4. Descifrarea calendarelor dacice de la Grădiștea de Munte

[zamfir_catalin]

Descifrarea calendarelor dacice de la Grădiștea de Munte

Autori: Mircea Țicleanu, Alexandru Țicleanu și Radu Nicolescu

[admin]

Descifrarea calendarelor dacice de la Grădiștea de Munte

Mircea Țicleanu, Alexandru Țicleanu și Radu Nicolescu

Abstract.

În prezentul studiu este prezentată practic descifrarea modului de funcţionare efecticvă a calendarelor de la Grădiştea de Munte, în concordanţă perfectă cu structura acestor calendare-sanctuar. Constructorii daci ai acestor calendare de piatră au avut cu certitudine în vedere un an de 365,25 de zile pe care îl corectau o dată la 4 ani, exact ca în zilele noastre (cu anii bisextili). Numărul de zile ale anului era dat cu precizie de formula 256 + 6 + 96 + 7 = 365 ce rezultă din structura şi regula de funcţionare a micului sanctuar rotund care reda un an tradiţional. Markerul care înregistra trecerea timpului cu ajutorul acestui mic sanctuar era mutat o dată la 4 zile în sens orar prin dreptul celor 8 repere fixe ale fiecărui grup de acest tip. Se marca astfel trecerea unei perioade de câte 32 de zile (8 x 4 = 32) care însuma 256 de zile dacă avem în vedere succesiunea de 8 grupuri a câte 8 repere fixe (32 x 8 = 256) şi 96 de zile legate de succesiunea celor 3 grupuri a câte 8 repere fixe (32 x 8 = 96). În dreptul grupurilor de câte 6 şi 7 repere fixe markerul era în schimb mutat în fiecare zi. Odată la 4 ani grupul de 6 repere era sărit în mod intenţionat şi se parcurgea de două ori, integral, grupul de 7 repere ajungându-se la un an cu o durată de 366 de ani. După aceasta ciclul de 4 ani era reluat după aceleaşi reguli extrem de simple. Trecerea celor 4 zile era înregistrată prin adăugarea zilnică a unui alt marker special pe unul din grupurile de 4 lespezi ale cercului intermediar (al marelui sanctuar circular) intersectate de axa de simetrie a marelui sanctuar. Pe celălalt grup de 4 lespezi se marca cu alt marker, prin adăugare la fiecare an, trecerea celor 4 ani după care se făcea corecţia cu ajutorul grupului de 7 repere ale micului sanctuar. Calendarul civil, în uz, redat de marele sanctuar circular, funcţiona în felul următor. Pe partea internă a cercului exterior (cercul B) se marcau zilele săptămânii (luni – vineri) prin mutarea zilnică a unui marker prin dreptul fiecăruia din cei 6 stâlpi, în sens orar, şi prin marcarea zilei de duminică, reprezentată de lespezile care separă grupurile succesive de câte 6 repere. Trecerea fiecărei săptămâni de 7 zile era înregistrată de un alt marker pe partea externă a cercului exterior (A) care însuma 52 de săptămâni, deci un total de 364 de zile, pe jumătate de cerc şi alte 52 de săptămâni pe cealaltă jumătate a cercului A. Trecerea la cealaltă jumătate de cerc, respectiv la un nou an, se făcea însă cu adăugarea încă a unei zile (deci cu o întârziere de o zi) cu ajutorul căreia se ajungea la anul de 365 de zile. Cercul intermediar (C) permitea înregistrarea trecerii anilor, cu ajutorul unui marker mutat pe partea externă a cercului şi asigura înregistrarea trecerii unei succesiuni de 12 luni a câte 30 de zile cu ajutorul altui marker care contoriza intervale de câte 5 zile succesive desemnate de spaţiile libere dintre reperele acestui cerc, numărate începând de la marginea dalelor care care separă grupurile distincte de câte 16, 17 şi 18 repere. O lună includea 6 spaţii libere a câte 5 zile, deci se baza pe formula 5 x 6 = 30. În dreptul grupurilor de câte 17 repere pot fi recunoscute 6 luni a câte 30 de zile, iar în dreptul grupului de 16 repere se înregistrau doar două luni a câte 30 de zile şi o lună de 25 de zile căreia i se adăuga o corecţie de 5 zile la finele acesteia. Probabil prin punerea unor markere distincte pe cele 5 lespezi aflate pe axa pragurilor şi plasate la finele acestei luni. În sectorul celor 18 repere care urmează se pot separa din nou 3 luni pline a câte 30 de zile, fapt care conducea la un total de 360 de zile. Un an întreg era împlinit cu ajutorul ultimului interval de 5 zile prin intermediul căruia cercul intermediar era închis complet. Dacii procedau astfel exact în acelaşi mod ca în Egiptul antic unde după 12 luni egale a câte 30 de zile se adăugau la final încă 5 zile pentru a se ajunge la un an întreg de 365 de zile. Este evident că la o astfel de împărţire s-a ajuns deoarece numărul 365 este un multiplu de 5, respectiv 5 x 73 = 365, în condiţiile în care spaţiile dintre reperele fixe ale cercului intermediar C sunt în număr de 72. Foarte importantă era însă şi marcarea lunilor cu ajutorul unui marker mobil pe exteriorul estic al absidei cu ajutorul celor 13 repere fixe ale acesteia. Se începea cu primul reper aflat la sud de axa de simetrie a absidei şi se numărau 6 luni până la grupul de 2 lespezi. Apoi se continua cu reperele fixe ale absidei situate la nord de axa de simetrie, tot în sens orar. După numărarea a încă 6 luni markerul era mutat la reperul al 13lea doar după trecerea intervalului de 5 zile care împlinea numărul de 365 de ani al anului. Pe partea internă a acestui şir de 13 repere se marcau pe rând cele 4 trimestre ale anului, corespunzătoare practic ca întindere unor anotimpuri, respectiv unor sezoane distincte. Markerul era mutat o dată la o săptămână (la 7 zile) pe baza formulei 7 x 13 = 91. După 4 mutări succesive complete se ajungea la un număr de 364 de zile şi o nouă serie de treceri avea loc cu o întârziere de o zi pentru completarea până la numărul total de 365 de zile. În afară de toate acestea cu ajutorul unui alt marker pe partea internă a micului sanctuar pot fi marcate intervale distincte de câte 29 de zile (deci aproape corespunzătoare ciclului lunar) în dreptul grupurilor de câte 8 repere şi de câte 21 şi 25 de zile în dreptul grupurilor de căte 6 şi 7 repere. De această dată însă markerul se muta zilnic de la un capăt la altul al grupurilor de câte 4 ori la rând, dus întors, fără a se zăbovi o zi la capetele acestor şiruri. În acest fel se ajungea din nou la anul de 365 de zile după formula 29 x 11 + 21 + 25 deci 319 + 21 + 25 = 365. Marcarea trecerii anilor pe partea externă a cercului C conduce la un număr de 68 de ani după o rotire completă. Din acest moment acest marker era mutat la exteriorul absidei centrale şi parcurgea pe rând alţi 21 de ani de-a lungul părţii vestice al potcoavei centrale. Se ajungea astfel la o sumă intermediară de 89 de ani. După trecerea acestui ultim an (89) acest marker era pus pe reperul absidei aflat pe linia de simetrie a sanctuarului mare şi urma marcarea succesivă a încă 11 ani pe jumătatea nordică a potcoavei, timp după care markerul anilor ajungea în dreptul ultimului reper al potcoavei, aflat în apropierea axei pragurilor. În acest moment este marcată perfect trecerea unei perioade de 100 de ani, respectiv a unui secol. Markerul anilor revenea apoi pe partea externă a cercului intermediar C, iar pe partea internă a jumătăţii vestice a potcoavei un alt marker, al secolelor, marca fiecare trecere a unei perioade de 100 de ani, după modelul descris mai sus. După 21 de mutări succesive ale acestui marker al secolelor se consemnează astfel parcurgerea unei perioade de 2.100 de ani fiind astfel acoperită aproape în totalitate durata unei zodii siderale (precesionale - a 12-a parte a unui an precesional a cărui durată era apoximată la 25.920 de ani). Pentru a fi marcaţi şi ultimii 60 de ani se foloseau cele 30 de lespezi ale cercului B pe care se plasa, anual, un alt marker ce parcurgea acest cerc de două ori. Cu aceşti ultimi 60 de ani se ajunge la marcarea completă a unei zodii siderale (precesionale) de 2.160 de ani, după care marcarea unei noi zodii putea începe de la zero.

Introducere

Reanalizarea aşa numitelor sanctuare de la Grădiştea de Munte după desenele cuprinse în lucrarea academică din anul 1980 (Bobancu şi al.) şi analiza acestora în teren în cursul anului 2010, corelate cu soluţiile anterioare neconvingătoare, ne-a condus la o descifrare efectivă foarte coerentă care a fost prezentată în parte, public, la Congresul de la Buzău din anul 2016. O noutate importantă este legată de avansarea ideii conform căreia ”sanctuarele” nu puteau funcţiona ca nişte calendare fără ajutorul unor repere (markere) mobile care erau mutate manual, în mod periodic, după reguli stricte, impuse de însăşi modul de construcţie al acestor calendare. Aceste markere nu au fost găsite şi este probabil ca acestea să fi fost ascunse odată ce exista pericolul de ocupare a zonei de către trupele romane în timpul ultimelor războaie de cucerire ale trupelor conduse de Traian în anii 105 – 106. Dacă însă modul de gândire al celor care au construit aceste calendare devine foarte clar atunci este relativ facil de imaginat cum arătau aceste repere/markere mobile şi acestea pot fi astfel reconstruite. O altă problemă de soluţionat a avut în vedere punctele de origine ale fiecărui cerc în parte, strict corelate cu semnificaţia temporală a markerelor (reperelor) fixe care alcătuiesc cercurile distincte ale sanctuarelor-calendar. Punctul de plecare al descifrării a avut în vedere ideea marcării zilelor săptămânii astrologice de 7 zile prin grupul de 6 + 1 repere ale părţii interne a cercului exterior, cu materializarea zilei de duminică (a zilelor noastre) prin lespezile care urmează după şase stâlpi consecutivi ce corespund zilelor de luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă. Aceste grupuri săptămânale se corelează perfect cu lespezile părţii externe ale cercului exterior care corespund săptămânilor de peste an. Acestea au fost materializate în ideea conform căreia ciclul săptămânal de 7 zile acoperă aproape cu exactitate un an terestru (52 de săptîmâni x 7 zile = 364 de zile) prin multiplul său (x 52). Corecţia la finele unui an este în acest context facilă şi se făcea prin mutarea cu întârziere de o zi a markerului săptămânal la finele unui an. Nu poate fi nici o problemă în a înţelege că pe partea externă a cercului exterior al marelui sanctuar erau marcate săptămânile a doi ani consecutivi (52 săptămâni x 2 = 104 lespezi săptămânale). Este apoi facil de imaginat că pe cercul intermediar şi pe absidă pot fi marcate cu alte repere mobile intervale mai mari de timp (luni, anotimpuri, anul, perioade mari de ani, etc). O altă problemă era ridicată de aflarea modului în care erau separate perioadele de timp de mărimea lunilor şi a sezoanelor (anotimpurilor) care dădeau practic structura anului dacic de la acel timp. La aceste întrebări răspunde pentru calendarul civil marele sanctuar, iar pentru un posibil calendar tradiţional ”micul sanctuar rotund” care este bazat pe delimitarea unor luni de 32 de zile şi pe două intervale distincte de câte 6 şi 7 zile, dar şi pe un an dacic de 365 de zile, corectat pe varianta aplicată şi în zilele noastre cu ajutorul anilor bisecţi, o dată la 4 ani. Grupurile de repere fixe ale acestui mic ”sanctuar”, respectiv 6, 7 şi 8 asigură prin numărul lor (8 x 8 şi 8 x 3, un grup de 7 şi unul de 6 repere) din start numărul impar care corespunde zilelor anului terestru (365) deoarece grupurile de 8 repere înmulţite cu orice alt număr dau un număr par, oricare ar fi acesta. La acest calendar, complementar marelui sanctuar, numărul 4, este o cheie facilă care asigură formula de calcul a lunilor şi a anotimpurilor unui an tradiţional. Mai precizăm aici că vorbim în mod constant de sanctuarele/calendare de la Grădiştea de Munte şi nu de la Sarmizegetusa deoarece avem convingerea că adevărata capitală a Daciei a fost cea de la Subcetate, de lângă Haţeg, desemnată ca atare de cercetările colonelului topograf Zagoriţ, aproape simultan cu scoaterea la lumină a vestigiilor arheologice de la Grădiştea de Munte unde pare să fi existat doar o capitală sacerdotală a regatului dac. Insistenţa cu care familia Daicoviciu a urmărit să ne convingă de situaţia contrară nu ne apare ca justificată sub nici un fel de aspect.

Scurt istoric al încercărilor de descifrare a semnificaţiilor reale ale sanctuarelor de la Grădiştea de Munte.

Sanctuarul mare circular a fost scos la lumină prin săpături arheologice de către D. M. Teodorescu între anii 1922 şi 1924. Ceva mai târziu lucrările arheologice au fost reluate (prin anul 1950), la alt nivel, de către o echipă condusă de C. Daicoviciu care, după spusele fiului său Hadrian, ar fi fost primul arheolog care a presupus că marele sanctuar circular ar putea reprezenta un calendar. Hadrian mai nota şi faptul că Teodorescu ar fi fost de părere că sanctuarele de la Grădiştea de Munte ar fi avut o legătură cu ”revoluţia lunii” şi că aceasta ar fi fost o opinie greşită. Acelaşi Hadrian are propriile sale încercări eşuate de descifrare a calendarului dacic de la Grădiştea de Munte, bazate eronat pe ideea cu totul falsă a unui an dacic de 360 de zile. Aceste încercări sunt bazate exclusiv pe marele sanctuar, privit şi acesta restrictiv, în timp ce privitor la micul sanctuar, care dă foarte clar durata anului dacic de 365 de zile, nu are nici un fel de opinie. In anul 1966 ideea unui posibil calendar lunar era legată de micul sanctuar de către doi cercetători de la Cluj (Horedt K. şi Horedt G.). Hadrian mai amintea în lucrarea sa ”Dacii” din anul 1968 de încercările făcute de autorul francez George Charriere (1973, Paris) de a demonstra că cercul intermediar şi absida marelui sanctuar aveau rolul de a corecta acest an de 360 de zile, încercări cu totul neconvingătoare. O primă încercare mai serioasă de descifrare a acestui posibil calendar a fost făcută în anul 1977 de către un grup de trei cercetători, Poenaru. E., Samoilă C. şi Bobancu Ş., care şi-a publicat opiniile în două numere consecutive ale revistei Magazin istoric. Aceşti autori revin în anul 1980 cu o carte (cu Bobancu prim autor) pe aceeaşi temă, publicată la editura Academiei, în care este imaginată o variantă puţin credibilă de funcţionare a acestui calendar, variantă ce implică şi micul sanctuar circular (de aici sintagma ”sistem calendaristic dacic”). Demersul acestora chiar porneşte de la tentativa de înţelegere a modului de funcţionare a micului sanctuar circular pe care însă o ratează. Se ajunge astfel la ani dacici fluctuanţi (de câte 364, 365, 366 şi 367 zile), la 47 de săptămâni dacice într-un an, şi la săptămâni dacice de câte 8, 7 şi 6 zile. In schimb este imaginat un ciclu de corectare a calendarului de 13 ani. Analiza marelui sanctuar i-a condus şi ea pe o cale greşită: un an de 360 de zile şi un ”secol dacic” de 104 ani, reflectat de cercul cu lespezi exterioare. Aceste rezultate au condus la imaginarea unui calendar dacic ”civil” (cel fluctuant) şi a unui calendar ritualic, religios (cel de 360 de zile). Reţinem însă de la această tentativă desenele foarte bune ce redau marele şi micul sanctuar, precum şi notaţiile prin care se ordona structura marelui sanctuar (cercurile A, B, C, axa pragurilor, etc). Abia în anul 2012 alţi doi cercetători, Vârtosu Sebastian şi Munteanu Anişoara, intuiesc că lespezile cercului exterior (notat cu litera A) corespund cu săptămânile reale (de câte 7 zile) a doi ani consecutivi (52 x 2 = 104). Formula micului sanctuar a fost dată însă pentru prima dată, pe o cu totul altă cale decît cea urmată de noi în 2016, de către Adrian Bucurescu, în 2013, formulă bazată pe mutarea la 4 zile a unui marker în dreptul reperelor fixe grupate câte 8 şi cu mutarea zilnică a acestuia în dreptul grupurilor de 6 şi 7 repere fixe, ceea ce conduce la anul de 365 de zile.

Structura marelui sanctuar circular

Acesta este alcătuit din două cercuri distincte şi o absidă centrală orientată pe direcţia WNW – ESE. Diametrul marelui sanctuar este de 29,40 m, iar diametrul cercului interior este de 20 de metri. Cercul exterior este alcătuit din două şiruri distincte de repere fixe de piatră alăturate, dar cu structură complet distinctă. Partea externă (notată de echipa Bobancu cu litera A) este formată din lespezi de andezit, în număr de 104, având următoarele dimensiuni (după Hadrian Daicoviciu, 1968): 80 – 90 cm lungime, 49 – 50 cm lăţime şi 43 - 45 cm înălţime. Partea internă a cercului exterior (notată cu B) cuprinde o succesiune de ”stălpi înguşti” (24,5 cm lăţime) mai înalţi (ar fi avut între 120 şi 135 cm), în număr de 6, şi de lespezi (30 la număr) cu lăţimea de 52 cm. Grupurile de 6 stâlpi înguşti sunt în număr de 30 şi prin urmare numărul lor total este de 180. Cercul intermediar (C, la Bobancu) este alcătuit dintr-un număr de 68 de repere fixe (stâlpi de lemn) separate de 4 praguri distincte în 4 grupuri de repere: două de câte 17 stâlpi, unul de 16 stâlpi şi un altul de 18 stâlpi. Două praguri de câte 4 lespezi separă două grupuri de câte 17 repere alăturate de grupurile de 16 şi 18 stâlpi aflate de cealaltă parte a liniei care uneşte pragurile de 4 lespezi. Între cele două grupuri de 17 şi între grupul de 16 şi cel de 18 repere fixe sunt plasate praguri de câte 3 lespezi. In centrul sanctuarului se află o absidă alcătuită din 34 de repere (stâlpi de lemn) separate prin două praguri a câte 2 lespezi în două grupuri inegale de câte 21 şi 13 repere. Linia care separă aceste grupuri şi trece printre cele două lespezi a fost evidenţiată în studiul academic din 1980 sub numele de ”axa pragurilor”. De reţinut că nu credem de loc că opinia lui Glodariu, de după anul 1980, conform cărora numărul total de repere fixe ale cercului intermediar ar fi 84 (în loc de 68) este corectă. De altfel autorii care au luat în consideraţie un astfel de punct de vedere nu au ajuns, fireşte, la nici un rezultat pozitiv. Marcarea zilelor săptămânii (luni – duminică) cu ajutorul reperelor fixe ale părţii interne ale cercului exterior. Partea internă a cercului exterior are o structură simplă care corespunde perfect succesiunii zilelor săptămânii pe parcursul anilor. Plecând de la un punct de origine (lespedea care se află pe perpendiculara la axa pragurilor şi care trece prin centrul marelui sanctuar), în sensul de mişcare al acelor de ceasornic, zilele săptămânii sunt marcate printr-un şir de pietre mici (numite şi stâlpi), în număr de 6 şi printro lespede pentru ziua de duminică. Markerul zilelor se muta în fiecare dimineaţă de la o piatră la alta, în ordine de luni până vineri, iar în a 7-a zi se marca ziua de duminică ca zi deosebită, sacră, zi de odihnă. Markerul zilelor trebuie să fi fost cioplit dintr-o rocă albă, pentru contrast în raport cu pietrele negre. Lungimea sa trebuie să fi fost egală cu cea a lespezilor corespunzătoare duminicilor de peste an, iar lăţimea sa trebuie să fi fost egală cu lăţimea pietrelor negre care marcau celelalte zile ale săptămânii. Înălţimea sa era de asemenea dictată de dimensiunile pietrelor aflate la partea internă a cercului exterior (cercul B). Deci era un marker lung şi îngust cu un mâner interior, cioplit în calcar alb, uşor de mutat de la un reper la altul de către o singură persoană. Este de asemenea de presupus că persoana desemnată să mute zilnic acest marker trebuia să îndeplinească anumite condiţii impuse de sacerdoţii ce vegheau la buna funcţionare a acestui calendar în piatră (puritate fizică şi morală). O succesiune completă a părţii interne a cercului exterior marca trecerea unui număr de 180 de zile. O a doua trecere completă însuma 360 de zile, deci aproape un an întreg (365 de zile). Marcarea zilelor săptămânii reprezenta deci cea mai dinamică activitate a acestui calendar multimilenar. De reţinut aici că în perioada de funcţionare efectivă a acestui calendar era în uz la daci stucturarea pe săptămâni (de fix 7 zile) a timpului curent, cu existenţa unor zile de lucru (6 la număr) şi a unei zile sacre, de repaus. Hadrian Daicoviciu contesta ideea unei legături reale între grupurile de 6 + 1 ale cercului B şi zilele săptămânii, deşi acesta preciza că pentru o vreme ”membrii colectivului şantierului arheologic” de la Grădiştea de Munte înclinau să considere că aceste grupuri corespundeau săptămânilor, evident cu şase zile obişnuite şi una specială, de odihnă, corespunzătoare duminicii. Hadrian contesta însă cunoaşterea de către daci a ”noţiunii de săptămână” şi respingea mai ales ideea existenţei unei zile deosebite, a unei posibile duminici, a unei zile de sărbătoare. Marcarea săptămânilor din an cu ajutorul lespezilor cercului exterior. Săptămânile de peste an sunt materializate prin lespezile cercului exterior (cercul A), iar markerul săptămânilor era mutat după trecerea unui număr de 7 zile (dată de markerul zilelor săptămânii de pe cercul interior B) la lespedea următoare. O jumătate a cercului exterior corespundea unui număr de 52 de săptămâni, deci unui an (fără o zi). Corecţia se făcea prin mutarea markerului la prima lespede a anului următoar cu o zi întârziere. După mutarea markerului săptămânii pe întregul cerc exterior trec astfel doi ani fără o zi, ocazie cu care se face o nouă corecţie printr-o întârziere de o zi în mutarea markerului special al săptămânilor. Urma apoi o nouă marcare a săptămânilor de peste an prin deplasarea markerului de la lespede la lespede pe cercul exterior, în sensul de mişcare al acelor de ceasornic. Acest marker exterior trebuie să fi avut lungimea lespezilor care materializau săptămânile şi, probabil, lăţimea acestora, dar trebuie să fi fost de culoare distinctă (albă) şi avea probabil un mâner îngropat la partea sa superioară. Putea fi cioplit din calcar alb, din tuf alb sau din gresie tufacee albă pentru a fi uşor de mutat. Este evident că deplasarea acestui marker era dictată de deplasarea markerului zilelor săpătămânii pe cercul interior B. De amintit aici că singurii autori care au legat cercul exterior de lespezi de săptămânile de peste an au fost Vârtosu S. şi Munteanu Anişoara, către finele anului 2012. La prezentarea noastră publică de la Congresul care a avut loc la Buzău, în anul 2016, nu am avut cunoştinţă de acestă realizare despre care am aflat ulterior şi pe care o apreciem ca fiind importantă. Marcarea unui an tradiţional cu ajutorul micului sanctuar circular. Din analiza structurii micului sanctuar rezultă că anul tradiţional era împărţit în 11 luni a câte 32 de zile la care se adăugau două intervale de câte 6 şi 7 zile. Micul sanctuar are un punct de origine marcat de lespedea care separă grupul de 7 repere fixe de următorul grup de 8 repere. Reperul mobil care înregistra prin mutarea sa periodică trecerea zilelor fiecărei luni se muta, din 4 în 4 zile, în dreptul unui nou reper fix, în sensul de rotire al acelor de ceasornic, şi după 32 de zile, deci după trecerea unei posibile luni tradiţionale, se muta peste o lespede la următorul grup de 8 repere fixe la care se relua mutarea sa din 4 în 4 zile. Până la grupul de 6 repere fixe treceau 8 luni, deci treceau deja 256 de zile. Se ajungea apoi la grupul de 6 zile, la care markerul se muta zilnic, şi se continua cu încă trei luni a câte 32 de zile (în total 96 de zile) după care se ajungea la grupul de 7 repere fixe. Erau până aici marcate deja 11 luni şi un număr de 352 de zile plus încă 6 zile. Se trecea apoi la grupul de 7 repere la care markerul zăbovea doar câte o zi la fiecare reper fix. În acest fel erau marcate cele 365 de zile ale unui an. O dată la 4 ani se putea face corectarea în raport cu anul terestru real şi atunci nu se mai poziţiona markerul la grupul de 6 pietre reper ci se parcurgea de două ori grupul de 7 repere fixe astfel încât se ajungea la marcarea unui an de 366 de zile (anul bisect al zilelor noastre). Privind lucrurile din această perspectivă constatăm că numărul 4 este cheia numerică de bază a micului sanctuar circular, construit special pentru a marca un an tradiţional, aşa cum a fost cunoscut de către cei care au conceput extraordinarul computer de la Grădiştea de Munte. Punctul de origine al micului sanctuar pare a corespunde cel mai bine astronomic şi calendaristic cu echinocţiul de primăvară astfel încât anul tradiţional ilustrat de daci pare a fi împărţit în două anotimpuri cu totul inegale: vara de circa 8 luni a câte 32 de zile (256 de zile) şi iarna a cărui durată ar fi de doar cca 3 luni a câte 32 de zile (96 zile). Între aceste două anotimpuri erau marcate două intervale distincte a câte 6 şi 7 zile. Începutul iernii era legat, după durata de 256 de zile a verii, de începutul actualei luni decembrie, iar perioada de 7 zile preceda echinocţiul de primăvară. Aici ar mai fi de notat că perioada de 8 zile care era repetată de patru ori pe durata unei perioade de 32 de zile corepunde practic cu „săptămâna” romană de 8 zile care era preluată cel mai probabil de la etrusci şi care a fost în uz la romani din sec. VI î.e.n. şi până în sec. II e.n. Deci în timpul marilor conflicte dintre daci şi romani cei dintâi ştiau cu precizie durata „săptămânii” romane pe care o utilizau doar în plan secund, pentru delimitarea anotimpurilor tradiţionale. Era cel mai probabil o unitate de timp moştenită din trecutul multimilenar al tracilor şi nu un împrumut de la romani. Aici am putea aminti că durata acestei „săptămâni” lungi ar putea reflecta timpuri trecute în care subsistemul planetelor telurice interne cuprindea un număr total de 8 planete căreia le erau dedicate zilele săptămânii etrusco-romane. Săptămâna şi mai lungă (de 9 zile) a vechilor lituanieni, şi ei tot traci, reflecta cel mai probabil aceiaşi săpămână astrologică de 8 zile la care celor 8 planete li se alătura şi Soarele. Micul sanctuar poate reflecta eventual şi această veche realitate astrologică, dar pentru a înţelege acest mesaj posibil trebuie să pornim de la un alt punct de origine şi anume lespedea dintre grupul de 6 repere şi cel următor de 8 repere (în sensul de mişcare al acelor de ceasornic). Acest din urmă grup, ca şi următoarele două cu acelaşi număr 8 de repere, ar reflecta planetele iniţiale (în număr de 8) ale subsistemului planetelor telurice interne. Grupul de 7 repere care urmează ar ilustra componenţa acestui subsistem după pierderea unei prime planete (posibil Callisto). Ar urma un nou interval de timp, ilustrat de cele 8 grupuri de câte 8 repere, în care această nouă realitate s-a menţinut neschimbată după care o nouă planetă a părăsit acest subsistem şi s-a ajuns astfel la un număr de doar 6 planete, situaţie nouă care pare a fi ilustrată de grupul de doar 6 repere care urmează. Este situaţia care precede captarea Lunii de către Terra în contextul astral în care Luna era prima planetă a Sistemului Solar şi gravita în jurul Soarelui pe o orbită mai internă decât cea a planetei Mercur. Vom vedea că această nouă realitate astrală pare a fi ilustrată de suveica săptămânii astrale de 7 zile, moştenită din timpuri extrem de vechi. Dar micul calendar complementar se afla se pare şi mai mult legat de marele sanctuar prin intermediul unor repere mobile. Acestea se plasau pe rând pe lespezile în număr de 4 ale cercului intermediar (C). Pe un prim grup de 4 lespezi se plasa în fiecare zi un marker, probabil circular şi de culoare neagră, care avea rolul de a înregistra fizic trecerea celor 4 zile după care se muta markerul micului sanctuar. După trecerea celor 4 zile şi după mutarea acestui marker aceste repere erau ridicate şi se relua plasarea lor pe cele 4 lespezi pentru marcarea trecerii unui nou ciclu de câte 4 zile. Pe de altă parte pe celălalt grup de 4 lespezi a cercului intermediar se plasa după trecerea fiecărui an un alt marker şi după marcarea trecerii a 4 ani consecutivi se făcea corecţia pe micul sanctuar cu ajutorul grupului de 7 repere fixe. Hadrian Daicoviciu nota însă în lucrarea sa din 1968 (Dacii) că nu cunoaşte care ar putea fi semnificaţia ”micului sanctuar rotund”, ”sanctuar” care după cum am văzut dă structura anului tradiţional, durata acestuia şi modul de corecţie de tip an bisect. Marcarea trecerii anilor pe cercul intermediar (C). Cu ajutorul unui alt marker, probabil alungit, se marca pe partea externă a cercului intermediar (C), cursul anilor după trecerea unui număr de 52 de săptămâni şi a încă unei zile (52 x 7 + 1). Markerul era deplasat şi el tot în sensul de mişcare al acelor de ceasornic şi după o rotaţie completă a cercului intermediar trecea o perioadă de 68 de ani. Marcarea lunilor anului pe partea internă a cercului intermediar (C). De cercul intermediar poate fi legată împărţirea anului dacic în uz în luni de cîte 30 de zile fiecare prin următoarea corespondenţă simplă: un spaţiu liber dintre două repere successive ale cercului intermediar (C) corespundea unui interval de timp de 5 zile. Numărătoarea începea de la limita pragurilor şi se sfârşea la acestea. Şase spaţii libere succesive corespundeau unei luni de 30 de zile şi în cuprinsul celor două intervale cu 17 repere fixe sunt cuprinse şase luni cu o astfel de durată. În intervalul ce include cele 16 repere se încadrau doar două luni pline, iar a treia lună era de doar 25 de zile. Dacă nu este vorba de o eroare (lipsa unui reper) este de imaginat că aici se putea face o corecţie de 5 zile relativ facilă. Realitatea unui sector cu doar 16 repere ar putea avea un motiv temeinic care să o susţină şi nu ar fi dificil de găsit un astfel de motiv. De exemplu marcarea pe partea externă a cercului intermediar a unei durate de 50 de ani prin suma 17 + 17 + 16. In fine ultimul sector, cu 18 repere fixe, include din nou 3 luni pline a câte 30 de zile, dar mai include şi un alt interval suplimentar de 5 zile cu care se ajunge fix la un an de 365 de zile dacă se are în vedere şi corecţia posibilă de la finele grupului de 16 repere. O astfel de împărţire ne aminteşte de structura anului de la un moment dat al Egiptului antic care era împărţit în 12 luni a câte 30 de zile care ducea la un număr de 360 de zile la care se adăuga un număr de 5 zile suplimentare cu ajutorul cărora se ajungea la totalul de 365 de zile ale unui an. Evident că o atare împărţire avea la daci ca punct de plecare o realitate matematică de o simplitate extremă: numărul 365 este un multiplu de 5 (365: 5 = 73). Un cerc intermediar cu formula 17 + 17 + 16 + 18 determină 72 de spaţii libere între reperele cercului şi este extrem de aproape de o astfel de perspectivă, ajutată fie de realitatea posibilă a unui al treilea grup de 17 repere pe cerc (în loc de grupul de 16), fie de o corecţie (adăugare) de 5 zile la finele acestui grup de 16. Este simplu de imaginat că o astfel de succesiune de perioade fixe de 5 zile (care pot fi grupate şi în 3 decade succesive) putea fi marcată lejer pe partea internă a cercului intermediar (C) cu un marker special care se muta din 5 în 5 zile în dreptul unui nou reper în sens orar. Trecerea celor 5 zile putea fi marcată succesiv, zilnic, prin punerea unui marker circular pe lespezile grupate câte două şi câte trei pe absida centrală şi pe cercul intermediar, aflate pe axa pragurilor, de o parte a axei de simetrie a marelui sanctuar. Lespezile simetrice de pe cealaltă parte puteau servi lesne la posibila corecţie de 5 zile ce s-ar lega de grupul de 16 repere. Avem în vedere că punctul de origine al unui astfel de ciclu anual era legat de marginea celor 4 lespezi ale cercului intermediar, aflată înspre partea de sud-est a acestuia. De reţinut că aceste luni de câte 30 de zile, cu punct de origine la solstiţiul de iarnă, corespund practic cu limitele temporale ale vechiului zodiac despre care am susţinut în lucrări anterioare că nu reprezintă altceva decât un calendar pastoral aplicabil în primul rând spaţiului carpatic. De reţinut însă aici performanţa cu totul excepţională realizată de constructorii marelui sanctuar rotund: reprezentarea a ceva care nu există de fapt (timpul, care poate fi privit şi ca un concept pur imaginar) prin ceva inexistent, respectiv printr-un gol efectiv, un spaţiu liber aflat între două repere. Marcarea trecerii lunilor pe partea estică a absidei. Lunile anului se marcau pe partea externă a absidei estice unde cele 13 repere fixe reprezentau cele 12 luni a câte 30 de zile la care se adăuga şi corecţia finală de 5 zile adăugate. Markerul lunilor pornea de la sud de linia solstiţiilor şi revenea în poziţie temporală neutră la finele unui an abia după ce trecea şi de al 13-lea reper fix prin marcarea corecţiei anuale de 5 zile adăugate. Marcarea trimestrelor unui an pe partea internă a absidei estice. Un marker special deplasat o dată la o săptămână (deci după intervale de 7 zile) conducea la o perioadă de 91 de zile după formula 7 x 13 = 91. Patru treceri consecutive marcau o perioadă de 364 de zile la care se adăuga o zi de întârziere pentru a se împlini cele 365 de zile ale anului, respectiv pentru a se începe o nouă marcare a trimestrelor anului următor. Marcarea trecerii unor perioade de 100 de ani (marcarea trecerii secolelor). Inregistrarea trecerii anilor pe partea externă a cercului C conduce la un număr de 68 de ani după o rotire completă. Din acest moment acest marker era mutat la exteriorul absidei centrale şi parcurgea pe rând alţi 21 de ani de-a lungul părţii vestice a potcoavei centrale. Se ajungea astfel la o sumă intermediară de 89 de ani. După trecerea acestui ultim an markerul era pus pe reperul absidei aflat pe linia de simetrie a sanctuarului mare şi urma marcarea succesivă a încă 11 ani pe jumătatea nordică a potcoavei, timp după care markerul anilor ajungea în dreptul ultimului reper al potcoavei, aflat în apropierea axei pragurilor. În acest moment era marcată perfect trecerea unei perioade de 100 de ani, respectiv a unui secol. Markerul anilor revenea pe partea externă a cercului intermediar C, iar pe partea internă a jumătăţii vestice a potcoavei un alt marker, al secolelor, marca fiecare trecere a unei perioade de 100 de ani, după modelul descris mai sus. Trecerea unui secol se putea face, aparte, şi prin parcurgerea de două ori a intervalului de 50 de ani dat de formula 17 + 17 + 16 pe partea externă a cercului intermediar prin utilizarea unui marker suplimentar, corelat cu marcarea trecerii primei perioade de 50 de ani. Marcarea zodiilor siderale (precesionale) cu o durată de 2.160 de ani. După 21 de mutări succesive a acestui marker al secolelor, pe partea internă a părţii vestice a absidei, se consemna parcurgerea unei perioade de 2.100 de ani fiind astfel acoperită aproape în totalitate durata unei zodii precesionale (a 12-a parte a unui an precesional (antic) a cărui durată era aproximată la 25.920 de ani, deci 2.160 de ani). Pentru a fi marcaţi şi aceşti ultimi 60 de ani se foloseau cele 30 de lespezi ale cercului B pe care se plasează anual un alt marker ce parcurgea acest cerc de două ori. Cu aceşti ultimi 60 de ani se ajunge la marcarea completă a unei zodii precesionale de 2.160 de ani, după care marcarea unei noi zodii siderale putea începe de la zero. Este foarte important şi faptul că tradiţiile populare româneşti reţin în mod surprinzător perioada de 2.100 de ani (pe care o leagă însă de sfârşitul lumii - Elena Niculiţă-Voronca, cu preluări la Tudor Pamfile). Materializarea unor numere întregi şi operaţii matematice posibile. Marele sanctuar mai era conceput şi ca un spaţiu de materializare a unui număr mare de numere prin existenţa distinctă a unor grupuri de pietre. Pragurile de pe cercul intermediar şi de pe absidă materializau numerele 2 (pe absidă), 3 şi 4 (pe cercul intermediar). Numărul 6 era repetat pe partea internă a cercului exterior, dar era prezent şi ca grupare aparte în micul sanctuar. Numărul 7 este prezent în micul sanctuar, unde numărul 8 este repetat de multe ori. Numărul 10 apare de două ori în partea vestică a absidei, de o parte şi de alta a perpendicularei pe axa pragurilor, iar numărul 11 este prezent dacă reperul de pe această axă este alăturat unuia dintre cele două grupuri de câte 10 repere. Numărul 13 este dat de reperele părţii estice a absidei. Numerele 16, 17 şi 18 corespund unor serii de repere aflate pe cercul intermediar, separate de pragurile acestuia. Numărul 21 corespunde reperelor din partea vestică a absidei, dar el poate fi privit şi ca un multiplu de 7 sau ca sumă a numerelor materializate în micul sanctuar (6, 7 şi 8). De aici şi perspectiva deschisă către operaţii matematice ca înmulţirea şi adunarea. De notat şi faptul că pe partea interioară a cercului exterior al marelui sanctuar pot fi socotiţi mulţi dintre multiplii numărului 6.

Introducere în numerologia ocultă

Partea internă a marelui sanctuar poate fi privită şi ca o introducere în numerologia ocultă. Jumătatea sudică a cercului intermediar cuprinde două serii de 17 repere, iar jumătatea nordică două serii distincte de câte 16 şi 18 repere. Aici, faţă de perechea cheie 6/7 a decadei divine, ne aflăm în faţa a două numere ce conţin numărul 6 (al diavolului) sub forma 16 (10 plus 6) sau ca multiplu (6 x 3), număr cu mare încărcătură negativă, dar în opoziţie cu 17 ce conţine numărul cu mare încărcătură pozitivă 7 (numărul lui Dumnezeu). Aceasta ne permite să facem şi transferul către culori, lăsând în alb partea sudică a desenului marelui sanctuar, cuprinsă între absidă şi cercul intermediar, şi colorând cu negru partea de nord a desenului, cuprinsă de asemenea între absidă şi cercul intermediar. Apoi absida, prin axa pragurilor, separă două lumi opuse: către vest lumea albă, aflată sub semnul numărului 21 ca multiplu de 7, iar către est partea ocultă a lumii marcată de numărul 13, aflat aici ca jumătate a numărului 26, număr cheie din seria 6, 16, 26, 36, 66. Dar şi forma absidei ne oferă informaţii suplimentare deoarece aceasta se înscrie într-o elipsă virtuală care sugerează o noţiune fundamentală a mithosului universal, respectiv „oul primordial”, corespunzător „centrului suprem al lumii”. Partea ocultată a acestuia (extremitatea estică), care ar putea să fie marcată cu alte 13 repere, ne trimite la grupările de 26 de persoane ale lumii oculte care se întâlnesc doar în situaţii speciale, în condiţiile în care cele două jumătăţi de câte 13 persoane nu se cunosc între ele în mod curent. In plus micul sanctuar ar putea ascunde informaţii extrem de interesante legate de evoluţia posibilă a Sistemului Solar într-o anumită perioadă de timp. Semnificaţiile astrale speciale ale marelui şi micului sanctuar şi a “Soarelui de andezit”. Toate acestea, privite doar ca simple figuri geometrice (cercuri de diferite dimensiuni), ne relevă o altă posibilă realitate: redarea dimensiunilor relative ale planetelor telurice interne. Marele sanctuar ar reprezenta Pământul, micul sanctuar ar corespunde planetei Mercur, iar celebrul „Soare de andezit” corespunde de fapt Lunii. Pentru micul sanctuar este semnificativ, în plus, că numărul total al reperelor grupurilor de 8 (88 = 11 x 8) coincide cu numărul de zile terestre al perioadei de revoluţie a planetei Mercur, dar şi faptul că numărul de lespezi (13) al micului sanctuar coincide cu numărul de tranzitări ale planetei Mercur peste discul Soarelui în decurs de 100 de ani. Mai mult, Venus ar putea fi redată ca dimensiuni de partea internă a cercului dublu de piatră, practic de partea internă a cercului B, în timp ce dimensiunile relative ale planetei Marte pot fi ilustrate aproximativ de cercul interior (C). În plus axa pragurilor raportată la linia nordului geografic ce trece prin centrul marelui sanctuar ne conduce la un unghi de cca 25 de grade care coincide cu oblicitatea axei polilor planetei Marte, fapt care ne determină să credem că dacii cunoşteau şi aplicau deja sistemul sexagesimal despre care se spune că a fost preluat de la asiro-babilonieni. In plus aşa numitul Soare de andezit putea servi foarte bine şi de cadran solar (pentru orele zilei) aşa cum ne arată Stănescu la nivelul anului 1996. Semnificaţia astrală secundă posibilă a micului sanctuar. Grupurile de 8, 7 şi 6 repere ale micului sanctuar rotund ar putea imortaliza, suplimentar, o serie de schimbări extrem de importante care au avut (se pare) loc la nivelul subsistemului planetelor telurice interne în timpuri foarte vechi, dar reţinute de locuitorii Terrei. O structură internă inedită a acestui subsistem abia de curând intuită (Ţicleanu M. şi alţii, 2016, Albena) pleca de la un număr iniţial de 8 planete ale acestui subsistem care a fost apoi decimat prin captarea unora dintre planetele sale de către planetele gigant (Jupiter şi Saturn). De la 8 planete iniţiale s-a ajuns la 7 şi apoi la 6 planete. Planetele pierdute au devenit sateliţi ai planetelor gigant Jupiter şi Saturn. Structura iniţială a acestui subsistem pare să fi fost următoarea, în ordine de la Soare spre centura de asteroizi: Luna, Mercur, Venus, Terra, Ganymede, Marte, Titan şi Callisto. Micul sanctuar rotund pare a reda schimbările care au dus la trecerea de la 8 planete iniţiale la 6 planete, situaţie anterioară momentului captării Lunii de către Pământ. Cele de mai sus sunt pare-se susţinute şi de încercările de a stabili pe Terra o unitate de timp care să reflecte această structură astrală care nu s-a dovedit a fi permanentă. De aici săptămâna lungă a vechilor lituanieni (9 zile în care era evident inclus şi Soarele), dar şi ”săptămâna” de 8 zile utilizată de etrusci şi preluată până târziu de romani. La acestea se adaugă şi realitatatea ”suveicii” astrale a săptămânii de 7 zile, extrem de sugestivă din acest punct de vedere. Suveica astrală a zilelor săptămânii. Săptămâna astrală de 7 zile are o particularitate care demonstrează cunoştinţele astronomice deosebite ale celor din străvechime. In primul rând numele astrale ale zilelor săptămânii (luni, marţi, miercuri, joi, vineri şi sâmbătă) ar putea trăda realitatea astrală anterioară captării Lunii de către Pământ, respectiv perioada de timp în care Luna avea poziţia de planetă a Sistemului Solar şi avea orbita situată între Soare şi planeta Mercur. Că s-ar putea să fie aşa o demonstrează ceea ce putem numi ”suveica săptămânii” respectiv ordinea efectivă a numirii zilelor săptămânii astrale. Astfel după legarea primei zile a săptămânii de 7 zile de prima planetă a subsistemului planetelor telurice interne (Luna) urma prima planetă de dincolo de Terra (respectiv Marte). Se revenea apoi la a doua planetă de după Soare (Mercur), iar apoi urma a doua planetă aflată dincolo de Terra (Jupiter). In continuare urma a treia planetă de la Soare (Venus) şi apoi a treia planetă de dincolo de Pământ, respectiv Saturn. Această ordine demonstrează clar cunoştinţe astronomice foarte bune, respectiv cunoaşterea poziţiei planetelor telurice interne faţă de Soare la un moment dat al evoluţiei astrale a acestui subsistem planetar şi evident a poziţiei planetei noastre (Terra) în cadrul acestui subsistem. Ordinea cosmică care a inspirat ”suveica” săptămânii astrale de 7 zile a fost evident următoarea: Luna, Mercur, Venus, Terra (Pământ), Marte, Jupiter şi Saturn. Deoarece săptămâna astrală se constituia într-o unitate de timp definită pe Terra şi de către locuitorii acesteia, Pământului nu i se închina evident nici o zi, dar planeta noastră este prezentă totuşi prin faptul că în raport cu poziţia sa astrală au fost numite zilele acestui interval sacru de timp, dar nu în mod simplist ci printr-o ”împletitură” spaţio-temporală pe care am numit-o ”suveica săptămânii” (astrale, de 7 zile).

CONCLUZII

În cadrul complexului (astral) de la Grădiştea de Munte aşa numitele sanctuare circulare, mare şi mic, reprezintă de fapt calendare de piatră reale alcătuite din repere fixe cu diferite semnificaţii temporale. Funcţionarea acestora se baza pe deplasarea manuală, periodică, a unor markere (repere) mobile după reguli strict prestabilite de la un reper fix la altul astfel încât se putea şti, în orice moment, orice dată de natură calendaristică dorită (zi din an, zi din lună şi lună a anului, ziua săptămânii, etc). Calendarul avea în vedere cu certitudine anul de 365,25 zile, împărţit în 12 luni a cîte 30 de zile compuse din 6 intervale a câte 5 zile, la care se adăuga la finele anului un interval de încă 5 zile, dar era sigur marcată şi săptămâna de 7 zile. Pe partea internă a cercului exterior al marelui sanctuar se marca ziua curentă a săptămânii, incluzând şi ziua de duminică, iar pe partea externă a acestui cerc exterior lespezile corespundeau unui număr de 104 săptămâni, respectiv unei perioade de 2 ani (52 de săptămâni x 2). Pe cercul intermediar al marelui sanctuar se marca, pe partea externă, trecerea anilor, iar pe partea internă alt marker contoriza trecerea unor intervale de câte 5 zile care se grupau apoi în 12 luni a câte 30 de zile cărora li se adăugau încă 5 zile la finele fiecărui an. Micul sanctuar rotund funcţiona prin mutarea unui marker o dată la 4 zile în dreptul fiecăruia dintre cele 8 repere aflate între lespezi şi mutarea zilnică în dreptul reperelor din grupurile de 6 şi 7. Se realiza astfel suma de 365 de zile prin adunarea 256 (32 x 8) + 6 + 96 (32 x 3) + 7. Odată la 4 ani markerul era mutat de două ori la rând în dreptul reperelor fixe ale grupului de 7 stâlpi, iar grupul de 6 repere era evitat cu totul, ajungându-se astfel la un an de corectare a calendarului, de 366 de zile. Este evident că părerile emise la timpul său de Hadrian Daicoviciu conform cărora anul dacic era de doar 360 de zile erau complet eronate, iar respingerea ideii că dacii ar fi cunoscut şi inclus în calendarul lor săptămâna de 7 zile a fost de asemenea cu totul nejustificată. Marcarea unor perioade de 100 de ani se făcea cu ajutorul unui marker ce parcurgea de două ori reperele cercului intermediar, la exterior, pe varianta 17 + 17 + 16 (= 50), dar exista şi un control suplimentar prin suma 68 (tot cercul intermediar) + 21 (reperele părţii vestice a absidei) + 11 (reperele nordice ale părţii de vest a absidei) (= 100). Pe partea internă a absidei vestice se notau sutele de ani care marcau cele 21 de secole ale unei zodii siderale (de 2.160 ani), iar un alt reper se muta mai apoi pe cele 30 de lespezi ale părţii interne ale cercului dublu exterior, în două rânduri consecutive, pentru a se marca şi cei 60 care mai lipseau. Pe partea estică a absidei se marcau la exterior lunile anului cu cele 13 repere (12 luni plus corecţia de 5 zile), iar la interior erau marcate trimestrele cu un marker ce se muta după fiecare săptămână de 7 zile, după formula 13 x 7 = 91.
Calendarele aveau un punct de origine, iar deplasarea markerelor se făcea în sensul de deplasare al acelor de ceasornic. Marele sanctuar avea ca punct de origine limita dintre lespezile exterioare care se află pe traseul liniei perpendiculare pe axa pragurilor, iar la micul sanctuar originea era legată de lespedea care separa grupul de 7 repere de grupul de 8 repere care urma în sensul de mişcare al acelor de ceasornic. Din toate cele prezentate mai sus rezultă că funcţionarea calendarelor dacice era asigurată de o prezenţă umană calificată permanentă şi de o supraveghere continuă a activităţii celor care erau însărcinaţi cu mutarea periodică a markerelor. Schema de funcţionare a ”calendarelor vii” de la Grădiştea de Munte era bine cunoscută celor ce supravegheau buna funcţionare a acestora şi este de presupus că întregul complex ce includea calendarele era intens locuit, mai ales în perioadele mai dificile din timpul iernii în care platoul cu reperele fixe ale calendarelor trebuia să nu fie acoperit de zăpadă.

Bibliografie

Bobancu Ş., Samoilă C., Poenaru E. (1980) – Calendarul de la Sarmizegetusa. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
Bucurescu A. (2013) – Calendarele de la Sarmizegetusa Regia. Epochtimes Romania.
Daicoviciu H. (1968) – Dacii. Editura pentru literatură, cap. Ştiinţa la dacii lui Burebista şi Decebal, Bucureşti.
Glodariu I. (1983) – Arhitectura dacilor: civilă şi militară (sec. II î.e.n. – I e.n.). Editura Dacia.
Pamfile Tudor (2014) – Mitologia poporului român. Ed. Vestala
Poenaru E., Samoilă C., Bobancu Ş. (1977) – Calendarul de la Sarmizegetusa. Magazin istoric nr. 123 – 124.
Stănescu Fl. (1996) – Un posibil cadran solar de tip discus in planitia la Sarmizegetusa Regia – Romania. Acta Musei Napocensis (AMN), vol. 33.
Ţicleanu M., Nicolescu R., Ţicleanu Al. (2016) – The posible future of the internal telluric planets and of trans-Neptunian dwarf planets: satellites of the large planets. Conference proceedings, International Multidisciplinary Scientific Geoconference SGEM, vol. III, 679-686, Albena, Bulgaria.
Ţicleanu M., Ţicleanu Al., Nicolescu R. (2016) – Semnificaţiile astrale ale sanctuarelor dacice de la Grădiştea de Munte. Buzău, Congresul civilizaţiei traco-geto-dacice (prezentare orală). .
Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2012) – Calendarul dacic din ansamblul de sanctuare de la Sarmizegetusa Regia. Basarabia literară.
Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2013) – Calendarul geto-dacic (Consideraţii asupra ansamblului de sanctuare de la Sarmizegetusa). Ed. Artes, Univ. de arte G. Enescu, Iaşi. Vârtosu S., Munteanu Anişoara (2013) – Calendarul geto-dacic. Ed. Aldus, Braşov.
http://florinlaiu.com/calendarul-si-...ice/28.11.2016
Dicţionar de istorie veche a României (1976) – Calendarul la daci, p. 122 (Hadrian Daicoviciu). Ed. ştiinţifică şi enciclopedică.

"Text republicat după CHARTA DACICA - Studii și comunicări prezentate la Congresul de cultură și civilizație daco-romană - Buzău, iulie 2017, Volumul I, p. 315 - 330"