVIDIU: Ei, nu mai spune?! O stimă cam... costisitoare. A mea faţă de dânsul nu face nici un as. Mă iartă că te-am reţinut, dar...
MUGULA: Înţeleg: eşti supărat că le-am primit, dar dimineaţă le dau la primul cerşetor.
AFRIS: Mugula, ar fi o greşeală şi mai mare. Le duc eu cu Ovidiu şi le zvârlim canaliei în faţă.
TÂNĂRUL II: De află împăratul că porţi asemenea însemne te răstigneşte fără să mai cerceteze.
MUGULA: Te-ai speriat. Ţineţi! (Aruncă podoabele, pleacă.)
(Tânărul I le adună)
AFRIS: Vestalis ştie cumva de asta?
OVIDIU: Bineînţeles. Era chiar revoltat că aş fi insinuat cumva că le-a adus chiar el. Într-un moment în care, vă jur, habar n-aveam de existenţa lor.
TÂNĂRUL II: Doar vă spuneam, eu şi cu Ovidiu, că primipilul este un exemplu de nobleţe: el nu ar fi făcut un dar ne-ngăduit de legi.
OVIDIU: Apoi, mi-a cerut casa ca să mă scoată din primejdie.
TÂNĂRUL I: De neînchipuit! A coborât atât de jos?
AFRIS: De aşteptat! (Tunet în îndepărtare.) Este modelul slujbaşului August: corupt, dar gata să distrugă toată tagma necinstiţilor din lume; interesat, dar proclamând mai ’nalte interese; crud, dacă legea împăratului i-o cere; nu crede nimic din tot ce susţine împăratul... dar are marea calitate de a nu întreba şi de a fi supus.
(Tunet prelung.)
TÂNĂRUL I: Ar trebui să scrii la Roma, să iei măsuri de apărare: e-un individ primejdios!
TÂNĂRUL II: Desigur. Eu cu Ovidiu am ştiut de mult. Ar trebui să afle şi împăratul!
OVIDIU: Cei mai primejdioşi pentru Tiberius sunt cei care cred în el, care iau de bun tot ce spune el. Aceştia, oricând nu vor fi de acord cu ce face. Sau, măcar, vor cântări, cum faceţi voi acuma, pe slujitorii săi apropiaţi şi vor lovi în ei aşa cum mă-ndemnaţi, pentru simplul motiv că stâlpii imperiului nu sunt exact aşa cum spune împăratul că ar trebui să fie un bun roman. (Tunete puternice.) Procedând astfel, cei care cred în împărat, de fapt îl subminează!...
AFRIS: Ovidiu, linişteşte-te! O să găsim o cale.
TÂNĂRUL I (către Tânărul II): Moaie o batistă în havuz şi adu-o repede încoace.
OVIDIU: Toţi aceşti fanatici ar trebui crucificaţi! Spune, spuneţi, pe zei, care tiran are nevoie de oameni aşa cum cere legea şi morala? (Fulgere, tunet.)
AFRIS: Nici unul, Ovidiu, nici unul: nici Sylla, nici Augustus, şi-acuma nici Tiberius... Dar nu putem schimba nimic aşa că stai în pace...
OVIDIU (râde obosit): Vestalis şi Tiberius... Vestalis şi Tiberius. Ha, ha, ha! Vestalis şi Tiberius!
TÂNĂRUL II: Şi-a revenit! M-ai speriat de groază prietene prea bun: iar începuse-şi să vorbeşti în dodii.
OVIDIU: Nenorocirea, mai tinere amic, este că-n viitor vor spune oamenii că am fost prea laşi şi prea neghiobi să merite să se vorbească despre noi. În felul acesta ne va dispare până şi amintirea... Şi astfel, istoria va face ce-i de făcut: dreptate.
TÂNĂRUL I: De s-ar găsi acum un Brutus, republica s-ar aşeza în vechile temeiuri.
(Fulger, tunet, tresar.)
AFRIS: Vorbeşti prostii.
TÂNĂRUL II: Ovidiu, ne citeşti în seara asta? De fiecare dată când te ascult, mă întorc acasă şi stylul îmi merge mai uşor pe ceară şi parcă mai frumos.
OVIDIU: Prudenţa e mai bună, căci pasărea, deşi cu limbă dulce, pe limba asta piere. Deci să ne gândim la cină. Dar iată-l şi pe Boza. (Intră Boza.)
AFRIS: Târziu, târziu te-ai mai gândit la noi.
BOZA: Mă bucur că vă regăsesc. (Priveşte cerul.) Am întârziat din pricina unui negustor prea lacom.
(Fulger, tunet, Boza tresare.)
OVIDIU: E totul aranjat?
BOZA: În amănunt... (Priveşte din nou cerul.) Zada îţi trimite salutări.
OVIDIU: Va fi o ploaie scurtă.
BOZA: Asta o să vedem! (Tunet, strigă.) Mugula! Mugula!
TÂNĂRUL I: Începe iar cu ritualul lui barbar.
TÂNĂRUL II: Va trage cu săgeţile în nori?
BOZA: Mugula!
MUGULA (iese pe terasă, aşteaptă): Dar spune odată!
BOZA: Ce stai ca oaia? Traiul printre străini te-a păcătoşit de tot. (Fulger, tunet.) N-auzi? Zamolxe cere ajutor. Adu-ne arcuri şi săgeţi.
MUGULA: O clipă numai. (Pleacă.)
GERULA (intră în grabă): Am strâns orătăniile şi am venit, stăpâne.
TÂNĂRUL II: Stăpânul lui? De când?
TÂNĂRUL I: Îi spune aşa numai când tună. Ovidiu, noi ce facem?
AFRIS: Pentru Zamolxe, urmaşul lui Pitagora, vă cer tăcere!
OVIDIU: E bine Afris.
(Mugula intră urmată de Breth. În mâini duce trei arcuri şi săgeţi. Breth duce un scut. Aşază arcurile în şir pe pământ. De cealaltă parte se aşază Boza, Gerula şi Breth. Mugula ia scutul în mână, se retrage câţiva paşi cu faţa la arcuri. Ceilalţi urmăresc cu curiozitate. Mugula începe să bată ritmic, în scutul de fier, cu o piatră. Cei trei pun un genunchi în pământ, iau arcurile şi săgeţile şi pleacă, urmând-o pe Mugula spre dreapta.
Intră, pe furiş, Decius şi Rufius.)
RUFIUS: Stăpâne mi-e cam teamă. Dacă ne prind, ne pot ucide.
DECIUS: Tăcere. Acum sunt plecaţi, nu ai văzut? Trebuie să punem Discul lui Apollo în camera copilului: vom dovedi că prin rugăciuni şi vrăji, prin băuturi şi plante, Ovidiu iscodea în vorbele deslânate ale acestuia viitorul împăratului Tiberiu!
RUFIUS: Eu voi susţine chiar... că l-am văzut când îi invoca sfârşitul.
DECIUS: Nu e nevoie. Obiectele pe care le poartă Mugula şi scrisorile ce i-am lăsat chiar azi, plus Discul acesta pentru care Cassius s-a dat de ceasul morţii să-l obţină, sunt de ajuns să înfunde şi un senator.
RUFIUS: Stăpâne, numai să nu afle ce-i coacem şi să se sinucidă.
DECIUS: Puşchea pe limbă-ţi, şarpe. Eu ştiu că legea ne dă averea numai dacă el se află în viaţă. Altfel îl denunţăm degeaba.
RUFIUS: Şi lui Vestalis când îi spunem?
DECIUS: De dimineaţă, când vine în port...
RUFIUS: ...să-şi ia ciubucul.
DECIUS: Vine să-mi spună ce-a hotărât cu privire la plecarea corăbiei noastre. Atunci... Stai! Pe Stix! A încetat să plouă!
RUFIUS: Şi ei se întorc. Stăpâne, să fugim!
DECIUS: Aruncă discul în fântână! (Rufius îl aruncă.) Spre ieşire! (Rufius îl întrece, se opreşte, se întoarce.) De ce dai înapoi?
RUFIUS: Stăpâne, dacul cel bătrân a apărut la poartă.
DECIUS: Ah, ploaie blestemată! Să ne ascundem undeva.
RUFIUS (arată spre dreapta): Pe uşa aceea, stăpâne!
DECIUS (îl loveşte.) Taci şi intră mai repede, viteazule!
(Se ascund, se aud voci foarte apropiate. Cei plecaţi
pe deal, traversează scena şi vin pe terasă.)
OVIDIU: Ţi-am spus că o să fie o ploaie foarte scurtă?
BOZA: Iar eu ţi-am spus că o să vedem?
OVIDIU: Şi asta ce vrea să însemne?
BOZA: Că, dacă nu ne-aţi fi ajutat, tuna şi fulgera şi acum.
AFRIS: Sunt ud până la piele.
TÂNĂRUL I: Eu unul mă pot lăuda mai mult: apa mi-a intrat până la oase.
BRETH: Mamă, vreau să mă joc aici!
MUGULA: Vezi, nu te tăvăli prin tină.
TÂNĂRUL II: E cald şi ne uscăm îndată.
OVIDIU: Mi-e foame şi cred că nici voi nu v-aţi da în lături de la o gustare. Mugula! Să dăm oaspeţilor veşminte pentru cină.
TÂNĂRUL I: Între timp, îmbrăcămintea se va usca la bucătorie.
OVIDIU: Veniţi să ne schimbăm.
(Pleacă, rămâne Breth care scormoneşte peste tot.)
DECIUS: Barbarul ăsta mic nu se dă dus.
RUFIUS: Eu ies şi-l momesc încoace. Îi punem un căluş şi apoi...
DECIUS: Nu poţi rosti o vorbă, fără să spui şi trei prostii?
RUFIUS (ridică din umeri, se aude lătrat de câini.)
DECIUS: O, cerule, au dezlegat câinii. Trebuie să stăm ascunşi.
RUFIUS: Stăpâne, eu plec. Le spun că am venit cu o solie din partea ta. Apoi aduc încoace marinarii noştri şi-i hăcuim.
DECIUS (îl trage îndărăt): Rămâi aici!
(Intră Gerula.)
GERULA: Breth! Pleacă de acolo să nu cazi în apă.
BRETH: Bădie, este ceva în fîtână!
GERULA: Pleacă de acolo când îţi spun!
DECIUS: O, Mercur, ce negoţ în pagubă am făcut!
BRETH: Întîi să-l scot. (Încearcă să scoată discul.)
GERULA (îl loveşte): Să înveţi că trebuie să asculţi pe cei în vârstă. Pleacă!
BRETH (se retrage câţiva paşi): Răule! Eşti un unchi nedrept: doar aveam treabă.
GERULA: Mă rog. Să văd ce treabă aşa importantă aveai de îndeplinit... (Se apleacă peste havuz.) Zamolxe! Dar ăsta-i soarele cioplit în marmură! Cum a ajuns aici? (Decius trânteşte uşa.) E cineva acolo, Breth?
BRETH: Nu ştiu, eu m-am jucat singur.
GERULA (strigă): Boza! Ovidiu! (Scoate soarele.) Veniţi!
(Apar toţi, în cămăşi lungi, albe. Boza, Afris şi
Mugula sunt în costumele lor obişnuite, dar fără arme.)
BOZA (lângă Gerula): Ce-i!
GERULA: Am găsit asta în fântână, iar acolo s-a trântit o uşă.
OVIDIU: Prieteni! Este discul soarelui, cu numere!
AFRIS (privind discul): E smuls de pe un altar de al lui Pitagora. (Aprins.) Ovidiu, în lipsa noastră cineva a fost aici ţi-a lăsat acest disc ca să te compromită.
OVIDIU: Strâng cercul în jurul meu, duşmanii.
BOZA: La poartă nu a fost nimeni. Când ne-am întors, Gerula a ocolit livada şi...
GERULA: Nu am văzut pe nimeni!
BOZA: Înseamnă că musafirul se află încă aici.
(În dreapta se aude un zgomot, Mugula se îndreaptă hotărâtă într-acolo. Când ajunge în dreptul uşii, aceasta se deschide brusc şi din interior se repede Rufius cu pumnalul ridicat. Dezorientat că o întâlneşte pe Mugula, ezită.)
MUGULA (îl loveşte cu palma dreaptă peste amânoi obrajii): Dă cuţitul!
RUFIUS: Iartă-mă, prea nobilă stăpână... (Priveşte la cei din grădină, la pumnal, îl pune Mugulei în mâna pe care o sărută.) Întâmplător... Credeam că e un hoţ! Am venit cu o solie din partea prea-înaltului stăpân care este prietenul acestei case. Nu am găsit pe nimeni, apoi am auzit un zgomot pe la poartă şi fricos fiind din fire, am aruncat discul de vi-l trimisese Decius, în fântâna de alături şi m-am ascuns aici... Şi acum îmi bate inima. (Către cei care-l privesc tăcuţi.) Cu plecăciune, onoraţi. Daţi-mi voie. (Ia discul de la Afris.) Prea cinstite Ovidiu şi stăpân al casei, generalul Strabo m-a trimis să-ţi aduc în dar soarele acesta care-ţi va lumina fruntea, inima şi casa spre amintirea nestrămutatei prietenii ce-ţi poartă. (Între timp Mugula îl scoate din ascunzătoare de Decius. Uimire. Fiind cu spatele, Rufius nu vede scena şi pune un genunchi în pământ.) În lungile sale călătorii pe mare, sfântul Apollo, călăuzindu-l din cer, îşi va aminti că fratele său se află printre larii celui mai venerat amic.
DECIUS: Încetează, Rufius!
RUFIUS: Stăpâne, eu abia acum am sosit. Ce repede m-ai urmat! (Disperat.) Ovidiu, a venit el însuşi să spună că nu mint.
AFRIS: Decius, nu trebuia să-l întrerupi. Rolul tău de saltimbanc începe mai încolo.
DECIUS (duce mâna la spadă, dar în aceeaşi clipă Mugula i-o trage pe la spate din teacă, se întoarce furios spre ea.)
MUGULA: După ce eşti hoţ mai vrei să fii şi asasin. (Breth fuge spre ea.)
BRETH: Fereşte, mamă! Uite ce urât se uită.
DECIUS (poruncitor): Ovidiu, să-mi dea sabia înapoi! (Acesta tace.)
TÂNĂRUL I: Ciudat obicei să umbli prin casele cetăţenilor cinstiţi şi să le faci cadouri ce-i duc la rug!
TÂNĂRUL II: Cred că s-au adăpostit de ploaie.
GERULA (către Boza): Îi ucid?
OVIDIU: Deci, voi îmi hotărâţi pieirea. Pentru ce?
RUFIUS (în genunchi): Stăpâne, eu te-am iubit întotdeauna, de aceea m-am opus din răsputeri la toate.
OVIDIU: Cu tine-i clar: nu ai făcut decât ce ţi s-a poruncit. Dar tu?
BOZA: Acesta-i păianjenul plin de venin.
OVIDIU: Dacă răspunzi cinstit, vă eliberez fără pedeapsă: vă dau cuvântul meu de cavaler.
AFRIS: Prietene, dar nu se poate: au vrut să te omoare!
OVIDIU: Vor fi pedepsiţi de lege. Voi, veţi mărturisi.
AFRIS: Desigur!
TÂNĂRUL I: Când o să-mi ceri, o fac!
TÂNĂRUL II: Poţi să contezi pe mine!
GERULA: Mai simplu este să-i ucidem.
BOZA: Stai liniştit!
MUGULA: Ovidiu, acesta te-a trădat.
OVIDIU: Pedeapsa o va lua tot de la cei ce l-au trimis. Eu, Publius Ovidius îi iert nemernicia. Este un suflet mic.
(Mugula pune armele pe o bancă.)
DECIUS: Nu-mi măsura sufletul cu-al tău! În for, ţii minte? Atunci te-am întâlnit întîia oară: era întuneric şi tu, cu Iulia, când m-aţi descoperit în ascunziş, aţi pus gărzile să mă biciuiască. Ah, cât voiam să-ţi smulg beregata care-mi susura cu glas prefăcut la urechi!... Atuncea am jurat să mă răzbun. De altfel, semănăm cumva, numai că tu eşti cu mult mai mincinos ca mine!
BOZA (înaintează spre el.)
OVIDIU: Lasă-l, Boza! Mai totdeauna, proştii, când îi ierţi, turbează şi ura lor îi năuceşte şi mai mult.
DECIUS: Te crezi subtil, doar toată lumea ştie că povestea cu relegarea la Pontul Euxin din pricina lui Ars amandi e-o născocire răspândită cu scopul de a fi citit mai mult. (Râde.) Este un alt fel parşiv de a-ţi dobândi celebritatea.
BOZA (calm): Decius, te sfătuiesc să-ţi măsori cuvintele. Începe să mi se tulbure vederea.
DECIUS (îl îmbrânceşte pe Rufius): Puţin îmi pasă! Scopul mi-e atins: ţi-am spus-o verde în faţă şi... o să mai auzi... Eşti plin de orgolii mărunte, Ovidiu: visezi să întreci pe Homer şi pe Lucreţiu, dar nu cu mijloace cinstite; ţi-ar plăcea să te ucidă împăratul. Tot nu mai ai ce pierde. Iar opera, prin veacuri, va trece mai uşor, o ştiu, mi-a spus-o singur, Rufius, care de atâtea ori din umbră te-a ascultat la Thermopolium.
RUFIUS: Dar taci odată, blestemate: nu vreau să mor!
DECIUS: Atunci, trăieşte însemnat.
(Fulgerător, cu pumnalul de la brâu, îi retează nasul.)
AFRIS: Smintitule, l-ai nenorocit pe viaţă!
RUFIUS: Sunt tânăr, Jupiter, sunt tânăr şi nu voi mai avea familie, nici drept de casă, nici pământ... Doar să cerşesc... Atât mi-a mai rămas, şi l-am slujit cu credinţă. Şi el m-a osândit la chinuri, fără speranţă de sfârşit. (Mugula încearcă să-l oblojească.) Lasă-mă în pace! Sunt însemnat şi nu am voie să ating femei: e plata dată de stăpân pentru averea ce-i aduc plocon...!
(Mugula se depărtează.)
OVIDIU: Decius eşti odios! Mi-e scârbă să-ţi privesc chipul desfigurat de nebunie. Daţi-i afară, pe-amândoi! Mâine... vom merge la Vestalis şi-şi va lua pedeapsa.
GERULA: Stpâne, eu...
OVIDIU: Scoate-i afară, şi atât!
GERULA: Hai porc de câine! (Îl smunceşte pe Decius.)
RUFIUS (a luat arcul lăsat de Breth, în care a pus o săgeată. Cu o bucurie diabolică pe chip.) Staţi! Decius, acum ne socotim!
DECIUS: Nu fi prost, Rufius. Dacă mă ucizi, mâine vei fi răstignit.
RUFIUS: Nu, socoteala-i alta: decât sclav însemnat cu fierul roşu, mai bine cerşetor, sau şi mai bine, mort.
DECIUS (disperat): Rufius, să nu-l ucizi. Te voi îngriji, ţi-o jur, o să te hrănesc cu mâna mea: nu-l ucide!...
AFRIS: Ce vrea să spună?
MUGULA (strigă): Boza ce se întâmplă?
RUFIUS: Dacă moare el, Cassius Severus te va însemna cu fierul roşu şi te va trimite peste Tibru. Ha, ha, ha!
OVIDIU: Prieteni, pe mine vrea să mă omoare! (Se întoarce să fugă.)
RUFIUS (sloboade săgeata şi cade sub cuţitul aruncat de Boza): M-am... răzbu... nat...
OVIDIU (se întoarce, păşeşte încet spre Mugula şi Breth, cade în braţele lor.)
DECIUS (înnebunit): O zei, atâta muncă, atâţia ani pierduţi într-o clipită...! Ovidiu! Să nu mori! Ai auzit ce mi se va-ntâmpla, dacă mori!...
BOZA (îl azvârle în spate, se apleacă spre Ovidiu.)
OVIDIU: Să-l laşi în viaţă... (Se încordează.) Nu mai... speram... să... fiu... ucis... (Moare.)
DECIUS (se repede la Gerula): Ucide-mă, barbarule, nu mai am nimic de pierdut! (Gerula îl loveşte cu dosul palmei, se îndreaptă spre Ovidiu. Decius, dezorientat, geme apoi, blestemând, se aruncă spre ieşire.) Fiţi blestemaţi! Focul lui Vulcan să cadă peste voi, valurile lui Neptun să vă prindă...! (Lătrat de câini.) Ajutor!... (Se aud câinii rupând, lătratul lor acoperă urletele lui Decius.)
MUGULA: (cu faţa scăldată în lacrimi, spre Breth care ţipă speriat): Nu plânge, băiatule. Pe pământul acesta, la durere, nu ai voie să plângi!.. (Strigă disperată.) Nu plânge, băiatule...! Bucură-te!...
CORTINA
Răspunde cu citat
Marcaje