Cum a fost arestat în biserică fiul duhovnicesc al lui Arsenie Boca, în urma unei descinderi armate ca la război
29 noiembrie 2015, 02:01 deCostel Crangan
Ioan Iovan. Foto: Wikipedia
Arsenie Boca l-a pregătit pe părintele Ioan Iovan, unul dintre marii teologi ai României, pentru a fi, în tinereţe, duhovnicul celei mai prigonite mănăstiri din timpul stăpânirii comuniste: Tudor Vladimirescu din Galaţi. Considerat duşman al poporului, părintele Ioan a fost arestat, împreună cu stareţa Veronica şi cu alte maici, în urma unei operaţiuni militare în forţă la care au participat sute de soldaţi.
Deşi există obişnuinţa ca numele părintelui Arsenie Boca să fie legat în special de Prislop, există numeroase dovezi că acesta a avut o influenţă importantă, inclusiv prin prezenţa sa fizică, în mai multe locuri din România.
Un astfel de exemplu este Tudor Vladimirescu din judeţul Galaţi, cea mai cunoscută mănăstire din sudul Moldovei, în ciuda faptului că este o aşezare monahală relativ „tânără”, de nici opt decenii.
La amintita mănăstire, Arsenie Boca, „sfântul Ardealului“, a avut un rol extrem de important în definirea conştiinţei teologice a părintelui Ioan Iovan (duhovnicul aşezării monahale, devenit apoi unul dintre cei mai importanţi eologi români) şi a măicuţei Veronica, una dintre cele mai cunoscute stareţe de pe teritoriul românesc.
Arsenie Boca a fost l-a pregătit personal pe duhovnicul de la Vladimireşti
Părintele Ioan Iovan a fost considerat fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acesta l-a pregătit special pentru a fi duhovnicul mănăstirii de la Tudor Vladimirescu, faţă de care avea sentimente speciale.
Tânărul profesor de religie Silviu Iovan (devenit Ioan prin tundere la mohahism) l-a cunoscut pe Arsenie Boca la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, loc în care a cunoscut-o, de altfel, în 1948, şi pe maica Veronica, stareţa Mănăstirii Vladimireşti. În acel timp, era absolvent al facultăţii de teologie din Cluj şi era doctorand sub bagheta marelui teolog ortodox Dumitru Stăniloaie.
Stareţa era venită acolo în căutarea unui duhovnic pentru mănăstire, iar părintele Arsenie, care fusese câteva luni duhovnicul mănăstirii Vladimireşti, i-a spus măicuţei nişte vorbe vizionare: „Ţi-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”
Maica stareţă Veronica de la Vladimireşti. Foto: ADJ
Pe 26 mai 1948, Silviu Iovan a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc şi în prezenţa episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimireşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către Preasfinţitul Antim Nica, episcopul Galaţiului, la mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de Ioan.
Între 1948 şi 1955, părintele Ioan a slujit la mănăstirea Vladimireşti, loc în care a fost admirat până la veneraţie de credincioşii ortodocşi, spre disperarea regimului comunist. De altfel, după cum vom arăta în continuare, presiunile comuniştilor asupra mai-marilor bisericii au jucat un rol determinant în întreaga poveste.
Trădarea mai-marilor Bisericii faţă de părintele Ioan
Chiar dacă în perioada războiului mănăstirea Tudor Vladimirescu s-a aflat în calea tuturor armatelor, nici germanii şi nici ruşii n-au îndrăznit să se atingă de aşezarea monahală, pe care au tratat-o cu profund respect.
Mănăstirea Tudor Vladimirescu. Foto: ADJ
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre stăpânirea bolşevică din România, care a încercat să folosească uriaşa admiraţie a populaţiei faţă de părintele Ioan şi faţă de maicaVeronica pentru a-şi amplifica propaganda în favoarea colectivizării. Comuniştii mizau pe faptul că la marile sărbători creştine la mănăstire ajungeau între 10.000 şi 30.000 de oameni.
Cum părintele Ioan şi maica Veronica au refuzat să fie activişti bolşevici, autorităţile acomuniste au pornit o prigoană fără seamăn împotriva acestora, iar mai-marii Bisericii au fost, din păcate, parte a acestui scenariu diabolic.
Totul a pornit de la un pretext cumva banal. La sugestia măicuţei Veronica, părintele Ioan a adus inovaţia desei împărtăşiri cu Hristos Euharistic, aşa cum făceau primii creştini. Fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioşi veniţi la locul sfânt şi sfinţitor, pentru a-i ajuta pe toţi, părintele Ioan a trecut - cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici - la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare).
Ideea a atras însă nemulţumirea unor înalţi prelaţi, care deja erau presaţi de autorităţi să pună Biserica în slujba stăpânirii bolşevice. La acuzaţiile că spovedeşte în bloc, părintele răspundea, însă, cu înţelepciune: “Şi diavolul fură sufletele tot în bloc!”
A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic şi la ordinul organelor statului, încep presiunile asupra părintelui Ioan şi a mănăstirii Vladimireşti. Este somat să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în Bucureşti, iar în ultimul rând să-şi ia concediu medical. Aceste somaţii, după cum au recunoscut ulterior cei din conducerea Bisericii, erau „din raţiuni de stat”.
Arestarea din mănăstire, după un desant ca la război
În 27 ianuarie 1955 avea să se declanşeze una dintre cele mai urâte operaţiuni în care a fost parte BOR. În acea zi a avut loc, la Consistoriul eparhial monahal din Bucureşti, procesul de caterisire al părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai uşor pe mâna autorităţilor.
Pe 21 februarie 1955, părintelui i s-a înmânat sentinţa de caterisire şi excludere din monahism, pe care acesta o considera, însă, ca netemeinică în faţa Lui Dumnezeu. Ca urmare, continuă să slujească şi să-l mărturisească pe Hristos cu aceeaşi dăruire ca şi până atunci. Acest „afront” nu rămâne însă nepedepsit.
Pe 29 martie 1955, sute de soldaţi înarmaţi au invadat în forţă mănăstirea şi l-au arestat pe părintele Ioan, dar şi pe măicuţa Veronica şi pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu maica Teodosia şi maica Mihaila Nicoară, secretara mănăstirii. Toţi aveau să ajungă la închisoare, pentru pricini închipuite.
De altfel, un an mai târziu mănăstirea Vladimireşti a fost desfiinţată, iar maicile împrăştiate. Vreme de câteva decenii, aşezământul monahal ridica de maici din banii lor şi ai credincioşilor a fost transformat în cămin pentru copiii cu handicap sever, sfânta biserică fiind magazia instituţiei.
Procesul părintelui Ioan Iovan a fost, cum era de aşteptat, un simulacru. Sentinţa dată a fost condamnarea la moarte, comutată apoi în muncă silnică pe viaţă. Executarea sentinţei a început la Penitenciarul Semicerc din Galaţi, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiţii de exterminare.
Părintele Ioan Iovan. Foto: Wikipedia
A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei şi frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomeneşti, ca să se roage de fiecare dată în poziţia de rugăciune, în picioare. A fost transferat la spitalul închisorii Văcăreşti.
A urmat apoi să slujească în principalele închisori politice ale ţării: Jilava, Gherla, Aiud. Refuzând reeducarea, a fost totuşi eliberat de la Aiud, în urma unui decret de amnistiere, la 1 august 1964. Judecat de comunişti după legea Bisericii În 1966, continuându-şi misiunea de preot, aşa cum a făcut şi în închisoare de altfel, i s-a înscenat un nou proces, fiind judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcţie”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie şi împărtăşanie – deşi era caterisit.
A fost din nou condamnat şi obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, dar era ţinut sub aceeaşi minuţioasă supraveghere de catre Securitate.
În august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credinţa soborului risipit al mănăstirii Vadimireşti, a fost arestat a treia oară şi dus la închisoarea din oraş. In acelaşi an în octombrie a fost condamnat la un an închisoare, pentru tulburarea liniştii publice.
În august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ţinta unor calomnii şi scenarii compromiţătoare. În această atmosferă tensionată, a început sa se preocupe de revenirea în cler, însă a fost refuzat sistematic, fiind plimbat, ca de la Ana la Caiafa, între conducerea BOR şi instituţiile statului.
Redevine preot după un sfert de secol de alungare
În sfârşit, pe 26 iunie 1979 (chiar de ziua de naştere) după 24 de ani de caterisire, a obţinut aprobarea de a sluji oficial. A fost trimis la mănăstirea Cernica, unde i s-a permis să slujească odată pe săptămână, iar în 1980 i se dă voie să oficieze Sfânta Liturghie la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti.
În 1991 a fost transferat la mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureş. Ajunge să fie considerat cel mai mare duhovnic al Ardealului şi chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganţei” - al lui Hristos - pe pământ.
A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Moare pe 17 mai 2008, la mănăstirea Recea.
http://adevarul.ro/locale/galati/cum-fost-arestat-biserica-fiul-duhovnicesc-arsenie-boca-urma-descinderi-armate-razboi-1_5659a82d7d919ed50eae30e3/index.html
Părintele Ioan Iovan de la Recea – Călugăr dârz, statornic şi anticomunistAm creionat, anterior, viaţa Părintelui Ioan Iovan, folosindu-mă de biografia ce i-a făcut-o Maica Stareţă Cristina şi din relatările pe care le-am auzit eu însumi. Iată că de data aceasta am la îndemână şi dosarul de cercetare penală pe care l-a întocmit organul de represiune comunist, atunci când a fost întemniţat. Dârzenia şi statornicia l-au însoţit pe Părintele loan în toate împrejurările, inclusiv în timpul anchetei. Voi scoate în relief câteva episoade.
La interogatoriul din 15 iunie 1955, este întrebat: „Ce activitate duşmănoasă regimului ai desfăşurat dumneata, începând de când, şi cu cine?” Răspunsul vine ferm şi categoric: „în luna martie 1945, pe când mă aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc în sala de festivităţi a căminului studenţilor o conferinţă, al cărei organizator am fost eu. Conferinţa a avut loc cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea societăţii studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, al cărei preşedinte eram eu. În calitate de preşedinte al asociaţiei, am ţinut cu acea ocazie un discurs, prin care combăteam ideile comuniste, arătând celorlalţi studenţi, care erau în sală, pericolul întunericului necredinţei şi ateismului… În anul 1946, în preajma alegerilor, pe când călătoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la părinţii mei care locuiau în comuna Oşorhei, satul Fughin, plasa Oradea în tren, în apropiere de Cluj, m-am manifestai împotriva comunismului, manifestări care, de altfel, erau strict legate de poziţia mea duşmănoasă faţă de regim şi de măsurile luate la acea dată. Discuţiile erau adresate unor călători… Ajungând la Cluj, am fost arestat, iar după câteva zile de cercetări, am fost pus în libertate.”
S-a manifestat ca vrăjmaş al sistemului de câte ori a avut ocazia, inclusiv în liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj şi mai mare a dovedit ajutându-i pe luptătorii anticomunişti fugiţi prin munţi. Se ştie că o seamă de idealişti temerari credeau că vor putea înfrânge sistemul diabolic şi represiv organizându-se prin munţi. Inclusiv o seamă de călugări şi preoţi s-au retras prin munţi, fiind urmăriţi de securitatea comunistă.
Unul dintre fugari era Lupeș Ion. La confruntarea ce i-a fost făcută cu Părintele loan, după anchetă, a recunoscut că „la Mănăstirea Vladimireşti am fost de două ori, prima oară la 15 august 1954 şi a doua oară la 27 august 1954… I-am spus Părintelui loan că trăiesc prin munţi împreună cu alţi fugari şi după aceea Părintele loan m-a împărtăşit… M-a întrebat dacă am alimente, bani şi acte, eu răspunzându-i că nu am nici alimente, nici bani și nici acte. S-a dus în altar, de unde mi-a adus 300 de lei… După ce mi-a dat banii Părintele loan mi-a spus că ducându-mă înapoi să nu ne pierdem curajul, deoarece stăteam în munţi. De asemenea, mi-a spus că dânsul urmează să fie caterisit, iar prin predicile pe care le ţine vorbeşte oamenilor să ducă acţiuni împotriva comunismului.” Lupeș însă a şi împuşcat, probabil că în legitimă apărare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discuții.
Un alt fugar era călugăr, şi-l chemă Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de către părintele Gherasim. „A revenit călugărul Teodosie în vara anului 1952, relatează Părintele Ioan, şi am fost chemat de părintele Gherasim în chilia lui, spunându-mi că e la el părintele Teodosie, că e îmbrăcat civil şi că vrea să vorbească ceva numai cu mine. Am intrat în chilia părintelui Gherasim şi ieşind părintele Gherasim, am rămas numai eu cu Teodosie… Mi-a spus să nu mă surprindă faptul că este îmbrăcat civil, deoarece el este fugar şi trăieşte undeva prin Munţii Vrancei, nespunându-mi unde anume, cerându-mi cu această ocazie ceva încălţăminte şi în acelaşi timp şi bani… I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei şi cca. 200 lei.” Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Părintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munţi, nici ce a discutat cu Gherasim după plecarea lui.
În timpul anchetei a fost întrebat şi despre alţi doi mari duhovnici ai României: Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc. „Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis când, spune Părintele Ioan, a venit la Mănăstirea Vladimireşti, unde mă aflam ca preot, Părintele Ilie Cleopa, în acea perioadă stareţul Mănăstirii de călugări Slatina, însoţit fiind de către Părintele Arsenie Papacioc.” Înainte de a-i întâlni personal a auzit de faima lor: „Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult înainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci când a venit la Mănăstirea Vladimireşti, pentru faptul că stareţul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenţă în rândurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a făcut ca atunci când acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic – unde lucra ca sculptor – dovedi că e cunoscut de către multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit şi eu despre aceştia…”
Au trecut pe la Vladimireşti şi alţi bărbaţi vestiţi, unii dintre ei legionari, toţi cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor „elemente duşmănoase” la Vladimireşti: „a fost posibilă în urma faptului că întregul personal, în frunte cu conducerea Mănăstirii Vladimireşti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareţa Veronica, secretara Mihaela, precum şi călugăriţele Teodosia, Fevronia, Tiberiada şi Epiharia, am creat o atmosferă naţională şi potrivnică comunismului… Pe unii dintre aceştia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, încălţăminte, etc. Prin predicile pe care le ţinem îmi exprimam duşmănia împotriva comunismului şi sub această formă atacam regimul democrat din ţară.”
Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub preşedinţia maiorului Branovici Ion, în sentinţa nr. 1655 va afirma faptul că „Iovan Corneliu Silviu, preot la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, şi-a manifestat ostilitatea sa faţă de regim prin predicile şi cuvântările pe carele ţinea…, fie în mod făţiş, fie folosind cuvinte cu două înţelesuri…, a întreprins acte de favorizare pentru bandiţii Lupeș Ion şi Ghiţă Păiş, deşi cunoştea actele teroriste săvârşite de aceştia… a favorizat întreaga activitate a călugăriței legionare Iordache Mihaela” şi ca urmare ”cu unanimitate de voturi îl condamnă pe lovan Silviu Corneliu la muncă silnică pe viaţă, pentru favorizare la crimă de acte de teroare.., confiscă în întregime averea” Au urmat închisorile. Şi acolo Părintele Ioan lovan a făcut misiune. Dumnezeu l-a ţinut şi n-a pierit în închisoare, pentru că avea un plan cu el. Dar şi în închisoare a rămas dârz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, în caracterizarea pe care i-o face, spune că a avut o comportare „rea”: „în timpul deţinerii în penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizând un număr de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neîncadrare în program, deţinere de obiecte nepermise, a cântat cântece religioase în cameră, influenţând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să cânte”.
https://www.buciumul.ro/2018/05/16/parintele-ioan-iovan-de-la-recea-calugar-darz-statornic-si-anticomunist/
Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje