Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare
Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.
Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”
În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.
Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”
De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”
Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.
Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””
Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”
Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.
Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”
În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”
Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „
Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.
Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.
În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”
Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?
(IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)
Răspunde cu citat
Marcaje