Atestări documentare și arheologice ale comunei Risipți-Prof Univ Dr Ştefan Mititelu

[zamfir_catalin]

Atestări documentare și arheologice ale comunei Risipiți (acum Unirea, jud. Dolj)


Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu

[admin]

Atestări documentare și arheologice ale comunei Risipiți (acum Unirea, jud. Dolj)


Prof. Univ. Dr. Ștefan Mititelu

Localizare, nominalizare
Risipiţi (numit Unirea din 1968) este o comună mare în judeţul Dolj, aşezată pe şoseaua Băileşti (la sud)-Pleniţa (la nord), la sudul intersecţiei cu şoseaua Cetate-Craiova. Are ca vecini comunele Cetate (situată pe malul Dunării, la 13 km) şi Gemeni (la 5 km) la apus, Pleniţa la nord (la 8 km), Caraula (la 6 km) şi Rudari (acum Isvoarele, la 8 km) la est şi Dobridor la sud (la 4 km). Râul Balasan (pârâul cristalin, în limba cumană [7]) izvorăşte din nordul comunei şi o străbate spre sud, pe o vale numită Valea Mătăsaru (Cilieni), către oraşul Băileşti. Dar puţini risipiceni ştiu aceste nume. Risipiţi este situat în câmpia Dunării, la 13 km de Cetate. De jur-împrejur moşia satului era jalonată de numeroase măguri, dintre care unele se mai păstrează şi astăzi. În interiorul moşiei satului se află Măgura Spartă, Măgura Turcului şi Măgura Fetii[5]. Între extremitatea sudică şi cea nordică este o distanţă de cca. 3,5 km, iar între extremitatea estică şi cea vestică este o distanţă de cca. 10 km, aşa că satul are o suprafaţă dreptunghiulară cu laturile menţionate şi cu aria de 35 km pătraţi. Este situat în partea de vest a judeţului Dolj, având hotar comun cu comuna Gemeni din judeţul Mehedinţi.

Unirea are cooordonatele geografice " 32'944 0 N, " 41'1023 0 E .
De când există localitatea Risipiţi?
Primele menţionări documentare.
Risipiţi este menţionat din 1385 având o vechime de cel puţin 633 de ani în 2018 Despre existenţa satului Risipiţi găsim primele referinţe indirecte în monografia oraşului Pleniţa[6] scrisă de Acad.(membru coresp.) C. S. Nicolăescu-Plopşor în anul 1926. Vorbind despre Risipiţi, C.S. Nicolăescu-Plopşor. îl numeşte “moş Risipiţi” pentru vechimea sa, comparată cu aceea a satelor care înconjoară Pleniţa. Nicolăescu-Plopşor scrie despre satul Pleniţa, că hrisoavele nu-l pomenesc decât începând cu Dan I Vodă (1385-1386). Nicolăescu-Plopşor prezintă documentul lui Ştefan Racoviţă Vv. [6] (Doc.14) prin care acesta, la 1765 dă plenicenilor, pe baza unui hrisov al lui Gavrilă Moghilă [Movilă (1618-1620)] Vv. moşia Horodelul de Sus sau Pleniţa, împărţită în 14 curele “luându-şi fieşcarele cu ceata lui stânjenii care i s’au cuvenit, fiind în tot hotarul aceste cinci părţi, adică cinci moşi mari şi venindu-i la fiecare moş mare (de lângă Pleniţa) până la capu moşiei despre Râsipiţi, stânjeni 216 i la mijloc stânjeni 300 şi la capu moşiei despre moşiea Piatra Buzească stânjeni 277, iar ei între dânşii s’au aşezat şi ş’au împărţit stânjenii moşului lor fieşcarele cu ceata lui arătând căruia câţi stânjeni s’au venit la fieşcare trăsură anume” [documentul începe cu înşiruirea numelor celor 14 neamuri şi continuă cu suprafaţa primită de fiecare, în ordinea amintită; de exemplu: Ion al lui Neagoe i brat ego i verii lor nepoţii Cincului (primesc de la marginea Pleniţa până) la capul moşiei despre Râsipiţi stânjeni 54 i la mijloc stânjeni 75 şi la capul moşiei despre Piatra Buzească stânjeni 69 etc.[6]].
Aceasta este prima atestare documentară a numelui Risipiţi văzută de Moghilă Vv la 1618 -20 în hrisovul lui Dan I Vv, scris posibil în 1385-86. Deci Ştefan Racoviţă Vv în documentul său în 1765 dă plenicenilor pământurile specificate de la marginea Pleniţei până la capul moşiei despre Râsipiţi, pe baza unui hrisov al lui Gavrilă Movilă(1618-1620), pământuri câştigate de strămoşii lor pentru dreapta lor slujbă faţă de Dan I Vv (1385-86), aşa cum a văzut Gavrilă Movilă (în hrisovul lui Dan I, care ulterior s-a distrus) .
Deci Risipiţul exista la 1385-86, pe vremea lui Dan I Vv. Dan I, având o domnie prea scurtă, de doi ani, este posibil ca el doar să fi semnat hrisovul plenicenilor, iar acesta să fi fost întocmit în timp suficient de înaintaşul său, Radu al II-lea Vv, care a avut o domnie mai lungă (1375-1385). Ca şi Pleniţa, este posibil ca satul Risipiţi să existe cu mult înainte de anul 1385, având o vechime consemnată de un document, de cel puţin 633 (=2018-1385) de ani. Deci în 2018 localitatea Risipiţi, numele Risipiţi (alias Unirea Dolj acum), are o vechime de peste 633 de ani, consemnată documentar.
Documentul lui Dan I V nu specifică serviciile aduse de pleniceni domnitorului, dar sunt uşor de dedus. După retragerea romanilor peste Dunăre, numeroşi migratori, goţi, gepizi, huni (vezi sat Hunia), slavi, pecenegii, cumanii şi alţi invadatori asiatici au trecut în sudul Dunării pe la Calafat, numit şi Pasul Cumanilor. Castrele Traiane fiind aproape, plenicenii păstrau o moştenire militară încă din vremea romanilor (C. S. Nicolăescu-Plopşor precizează că romanii împământeniţi, din zona Pleniţei, n-au plecat peste Dunăre cu armata şi administraţia, au rămas pe loc) şi permanent, au format grupuri ţărăneşti înarmate, de apărare, care sigur au dat numeroase riposte trupelor migratoare jefuitoare (goţi, gepizi, huni, slavi, pecenegi, cumani etc.) care se abăteau de la drumul de migraţie. Pentru aceste fapte plenicenii au fost răsplătiţi de Dan I V. Credem că plenicenii şi-au adus contribuţia şi la lupta pe care a dat-o, puţin mai târziu, Mircea cel Bătrân contra turcilor, între Pleniţa şi Orodel. Posibil ca şi risipicenii să fi procedat la fel.

A doua atestare documentară (după încă 130 ani =1515-1385) se face în anul 1515 într-un document dat de Neagoe Basarab, cum afirmă consilierul superior Lăpădat Aurel în introducerea volumului “1058 Arh. Nat. Serv. Jud. Dolj”, Arhivele Statului Craiova, document pe care noi nu l-am găsit. Atunci satul era format din cinci cătune “răspândite“: Coţobâţ (Silişte), Filipeşti (Buduroi), Pâşpog (Pâşpău) fiind trei mai mari dintre ele, apoi amintesc unul, Conace.

A treia atestare (după 230 ani =1615-1385, Doc.1), dar directă, a existenţei satului Risipiţi, Cartea lui Ianache, mare ban al Craiovei, dată mănăstirii Jitianu (situată la sud de Craiova) la 21 noiembrie 1615 pentru ca aceasta să stăpânească trei “rumâni ce s-au vândut de bună voia lor” acestei mănăstiri, anume Sâmedru, Lupu şi Pătru. Vânzarea celor trei se făcuse pe timpul primei domnii a lui Mihnea Vodă Turcitul (1577-1785). Cei trei rumâni erau revendicaţi de Sema (Sima =Anca) Buzescu stolniceasa (văduva lui Radu Buzescu, armaş, stolnic) “ca fiind fugiţi din satul ei Răsăpiţi”, dar mult timp după 1595, an în care a fost dat “legământul lui Mihai” Viteazul. Stolniceasa a pierdut procesul, iar cei trei fugari din Risipiţi au rămas la mănăstire, cum certifică Cartea lui Ianache.

Documentele satului. Lupta risipicenilor cu Fraţii Buzeşti împotriva şerbizării satului
De la apariţia sa şi până în timpul lui Radu Mihnea (1611-1616 ), peste 200 de ani, Risipiţi a fost un sat de moşneni, de oameni liberi. Dar Buzeştii revin cu un divan de 24 de martori mincinoşi în faţa lui Mihnea Vv şi păstrează în şerbie satul Risipiţi până vine domn Alexandru Iliaş(1616-1618). În continuare, timp de încă 200 de ani şi până la reforma lui Cuza în 1864 (şi mai încă până în 1930-32), viaţa consătenilor noştri a fost una de luptă surdă, lungă, continuă şi nedreaptă cu cei care le-au vrut pământurile, pentru a redeveni liberi (moşneni). Credinţa în dreapta judecată şi tenacitatea deosebită i-au condus în faţa judecăţii băniei şi divanului domnesc (3) de peste patru ori, în procese cu cei care le voiau moşia şi pe care, de cele mai multe ori le-au câştigat, păstrându-şi libertatea.
Primul proces, de la care avem dovezi scrise (Doc.2), a fost cel din 1617, când Alexandru Iliaş Vv (domn în Ţara Românească în 1616-1618) întăreşte celor 14 delegaţi risipiceni (Pătru şi Măneaţă, Pătru şi Mănilă şi Ciortan şi Potrăg, popa Albu şi alţii cu fraţii lor) veniţi din nou în faţa divanului, stăpânirea peste tot satul cu tot hotarul, venitul şi via.
Bucuria moşnenilor risipiceni, după dreptatea făcută de Alexandru Iliaş V n-a durat decât până în vremea lui Gavril Movilă (1618-1620). Cu o perfidie diabolică Sima Stolniceasa, îl orientează şi îl sprijină pe jupân Ianache Catargiu, ginerele lui Radu Buzescu răposatul să intre în posesia moşiei Risipiţi ca fiind moştenitor al Buzeştilor. Astfel banul Ianache Catargiu i-a rumânit pe risipiceni şi le-a luat cărţile lor de judecată, ei nemaiavând cu ce să pârască [4], preluat şi de [6] (pag.15).
Dar în timpul lui Alexandru Coconul V (1623-1627), Doc.3 din 20 dec.1927 menţionează că “megiaşii din Risipiţi se vând rumâni cu toate părţile lor de moşie lui Dumitru Căpitanul din Filiaşi”, pentru a scăpa de presiunea Buzeştilor.
După zece ani, mai toţi de asuprire, risipicenii vin din nou la judecată în faţa divanului domnesc a lui Alexandru Iliaş Vv (1627-1629), revenit în a doua domnie, care cunoştea bine uneltirile Buzeştilor din prima sa domnie şi de astă dată dă din nou dreptate moşnenilor risi-piceni în frunte cu aceeaşi 14 fruntaşi şi cu acelaşi hotar, prin hrisovul datat 2 aprilie 1628 (Doc.4) în care prezintă situaţia satului Risipiţi şi a moşiei sale din vechime până la judecata cu fraţii Buzeşti din acea zi solicitată de risipiceni în felul următor: “Risipiţu a fost o bătrână şi dreaptă moştenire încă mai de nainte vreme din zilele altor bătrâni domni şi tot au stăpânit moştenitorii acest sat şi moşie cu bună pace până în zilele (lui Radu) Mihnei Voevod (1611-1616); apoi ...atunci în zilele Mihnei Voevod s’au sculat Buzeştii cu pâră…“ asupra acestui sat de “l-au rumânit şi i-a luat moşia cu sila…”. Risipicenii vin în faţa divanului domnesc, compus din 12 boieri (judecători), se “plâng de strâmbătate” şi Radu Mihnea Vv le dă dreptate. Hrisovul dat acum la 2 aprilie 1628 a fost scris pe piele de ciută (căprioară) şi vreme de peste 300 de ani a constituit actul de referinţă în judecăţile ce vor urma. Ultima dată, o copie a lui a fost în posesia locuitorului Ion M. Şt. Găman (Ioniţă Tup) care a depus-o la Arhivele Statului.
După deptatea făcută de Alexandru Iliaş în 1628, vin greutăţi de tot felul peste umerii moşnenilor risipiceni care îi determină să-şi vândă ce aveau mai de preţ, pământul şi animalele. În acest sens există un Hrisov din 13 martie 1635, emis de Matei Basarab (Doc.5), care atestă că un număr de 33 de moşneni în frunte cu Nan şi Curicea îşi vând părţile lor de pământ şi câte o iapă sau două şi o vacă lui pitar Dumitru Filişanul.
Doc. 6 este un rezumat al Doc. 5, apărut în CDTR.AS, vol. IV.
(Doc.7-30 dec. 1643 - menţionează că Risipiţul avea hotare cu Pleniţa şi Caraula).
(Doc. 8-28 oct. 1644 -se referă la Pleniţa, specificând că are la hotare, între alţii, Risipiţi şi Fântâna Pîşpăului). Observaţie. Din acest document vedem că Orodelul de Sus (Pleniţa) şi Orodelul de Jos care din vremuri imemoriale au format o comunitate, la 28 oct. 1644 după multă gâlceavă, au venit în faţa Divanului Domnesc la Târgovişte şi s-au despărţit administrativ şi s-au separat prin hotar , continuând în viaţă cu numele Pleniţa, respectiv Orodel.
Doc.9 este varianta Doc. 2, aflată în Arhivele Olteniei [3].
Doc.10 ( În continuare cităm după Lupu[3]). Vânzarea (menţionată în Doc. 5) fusese făcută încă din timpul lui Alexandru Iliaş Vodă dar nu cuprindea întreaga moşie a risipicenilor aşa cum va pretinde mai târziu fiul Filişanului, un anume Mihai Filişanul. Judecata, ca de obicei, se face de către domnul de atunci ConstantinBasarab Brâncoveanu, aflat pe unul din domeniile sale (Cerneţi-Mehedinţi) în 1697 (Doc. 10). De această dată domnul constată că o parte din moşne-nii din Risipiţi în frunte cu Preda Roşul, Manea Roşul, Lupul, popa Barbul şi mulţi alţii nu şi-au vândut pământurile, făcând dovadă cu cărţile lor de proprietate “vechi şi sparte” de la Alexandru-Vodă şi Matei-Vodă Basarab cât şi zapisul lui Dumitru Filişteanul prin care se recunoştea că o mare parte din moşneni nu-şi vânduseră ocinele. Suntem în anul 1697 şi moşnenii risipiceni mai câştigă o luptă cu hulpavii boieri pentru păstrarea ocinilor strămoşeşti.
Doc.11. Apoi în perioada 1688-1714 moşia risipicenilor este râvnită de Cantacuzini care, printr-un Hrisov nedatat (Doc. 11) al lui Constantin Brâncoveanu, devin stăpânii vremelnici ai părţii de moşie care fusese în stăpânirea lui Socol Clucerul Cornăţeanul. Acesta a dat-o ca zestre fiicei sale Marula care s-a căsătorit cu pitarul Mihail Brătăşanu. Marula a vândut-o lui Drosu, armaş în vremea Ducăi Vodă (1673-1678). Murind Drosul şi neavând urmaşi, Constantin Brâncoveanu dă moşia, printr-un Hrisov, stolnicului Constantin Cantacuzino.
Doc.12 Se referă la două traduceri, ale Doc.4 dat de Alexandru Iliaş V făcute în anii 1781 şi 1902, între care apar deosebiri.
Doc.13. Risipicenii, altădată moşneni, acum rumâni, îşi mai schimbă odată stăpânul la 1711 pentru că Maria, fiica răposatului Iordache Cantacuzino, dăruieşte partea ei de moşie “ce se chiamă Răsipiţi ot sud Mehedinţi” mânăstirii Dintr-un Lemn (judeţul Vâlcea), pentru ca să se pomenească maică-sa Maria.

Oltenia sub austrieci (1718-1738). Vremea haiducilor În perioada 1718-1739 Oltenia şi satul Risipiţi cunosc stăpânirea austriacă.(Atunci Frederich Schwantz în 1723 întocmeşte harta Olteniei pe care figurează satul nostru cu numele Resipits, ca o localitate importantă). Provincia olteană reacţionează dur la încercările de consolidare (militărească!) a stăpânirii austriece. Situaţia se mai calmează prin revenirea Olteniei la Ţara Românească. Timp de o sută de ani Oltenia este greu guvernată. Apăruse haiducia, o formă socială protestatară, care ridică moralul păturii sărace a populaţiei. Haiducul Iancu Jianu este celebru în toată Ţara Românească. Haiducul Miu[10], tot oltean, face drumuri prin păduri, de la Bucureşti la insula Ada Kaleh. Trece şi prin Risipiţi (Pâşpău ?) unde este găzduit de hangiţa Tiţa (Sevastiţa). Luându-i urma, potera este gata să-l captureze. Dar Tiţa devine eroina satului şi-l face scăpat pe Miu pe o fereastră în spatele hanului, unde acesta repede se face nevăzut în pădurea deasă de stejari, fagi, tei şi multe tufişuri. Turcii, ca răzbunare pentru pagubele pricinuite de către Miu, o răpesc pe sora sa Voica (din Romanaţi) şi o duc la Stambul. Românii i-au închinat o baladă, Voica, pe care o cânta minunat cismarul Lilă a lui Pârvuţă, alias Haralambie Popescu, mormăind-o pe sub mustaţa sa stufoasă, sub care permanent pufăia o ţigară. Anii trec, satul şi Oltenia cunosc teroarea jafurilor akingiilor (turcilor) lui Pazvantoglu (uneori Pazvanoglu) din Vidin. Odată, pentru a potoli aceste jafuri, Iancu Jianu şi haiducii săi fac o incursiune de pedepsire a akingiilor, chiar în cuibul lor, la Vidin. Urmările războaielor ruso-turce apar şi în Oltenia. Ele sunt urmate de ciume ori de variolă.

Sumar din istoria satului. Ciumele din 1738 şi 1813-14. Reforma lui Cuza Vodă Ciuma lui Mavrocordat Vodă a fost distrugătoare pentru Risipiţi. Numai în Bucureşti au murit peste 30.000 de oameni. Din cătunele Risipiţului au supravieţuit 5-6 familii (Filip, Piscanu, Lupu, Găman, Turturică) Populaţia rămasă după ciumă, pentru a se ajuta şi a rezista au mutat vatra satului concentrat, centralizat în zona unde fiinţează azi, din 1738 şi unde au construit biserica, primăria veche şi şcoala veche, care încă există. În continuare populaţia satului a cescut şi prin venirea de noi locuitori: cu nume de Grecu, Mavrodin (greci). Purcaru, Ungureanu, Ciobanu, Munteanu (ardeleni veniţi prin transhumanţă), Turcu, Daha (turci), Negreţ (Dobridor), Bulgaru, Bârţă, Buşoi (bulgari), Sârbu (sârbi), din satele regiunii (Carauleanu, Moţăţăianu, Sălcuceanu, Sălcianu etc). În 1813-14 a avut loc o altă ciumă distrugătoare pentru Risipiţi, Ciuma lui Caragea Vodă. Prin 1836 jumătate din pământul satului ajunge în stăpânirea lui Călin Curcă, care mai deţinea moşii la Pleniţa şi Poiana.Este explicabil, căci după ciuma lui Caragea rămăseseră pământuri fără stăpâni. Călin Curcă a fost ucis de haiducul “Ion ăl Mare din Pisc”. Pământul lui Curcă a fost moştenit de cele trei fete ale sale care îl vor înstrăina după cum urmează: o fată dăruieşte partea ei Mănăstirii Dintr-un-Lemn din Vâlcea, alta mănăstirii Călui şi partea celei de a treia ajunge la un anume Izvoranu, care o vinde lui Marin Morărescu, care mai avea pământ în Caraula.Pământul de la cele două mănăstiri revine satului, conform reformei lui CuzaVodă. Cumpărarea de către Morărescu tergivergează din cauza opoziţiei sătenilor care vor să o cumpere ei. In 1861 satul a fost organizat ca comună şi primul primar a fost numit Marin Găman. În intervalul 19641970 Morărescu mută procesul la Iaşi pentru cumpărarea părţii lui de moşie. La proces Morărescu şi-a adus doi avocaţi. Primarul Dumitrescu l-a trimis să pledeze în proces pe Mitran Mititelu, om de cca. 45 de ani, în putere şi deştept. A spus că după ciumă (a lui Caragea) satul s-a refăcut, populaţia lui a crescut mult şi doreşte să recupereze partea de moşie pierdută în trecut ce o pretinde Morărescu. Completul de judecată a dat câştig de cauză lui Mitran.. Se pare că urmaşii lui Morărescu au făcut recurs (reforma lui Cuza nu a închis acest conflict) şi abia prin anii 1930 Risipiţul a recuperat definitiv acest pământ de pe moşia sa În anul 1884 învăţătorul Matache Turturică este trimis la Bucureşti într-un proces de hotar cu Dobridorul. S-a trasat un nou hotar pe lângă marginile de sud ale fostelor cătune Buduroi şi Sălişte distruse de ciumă, ce aparţinuseră satului, Risipiţul pierzând o tarla de pământ de-a lungul întregului său hotar cu Dobridorul. Risipicenii s-au opus înstrăinării acestui pământ şi între cele două sate a a avut loc o ceartă, unde s-a tras un foc de armă care a omorât un risipicean. Cred că conflictul a avut loc după 1881 când s-a trasat noul hotar. Amintirea a rămas vie în neamul meu căci strămoşul meu, fost primar al satului 3 ani împreună cu Pâtpea, a pierdut în “plaiul Moţăţeiului” cca. 100 de pogoane de pământ.

Origininile satului. Urme topografice În zorii istoriei sale, comuna era compusă din patru cătune: unul pe valea Coţobâţului (Sălişte, cum îl numesc cei 4 autori Lupu în monografia lor pentru Risipiţi ([5], 2011), altul la Buduroi (Filipeşti), altul Pâşpău, pe altă vale, la ieşirea în nord-est prin mahalaua Cranta, spre Caraula. Autorii Lupu [5] afirmă existenţa unui al 4-lea cătun Conace, la nord de şoseaua Craiova-Cetate, în continuarea drumului Ţapelanilor, până la Ulmii Ciocoiului, pe la fântâna Roşului. De aceea comunitatea s-a numit Risipiţi, gospodăriile lui eru foarte risipite, cătunele componente se aflau la distanţe apreciabile între ele, fiecare cu biserica lui.

Atestări arheologice ale satului Risipiţi. Pâşpăul bimilenar !?
1) Când ieşi din Risipiţi spre Dobridor pe şosea, imediat în dreapta, după casa lui Oaie, se înalţă un deal mai înalt. În vârful lui, la Observator, tatăl meu mi-a spus că demult, când era copil, a fost dezgropată, din întâmplare desigur, o ulcică de pământ (ceramică) plină cu “bani de aramă”, cam prin 1922-24. “A fost dusă la Craiova” mi-a spus el.
2) În 15.09.2015 am trecut pe la Biblioteca comunei Unirea. Doamna bibliotecară Marinela Constantin mi-a relatat următoarea întâmplare petrecută în anii ’50(1950) în sat: ”Bunicul meu Petre Turcin (a decedat la 99 ani), împreună cu un cumnat de-al dânsului şi cu copiii lui(2) din neamul Olteanu, săpând şi adâncind puţin pivniţa casei, au scos la iveală “o oală (de ceramică) cu două toarte înalte plină cu bani de aramă“-îl citez pe bunicul. Din nefericire, neştiindu-le valoarea, bunicul nu era prea interesat de amforă şi de conţinutul ei. Cumnatul său Olteanu s-a angajat că merge el cu amfora la Craiova, unde ştie el, pentru identificare”. Dar de atunci nimeni nu a mai aflat nimic despre această amforă.

Observaţie. Gospodăria lui Petre Turcin se află în marginea de vest a fostului cătun Pâşpău. Amfora găsită în gospodăria lui avea o formă preromană (tracă, greacă). Asta ar însemna că satul Pâşpău ar putea avea o vechime de peste două mii de ani, confirmată prin tezaure, aşa cum au satele vecine Pleniţa, Dobridor, Cetate, Caraula şi altele în vecinătate precum Verbiţa, Moţăţei !?

Sarcini pentru risipiceni (unirişti - locuitorii comunei Unirea)
1) Pentru completarea setului de documente ale comunei, trebuie găsite în arhive:
a) documentul lui Neagoe Basarab din anul 1515 care menţionează satul Risipiţi.
b) documentul din 1616 al lui Radu Mihnea prin care, sub presiunea Buzeştilor, şerbizează satul Risipiţi.
2) Pentru stabilirea corectă a vechimii satului trebuie căutat la Muzeul de Istorie a Olteniei dacă în anii 192224 şi 1950 au fost înregistrate cele două amfore de ceramică, pline cu bani de aramă, cum ne-au povestit părinţii noştri şi despre care am scris mai sus.

DOCUMENTE DESPRE RISIPIŢI

Prescurtări : DRH.BTR  Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească CDTR  Catalogul Documentelor Ţării Româneşti

I. Documente aflate în biblioteci din Bucureşti la Arhivele Statului , la Facultatea de Istorie şi la Academia Română
Doc.1. Hrisovul lui Ianache mare ban al Craiovei din 1615 nov 21, despre 3 fugari din Răsăpiţi, în CDTR.AS, vol.II (1601-1620), nr.716, pag. 365-366.
Doc. 2. Hrisovul lui Alexandru Iliaş Voievod din 1617 mai 6, Tîrgovişte,de întărire a stăpânirii satului Răsipiţi peste tot satul, în CDTR.AS, vol. II (1601-1620), nr. 815, pag. 414.
Doc. 3. Megieşii din Risipiţi se vând rumâni din 1627 dec. 20, în CDTR.AS, vol. III (1621-1632), nr. 739.
Doc. 4. Hrisovul lui Alexandru Iliaş Voievod din 1628 aprilie 2, Bucureşti : întăreşte satul Risipiţi moşnenilor satului, în DRH.BTR, vol. XXII(1628-1629), nr.50, pag.99-102.
Doc.5. Hrisovul lui Matei Basarab Voievod din 1635 martie 13, Bucureşti, atestă că 33 de moşneni din Risipiţi vând .pământ lui Dumitru Filişanul, în DRH.BTR, Vol. XXV (1635 - ?), nr. 34, pag. 41-44.
Doc. 6. Hrisovul lui Matei Basarab Voievod din 1633 mart. 1, Bucureşti, rezumat al Doc. 5, în CDTR.AS, vol. IV (1633-1639), nr.482.
Doc. 7. Hrisov al satului Caraula din 1643, dec. 30, îşi precizează hotarele, între care şi hotarul cu Risipiţi, în CDTR.AS, vol. V(1640-1644), pag.498-499, nr.1181.
Doc. 8. Hrisov al lui Matei Basarab Voievod, din 1644. oct. 28, Tîrgovişte, consemnează separarea satelor Pleniţa (până atunci Orodelul de Sus) şi Orodel (până atunci Orodelul de Jos), în CDTR.AS, vol. V (16401644), nr. 1471, pag. 613-614).

II. Documente aflate în Arhivele Olteniei (după [3])
Doc. 9 este varianta Doc.2 aflată în Arhivele Olteniei.
Doc. 10. Constantin Brâncoveanu Vv constată că în vânzarea menţionată în Doc.5 mare parte din risipiceni nu-şi vânduseră ocinele .
Doc.11. Constantin Brâncoveanu Vv. dă părţi din moşia Risipiţului stolnicului Constantin Cantacuzino şi fiilor lui.
Doc.12. Două traduceri ale Doc.4 făcute în anii 1781 şi 1902 .
Doc.13. Maria fata răposatului mare spătar Iordache Cantacuzino dăruieşte partea ei de moşie “ce se chiamă Răsipiţii de câmp ot sud Mehedinţi” Mânăstirii Dintr-un lemn pentru pomenirea maicăsii.

III. Alte documente Doc.14. Hrisovul lui Ştefan Constantin Racoviţă Vodă dat plenicenilor la 1765, în [6]. Hrisovul lui Radu Mihnea Voevod (1620-1623) citat în [6] (pag.15).

Referinţe

1. Dumitru Iacob, Monografia comunei Risipiţi, 1943, Arhivele Statului, Bucureşti.
2. Caietul-cronică al lui Matache Turturică, 1746-1833 (cirilic indiscifrabil),1833-1896, (cu completări până în 1962, Risipiţi).
3. Irina Lupu, C. Lupu, R. Lupu, I. Lupu De la Risipiţi la Unirea. Arc peste timp, ALMA- Craiova, 2011.
4. Ştefan Mititelu, Istoria comunei Risipiţi (acum Unirea)-Dolj, Proiect, Bucureşti, 2015.
5. Ion Negreţ, Dobridor, Dolj, Wikipedia Internet.
6. C.S. Nicolăescu-Plopşor, Pleniţa de de mult, Craiova , Bibl. Academiei Rom., 1926.
7. Documente despre Risipiţi-Dolj, aflate în Arhivele din Bucureşti şi Craiova.
8. Hrisovul lui Ştefan Mihai Racoviţă dat plenicenilor la 1765, în [6].
9. C.S. Nicolăescu-Plopşor, “O statistică a populaţiei judeţului Mehedinţi la 1838”, Bucureşti, 1924.
10.C.S. Nicolăescu-Plopşor, Povestiri olteneşti, Ediţia ?
11. C. Alessandrescu, Geografia judeţului Doljiu, Editura Librăriei Lasar, Craiova,1881.
12. Augustin Deac, Istoria Adevărului Istoric, vol.I, II, Editura Tentant, Giurgiu, 2001.
13. Marele Dicţionar Geografic al României, vol.V, 1902, pag. 232.
14. Enciclopedia României, vol.II, Judeţele României Mari, 1937.
15. Quator, Judeţul Dolj şi Oraşul Craiova, Biblioteca Roua, Craiova, 1896.