Articole despre Sf. Nicolae - NIL DOROBANTU

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

21 ore ·
„Materialismul precar nu poate satisface sufletul, ci nouă dați-ni-L înapoi pe Hristos. Ne judecați voi, măgarilor, că nu știm să cântăm noi, privighetorile? Și vă smintiți voi, viermilor, că noi, fluturii, zburăm? Dar tot viermi suntem și noi, însă nu mai roadem în răni și în cadavre puroiate, ci ne odihnim, pe flori, sorbind nectarul euharistic și ambrozia din corolă. Spuneti deci voi, care sunteți astăzi atât de căzuți? Nu vă este dor de Dumnezeul Cel tare? Plânge Hristos, deasupra noastră, curățind aerul cel spurcat de voi. O, pământule, pământule, nu îți este dor de ceruri? O, creatură nemernică, nu îți este dor de Cel ce te-a creat? Nouă ni se frânge inima de dorul Odorului Hristos adorat, Îl culegem din toate cuvintele, Îi adulmecăm parfumul în cosmos, ne târâm prin lanțuri și prin temnițe. Și prigoniți, în catacombe, așteptăm mântuirea Dumnezeului celui viu. Îl culegem dintre flori și dintre spini, dintre nori și astre, din cer nou și pământ nou, din potire și din șapte Sfinte Taine, și cu toate acestea ne rugăm: „Dă-ne, Doamne, să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale!”. În ceruri, în eshatologie, este adevărata trăire și realitate, pe când aici este umbră și vis nemernic trecător, deșert. Hristos ne conduce și, dacă Îl pierdem o clipă, ajungem să plângem ca orfanii după mamă, de aceea El ne-a promis de veacuri că nu ne va lăsa orfani. Cum puteți voi răbda să nu vă împărtășiți cu anii, când Hristos vă strigă zilnic pe toți, în timp ce tot cerul arată, cu mâinile, elementele euharistice și potirul? De ce le-ar arăta, dacă nu pentru a le vedea toți și a se împărtăși? Cât de precisă și științifică și exactă este Euharistia în cadrul prezentului istoric, la liturghia zilnică! O, cât de zăbavnici și nepricepuți cu inima și ce mici suntem! Ai milă, Doamne, de noi și nu ne lăsa orfani! De aceea liturghisim zilnic, dezlegăm și împărtășim, predicăm cu timp și fără timp, pentru unirea cu Hristos în trupul Său mistic”.

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

21 ore ·







„M-am stabilit în părțile de răsărit, așteptând Răsăritul cel de sus. Pe drum, spre predica cea mare, eram prigonit, încât și câinii fugeau de mine, ca de Simeon cel nebun. Iar eu eram nebun pentru Hristos. Că cine s-ar fi încumetat, în crugul iernii, să pornească, cu toată Biserica în spinare, spre a-L predica și apăra pe Hristos? În șuri, în păduri, în grajduri, prin beciuri, în pivnițe, în fân și în cetină, în noroi și pe gheață, pe acoperișuri și pe ulițele cetății, noaptea și ziua, predicam pe Hristos. Celebram Sfânta Liturghie zilnică și împărtășeam pe toți cei ce se spovedeau prin pocăința tâlharului. În toate predicile, prin răpiri, revelații și inspirații, Hristos îmi vorbea de pocăința tâlharului, care este primită azi mai mult ca oricând. De aceea se dă dezlegarea tâlharului și împărtășirea chiar de pe Cruce, amestecată cu sudoare, cu lacrimi și cu noroi, între călăi, tâlhari, farisei și caiale. Se lasă astăzi Hristos slujit în catacombe, în temnițe, între zăbrele, în crăpăturile pământului. Cuvintele tâlharului: „Pomenește-mă și pe mine, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”, au răspuns direct de la Domnul: „Adevărat, îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine in Rai”. De aceea ele au ajuns așa de prețioase astăzi, cu adevărat sunt cheia ușilor Raiului. Noi, tâlharii cei de pe urmă, care ne zbatem cu Hristos pe Cruce, credem în El, iar voi, ucenicii Lui, vă lepădați din nou. Petru din nou s-a lepădat; Iuda din nou a vândut; Natanael din nou întreabă dacă din Nazaret poate să iasă ceva bun; Toma vrea să pună iar mâna în coastă; iar ceilalți au fugit de frică. În Casa Sa au rămas falși ucenici, simoniaci și nicolaiți.
Pe Acest Hristos lepădat de toți, Îl apărăm; pe Acest torturat Îl iubim; pe Acest Străin Îl purtăm la sânul nostru; pe Acest Răstignit Îl dăm la toți spre împărtășit; pogorându-L de pe Sfânta Cruce, scoțându-I piroanele și cuiele; Îl punem în giulgiu nou, în inimile noastre împilate, ca să învie printre strejarii simțurilor, la miezul nopții păcatului; pe Acest pironit, între făcătorii de rele, noi Îl predicăm ca Cel mai bun; Îl recunoaștem nevinovat pe Cel acuzat și înjurat de toti; Îl numim Dumnezeu și Stăpân pe Cel alungat de stăpânirile lumii acesteia deșarte; ne rugăm Aceluia, Care Se roagă la ușa inimii noastre: „Iată Eu stau la ușă și bat... Nu aveți ceva de mâncare?... Mi-e sete!”; Îl rugăm să ne primească, în împărăția Sa, pe Cel ce astăzi nu este primit în nici o împărăție. Iată de ce ne punem viața în joc pentru Hristos, pentru că știm precis că El este Dumnezeu. Îl auzim vorbind, Îl simțim, Îl gustăm, Îl iubim cu frenezie. Amin! Vino, Doamne, Iisuse! Dacă toți cu care am pornit în predica cea mare m-au trădat, ca Filet, Imeneu, Dimas și Alexandru căldărarul, pe Pavel, totusi am pornit cu fruntea sus spre școală, cazarmă, instituții, în predica vie. Consider că am fost singur și nu mai numesc pe trădători. Hristos îmi revela la cine să merg, să liturghisesc. Zece Cuvinte cerești am avut, dintre care unul către ighemonii atei, pentru care am fost judecat cu asprime. S-a împlinit Cuvântul ceresc că de Stalin nu se va mai auzi nimic. Și, într-adevăr, a pierit pomenirea lui cu sunet. Făceam Sfânta Liturghie zilnic. La predică vedeam lumină sau întuneric, porumbel sau păcat, iubire sau ură, la fiecare creștin. De aceea nu terminam cuvântul propovăduitor, până nu pierea satan din toți. Cuvântul fugărea pe diavol, că era Cuvânt ceresc în trezvie, în picioare, cu început și sfârșit bine determinat. Se transformau toți sub ochii mei. Îi mărturiseam apoi individual, îi dezlegam, le făceam exorcismele și blestemele contra diavolului, Sfântul Maslu, îi stropeam cu aghiasmă. Nu rămânea nici unul cu diavoli sau cu întuneric, toți se cuminecau.
Când eram prigonit din cele trei Biserici audiene (com. Hangu, jud. Neamț), slujeam în mijlocul bungetului pădurii și codrilor seculari, cu Biserica Vlahernei în spinare. Sub fulgi de zăpadă, pe cetina rece, pe gheață, pe lemne, sub brazi gigantici și ridicam osanale spre cerurile ce le vedeam deschise. E azi o troiță, la Pârâul Trăznetului, pe muntele Muncel, unde venea lume din cincizeci de sate, de la miez de noapte până la miez de zi. Veneau fiarele codrilor, uitând firea lor crudă, ascultând Cuvântul ceresc. Azi nu mai sunt oameni, doar animalele necuvântătoare îmi ascultă cuvântul vorbit de Dumnezeu, viu și lucrător. Că voi, oamenii, ați pus mâinile pe mine și m-ați dat în judecată spre moarte. Nu aveți milă sau iubire. Cel puțin fiarele ne ucid ca să ne mănânce, dar voi ucideți și chinuiți fără milă pe sfinți. Iar pe Hristos Îl răstigniți a doua oară, fără să vă gândiți la Judecată, dar Hristos e în veci biruitor. Predica convertea suflete și ridica ca Iona în Ninive, că, pe locurile unde am fost primit, nu va veni potopul. Satele nu se vor scufunda toate sub apă. Însă locurile, unde nu am avut loc să îmi plec capul, Buhalnița și Hangu, vor zăcea sub apă. Se vor scufunda, de nu se vor pocăi. Stiliștii vechi calendariști, iuliani, s-au întors la Ortodoxie, ca și toti sectanții. Ateii și învățații au crezut în Hristos, păcătoșii s-au pocăit, doi orbi au văzut, două moarte au înviat, epileptici, slăbănogi, muți, ciungi, surzi s-au tămăduit și cuvântul lui Hristos lucra cu putere. Din casă în casă, în fiecare noapte, sfințeam toate familiile creștine. Oamenii ziceau că le-a venit Vladimireștii în casă. Hristos îmi indica pe cine să chem la slujbă în taina miezonopticii. Oamenii din case erau vestiți din așternut, ca păstorii Betleemului, să vină la liturghia cea mai prigonită pentru pocăința tâlharului. Mi-a descoperit Domnul cum trebuia lucrat cu Biserica în spinare, de la casă la casă, condus de îngeri. Veneau năimiți și răi, vânzători și păcătoși etc, dar se converteau și se pocăiau, lăsau fumatul, înjurăturile, beția, curvia, furtul. Le dădeam Sfinte în săculețe de hârtie, că Hristos vrea să stea îmbrăcat în sac pentru noi. În fiecare casă se încingeau cuptoarele și se făceau prescuri, cât roata plugului, pentru Euharistie. Vinul curgea gârlă. Se cuminecau atât de mulți, încât consumam câte o damingeană la fiecare slujbă, căci chema Hristos tot satul când se termina catehizarea. În altă cetate, din nou începea predica și dezlegarea. Apoi, odată cu seara, dispăream din ochii lor. Cu Biserica în spinare, mergeam condus de îngerii lui Hristos la altă casă, pe altă uliță, până se termina tot satul cu casele credincioase Domnului. Apoi făceam o slujbă generală în munte, în codru, în holde, în grădini, în imaș, unde îmi indica Hristos.
Oamenii erau vrednici de primit pe Hristos în ieslea lor. Dacă era prigoană pe o parte a satului, fugeam în altă parte. Dacă era persecuție prea grea, mă ascundeam câteva zile la un creștin de nădejde și mă odihneam puțin. Dar și acolo chema Hristos pe vecini, pe neamurile lor, dornici de predică spre mântuire. Astupam geamurile și liturghiseam în taină pentru aceștia. Dacă mă vindea cineva, Hristos îmi dădea de veste și fugeam în pustie, mă ascundeam în vreo șură, în grajd, în poduri, în iesle, în moară. Treceau ighemonii pe lângă mine și nu mă vedeau. Îi stropeam de sub acoperiș cu aghiasmă și credeau că îi plouă în plin gerul iernii. Când terminam satele, îi chemam pe un munte, la o adunare generală a altor sate, vestită mai din vreme cu câteva zile, așteptându-i pe toți pe muntele indicat. Acolo veneau ighemonii, tâlharii, năimiții, ateii, înarmați după mine, ca să mă prindă. Însă le era frică de o revoluție și nu îndrăzneau să mă lege. Nu aveam decât crucea în mână, pe Hristos în gură și în minte, în inimă și în suflete, rugându-ne pentru dușmani, ca Sfântul Arhidiacon Ștefan. Slujba ținea șaisprezece-douăzeci și patru de ore, cum s-a consemnat statistic și în tribunal. În tot acest timp, nu au putut să îmi facă nimic, veneau mii de creștini la slujbă în aer liber. Plângeau și codrii și păgânii la predică și Cuvânt ceresc. Ighemonii s-au îmbrăcat femeiește, s-au machiat, însă, pe dedesubt, erau înarmați până în dinți. La un moment dat nu m-am mai dus la slujbă, i-am lăsat pe creștini și pe ighemoni să stea față în față, ca oștile pe câmpul de luptă. Erau oameni, dar ce mentalități diferite?! Unii erau sortiti Raiului, alții iadului celui veșnic; unii mucenici și sfinți, alții cainiți și antihriști. Creștinii i-au cunoscut pe atei si pe ighemoni și le-au dat pe față vicleșugurile. Dar ce folos? Că venise vremea ca toți să mă părăsească în mijlocul lucrării”.
Nil Dorobanțu- Scrieri 1

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

30 noiembrie la 18:07 ·

„Extrem de comunicativ, vioi, vorbăreț, se arăta plin de milă față de nenorocirile celor săraci, umili, batjocoriți de oameni și de clerul decadent. Se arăta nesimțitor la priveliștile ispititoare, ca un „buștean printre bușteni”, deși a fost și este acuzat și azi că trăia cu femei, ucenice pe care le-a călugărit în taină, ori monahii date afară din monahism cu decretul 410/ 1959. Dar nu era primul părinte duhovnicesc ce a avut multe ucenice în preajma sa. În viața duhovnicului familiei țariste Romanov, episcopul Teofan al Poltavei, se povestește că acesta, mergând la mănăstirea Valaam, a văzut multe femei tinere în jurul ieroschimonahului Alexie. Deodată, episcopului i-a trecut prin cap gândul: „Ah, la ce se înconjoară ieroschimonahul Alexie cu femeile astea și toate-s tinere... Pot să iasă sminteli...”. Dar n-a apucat bine să gândească asta, că bătrânul, de pe partea cealaltă, a zis cu glas puternic, aproape strigând: „Și după Hristos umblau!”. Părintele Nil, acuzat că are multe ucenice, scria: „Petru a căzut prin lepădarea de Hristos și s-a sculat prin teofania și vedenia spusă și asertată de mironosițe și de Magdalena. Dar, în loc să alerge la viață, aleargă la mormânt; în loc să se plece în fața lui Dumnezeu, se pleacă în fața giulgiurilor; în loc să meargă înainte, s-a întors înapoi; și, în loc să creadă și să se bucure, s-a mirat. Și atunci, ca totdeauna, femeile Îl văd și-I predică Învierea. De șapte ori e îndurerat Hristos, de aceea trebuie șapte Veronici să-I șteargă lacrimile, sudoarea și sângele. Iată taina <<nebuniei pentru Hristos>> și a <<beției sfinte>> pentru Sfântul Duh”. Condus teofanic de Dumnezeu, a atins trepte de iluminare greu de imaginat în timpurile noastre: a fost răpit, ca Avacum și ca Filip, și mutat în altă parte, scurtând din drum spre ceruri; în urma slujbelor și a rugăciunilor sale, stiliștii vechi, calendariști iuliani, reformații, catolicii s-au întors la Ortodoxie, ca și toți sectanții; ateii și învățații au crezut în Hristos; păcătoșii s-au pocăit; doi orbi au văzut, epileptici, slăbănogi, muți, ciungi, surzi, s-au tămăduit; cuvântul lui Hristos lucra cu putere; la Liturghiile sale, în prigoană, prin păduri, veneau fiarele sălbatice și stăteau cu botul pe labe, ascultând slujba în tăcere (la Tarnița a scos o așchie din laba unui urs, care apoi i-a adus un fagure cu miere drept mulțumireși stătea lângă schit îmblânzit); era văzut la rugăciune în lumină și înălțat de la pământ; avea darul dispariției și apariției instantanee (mulți se trezeau în casă cu el cu ușile încuiate). De multe ori, în urma minunilor sale și a cuvântului mustrător, era întrebat: „Cine ești tu?”. Răspundea tuturor: „Ce vă pasă vouă, figurilor de lut și de țărână, de-oi fi eu sau altul? De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă codrului de ea!”.

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

30 noiembrie la 18:03 ·

Viziunea părintelui Nil despre lume și creștinătate se păstra în Duhul lui Hristos și al Sfinților Părinți, dar la modul neconvențional, neformal. De aceea încercările sale de a comunica, cu cei mai cunoscuți dintre monahi, s-a lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei. Cu ierarhii vremii nu a încercat vreun dialog, i-a condamnat și s-a revoltat, atât în sine cât și în scris, împotriva lor. Marii teologi și duhovnici ai epocii- și au fost câțiva- nu l-au înțeles. Era revoltat că viața în mănăstiri și parohii e controlată de partid și de securitate, fie prin rețele de informatori, fie prin împuterniciții „incultelor”, dar cel mai greu de acceptat era că acest control se exercita prin ierarhia bisericească, care avea grijă să salveze instituția, dar nu să Îl afirme pe Hristos, negat de ateismul militant. Critica faptul că s-a cedat autenticitatea creștină în fața ateismului și că acest convenționalism seculariza creștinismul, îl făcea dubios și nesincer. Anunța pe toți că trebuie să se pregătească pentru o vreme apocaliptică, pentru intrarea sufletelor în catacombe. Arăta că abdicarea de la lupta mântuitoare duce inevitabil la o mulțumire în viața prihănită și că o Biserică a temnițelor și a catacombelor, Biserica Vlahernei Învierii nestabile- cum o numea el- dar pură, e mai lucrătoare decât una strălucitoare, dar convențională. Citându-l pe marele teolog Teodor M. Popescu, profesorul său, zicea: „Compromisul este într-adevăr mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propa¬ganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică în toa¬tă acţiunea antireligioasă a comunismului; este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insi¬nuarea antihristului deghizat în sanctuarul Domnului. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o biserică roşie, aşa numita <<Biserică vie>> şi <<înnoitoare>>, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul apostat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!”.
Conflictul se încheia, inevitabil, prin alungarea, desigur oficială, în alt schit, în altă mănăstire, unde neobositul propovăduitor o lua de la capăt, dar cu rezultate uriașe, iar povara, înălțată cu atâta trudă, rămânea definitiv acolo sus, foarte sus, iar el, în altă parte, muta un alt munte și o altă povară. Nu și-a putut exercita vocația în spiritualitatea asigurată a unei mănăstiri, fiind alungat și hăituit permanent, ci a ales să plece cu Biserica în spinare, într-o trântă corp la corp cu lumea și cu diavolul. Implantat în realitatea lumii, care prezintă bunul rău și răul bun, acolo unde veghează „stăpânitorul lumii acesteia”, ca să permanentizeze falsitatea, a dat buzna în casa celui tare ca să-i jefuiască lucrurile. Singura posibilitate era intrarea în lume cu masca nebuniei, a iresponsabilității sociale, pentru a dezvălui ochilor omenești adevărata realitate.

[admin]

Zamisnicu Dumitru28 noiembrie la 14:54
ADEVĂRAT, IMPRESIONANT, DUREROS...:
„Pe când alții se zbat în lanțuri și obezi, criminalii și tiranii primesc onoruri, chiar de la ucenicii lui Hristos. Ai cui slujitori sunteți voi? Ai lui Hristos sau ai ateilor? Pentru cei din temnițe n-a vărsat nimeni o lacrimă, dar ați plâns după ighemonii lor. De câte ori s-a împărtășit sau a lucrat pentru Hristos ighemonul împietrit? Ați ținut necrolog și epitaf de laudă omiletică, celui ce a desființat predica și omiletica creștină. Ați cântat veșnica pomenire celui ce nu credea în viața veșnică. Ați spus că e fără prihană cel care a prihănit pe Hristos și pe sfinții Lui. Ați pomenit cu duhurile drepților pe cel care a făcut atâta strâmbătate Bisericii Ortodoxe. Dacă unii dezlegau poporul de păcate, le-ați găsit repede vină, iar pe Grozavul, ce a prohibit și a legat pe cei ce dezlegau, îl ridicați în slavă? Pe cel care a crezut cu toată ființa lui în zeul acestui veac ateu, îl așezați în corturile drepților? Că la chivotul sublim nu slujiți cu atâta sublim festiv și prestanță, umilință și lacrimi ca la moartea ateilor. O, cum vă închinați creaturii, în loc să lăudați pe Creator! O, cum dați curaj și celorlalți ighemoni de a prigoni mai departe pe sfinți! A făcut oare Sfântul Apostol Pavel asemenea necrolog lui Nero? Și la cei zece împărați păgâni, care au prigonit trei sute de ani creștinismul, cine le-a dat o asemenea cinste? Ce melodramă, parodie și comedie hilariantă a fost și această nebănuită înscenare! Dacă vreunul dintre voi aveți teofanii, întrebați-L pe Hristos dacă a fost la înmormântare cu voi. E prima slujbă de înmormântare pe care ați făcut-o gratuit. Să dea Bunul Dumnezeu să le faceți și oilor lui Hristos tot în dar, precum în dar ați luat [...]." (IEROSCHIMONAH NIL DOROBANŢU, MUSTRÂND PE CONLITURGISIERII CARE AU SLUJIT LA MOARTEA LUI PETRU GROZA)

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

5 ore ·

În lucrarea „Canoane”, Părintele Nil
arată că sfintele canoane nu se pot adapta după interesele politice materialist dialectice, diabolice, în litera care omoară și sprânjește anarhic, căci intră în flagrantă bizară contradicție cu dogma și porunca dumnezeiască: „Cei ce se trufesc azi cu sfintele canoane, cu legea sau constituții noi, nu sunt decât demagogi, furi, farisei și orbi. Că iată noi facem o incursiune realistă și sinceră printre sfintele canoane și vedem prea logic că toate îi contrazic pe ei, că doar nu sunt armele lor, ci ale Sfântului Duh și ale Sfinților Părinți. Cum să ascultăm de stăpânirea atee și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, când ateii anarhic distrug chiar stăpânirea divină și sunt contra Împăratului Hristos? Simoniacii nici nu se mai deranjează să ridice adunări separate sau altare (χωρίς συναγάγει και θυσιαστήριονέφερον πήξει ), că le iau de-a gata pe cele ortodoxe, iar pe noi ne fugăresc din toate schiturile și mănăstirile fără milă. Ei, ca și Novațian, ridică „profanum altare et adultera cathedram et sacrilega sacrificiu” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Epistola ad Stephanum), și recrutează în felul lor creștini, care trec de partea apostaziei și ateismului. Produc schismă și ruptură în Sfânta Biserică, în detrimentul Sfintei Biserici. Clericii apostați condamnă fără milă cu pedepse stricte vindicative pe sfinți. Fără să mai luăm în vreo considerare deci altceva, noi procedăm la analiza sfintelor canoane spre ridicare, nu spre dărâmare. Canoanele nu pot să mai contrazică dogmele, dacă sunt luate în autenticitate și adevăr. Iubirea și libertatea trebuie să fie principiul în sfintele canoane și în darea epitimiilor, nu capriciul personal sau indulgența pentru patimile și slăbiciunile oamenilor, precum abuzează apostații. În fiecare lucru, noi avem țintă pe Hristos. Și orice facem, în numele lui Hristos lucrăm. Însă apostații, chiar și lucrurile și sfintele canoane le pun în slujba ateismului, ca mijloace superioare divine, pentru scopuri mârșave lutoase. Ba încă și sfintele dogme sunt terfelite în mocirla intereselor politice josnice. Vai, celor ce îndrăznesc să pună pe Hristos și valoarea axiologiei sacre în slujba materialismului murdar! Ca rabinii, ei au făcut din interpretarea canoanelor un fel de Talmud demonic. Pentru că aplică sfintele canoane contra dogmelor, ca și prescripțiile și datinile bătrânilor contra Decalogului, a Torei și a legilor divino-umane. Cum se poate ca, folosindu-te de cuvânt, să lupți contra Cuvântului? Cum se poate ca, și cu Dumnezeu, să condamni din nou pe Hristos și pe sfinți? Cine are dreptul să aplice legea, constituția, dogma, canonul și pedeapsa? E dreptul pumnului, oare? Lupul va acuza mereu pe miel că-i tulbură apa, chiar dacă e mai la vale, iar mielul tot spre junghiere merge, cu motiv sau fără. Dar până când va fi o așa nedreptate, când Hristos, Mielul Împărat, ni Se dă tuturor în dar, spre hrană și spre băutură vie, eternă? De ce nu vedeți Duhul Care dă viață, ci numai litera care ucide? Cercetați bine canoanele Sfinților Părinți ecumenici și nu le adaptați ateilor, fariseilor și ighemonilor profanatori, că nu puteți invoca și aplica sfințenia între prihană și în trivial sau chiar în ateism. Deci, dacă pentru a-i condamna pe sfinți, ați uzat de atâtea tâlcuiri, canoane, pravile, învățături omenești etc, ba chiar <<înalte rațiuni de stat>>, cu atât mai vârtos, pentru a sfinți, a consacra, a binecuvânta, a lucra în via lui Hristos, va trebui să întrebuințăm și să aplicăm cele mai sublime dogme, taine, canoane și cuvinte. Noi, pentru viitorul Sinod Ecumenic, ne pregătim, scriind și admonestându-vă mereu, poate vă veți întoarce la Hristos (74, 75, 28, 82 Apostolice). Cum să vă pomenim pe voi, apostaților, la slujbele prigonite, când sunteți puși de atei și luptători de Dumnezeu și de sfinți? Dacă voi ați făcut pogorământ și iconomie, chiar în chestiuni dogmatice, spre a folosi Biserica pe alte căi, mai ales în aceste vremuri de prigoană, de ce nu faceți tot astfel și cu împărtășirea și dezlegarea creștinilor? (7 II Ecumenic; 4, 47 Apostolice; 95 VI Ecumenic; 8 I Ecumenic; 5, 57, 75, 77, 78, 102 Cartagina). Dacă facem Biserici prin casele mirenilor, apoi cu a cărui sinod aprobare, când voi ați făcut din Casa Tatălui peșteră de tâlhari și din soboare, sinoade tâlhărești? Sinodul vostru apostat ar aproba să ne vadă pe toți în temnițe și morți, pe Hristos întemnițat în chivote reci, mănăstirile și altarele dărâmate, clerul bun ucis și prigonit. Iată de ce Hristos vrea să stea în saci și să Îl lăudăm prin catacombe, cu icoane, cărți, vase și antimise prigonite”.
Eroarea stiliștilor iuliani, Părintele Nil o arată în lucrarea „Stil”: „Trebuie să progresăm și în calendarul care a rămas în urmă și de la Iulian, să trecem și în ceruri. Să trecem de la fusele orare la calea Patimilor lui Hristos, la ceasurile împărătești, ca în Vinerea Sfintei Patimi. Iar de aici la Sfânta Duminică a Sfintei Învieri, când transcedem de pe Cruce și din Mormânt în ceruri, în înviere, înălțare etc. În timp ce pe voi vă desparte un calendar, adică vremea timpul, spațiul, înșelăciunea lumii și a luminii trecătoare pieritoare, noi ne pregătim pentru infinit, lumina sfintei slavei veșnice, nu pentru materie neconsacrată. Doar așteptăm cer nou și pământ nou, că toate cele vechi rele și cele din urmă au trecut și trebuie să tindem spre cele dinainte, iar ținta e Hristos. Ateii Îl neagă pe Hristos tocmai din cauza voastră, a stiliștilor iuliani vechi, ca reacționari. Propriu-zis, problema calendarului se reduce la cunoașterea ștințifică a mișcării pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui, a lunii în jurul pământului, folosirea împărțirii timpului, an, lună, zi, pe baza științei astronomiei. Deci nu-i vorba de teologie, dogmă, taină etc. Și totuși voi ați călcat Sfânta Taină a Botezului și a celorlalte taine, pe care le repetați. Hristos vă răspunde: <<Mi-e silă de praznicele și sărbătorile voastre amestecate cu fărădelegea! Milă voiesc nu jertfă!>>. Ca dovadă, că e eronat calendarul vechi iulian, stilist, este faptul că înadins a fost lăsat așa, spre discreditare, incompatibilitate etc, precum au interes ateii. Cunoașterea timpului și a spațiului nu contează față de știința despre veșnicie și infinit, adică despre Hristos. Este permis să cunoaștem timpul festiv liturgic, euharistic, teofanic tainic, sărbătoresc, dar acesta ne transcende, din imanentul vremelnic limitat, în eshatologie, veșnic infinit, prin Hristos, încât anul calendaristic se umple de plinătatea Infinitului veșnic, că nu mai încape. Hristos dă valoarea, El e lumina, orientarea, calendarul, sărbătoarea noastră: „O, Paștele cele mari, Hristoase!”.

1 distribuire

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

1 decembrie la 14:17 ·

„Materialismul precar nu poate satisface sufletul, ci nouă dați-ni-L înapoi pe Hristos. Ne judecați voi, măgarilor, că nu știm să cântăm noi, privighetorile? Și vă smintiți voi, viermilor, că noi, fluturii, zburăm? Dar tot viermi suntem și noi, însă nu mai roadem în răni și în cadavre puroiate, ci ne odihnim, pe flori, sorbind nectarul euharistic și ambrozia din corolă. Spuneti deci voi, care sunteți astăzi atât de căzuți? Nu vă este dor de Dumnezeul Cel tare? Plânge Hristos, deasupra noastră, curățind aerul cel spurcat de voi. O, pământule, pământule, nu îți este dor de ceruri? O, creatură nemernică, nu îți este dor de Cel ce te-a creat? Nouă ni se frânge inima de dorul Odorului Hristos adorat, Îl culegem din toate cuvintele, Îi adulmecăm parfumul în cosmos, ne târâm prin lanțuri și prin temnițe. Și prigoniți, în catacombe, așteptăm mântuirea Dumnezeului celui viu. Îl culegem dintre flori și dintre spini, dintre nori și astre, din cer nou și pământ nou, din potire și din șapte Sfinte Taine, și cu toate acestea ne rugăm: „Dă-ne, Doamne, să ne împărtășim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăției Tale!”. În ceruri, în eshatologie, este adevărata trăire și realitate, pe când aici este umbră și vis nemernic trecător, deșert. Hristos ne conduce și, dacă Îl pierdem o clipă, ajungem să plângem ca orfanii după mamă, de aceea El ne-a promis de veacuri că nu ne va lăsa orfani. Cum puteți voi răbda să nu vă împărtășiți cu anii, când Hristos vă strigă zilnic pe toți, în timp ce tot cerul arată, cu mâinile, elementele euharistice și potirul? De ce le-ar arăta, dacă nu pentru a le vedea toți și a se împărtăși? Cât de precisă și științifică și exactă este Euharistia în cadrul prezentului istoric, la liturghia zilnică! O, cât de zăbavnici și nepricepuți cu inima și ce mici suntem! Ai milă, Doamne, de noi și nu ne lăsa orfani! De aceea liturghisim zilnic, dezlegăm și împărtășim, predicăm cu timp și fără timp, pentru unirea cu Hristos în trupul Său mistic”.

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

7 ore ·

„Astăzi s-a luat harul de pe pământ, că e lumea spurcată. În temnițe e crimă și ateism, nu poate fi stare mistică. Mistica și adevărul se află în Sfânta Scriptură, în ea nu e răutate sau minciună. Mistica cea mai mare este în rănile lui Hristos, în Înviere și în teofaniile divine. Ne este foarte greu să înțelegem, martirajul și experimentul mistic, fără practica ascetică. De aceea oamenii neagă pe Hristos și viețile sfinților. Hristos lucrează direct, aduce har și armonie, Se descoperă astăzi mai mult ca oricând, căci, ca și atunci, la Întrupare, nu e nici așteptat, nici iubit, nici crezut de nimeni. De aceea turma mică, doi-trei adunați în numele lui Hristos, lucrează cu putere. E zvonul Răsăritului divin. Vine Hristos, se simte. Se cutremură inimile noastre nesimțite. Hristos ne dă legea și harul în inimi de carne, nu pe table de piatră. Lucrează direct în miezul nopții nopții cosmice haotice, aduce har și armonie. Învie, Doamne, pogoară-Te în inimile noastre! Simțim durerea și ispita din plin! Hristos ne duce în brațe, ca pe oaia cea pierdută, ne învie ca pe Lazăr a patra zi din morți. Astăzi nu mai este vorba de extaz lung și de contemplații, rare semne și minuni, ci de vedenii la fiecare pas. E nevoie de conducere directă divină, că noi nu putem să ne mai întâlnim cu Hristos pe calea ascezei înspre mistică. Nici măcar ca Pavel nu avem pregătirea științifico-religioasă, ci suntem cu totul în mâna lui Hristos, Care lucrează prin noi ca prin niște instrumente. Mistica, lui Petru gângavul și a orfanei Veronicăi etc, își are explicația numai în mila lui Hristos și a Maicii Sale. Cu totul predați lui Hristos, în prigoană, vom putea și noi să-L vedem.
Ajuns în casa preotului cuvios, am început Sfânta Liturghie în foișorul de sus, unde fuseseră crime și oameni sinuciși de vremuri. Hristos alegea locul slujbei totdeauna, prin teofanie. Acolo mi s-a revelat sminteala tuturor ucenicilor, păcatele, vânzările, eshatologia etc. Proorociile să nu le defăimați, ce este bun țineți. E vremea vremii profeților și a revelației. Mai este puțină vreme, cinci-cincizeci ani, sfârșitul bate la ușă. Nu vă mai faceți atâtea rânduri de haine, case, nu mai adunați averi, lepădati pecețile satanei, țineți curățenie, postiți, privegheați, tânguiți-vă, că vine mânia lui Dumnezeu peste voi. Și într-adevăr, peste aceste sate se prăvălesc zăgazurile mâniei lui Hristos, ca peste Sodoma și Gomora, înmormântându-le sub marea moartă a apelor pedepsei divine. Controlul mistic e vădit în casa parohilor, în biserici, în timpul Sfintei Liturghii, în timpul Sfântului Maslu și a ierurgiilor, cu Sfânta Cruce, cu exorcismele contra demonilor, cu predica, cu Sfânta Scriptură și Sfânta Traditie, cu toată Biserica în spinare. Nu se putea introduce vreo eroare sau vreo înșelare, decât prin om. Prin revelație mi s-a descoperit eroarea patriarhilor de sub latura irodianilor saduchei. Paturile lor sunt spurcate prin fiara desfrânării. Fiindcă sunt și cu lumea și cu Hristos, asta înseamnă răsdesfrânare. Mucenicia tuturor iubitorilor de Dumnezeu în cetatea albă a mărturisirii, prin zdrobirea oaselor, pieptului, membrelor, prin chinuri. Dar scurtă este viața aceasta și va veni mântuirea și izbăvirea grabnică. Ce contează o suferință pentru puțină vreme, față de slava ce va să vie? Misiunea predicii celei mari este sublimă. Am văzut cum lumea însetată priveghea nopți întregi și stătea cu capul gol sub fulgii de zăpadă, în genunchi, în apă, în ger groaznic, pentru a se mărturisi și a gusta să vadă ce dulce este Dumnezeu. Simplitatea mistică a lumii creștine de la țară te copleșește. Ea nu poate fi înșelată atât de ușor de secte, de profeți mincinoși sau de atei, ci numai cei pervertiți, cointeresați sau răuvoitori, necredincioși apostați și înșelați, lupi îmbrăcați în piei de oaie. Toate sectele din Ardeal și din alte sute de sate s-au întors în sânul Ortodoxiei, prin revelația și predica vie în saci și în prigoană. Oficialitatea clericală și laică se dovedeste apostată și nu va putea întoarce pe nimeni la Hristos, doar cei simpli și credincioși sunt ascultați. Ca dovadă, iată că Veronica și Ioan adună mii de oameni pentru Hristos, dar saducheii atei adună și ei pentru lut și pentru putere. Pe mine nu mă văzuseră mulți, dar se încredeau și se pocăiau, înainte de a ajunge în satul, casa sau viața lor”.
Părintele Nil Dorobanțu- Scrieri 1

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

7 ore ·

„O, ce taine înfricoșate! Minciuna merge pe drumul larg, iar Hristos pe calea cea strâmtă și cu chinuri, pe calvar, în iesle și pe Cruce. Nu este primit în temnițele ighemonilor, nici în spitale, cazărmi, școli sau instituții, nici în catacombe, nici în crăpăturile pământului. Sub motivul muncii, alți faraoni atei scormonesc și răscolesc pământul, spurcă totul în cele patru puncte cardinale. Nu are loc nici în minele adânci, nici în rachetele înalte, căci câinii și fiarele apocaliptice se lăfăiesc, sugând toată vlaga și materia din Terra cea văduvită. La 1 ianuarie 1956, în Buhalnița, am început, la miezul noptii revelionului, Sfânta Liturghie, predica, mărturisirea și împărtășirea. Brigadierul Amariei Ion, cu familia sa, a pus salonul cel mare la dispoziția tuturor creștinilor și chiar a sectelor, care au dat năvală să se pocăiască cu lacrima tâlharului. Pe trei trei uși intra și ieșea lumea, dar venea mereu alta. În ziua de 2 ianuarie am ținut potirul plin șaisprezece ore. Creștinii au postit până s-a înserat, au plâns și s-au pocăit. Stiliștii iuliani s-au întors, iar pe acela, ce a rămas înțepenit, Vasile, l-am îmbăiat cu aghiasmă multă, l-am dezlegat, l-am uns cu ulei sfințit de la Sfântul Maslu. Cu sila l-am îngenuncheat și i-am pus în cap epitrahilul. El avea epistola apocrifă a patriarhului Ieremia, pe care mi-a cerut să o citesc norodului. Însă am tâlcuit-o ortodox și toți stiliștii iuliani s-au întors în sânul Ortodoxiei. Fiind martor al acuzării la proces, plângând, m-a apărat și a afirmat că a găsit mângâiere în Ortodoxia creștină, că s-a convertit în urma predicii mele.
Toată Scriptura le-am răsfoit-o în fața lor și am tâlcuit-o. Le-am explicat muncitorilor cum pot munci și în acelasi timp să postească. Le-am spus să mănânce pește decât carne, dar Hristos, prin semn, m-a oprit și mi-a spus că nu este îngăduit. Vor veni vremuri când vor linge și țărâna. În acești ani ai durerilor trebuie pocăință. De altfel voi vedea și eu experimental acest model de înfrânare. Hristos mă avertizase de închisoare în teofanie, dar eu o doream cu frenezie și nu am vrut să sfârșesc slujba și să fug înainte de a veni ighemonii. Mi-era milă de creștinii pierduți, ca de oile care nu au păstor. Mi-am pus sufletul pentru ei și chiar viața mi-am pus-o în joc. Preotul satului era în vilegiatură la Bucuresti. Preoteasa, învățătoare, a cerut să o primesc. S-a convertit. I-am explicat cum să pună pe Hristos în școală, în icoană, rugă, cruci, predică, în mod tainic, ca și în alte părți. Hristos a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți…”, iar ei în curăția lor vor veni singuri. Au venit, la ultima slujbă, copiii, plângând: „Părinte, noi vrem pe Doamne, că ni L-au luat din clasă și nu stim unde L-au pus!”. O, cum aș fi vrut să-L duc pe Hristos în școală, în cazărmi, în toate temnițele! Eram gata de martiraj. Trebuia să predic ighemonilor și mai marilor zilei, de care depindea toate ale țării prigonite. Aveam toată Biserica cu mine și Sfinte Taine cam cât aveau toate mănăstirile și bisericile din România. Iată că Hristos și toată Biserica au mers singuri, pe spinarea măgarului care eram eu. Au intrat la Balaam, Balac, Egipt, Ierusalim; au mers la cei ce nu vor să știe de Dumnezeu, adevăr, frumos, bine, sfințenie etc. Am luat la mine Sfintele Taine, cu care am împărtășit în timpul celor o sută douăzeci de zile în temnița rece. Hristos mă avertizase de vreo douăzeci de ori că vin ighemonii, dar eu aveam un curaj nebun și eram gata de jertfă. M-am culcat la cuptor lângă vreo cinci cuptoare de prescuri, pe care urma să le dau creștinilor.
Pe 3 ianuarie, la ora trei noaptea, au venit după mine. Am fost ridicat, depistat și arestat dintre cei vii, în necunoscut. Chiar și din creștinii care fuseseră la slujbă s-au întors împotriva mea, iar unii, pe care i-am tămăduit, acum aveau ciomege în mâini, veniți ca după un tâlhar. Eram într-adevăr un criminal, că omorâsem mulți diavoli cu Sfânta Cruce. Hristos m-a trezit înainte de a veni ighemonii, am avut ocazia să fug iar din mâna lor, dar acum eram decis să merg înainte, să predic să lase Ortodoxia liberă și să dea drumul lui Hristos din temnițe. Era scris să sufăr pentru Dumnezeul meu. Eu nu știam ce mă așteaptă și nu știam cât de răi sunt ateii. Hristos, mergând spre calvar, nu s-a așteptat la atâta răutate din partea răstignitorilor. Vroiam să predic în toată țara, în lung și în lat, apoi să mă duc direct la prezidiul comunist, să-i mustru în față, direct, în flagranta lor necredință. Dar nu am mai avut răbdare, văzând cât de împilați sunt sărmanii creștini. Poate și asta a determinat achitarea procesului nedrept. Misiunea mea a fost în mod special pentru clerici și cinul monahal, nu pentru mireni. Dar, înainte de a fi judecat tot clerul și risipit din lumea monahală, în câmpul muncii lui satan, trebuiau să vadă și ighemonii cum arată un cleric adevărat, ales ostaș, al lui Hristos. Călăii au spart ușa, dar nu au îndrăznit să intre în camera cuptorului de foc babilonic, în care eram cu Azaria, Anania, Misail, dar și cu Hristos și Sfânta Biserică Ortodoxă prigonită. Că azi, cei adevărați clerici sunt în lanțuri și în prigoane, Hristos e cu aleșii Săi între gratii și este răstignit a doua oară, iar în Bisericile oficiale e răstignit și întemnițat în chivotele reci. De aceea preferă Hristos să umble în saci și în cenușă, prin iesle și pe cruci ale calvarelor, dar liber, decât să Se zbată din nou în temnița ighemonilor și în chivotele clericilor simoniaci notorii. Așa se explică libertatea de dezlegare și de împărtășire dată de Hristos azi. Am stat în fața ușii la intrare, iar călăii, de la distanță, au întins armele în bătaie și niște prăjini lungi enorme, cu cârlige, cuțite ascuțite și cosoare, pe lângă mine. Pesemne o lumină era peste mine, ori poate frica nu îi lăsa să intre. Eu m-am retras pe cuptor și am luat în brațe Sfintele Taine, pentru că cine știe când le voi mai vedea sau le voi mai gusta. Au năvălit toți peste mine în cămară, iar alții erau pe afară cu făclii și lanterne. M-au bătut cu pumnii și cu arme grele, până am leșinat peste Sfintele Taine. Am apucat mâna ighemonului care mă bătea zdravăn si i-am stins lanterna, să nu mai vadă unde lovește. Dădeau cu picioarele și cu ce apucau în mine, iar eu vroiam să sărut mâna care mă loveste după porunca Domnului, Care zice: „Iubiți pe vrăjmașii vostri!”. M-au luat desculț și cu capul descoperit pe zăpada înghețată, în ger nespus, în miezul iernii târzii. Nu mai îmi simțeam ceafa, îmi dădeau la creierul mic, la gât și la umeri cu paturile și cu fierul armelor. Dar duceam crucea lui Hristos spre noul calvar”.
Părintele Nil Dorobanțu, Scrieri 1

1 distribuire

[admin]

Asociatia Nil Dorobantu

3 ore ·







Preacuvioase Părinte Nechifor
Vă rog să faceţi un bine şi anume să mărturisiţi pe aceşti doi părinţi data aceasta, că au multe de care numai P. C. Voastră i-aţi putea vindeca. Dacă nu puteţi mai mult, măcar de data aceasta. Și ce canon le veţi da, îl voi ţine în seamă.
Vă sărut mâna şi vă rog să mă iertaţi
Stareţ Protosinghel Ioil Gheorghiu”