Pagina 3 din 3 PrimulPrimul 123
Rezultate 21 la 28 din 28

Subiect: Părintele Ioan Iovan

  1. #21
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Turnătorie, de înaltă clasă, în închisoare
    Părintele Ioan Iovan a făcut misiune şi în temniţă. A slujit, a împărtăşit, a învăţat, a mângâiat şi a ajutat. Un lucru poate că nu-l bănuia părintele: acela că informatorii îi monitorizau toate acţiunile şi-l turnau. Avea părintele Ioan prieteni şi printre miliţienii ce-l păzeau. Aceştia îi făceau mici servicii, crezând că sunt strict confidenţiale. Informatorii însă înregistrau toate aceste amănunte şi le transmiteau mai departe.
    Târâianu de pildă, pe care Părintele îl credea un confident onest, era foarte precis şi râvnitor în rapoartele pe care le făcea. Când pe 14 iulie 1955 Părintele Ioan a fost anchetat de trei colonei şi confruntat cu sora vitregă a lui Lupeș Ion, după ceasuri lungi de chin, a simţit nevoia să discute cu Târâianu. I-a relatat acestuia cu amănuntul discuţiile de la anchetă. „De ce părinte, l-a întrebat anchetatorul, te menţii pe poziţia aceasta şi nu vrei să declari tot? În unele ai recunoscut tot, altele pe jumătate, iar unele deloc; alţii, când au văzut că au greşit, au recunoscut tot şi au căutat să se îndrepte, dar dumneata tot duşman vrei să, rămâi.” Să nu-i lase în nedumerire Părintele le-a spus „că ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el până va muri şi nimic pe lume nu va putea face să dispară aceasta, iar taina mărturisirii nu o va divulga pentru nimic în lume.”
    În ce priveşte secretul spovedaniei Târâianu a mai adăugat un lucru: Părintele Ioan„recunoaşte că a greşit în faţa legii prin faptele care le-a făcut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie să facă ceea ce a făcut; iar în ce priveşte taina mărturisirii, chiar dacă ar fi pus să semneze declaraţie pentru pedeapsă capitală, de divulgat nu va divulga nimic.” Anchetatorii ar fi dorit să afle amănunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Părintele. Ori, Părintele era categoric.
    Părintele avea prieteni şi printre gardieni. Un asemenea prieten îi era sergentul Gheorghe. Vorbeau îndelung. Numai că Târâianu în rapoartele sale prindea convorbirile. Aşa aflăm că„în seara zilei de 13 iulie 1955, după ora 22, după ce a luat în primire serviciul, domnul sergent a stat de vorbă prin vizetă cu Părintele Ioan. Părintele l-a întrebat: – Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar soţia şi Mihăiță, copilul? Când am să fiu liber, am să vin să-l binecuvântez. Frate Gheorghe, mai am o rugăminte la tine. Vezi cum poţi face ca să-i dai părintelui Gherasim nişte împărtăşanie, că şi dânsul săracul e grav bolnav. I se bagă aer în plămâni. Această împărtăşanie – pentru el ca preot – foloseşte mult. Aşa că, te rog, fă cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poţi, şi când e momentul. Eu îţi spun acestea pentru că am încredere în tine, şi de aceea ţi-am spus pentru ce suntem aici, şi ce mă întreabă la anchetă. Când vom scăpa de aici şi vom fi liberi… te vom ajuta şi noi cum ne-ai ajutat tu aici.”
    De fapt pe 21 iunie 1955 Părintele Ioan îl sfătuise pe Gheorghe „să nu mai stea în Securitate, că omul pe pământ nu-i fericit, ci să-şi pregătească un trai mai bun, cât trăieşte pe pământ, pentru lumea cealaltă care e veşnică.” Sergentul l-a aprobat întru totul spunându-i „că el a fost forţat să se încadreze în Securitate, după ce şi-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l întrebase de ce e credincios, lucrul următor: „dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu că aveţi două stele pe umăr; dar eu chiar dacă o să le am, tot voi crede”.”
    Ce solidaritate sfântă se putea realiza între unii gardieni şi deţinuţi! Discuţia s-a încheiat aşa:„Părintele i-a mai spus domnului sergent că a fost scos la anchetă şi că aceştia vor să-l facă legionar, ceea ce nu e adevărat; după aceea i-a dat noapte bună şi s-a culcat, fără să mai stea de vorbă cu domnul sergent, până a ieşit din serviciu.” În râvna sa de a-i împărtăşi pe deţinuţi Părintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.
    Târâianu a aflat de la Părintele Ioan şi alte lucruri, mult mai duhovniceşti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pildă unele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu la Mănăstirea Vladimireşti. „În anul 1946 obştea nu mai avea ce să mănânce şi a venit o soră şi i-a spus maicii Veronica: „Maică, nu mai avem ce mânca”. Şi i-a spus maică: „du-te şi roagă-te la Maica Domnului să ne dea”. Şi atunci au căzut amândouă în genunchi şi s-au rugat. Şi iată că a apărut un car încărcat cu saci de făină, de grâu şi de porumb, adus de un cetăţean din Vladimireşti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: „luaţi acestea că, decât să le dau lor, că îl aveam ascuns, mai bine donez mănăstirii.””
    Pentru Maica Veronica, care până atunci nu deviase în credinţă şi-n morală, Părintele Ioan avea un respect aparte, „Mi-a spus, relatează Târâianu, că pe când era diacon, a plecat cu maica Veronica la Mănăstirea Miclăușeni de lângă Roman. Această mănăstire urma să fie desfiinţată şi el cu maica Veronica au trimis mai multe călugăriţe, numai să nu fie desfiinţată mănăstirea. Acum această mănăstire nu mai este, a rămas doar biserica, mănăstirea devenind depozit de muniţii. Atunci când au fost acolo, era un sicriu cu moaştele a mai multor sfinţi, printre care şi a Sfântului Mina. Maica Veronica s-a rugat şi din acele oase a început să curgă Sfântul Mir, cu care s-au uns pe faţă şi pe ochi.”
    Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunoştinţă, la un moment dat, că în celulele Internelor este şi maica Veronica. Şi tot prin el, atât Veronicăi cât şi altora, le trimetea biletele şi Sfânta Cuminecătură. „În ziua de 26 iunie 1955, raportează Târâianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizetă: Frate Gheorghe, nici nu ştii ce fericit sunt că mi-ai adus vestea că maica Veronica şi celelalte sunt aici tocmai în ziua mea de naştere, că azi împlinesc 33 de ani…” Sergentul Gheorghe ducea mesajele Părintelui Ioan şi unei nepoate, care ţinea legătura cu Mănăstirea Vladimireşti şi cu Părintele Gherasim, celălalt duhovnic al mănăstirii. Mai apoi şi Gherasim a fost arestat. Toate acestea se făceau în mare „taină”, numai că „taina”, prin Târâianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.
    Când a fost caterisit, sub presiune politică, Părintele Ioan nu voia ca şi cei apropiaţi să sufere. În raportul lui Târâianu este menţionat şi acest amănunt: „în luna ianuarie l-a chemat pe tatăl său, care a venit cu un frate, şi le-a spus: Tată, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preoţie… şi acum mă aştept să fiu arestat, şi în urma memoriului pe care l-am făcut şi i-am dat drumul. Aşa că voi, dacă mă arestează pe mine, o să fiţi cercetaţi. Să vă duceţi acasă şi controlaţi biblioteca şi casa, ca să nu găsească ei ceva. De mine declaraţi că nu ştiţi nimic, de când am fost făcut călugăr…”
    În discuţiile din celulă a fost amintit şi cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a cărui caterisire sinodul a ridicat-o după 1989. „Mi-a spus, raportează Târâianu despre convorbirea cu Părintele Ioan, că aceşti preoţi care l-au caterisit pe el, l-au caterisit şi pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion… care în prezent se află în Franţa la o mănăstire catolică şi că acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din străinătate…”
    Îşi amintea cu drag Părintele Ioan de prietenii din Cluj: „Printre altele mi-a spus că a avut la Cluj un prieten bun… iar în 1946 acesta a fost şeful rebeliunii studenţilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte şi preotul lovan, motivând aceasta prin aceea că pe atunci era tânăr şi cu elan şi, fiind şi un naţionalist înfocat, trebuia să ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul că e susţinut de Patriarh, şi un cuvânt să spună acesta şi ar fi imediat arestat… În prezent acesta s-a călugărit şi e diacon şi bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu… „
    Dacă discuţiile acestea aveau loc în celulele Ministerului de Interne din Bucureşti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. ”În timpul discuţiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galaţi cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeşte Leonida Plămădeală, iar numele călugăresc este Antonie. Făcea parte din obştea Mănăstirii Slatina…” Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci călugăr la Slatina, iar mai apoi arestat. „Vedenia” amintită probabil că e cea cu Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, după maica Veronica, să se pogoare în 1955 şi să pună capăt sistemului totalitar. Şi Părintele Ioan Iovan are astăzi un punct de vedere realist şi duhovnicesc faţă de toate „vedeniile” de la Vladimireşti.
    Părintele Ioan Iovan era un bun şi altruist camarad. Când a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, că şi Părintele Gherasim e arestat, i-a transmis să nu recunoască nimic, pentru că ia totul asupra sa. Era vorba de cazul călugărului fugar Teodosie, pe care-l întâlnea și-l ajuta Părintele Ioan în chilia lui Gherasim.
    În relaţii apropiate era şi cu Părintele Dumitru Fecioru. „Cam pe la miezul nopţii, raportează Târâianu, i-am surprins iar când vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, în care părintele i-a spus că mâine, duminică, să se ducă la preotul Fecioru şi să-i ceară împărtăşanie. În tot cazul, după slujbă, să caute să vorbească, când e liber, şi să poată să-l întrebe şi pe el ce situaţie e la mănăstire.”
    Avea şi în închisoarea Ministerului de Interne grija mănăstirii. A avut-o şi când era închis la Galaţi. „Să vezi frate Ioane, îi destăinuia Părintele Ioan lui Târâianu, aşa era şi la Galaţi cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta făcea totdeauna o gălăgie, ca să vadă ceilalţi că e activ şi e vigilent. Când mă întorceam de la anchetă, mă scotea la W.C. şi acolo stăteam şi scriam măicuţelor tot ce mă anchetau şi ce declaram… şi se mirau cei de la anchetă că declarăm la fel cu toţii… „ Oare o fi existat şi la Galaţi un „Târâianu”?


    (IPS Andrei Andreicuț – Cuvinte împărtășite, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pag. 5-21)

  2. #22
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Ioan Iovan – un preot plin de har și un mare trăitor în Domnul

    Despre părintele Ioan de la Vladimirești am auzit pentru prima dată în închisoarea Jilava. Toți vorbeau foarte frumos despre dânsul și trăirea sa spirituală. Era considerat ca un ascet și martir al credinței noastre creștine. Aici, în salonul cel mare de TBC-iști din închisoarea Aiud, am avut ocazia să-l cunosc personal și să mă încredințez că, într-adevăr, era un preot-călugăr plin de har și un mare trăitor în Domnul.
    Dânsul a intrat în această secție ca un real bolnav de plămâni, având chiar și o cavernă pulmonară. Dar, cu toată seriozitatea bolii de care suferea, a refuzat tratamentul. Avea tratamentul său: rugăciunea. Tot timpul cât am stat împreună, caverna pe care o avea nici nu a progresat, nici nu s-a închis.
    Era fiu de preot din Oradea și, în afară de viața sa duhovnicească, tot ce se întâmpla în jurul său îl interesa mai puțin…
    Dimineața se ruga, după-amiaza se ruga, la miezul nopții se ruga. Despre acest lucru nu mi-a spus nimeni deoarece l-am văzut eu personal. După părintele Sofian [Boghiu], a fost al doilea preot căruia m-am spovedit în închisoare și am făcut bine, căci m-am simțit foarte ușurat.
    În timp ce administrația închisorii Aiud începuse să pregătească reeducarea noastră prin citirea cu voce tare din ”Călăuza comunismului”, părintele Ioan venea în fiecare seară, chiar sub patul meu și ne povestea câte ceva din minunile petrecute la Vladimirești.
    El însuși feciorelnic, a fost duhovnicul maicilor fecioare de la această mănăstire, unde a ajuns tot printr-o minune a Maicii Domnului, căci măicuțele, după ce au fost părăsite de primii doi duhovnici – părintele Visarion și părintele Clement, primul bătrân s-a mutat la cer, iar celălalt s-a mutat din proprie voință la altă mănăstire, tot de maici, au făcut rugăciuni fierbinți și au ajunat tot soborul (post negru), trei vineri, la rând, să le trimită Maica Domnului un duhovnic bun, blând și iubitor de Dumnezeu. Aceste rugăciuni ale măicuțelor fecioare au coincis, după trei săptămâni de cereri, cu dorința tânărului absolvent în teologie, Silviu Ioan din Oradea. Acesta se hotărâse în inima și cugetul său să-și închine fără de prihană viața sa, Domnului.
    (Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 295-297)

    https://www.buciumul.ro/2018/05/16/p...-anticomunist/

  3. #23
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Părintele Ioan – Drumul de la Vladimirești spre temnițele comuniste

    Alt cunoscut, dar din libertate, de la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, era părintele Ioan de la Vladimireştii Tecuciului. Când îl cunoscusem eu purta numele din studenţie, Silviu Iovan. Fusesem contemporani şi la Sibiu, dânsul învăţa pe arunci la Academia Teologică Andreiană, dar ne-am întâlnit în cadrul F.O.R.S.-ului (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), fie la şedinţele de la Universitate, fie la cele ţinutela Academia lor, unde în timpul Postului Mare ţineau meditaţii şi vecernii la paraclisul din incintă, pictat cu acelaşi talent de Octav Smighelschi, pictorul care a împodobit şi Catedrala Mitropolitană. Intrând în viaţa monahală, a primit numele de Ioan, traducerea în calendarul românesc a sârbescului Iovan.
    Auzisem de la mulţi oameni, între care şi de la doctorul Aurel Iubu, povestea acelei mănăstiri. Maica Mihaela, sora lui Iordache Nicoară, cel ucis fără judecată în 1939, trecuse la monahism şi adunase la această mănăstire până la 60 de maici fecioare.
    Preot slujitor şi duhovnic venise acolo acest părinte Ioan. Pătruns de mult duh creştin şi tare în credinţa sa, nu s-a ruşinat şi nu s-a ferit să o mărturisească din amvon.
    Povestea despre el şi predicile sale au străbătut ţara. Patriarhia, la solicitarea Resortului cultelor (cum se numea forul suprem guvernamental pentru culte), căruia nu-i convenea puternicul curent creştin iscat în plină epocă de materialism ştiinţific, a încercat să-l mute pe duhovnic, dar nu l-au lăsat maicile să plece. Atunci au împestriţat cinul maicilor, ca nişte buni securişti ce erau, şi au adus aici şi călugăriţe mai bătrâne, retrase la mănăstiri după ce şi-au trăit viaţa lumească. Lumea însă venea în pelerinaj din ţară şi de prin toată Moldova. La un praznic s-au strâns ca la 10.000 de pelerini. Cum mulţimile voiau să se mărturisească părintelui Ioan – slujbele se ţineau în câmp -, duhovnicul nu mai prididea să-i asculte pe toţi, pe fiecare în parte, şi a reintrodus spovedania colectivă, ca în creştinismul primitiv. Spuneau cei care au fost acolo că era impresionant să vezi atât popor îngenunchiat şi când preotul spunea păcatul, din mulţime răspundeau ici-colo păcătoşii respectivi: „am furat”, „am preacurvit”, „am pus mărturie mincinoasă” şi toate câte au întinat sufleteleşi viaţa oamenilor.
    Vreo 70 de preoţi din regiune, alarmaţi că li se duc poporenii la alt duhovnic, ori poate puşi de vreo autoritate fie clericală, fie mireană, au făcut plângere (adică denunţ sau reclamaţie). Genul ăsta de spovedanie era împotriva canoanelor, biserica renunţase de mult la el şi iată-l pe părintele Ioan eretic.
    Securitatea însă l-a luat pe altă latură. O măicuţă tânără şi firavă avea un frate mai mic, elev de liceu în 1948, când afost condamnat. A fost închis la Târgşor, închisoarea elevilor, de unde a reuşit să evadeze. S-a tras către casă şi a trăit ascuns prin împrejurimi. Asista nevăzut – căci era ascuns pe aproape, ori o găsea adesea pe mama sa maltratată de şeful de post din comună. Într-o zi s-a întâlnit – elevul evadat – cu miliţianul, la o punte. Il prinde. A tras. A fugit mai departe. A căutat-o pe sora lui la mănăstire. Aceasta l-a dus la duhovnic să se mărturisească. A primit de la maici şi un buletin de identitate din cele pierdute de pelerini.
    Când a arestat-o pe măicuţă, aceasta mai slabă de înger a depus contra duhovnicului cum voia Securitatea. Părintele neagă. I-a pus apoi faţă-n faţă pe anchetaţi şi fata a repetat cu voce tremurândă cele semnate. După care s-a întors către anchetator, spunându-i: Dar acuma îmi daţi aer?
    Părintele Ioan a priceput. Măicuţa era bolnavă de tuberculoză şi i se făcea un tratament cu pneumotorax (metodă încă practicată pe vremea aceea, constând în insuflare de aer în cavitatea pleurală, în scopul colabării – turtirii – plămânului bolnav şi al apropierii pereţilor cavernelor). O şantajaseră cu tratamentul: nu spui cum zicem noi, nu-ţi mai dăm tratamentul. Fata disperată de moarte, a acceptat jocul. Dar acuma (subînţeles după ce am spus cum aţi vrut) îmi daţi aerul? Şi duhovnicul, ca să nu o mai chinuie pe măicuţa bolnavă, a spus că semnează. L-au încadrat la complicitate cu criminalul şi i-au dat 25 de ani de condamnare.
    A fost un proces mare, care s-a soldat cu desfiinţarea şi apoi cu dărâmarea mănăstirii. Apărătorul mănăstirii fusese avocatul Petre Pandrea, care acum se găseaşi el condamnat laAiud. (…)
    Părintele Ioan avea acum o tuberculoză pulmonară şi deşi era strict interzisă viaţa religioasă în comun, în camera sa, unde erau „pulmonarii” avansaţi ca stadiu al bolii, cuteza să oficieze duminica rugăciuni de mântuirea tuturor, făcea Liturghia chiar dacă nu avea cu el şi Sfintele Taine.
    (Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)
    https://www.buciumul.ro/2018/05/16/p...-anticomunist/

  4. #24
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    ”Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu”



    Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie [Boca], cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că nici un preot român n-a fost mai calomniat şi mai insultat decât acest preot, exemplu de trăire creştină. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul.
    Dacă am în vedere o aserţiune rostită de Mama Sica, pe părintele loan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că l-a găsit capabil să poarte o cruce atât de grea.
    L-am cunoscut pe părintele loan mai mult în ipostaza de Silviu Iovan. A venit spre mine în ziua în care îmi terminasem lucrarea susţinută la F.O.R.S. Mi-a dăruit atunci „Urmarea lui Hristos”, această sublimă „osana” adusă dumnezeirii, acest imn de iubire neegalat încă. Numele părintelui loan mi-a rămas legat de această carte. Silviu avea un suflet cu limpezime de copil, o puritate ce nu putea fi ruptă de nici un demon flămând de pervertire a sufletelor mari. Uneori, în temniţă, când mi se oferea spectacolul trist al omului ne-om, mă gândeam la Silviu ca la o reabilitare a OMULUI.
    Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica [Lațcu n.n.] unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie ne-am adunat să sărbătorim ziua de aniversare a poetei, despre care profesorul nostru, Dimitrie Popovici, spusese că ea a reuşit să atingă cerul poeziei pure.
    Fusese o zi minunată, în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „lumină lină”, cântat atât de frecvent la vecerniile de la mănăstire. La plecare Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvară. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul capătă un albastru intens. Ningea rar, cu fulgi mari, care, pe fondul albastru, păreau fluturaşi albi sau petale de floare. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Ducici, despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce dădea o anume feerie clipei. Am numit această clipă „ora albastră” şi am identificat-o cu personalitatea părintelui loan.
    În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri îmi permiteau să văd cerul, contemplam acest moment al zilei în declin, după care se instalează „ora albastră”. Reuşisem cu timpul să deosebesc, după nuanţele de albastru ale acestei ore, cum va fi ziua următoare: geroasă sau caldă, ploioasă sau senină, calmă sau bântuită de vânturi. Pe părintele loan aveam să-l reîntâlnesc în libertate, după 1989. Doamne, ce emoţie, ce regăsire!
    (Aspazia Oțel-Petrescu – Doamne, strigat-am!, ediția a II-a, Editura Platytera, București, 2008, pp. 56-57)

  5. #25
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

    A doua zi, în cursul dimineţii, se animă viaţa de pe coridor. Se aud paşi şi comenzi înăbuşite. Uşa celulei mele se deschide şi un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap şi să ies afară. După câţiva paşi, sunt ataşat unui grup de trei deţinuţi şi ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în faţa unei uşi. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuţii mei camarazi scoate capul de sub zeghe, îşi ridică ochii şi murmură enigmatic:
    – Cinci! Numărul Maicii Domnului!
    În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creştin. Rămaşi singuri, ne privim cu bucurie şi interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti! Auzisem atâtea lucruri interesante şi chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimireşti, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. (…)
    Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, în colţul din dreapta (privind spre uşă), care este în unghi mort faţă de vizetă, Părintele Ioan săvârşeşte Sfânta Liturghie. Noi, ceilalţi, asistăm cu respect şi evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem.
    Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului şi ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugăriţele de la Vladimireşti, risipite în cele patru vânturi de către “braţul înarmat” al revoluţiei proletare.
    Pentru cele din închisoare se cere ajutor şi întărire în suportarea suferinţelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor şi ocrotire în biruirea ispitelor şi păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovniceşti.
    Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă şi dură perioadă de singurătate şi prigonire.
    În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoţi în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credinţa că ei repetă în momentul istoric actual rezistenţa şi martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiţii, prezenţa şi rolul preoţilor sunt covârşitoare. Răspândiţi prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credinţa, stimulează eroismul creştin şi acordă Sfintele Taine. După atâţia ani de încarcerare, deţinuţii nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească şi să se împărtăşească, aşa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creştin şi cum o impunea ameninţarea permanentă a morţii în condiţiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providenţială ca să stai în celulă cu un preot. (…)
    Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovniceşti. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simţi cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ţi spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeaşi nuanţă în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O şoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-şi obişnuita lui aroganţă de fariseu, şi spunând cu smerenie şi maxim interes: “Spune, Învăţătorule!”
    Nu lipsesc, bineînţeles, povestirile de scene şi ziceri din vieţile Sfinţilor. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. (…)
    Dar ceea ce aşteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimireşti. Încă din copilărie, fiind fiu de preot şi luând cunoştinţă de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului şi al prezenţei şi lucrării divine în lume. Părintele şi-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ şi mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenţi sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimireşti. În clipa aceea a simţit că şi-a descoperit misiunea şi că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei şi mai târziu apărător şi martir al Bisericii.
    Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare şi mai evidentă minune, a fost prezenţa a zeci de mii de pelerini care îşi căutau popas şi alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulţumit de afluenţa extraordinară a credincioşilor, a dispus înscenarea unui proces politic şi desfiinţarea mânăstirii. Părintele Ioan îşi exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorinţelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalităţile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creştin românesc, Iordache Nicoară.
    Cazul Mânăstirii Vladimireşti rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comunişti. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezenţa a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire şi îşi manifestau, în acest fel, opoziţia faţă de bolşevismul ateu. Comuniştii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreştină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia.
    (Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

  6. #26
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Părintele Ioan față în față cu zbirul Crăciun

    După alte două-trei luni, din nou am fost adunaţi, noi cei de la Zarcă, într-o cameră mare.
    Colonelul Crăciun cu suita lui au luat loc la o masă pe scenă. Toţi au luat loc pe scaune, în afară de colonel care a rămas în picioare.
    Întâi ne-a privit – parcă analizându-ne pe fiecare în parte.
    Apoi a zis:
    – Domnilor, am venit la dumneavoastră cu un ziar în care sunt o mulţime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afară de important. Cine dintre dumnevoastră vrea să vină aici să-l citească?
    Toţi detinuţii căutau pe jos cu ochii, poate-poate vor găsi o crăpătură unde să se ascundă.
    S-a făcut o linişte de mormânt.
    Comandantul Crăciun din nou a început să cerceteze din ochi masa de deţinuţi.
    Şi-a fixat ochii asupra părintelui Ioan duhovnicul mânăstirii Vladimiresti din judeţul Tecuci.
    La rândul său ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemişcat, drept în ochi. Parcă nici nu clipea.
    – Părinte Ioane, hai dumneata şi citeşte.
    Zâmbetul din colţul gurii comandantului, din ironic deveni viclean şi insistent. Dar părintele Ioan i-a răspuns demn, pe acelaşi ton aspru şi plin de sobrietate:
    – Domnule colonel comandant Crăciun. Eu nu citesc cărţile şi ziarele oferite de dumneavoastră. Legea căreia eu mă supun îmi interzice să citesc cărţi eretice. Pur şi simplu, nu citesc!
    Colonelul Crăciun, văzând că nu reuşeste să-l păcălească pe călugăr ca să se murdărească cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefăcu că oftează neputincios la încăpăţânarea prelatului şi reînoi invitaţia către ceilalţi:
    – Dacă părintele Ioan nu vrea să citească, atunci să vină un voluntar. Să vedem, care vrea?
    (Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 196-197

  7. #27
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Toată mâncarea de regim o dădea altora

    Într-o zi la un film eram așezat tocmai în banca din urmă1.Se stinseseră luminile spre a vedea filmul. Cineva l-a condus pe întuneric la mine pe marele monah Ioan Iovan, fostul duhovnic al Mănăstirii Vladimireștii Tecuciului.
    Știam că e în temniță, că e bolnav de tuberculoză, că e la regim îmbunătățit și că mai toată mâncarea de regim o dă altora, încât te miri cu ce trăiește.
    Îi admirasem activitatea de la Vladimirești, deși fusese atât de contestat și chiar caterisit. Totuși îl admiram încă. Şi iată-l acum lângă mine. Ne-am îmbrățișat fără să ne vedem. Apoi tot timpul am discutat împreună.
    Mi-a descris pe larg toate marile și minunatele întâmplări de la Vladimirești. Acolo a fost cel mai mare, cel mai puternic focar spiritual la noi, în perioada comunistă, până la desființarea mănăstirii în 1954.

  8. #28
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    4.376
    Acțiunea avea loc la închisoarea Aiud, când ”reeducarea” intrase în ultima fază, combinându-se metodele dure (foamea, izolarea, umilințele) cu cele pașnice (propagandă comunistă, promisiuni, etc), dar toate având scopul de a înfrânge rezistența morală a deținuților.
    ”Avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune„

    Cam la o lună după „plimbările” celor mari1, s-a organizat prima şedinţă de reeducare, scoţându-se din celule câteva sute de oameni care-au fost introduşi într-o sală cu capacitatea de cinci sute de persoane. Printre cei scoşi m-am numărat şi eu. Comandantul, colonelulCrăciun a deschis şedinţa cu o scurtă cuvântare, elogiind intenţiile bune ale guvernului de a se ocupa de soarta condamnaţilor politici. Apoi a luat de pe masă un ziar al armatei, „Glasul Patriei” şi l-a pus pe unul dintre deţinuţi să citească articole ale celor care fuseseră scoşi cu jeepul la „plimbare”. Articolele se refereau, bineînţeles, la realizările „socialismului” şi la bunăstarea „oamenilor muncii”.
    Cu prilejul acelei şedinţe, am avut marea surpriză şi imensa bucurie de a-l întâlni pe părintele Ioan, duhovnicul de la Mănăstirea Vladimireşti, jud. Galaţi. Era tuns, bărbierit şi slab, ca un sfânt. Fusese trecut prin încercări grele, prin camere de tortură şi mai ales prin multe izolări. Fusese anchetat de câteva ori şi de colonelul Crăciun.
    Deschid aici o paranteză. În urmă cu nouă ani, după eliberarea mea de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în vara anului 1954 fusesem la Mănăstirea Vladimireşti, împreună cu toată familia. Cornelia avea atunci 13 ani, iar Olguţa 9. Valuri de credincioşi soseau în acea după-amiază la sfântul locaş. O maică ne-a dus în chilia ei, unde am dormit până dimineaţa.
    După aprecierea măicuţei care ne găzduise, se strânseseră în curtea mănăstirii cam la cinci mii de suflete. Toţi veniseră pentru slujba de-a doua zi, la marea sărbătoare a „Adormirii Maicii Domnului”. Mulţi doreau să se mărturisească şi să primească Sfânta Împărtăşanie.
    În zorii zilei de 15 august, părintele Ioan a mărturisit, în comun, miile de suflete care se aflau acolo, căci altfel nu se putea, spunându-le să repete după dânsul: „toate acestea le-am făcut şi mai mult decât atât”.
    Dar, să revenim. Pe la mijlocul şedinţei „de reeducare” s-a luat o pauză de o jumătate de oră.Oamenii au putut să iasă în curte, să se plimbe sau să discute. Câţiva au rămas în sală, acuzând boli de inimă sau de picioare. Am rămas şi eu cu părintele Ioan, folosind aceleaşi pretexte. Ne-am retras apoi într-un colţ şi, în cea mai desăvârşită comuniune sufletească, am primit Taina Sfintei Mărturisiri. Mă simţeam fericit şi sufletul mi-era ca un fulg. Pentru mine întâlnirea cu părintele Ioan în acea zi a fost o adevărată minune. (…)
    În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune…
    (Costache Caragață – Caietele tristeții. Însemnările unui învățător în cătușe pentru copiii liberi, f.e., f.l., 2010, pp. 168-169, 225)

    https://www.buciumul.ro/2018/05/16/parintele-ioan-iovan-de-la-recea-calugar-darz-statornic-si-anticomunist/

Pagina 3 din 3 PrimulPrimul 123

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •