Mănăstirea Oașa

[latan.elena]

Mănăstirea Oașa


Dacă spunem numele Părintelui Teofil Părăian, ne gândim mai degrabă la lumină și bucurie decât la un părinte orb. Asta pentru că Părintele Teofil s-a concentrat toată viața pe aspectele pozitive și frumoase, ajungând să fie numit Părintele bucuriei. Această perspectivă a avut-o și asupra vieții creștine, pe care o vedea foarte optimist și practic, accentuând mereu plusul de valoare pe care credința îl aduce în viața omului. A fost un preot care dădea nădejde și tihnă, și care vorbea despre Dumnezeu pe înțelesul oamenilor, tocmai pentru că toată viața s-a străduit să trăiască pe placul lui Dumnezeu.
Fiind foarte tânăr în spirit, era și foarte îndrăgit de cei tineri, astfel că a inițiat o serie de tabere pentru aceștia, le-a creat un spațiu unde ei să se simtă primiți ca acasă și să găsească răspuns la întrebări și frământări. Mergea cu drag la conferințe, unde, pe lângă faptul că răspundea cu umor și pricepere la întrebări, recita și poezii.
Unul dintre punctele de reper duhovnicesc ale Părintelui Teofil era „Rugăciunea de toata vremea” sau „Rugăciunea inimii ”, despre care la un moment dat spunea că în primă fază i-a arătat niște neajunsuri, pe care, după ce le-a rezolvat, a ajuns să aibă o bucurie atât de mare încât credea că poate păți ceva de atâta bucurie, că nu e normal să fii chiar așa de bucuros. Cu siguranță au fost și greutăți și lucruri mai puțin plăcute, însă Părintele Teofil a ales mereu să vadă Zâmbetul lui Dumnezeu și să Îi zâmbească înapoi. Acest zâmbet a fost molipsitor, fiindu-ne transmis azi prin cei care l-au avut aproape, printre ucenici numărându-se și Părintele Pantelimon și Părintele Iustin, de la care vom afla în 17 martie, la Găbud, mai multe despre Rugăciunea inimii.
Mai multe detalii despre eveniment la Ana: 0746 975 085.
Evenimentul poate fi urmărit și live, accesând pagina de Facebook:fb.com/LigaStudentilorTimisoara.
#RugăciuneaInimii #Inima #PărinteleTeofil #Conferință #Găbud

[latan.elena]

Mănăstirea Oașa



Bijuteriile dragostei



Ne aflăm în duminica săptămânii care marchează mijlocul postului. În această duminică este înfiptă Sfânta Cruce, pentru că Sfânta Cruce este, am putea spune, în mijlocul întregii creații. Este în mijloc și este mijlocitoare între creație și Dumnezeu.
Care este legătura între post și cruce? Este evidentă. Este evident de ce se pune crucea în mijlocul postului, pentru că aceasta stă în centrul vieții creștinului, și acest post al Paștilor este un gest simbolic al vieții creștinului, adică este urcușul de la cădere la înviere. Și atunci, în centrul vieții creștinului este Sfânta Cruce.



Zice Sfântul Apostol Pavel că prin Crucea Domnului el s-a răstignit față de lume și lumea este răstignită față de el. Noi știm despre cruce că este o unealtă de chinuire. Pe de altă parte, vedem că în această duminică a Crucii, și în toată săptămâna care urmează, crucea este compusă din flori și este împodobită cu flori. Și floarea este un simbol, are valoare simbolică, simbolizează ceva, și împodobirea crucii cu flori înseamnă ceva.
Sfântul Apostol Pavel zicea că prin cruce se răstignește față de lume și lumea față de el, și să ne răstignim trupul împreună cu patimile și cu poftele lui. La ce se referă această răstignire? Pentru că, de multe ori, noi continuăm să înțelegem crucea ca pe o unealtă de ucidere și când ne gândim că a răstigni lumea, a te răstigni față de lume, înseamnă să ucizi lumea și să te ucizi pe tine în raport cu lumea. Când vorbim despre răstignirea trupului mulți ne gândim, în continuare, la uciderea trupului, la mortificarea trupului. Or, de mult nu mai este crucea unealtă de ucidere. De când Domnul Hristos S-a suit pe ea, crucea nu mai este unealtă de ucidere, ci este unealtă de transfigurare. Adică prin cruce transfigurăm viața noastră. Crucea este sfințitoare, crucea este poarta care te trece de la starea de pătimire la starea de înviere. Domnul Hristos prin cruce a înviat. Viața noastră prin cruce înviază. Și atunci, crucea este unealta sfântă prin care se varsă în viața noastră harul Învierii, puterea sfințitoare a lui Dumnezeu, puterea Învierii. Și aceasta este lucrarea crucii. Atunci când vorbim despre o răstignire a trupului, nu ne referim la mortificarea trupului, pentru că altfel ne-am plasa în gnosticismul gândirii antice sau ne-am plasa în sfera de gândire orientală, care vede lumea și trupul ca pe o iluzie sau, cum vedeau gnosticii trupul, ca pe o închisoare a sufletului, deci ca pe ceva rău. Or, noi vorbim nu despre o mortificare a trupului, o mortificare a vieții și o mortificare a lumii, ci despre o transfigurare a lor, despre trecerea dinspre starea pătimașă spre starea transfigurată.
Domnul Hristos, după ce a fost răstignit, dacă trupul ar fi fost ceva rău, ar fi lăsat trupul să putrezească în mormânt. Or, Domnul Hristos înviază trupul Său. Nu numai că îl înviază, dar îl cinstește, ridicându-l de-a dreapta Tatălui, ridicând trupul și sufletul Său de-a dreapta Tatălui, purtând și după Înviere semnele chinurilor, semnele cuielor ca pe niște bijuterii, pentru că aceste semne ale pătimirii Lui sunt manifestarea dragostei pentru noi, și atunci Domnul Hristos le poartă ca pe niște bijuterii în veșnicie. Tot cu acest trup va împărăți Dumnezeu în veci întreaga creație. Știm că va veni la a doua venire. Atunci va fi cer nou și pământ nou, se vor schimba condițiile ontologice atât ale creației văzute, cât și ale celei nevăzute prin a doua venire a Domnului Hristos. Și El va împărăți creația prin umanitatea pe care Și-a asumat-o, cu care S-a înălțat la cer și pe care o poartă în veșnicie. Acest trup al Domnului Hristos Îl primim și noi la împărtășanie. Prin Trupul Lui înviat se introduce în viața noastră și puterea Învierii.



Să ne răstignim mintea, să ne răstignim viața, să ne răstignim trupul

În mijlocul postului ne este pus ca semn Crucea. Să ne răstignim mintea, să ne răstignim viața, să ne răstignim trupul, adică să le transfigurăm. Și s-a rânduit să se citească în această duminică din Evanghelie cuvintele Domnului Hristos pe care le zice ucenicilor Săi: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”
Oricine voiește să vină după Mine — zice Domnul Hristos — să se lepede de sine. Aceasta ce înseamnă? Înseamnă că și Domnul Hristos mai întâi S-a lepădat de Sine. Și Dumnezeu Se leapădă de Sine. Şi poate acesta este cumva unul din modurile prin care noi putem să-L înțelegem pe Dumnezeu. Dumnezeu, fiind treime de persoane, este într-o permanentă lepădare de Sine.
Voia proprie este cauza tuturor conflictelor între oameni și cauza însingurării oamenilor

Ce înseamnă să te lepezi de sine? Lepădarea de sine este opusul viețuirii pentru sine sau opusul centrării pe sine. Egoismul înseamnă să trăiești pentru tine, tu să fii în centrul preocupărilor tale și să încerci să-i subordonezi și pe ceilalți voilor tale, voii proprii, sinelui propriu. Și aceasta înseamnă să trăiești pentru sine, pentru sinele tău, pentru tine, egoism. Or, voia proprie este cauza tuturor conflictelor între oameni și cauza însingurării oamenilor. Prin voie proprie, prin această dorință de a-i subordona pe ceilalți, îi îndepărtăm pe ceilalți și ajungem singuri. Prin această voie proprie am putea spune că oamenii își transformă viața într-un iad. Deci voia proprie este iad și este izvorâtă din iad, voia proprie vine din iad.
Cine a fost primul stăpânit de voie proprie? Primul stăpânit de voie proprie a fost diavolul, cel care a vrut să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. A zis: „Sui-mă-voi deasupra norilor cerului și asemenea Celui Preaînalt voi fi.” Deci această trufie, această trăire pentru sine l-a aruncat pe diavol din cer și l-a transformat în demon. Tot cu această voie proprie l-a ispitit diavolul și pe Adam să-și dorească să fie ca Dumnezeu în condiții de comoditate.



© 2016 Părintele PantelimonScopul lepădării de sine este umplerea de celălalt

Voia proprie, dorința de a-și impune voia — eu văd lucrurile într-un fel, vreau să se realizeze lucrurile într-un anumit fel și încerc să impun și celorlalți să vadă lucrurile la fel cum le văd eu și să le facă cum vreau eu — este ceea ce generează, în mod fundamental, conflictele între oameni. Or, în Dumnezeu nu este așa. Fiul este în ascultare față de Tată. Zice Iisus Hristos: n-am venit să fac voia Mea, ci voia Ta. Putea Domnul Hristos să greșească în voia Sa? Nu putea să greșească pentru că era Dumnezeu desăvârșit. Deci chiar făcându-Și voia nu putea să greșească, dar scopul tăierii voii, al lepădării de sine este, de fapt, umplerea de celălalt. Te golești de tine ca să te umpli de celălalt, ca să-i faci loc celuilalt în sufletul tău. Or, dacă ești plin de tine — chiar există această expresie că cineva este plin de el — nu mai este loc și pentru altul în tine. Și atunci ajungi la însingurare și viața ta devine un iad atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău. Și tu te transformi în iadul celor de lângă tine.
Începutul urmării lui Hristos este lepădarea de sine, pentru că și Domnul Hristos Se leapădă de Sine. Zice, în multe locuri din Evanghelie, Domnul Hristos că n-a venit să facă voia Sa, ci voia Tatălui Său. Şi chiar în fața morții, fiind în grădina Ghetsimani, Își exprimă așezarea Lui, zicând: dacă se poate să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească. Deci lepădarea de sine și urmarea lui Hristos, purtarea crucii și urmarea lui Hristos.
Loialitatea față de Dumnezeu

„Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” În aceste cuvinte este exprimată o stare de loialitate și o stare de cinstire și de slujire față de Dumnezeu. Oamenii, în trecut, încă mai aveau această conștiință a unui ideal pentru care să poți să-ți dai viața, aveau conștiința unei ierarhii căreia să i te supui, căreia să-i slujești și pentru care să-ți dai și viața. Or, în zilele noastre, zile dominate de egoism, nu mai există această conștiință a loialității față de Dumnezeu, a loialității cu orice preț, cu prețul vieții. Când ești loial ai și conștiința demnității. Un slujitor al stăpânului său îi este loial pentru că știe că de la stăpânul său îi vine demnitatea, că faptul de a fi slujitor stăpânului său îl umple de demnitate, demnitate pentru care merită să-și dea și viața. Or, și noi suntem înfiați de Dumnezeu, suntem primiți de Dumnezeu în familia Lui, și atunci și nouă ni se cere această loialitate față de Dumnezeu.
„Cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” Despre ce Evanghelie e vorba, că atunci nu era scrisă nicio Evanghelie, nu erau cele patru Evanghelii ale celor patru evangheliști? Evanghelia este, de fapt, buna vestire, pentru că aceasta înseamnă Evanghelie — vestea cea bună, și este, de fapt, mesajul Domnului Hristos, care n-a fost un mesaj scris. Domnul Hristos n-a scris nicio Evanghelie și n-a spus ucenicilor Săi, Sfinților Apostoli, să scrie o Evanghelie, ci le-a zis mergeți și propovăduiți. Nu le-a zis mergeți și scrieți, ci mergeți și propovăduiți. Avem Evanghelia, ca și Noul Testament, ca și carte sfântă, ca o culegere, o avem în Biserică, dar Biserica este cea care a adus Evanghelia la existență ca pe o componentă a ființei Bisericii, nu fiind totul redus exclusiv la Evanghelie.


© 2015 Vlad VăleanDacă îi slujești Lui, Dumnezeu te pune în valoare, te afirmă

Deci Domnul Hristos spune că cine-și va pierde sufletul său pentru El și pentru Evanghelie, pentru vestea cea bună, din loialitate față de Dumnezeu, acela își va afla viața. A-ți pierde viața nu se referă numai la mucenicie, ci la dăruirea sau la închinarea vieții lui Dumnezeu, să nu mai trăiești slujindu-ți ție, să nu mai trăiești slujindu-ți eul propriu, propriile plăceri, ci să trăiești slujindu-I lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un Dumnezeu poruncitor, nu este un Dumnezeu Care doar îți dă de lucru, doar te exploatează. Nu. Dacă îi slujești Lui, Dumnezeu te pune în valoare, te afirmă, te umple de demnitate, te valorifică, te îmbogățește. Și atunci când tu Îi slujești lui Dumnezeu, Dumnezeu îți dă mult mai multe și realizezi mult mai multe în viața ta decât dacă slujești tu vieții tale. Orice ai putea tu să introduci în viața ta nu se compară cu ce poate Dumnezeu să-ți aducă în viața ta și să-ți dăruiască.
Din lumea aceasta ieșim numai cu ce am adus și cu ce am adunat în sufletul nostru

Și zice în continuare: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” Aceste cuvinte sunt atât de evidente încât nu mai necesită niciun fel de argument. „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul?” Pentru că noi, din lumea aceasta, ieșim fără ea, ieșim numai cu ce am adus și cu ce am adunat în sufletul nostru. „Sau ce ar putea omul să dea în schimb pentru sufletul său?” Când ajungi în fața morții, când ajungi în fața judecății și îți este judecat sufletul, ce ai vrea atunci să dai în schimb ca să-ți câștigi sufletul? Ce ai vrea atunci să-i aduci lui Dumnezeu, să aduci în fața judecății ca să-ți dobândești sufletul, pentru că la judecată verdictul care se dă este veșnic?
Deci din această perspectivă ne pune Biserica în centrul vieții noastre Sfânta Cruce: Sfânta Cruce ca lepădare de sine, ca umplere de Dumnezeu, Sfânta Cruce ca și curățire a vieții, transfigurare a vieții, transfigurare a trupului, curățire a trupului, curățire a simțurilor. Iată, suntem într-o perioadă de post, o perioadă în care am putea spune că ne răstignim simțurile, adică le curățăm, nu le ucidem, le purificăm, ne curățim și privirea, ne curățim și auzul. Trebuie să postim și mediatic în această perioadă, pentru că și ochiul hrănește, și sufletul se hrănește și prin privire. Se hrănesc atât virtuțile, cât și patimile prin simțuri, și atunci toate acestea trebuie curățite prin cruce, trebuie transfigurate.

Părintele Pantelimon Șușnea