Sfântul care deschide cerul. La Mănăstirea Recea, pe urmele părintelui Ioan Iovan
Scris de Bogdan LupescuCategorie: Interviuri
Cele două izvoareDe la începutul Săptămânii Patimilor, nici un strop de ploaie n-a mai căzut peste Mănăstirea Recea. La 20 de kilometri spre răsărit şi apus a turnat din belşug, aici niciodată. Oamenii se uită în cer, aşteptând o minune de la albastrul încremenit, de oţel. Bătrânii satului zic că s-a înţepenit luna în vârful cerului. Unul, Nene Bonta, moş priceput în stihii, a coborât într-o seară din bordeiul lui şi le-a tălmăcit tuturor, mohorât: "No, vedeţi cum stă luna? Numa cu cornurile-n sus stă. Nu poate cădea găleata ploii dintr-însa. Când s-o-nturna luna cu cornurile spre lume, numa atuncea or să fie ploai mari...". "Şi când o să se-ntâmple asta?", au vrut să-l întrebe oamenii, căci arşiţa nu contenea. "Când s-o întoarce luna cu cornurile către pământ?", dar solomonarul a murit acum două luni, lăsându-i fără răspuns.Apa fântânilor s-a stricat, o scoţi cu mâl şi-i salcie. Nu se mai poate bea. Călugăriţe cu pălării largi, de paie, merg pe cărare către Izvor, amestecându-se în şirurile de ţărani, se plâng împreună cu ei de vitregiile secetei, se întorc încovoiate de găleţi pline de licoarea binefăcătoare. Izvorul Recea a dat numele satului şi al mănăstirii. Izvorul care nu seacă niciodată, care ţâşneşte de secole fără oprire, rece, proaspăt şi bun, dintr-o spinare de deal, la marginea aşezării. Singurul. Unii oameni vin cu bidoane, din satele apropiate, alţii de la 15 kilometri, de la Targu-Mures, alţii chiar de mai departe. Duc apoi sticle acasă drept cadou, la familii şi prieteni. Apa e bună pentru boli, tămăduitoare, de aceea fiecare picătură e preţuită că o comoară.Două şiruri nesfârşite de oameni poţi vedea prin aceste locuri. Unul aici, la Izvor, celălalt în biserica mănăstirii, în aşteptarea părintelui Ioan Iovan, cel mai mare duhovnic de azi al Ardealului. Tot un fel de izvor e şi preotul acesta. Un izvor de înţelepciune şi speranţă. "Mare secetă de credinţă a fost pe aici până să se nască mănăstirea. Mare secetă a fost până să vină aici părinţelul nostru...", avea să-mi spună o femeie văduvă, după trei zile de pelerinaj la Sfânta Mănăstire Recea de Mureş. Cârciumarul lui Dumnezeu Cârciuma lui Ioan Iepuraş este în crângul de lângă izvor, la doi paşi de mănăstire. O încăpere răcoroasă, fără ferestre, şi cu lut pe jos, mereu cu trei "pite" uriaşe, rotunde şi rumene, pe tejghea. Cârciumarul e şi el un om ca pâinea caldă. Blând, cu gesturi domoale şi cumpătate, îndelung şezător la taifas cu orice nou venit. Pare să aibă toată răbdarea lumii, pâine, ulei şi zahăr da pe datorie, "până oricând". Cred că mai mult pierde cu "afacerea" asta, dar lui îi place pur şi simplu să fie cârciumar, să poată ajuta cu pâini o sumedenie de familii nevoiaşe şi să stea colo, în spatele tejghelei înalte din lemn, zâmbind tragic lumii, prin strânsura ochilor săi albaştri. Ioan Iepuraş a văzut tot, ştie tot despre ce se întâmplă acolo, între zidurile mănăstirii. Ştie că de fiecare dată când iese de sub patrafirul părintelui Ioan îl apucă o putere mare şi păşeşte pe uliţa mai uşor. Fiica lui e medic, a plecat de mult din sat, dar se întoarce mereu, în fiecare duminică, împreună cu soţul ei, fiindcă - zice ea - "nu poate trăi fără părintele". Aşa se întâmplă: o dată dacă-l vezi, tânjeşti după el, nu-l uiţi. "E greu aici canonul pentru cei bolnavi. Li se cere să postească şi să citească timp de 40 de zile "Paraclisul Maicii Domnului", să ajuneze în şapte zile de vineri până a doua zi la trei după-amiază şi în această perioadă să participe la cel puţin un Maslu."Cârciumarul a văzut zecile de mii de pelerini din ultimii ani. S-a uitat atent după numerele autocarelor ticsite de creştini, a observat că cele mai multe vin din Moldova, sunt mai ales de Galaţi (foşti credincioşi ai Mănăstirii Vladimireşti, unde părintele a fost, în tinereţe, duhovnic), de Sibiu (mulţi sosiţi sunt studenţi la Institutul Teologic şi călugări de la Mănăstirea Sâmbătă), de Bucureşti, şi a dedus că vin mai mult din locurile pe unde a trecut odinioară părintele Ioan. Sunt oameni care l-au cunoscut chiar şi acum jumătate de veac, şi nu au putere să-l uite. Sâmbătă de Sus, manastirea-n care marele duhovnic a intrat ca frate, unde a simţit primii fiori ai chemării, sub povăţuirea părintelui Arsenie Boca, Vladimireşti, acolo unde în cele mai grele vremuri comuniste (1950 - 1955) veneau să-l asculte la Liturghie peste 30.000 de oameni... Peste 30.000 de oameni îngenuncheau în noroi, în timp ce predica părintele Ioan! Acolo a fost tuns monah şi hirotonit ieromonah, într-o frumoasă zi de 18 decembrie 1949, de către episcopul martir Nicolae Popovici. "Iată, te pun duhovnic în acest sfânt locaş şi-ţi poruncesc să deschizi cerul la oameni, nu să-l închizi!". Aşa i s-a spus atunci şi asta a făcut până azi: a deschis oamenilor cerul. Clipele înălţătoare de la hirotonie, cu episcopul martir în capul Sfintei Mese, i-au apărut mai târziu, în Zarca Aiudului, cea mai cruntă temniţă de exterminare, atunci când agoniza la pragurile morţii. Iar a doua zi dimineaţă, după acest vis, după doisprezece ani prin cele mai cumplite închisori, avea să fie eliberat prin minune... Ioan Iepuraş a ajuns să înveţe viaţa părintelui Ioan din mărturiile pelerinilor. Mulţi s-au oprit pe la el, pe la cârciumă, au băut apa de izvor, au cumpărat pâini mari şi-au vorbit. A cunoscut oameni cu necazuri grele, oameni care stăteau şi câte patru zile la rând în faţa bisericii, însetaţi de mărturisire. I-au povestit despre miracolele săvârşite de acest preot, cu zeci de ani în urmă, de femeile îndrăcite care s-au liniştit după o singură atingere de Sfânta Împărtăşanie, despre copiii orbi care şi-au recăpătat vederea doar ascultând Liturghia de la Vladimireşti, dar mai ales despre miracolul supravieţuirii în carcerele unde nimeni n-a reuşit să supravieţuiască. Cârciumarul îi ascultă cu gura căscată, nevenindu-i să-şi creadă urechilor ca un asemenea sfânt sta la doi paşi de el, apoi, de fiecare dată când avea vreun necaz, se liniştea gândindu-se că faţă de suferinţele martirice ale omului de dincolo de ziduri, încurcăturile lui sunt fleacuri.Ioan Iepuraş nu fumează, nu bea niciodată. Stă în faţa mea, pe scăunelul pitic, cu mâinile încrucişate pe piept şi vorbeşte încetinel. La altă masă, trei ţărani spătoşi se întreabă unul pe altul despre arşiţa pământului. La o alta, un bărbat singur, cu capul sprijinit într-o palmă, priveşte absent lumina prin chenarul uşii. Are barbă lungă şi neagră şi i se zice "Bărbosul", e un fel de măscărici al satului, dar acum nu bea şi e trist. Intră şi o fetiţă desculţă, cerând pe datorie din partea lui taică-său două pâini, patru bomboane şi-un pachet de "Snagov", până începe şcoala. "E sărăcie mare pe-aici, poate mai mare ca-n Moldova", zice cârciumarul, întinzând pâinile copilului. "Oraşul a murit, industrie nu, agricultura nu, suntem lăsaţi de izbelişte. Numai la Dumnezeu mai tragem nădejde...". Încearcă să mă facă să-nţeleg ce vrea să-nsemne "secetă de credinţă", dar pe căi mai ocolite, căci nu vrea să supere pe cineva, iar aici oamenii se supără destul de repede, mai uşor ca-n alte părţi, şi el nu vrea asta, el ar vrea ca oamenii să nu se supere niciodată... El, Iepuraş, se-nţelege bine cu maghiarii. Unii i-s vecini mai de nădejde decât romanii. Şi totuşi, zice că-i ceva "de sus", o "politică" care-i face pe unii să pufnească numai când văd în faţa ochilor biserica românească, iar când au intrat în asta de aici, mănăstire nouă şi măreaţă, făcută cu miliarde, nu le-a picat deloc bine. Mulţi ar vrea să nu mai vadă biserica românească în Ardeal. Rugăciunea care ridică ziduri Mă apropii de mănăstire cu inima strânsă. Privesc dealul acela acoperit de clădiri albe ca laptele şi turle roşii de biserici şi poate-aş fi urcat chiar acum, dacă nu mi-ar fi atras atenţia o bătrână îmbrăcată într-un tricou galben, ţipător, care stă pe jos în fata şoselei zgomotoase, chiar pe pământ, scoţând încet dintr-un coş şomoioage de lână albă. Şi, cel mai ciudat, de fiecare dată când ridică privirea din coşul cu puf alb, femeia se uită într-un singur punct, undeva în mijlocul mănăstirii, ca şi cum de acolo s-ar simţi mereu observată. Maria Moldovan locuieşte peste drum de dealul cu biserici şi e mândră de asta, mi-o spune pe-un ton egal, mormăit, şi-n cel aproape un ceas cât voi sta lângă dansa, jos, pe pământ, nu-şi va întoarce nici măcar o clipă ochii spre mine, urmându-şi munca. "Prin minune dumnezeiască s-a ridicat mănăstirea asta", zice, şi că e de necrezut cum a putut creşte atât de repede, doar a văzut-o cu ochii ei: în 91 era acolo doar o râpă cu patru morminte şi o bisericuţă neterminată şi-n fiecare lună, în fiecare zi totul se mărea şi se înfrumuseţa ca prin farmec. "Minune mare de la Dumnezeu! Rugăciunile unui singur om, două palme încleştate au ridicat ziduri, au adus miliarde de lei...", repetă femeia, învârtind între degete şomoioagele albe, pe care le-a prins pe un caier de tors. Colţurile gurii îi coboară mereu a mirare, nu poate înţelege, deşi minunea s-a petrecut sub ochii ei, a văzut-o în fiecare zi de la fereastră şi totuşi nu poate înţelege... "Am auzit şi eu că până azi părintele nostru a făcut Sfânta Liturghie în fiecare zi, chiar şi când a stat în închisoare a făcut-o. Vă daţi seama? Viaţa lui întreaga a fost o Liturghie. La noi e singura mănăstire unde se face Liturghie şi Împărtăşanie în toate zilele, poate de aceea vine atâta lume... Până să vină El aici, cine ştia de satul nostru? Un părinte bun e ca şi pomul. Creşte şi din pământ uscat şi dă rod bun. Şi vreau să vă spun un lucru..." Abia acum se întoarce puţin, de parcă ar vrea să anunţe un gând rumegat de mult. "Vreau să vă spun că toate sufletele pe care le-a îngrijit părintele Ioan au rodit..." Iată-mă, în sfârşit, dincolo de portalul cu gratii. E sfârşitul dimineţii, soarele se năpusteşte de sus, fără umbre, în zidurile albe. E într-adevăr splendidă grădina aceasta, cu noianele de flori ce însoţesc aleile de piatră roşie ca sângele, cu ţiglele elegante, strălucitoare de pe clădiri, o trainică fortificaţie călugărească, suficientă sieşi, cu două biserici, clopotniţe subţiri şi semeţe, un altar de vară acoperit de o copertină enormă, o casă rustica pentru înalţi oaspeţi, o clădire cu infirmerie, bibliotecă, ateliere de croitorie şi muzeu, o universitate de vară, un cămin de bătrâni şi chiar şi o bolniţă pentru bolnavi şi nevoiaşi, absolut toate zidite în stiluri vechi, româneşti, după canoanele Putnei, ale bisericilor din nordul Moldovei sau ale celor brâncoveneşti din Muntenia. O mănăstire "de lux", făcută cu bun-gust şi cu bani mulţi, traditional-romaneasca, în care totul miroase a curăţenie şi a nou-nouţ. Şi totuşi, din întreaga această mulţime de clădiri, nici una din cele 25 de maici nu avea să-mi iasă în cale până la asfinţitul soarelui. O sporită senzaţie de "răceală" mă încearcă, păşind printre bolţile de cretă ale conacelor călugăreşti, sprijinindu-mă de balustradele ce şerpuiesc pe coama dealului, despicând puzderia de petale multicolore. Toate uşile sunt straşnic zăvorâte, pe toate scrie mare: "Accesul interzis!". E adevărat, prinsesem o zi obişnuită, fără sărbătoare, o zi în care părintele Ioan s-a simţit foarte slăbit, abia putând coborî o singură dată din chilie până la trapeza. Odaia sa e sus, la etajul laturii mici a "L"-ului cetăţii de chilii. Dincolo de acea uşă e "sfântul" despre care citisem atât, spre uşa aceea avea să-mi fie aţintită mereu privirea, de acum înainte.Singurele călugăriţe pe care aveam să le văd în ziua aceea, chiar şi la Vecernie, au fost o soră, Maria, bătrână care stă de dimineaţă până seara în pridvorul bisericii, silabisind şoptit Evanghelia sau ciopârțind vârfuri de lumânări, şi mai tânăra monahie Augustina de la pangar, cea care de fiecare dată când îi spuneam c-aş vrea să vorbesc cu părintele Ioan, mă privea mirată, pe deasupra ochelarilor cu lentile groase şi-mi spunea: "Nu staţi afară, aşteptaţi în biserică. Îl voi înştiinţa...". În biserica pustie e răcoare, ţi se aude până-n bolţi ecoul scârţâit al paşilor pe marmură albă. Mă aşez într-o strană şi aştept, cred că vreo două-trei ore. Sunt convins că primul lucru care-i ramane-n minte cuiva, privind Mănăstirea Recea, e "pictura". La început, m-am uitat aşa, într-o doară, şi tot nu reuşeam să-mi dau seama de ce fresca luceşte. Apropiindu-mă şi atingând-o cu mâna, am încremenit de uimire. De sus până jos, toate zidurile imensei biserici nu sunt acoperite de vopsea, ci de milioane de fărâme de piatră colorată, îmbinate cu migală în cele mai fine nuanţe. Efectul e năucitor, trupurile sfinţilor se umflă parcă din pereţi, se mişcă, şi brusc îmi amintesc de tehnica "în mozaic" a primelor veacuri creştine, de corvoada meşterilor bizantini suspendaţi în înălţimile bolţilor, lovind cu ciocănaşe din lemn fiecare bucăţică de mozaic, dorind ca "pictura" lor din fărâme să dureze veşnic...Ghicindu-mi mirarea, văzându-mă cum am rămas, cu capul lăsat pe spate şi gura căscată, sora Maria ridică ochii din carte şi-mi spune de la depărtare: "Îţi dai seama ce migală? Trei fraţi au făcut mozaicul ăsta. Numai trei. Trei fraţi tineri, moldoveni, maeştri din neam de iconari. De cinci ani muncesc necontenit, săracii..." Când întreb unde-i pot găsi, bătrâna aproape se sperie, îmi spune că nu-i pot găsi, lucrează sus, încuiaţi în biserica veche, dar n-am voie să intru, n-am voie să-i tulbur tocmai acum, când sunt aproape la sfârşit... Bine, dar de ce scrie peste tot că e interzis fotografiatul? Sora mă lămureşte că asta a fost voinţa pictorilor. "Nu vor să li se fure secretul meşteşugului, tocmai acum, înainte de şapte!..." Aveam să observ că asta e marea obsesie a maicilor de la Recea: cifra 7, ziua de 7 septembrie a sfinţirii bisericii, până la care mai e atât de puţin şi după care totul va fi altfel. Până atunci, nimeni nu vorbeşte, toată lumea e în pregătiri. Vor veni personalităţi mari şi, mai ales pentru o mănăstire atât de însemnată, de "strategică", totul trebuie să iasă bine.După două ore, îndrăznesc din nou s-o întreb pe maica Augustina dacă a vorbit cineva cu părintele. "L-am înştiinţat, nu poate acum. Aşteptaţi în biserică...". Aflu că părintele are nişte dureri îngrozitoare la picioare din pricina unui ulcer varicos în ultimul stadiu, ca asta i se trage tot din anii de temniţă. După alte trei-patru ore îmi este trimisă o maică tânără, cu ochi incredibil de albaştri, să-mi prezinte mănăstirea. De undeva, din spatele ei, se aude vocea poruncitoare a secretarei mănăstirii: "Sora Ana, nu-i arăţi decât minimul necesar şi nu intraţi nicăieri, ai înţeles?" Într-adevăr, mi-a arătat chiar mai puţin decât minimul necesar, ba chiar, în naivitatea ei copilăroasă, mi-a interzis chiar şi să notez pe-un petic de hârtie ceea ce văd şi aud.Şi totuşi, plimbându-mă alături de această soră frumoasă, care-mi înşiră clădirile şi anii construirii lor, îmi voi da seama de un alt lucru foarte important: tot ce există aici e făcut după chipul şi asemănarea părintelui Ioan. Căminul de bătrâni e patronat de Sfântul Andrei, apostolul românilor, universitatea de vară e condusă de părintele prof. dr. Ilie Moldovan, unul din preoţii cei mai acerb susţinători de azi ai românismului şi e închinata episcopului Nicolae Popovici. De asemenea, acestui episcop martir, atât de chinuit în vremea comunistă, îi este dedicat un sector chiar în prima încăpere a muzeului, puţinul lumesc rămas de pe urma lui: oniforul, rasa, pălăria șaguniană, fesul şi toiagul arhieresc, cărţile... E limpede că fiecare colţişor al acestui muzeu vrea parcă să dovedească vechimea românilor de pe Mureş şi Târnave. Splendide icoane bizantine de la 1700, făcute de pictori ţărani din sate altădată româneşti, din Cipau, din Cuiejd, din Roteni, Cerghid, Sausa, Sacalu de Pădure, cruci şi cărţi vechi bisericeşti precum Cazania lui Varlaam de la 1643, vechi costume ţărăneşti, nu întâmplător alese din Bucovina, Moldova, Mărginimea Sibiului şi Mureş, un întreg interior de casă ţărăneasca de pe Târnave, aşa cum arată el acum o mie de ani. Nu am voie să notez nimic, trebuie doar să iau aminte. Un localnic avea să-mi spună că, atunci când s-a deschis muzeul, nişte unguri au ieşit spunând: "Aşa ceva nu este posibil!". Dar, gata, a sosit vremea să-mi încerc norocul: cu orice preţ, trebuie să intru la părintele Ioan! Lanţurile sărutate Aveam să-l văd azi, doar o singură dată, spre seară. Tocmai cunoscusem un tânăr preot venit dintr-un sat de pe Valea Prahovei, care avea aceleaşi emoţii ca şi mine. Nu spera altceva decât să aibă privilegiul de-a sluji a doua zi dimineaţă, împreună cu cel pe care-l socoteşte un sfânt. Vorbeam în faţa bisericii despre viaţa părintelui Ioan, despre frumuseţea mănăstirii, despre secetă... şi atunci l-am văzut. Cobora scările, balansându-se încet, cu mâinile depărtate de trup, adus de spate şi totuşi păşind cu o demnitate nemaiîntâlnită, ţinându-şi fruntea sus şi privind depărtările cu o inocentă de copil. Şi eu şi preotul cel tânăr îl vedeam pentru prima oară, şi eu şi el am amuţit: da, venea către noi! Nu ştiu de ce, dar încă de la început mi s-a părut că trupul acestui om are un contur foarte subţire, de lumină. Poate să fie din cauza bărbii sale albe şi strălucitoare ca argintul ori poate a chipului său luminos, a bucuriei cu care iese de fiecare dată din chilie, cu care priveşte mănăstirea, maicile, dealurile, soarele, toate lucrurile din jur, de parcă l-ar vedea pentru întâia oară. Cred că dacă m-aş strădui puţin, aş putea să-mi amintesc şi numărul de paşi pe care i-a făcut atunci. "Doamne, priviţi-i picioarele...", murmură preotul cel tânăr. "Încă merge ca şi cum ar avea la picioare lanţuri...". Într-adevăr, se vede că preotul păşeşte cu picioarele mereu la aceeaşi distanţă, abia ridicându-le de la pământ, se vede că fiecare călcătură îi provoacă dureri mari şi cu toate astea chipul îi zâmbeşte.La Jilava a fost încarcerat ca într-un mormânt, în celula condamnaţilor la moarte. O dată a fost lăsat în batjocură să-şi aleagă singur lanţul şi el l-a ales dinadins pe cel mai scurt. S-a închinat înaintea lui şi l-a sărutat, gândindu-se la patimile Sfântului Apostol Pavel, socotindu-l că o încercare pentru credinţa în Dumnezeu. I-au pus, pe rând, fiecare picior pe nicovală, şi când fierarul a lovit niturile, metalul a muşcat în carne vie. Adânc, violent, urmele acelea le poartă şi azi. L-au împins spre celulă, cu picioarele năclăite de sânge, cu cătuşe la mâini, înjurându-l şi batjocorindu-l, un gardian l-a lovit în spate cu cizmă, o dată, de două ori, lovituri date cu sete, cu toată puterea. Atunci a simţit minunea! În pofida scurtimii lanţului şi a durerilor cumplite, preotul s-a dezechilibrat, dar nu a căzut. A simţit o putere mare, coborând către el din cer, s-a întors încet spre gardianul acela, privindu-l cu ochii săi albaştri, încruntaţi, dar licărind de blândeţe şi milă, aceeaşi ochi cu care ne priveşte acum pe noi, înaintând pe aleile roşii, şi a strigat: "Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh!".Deţinuţii s-au înfiorat văzând că namila de gardian care îl lovise s-a îngălbenit şi s-a dat la o parte speriat, ca şi când ar fi privit chiar atunci un miracol. A doua zi, părintele a avut posibilitatea să-l reclame, dar n-a făcut-o. Acolo, în închisoare, a învăţat să ierte. "Acolo, în închisoare", zice el, "mereu - acolo am trăit cel mai intens sentiment că sunt preot." Legendare au rămas spusele care i-au înnebunit de mânie pe anchetatorii Securităţii: "Domnule comandant, sunt convins total că mă voi mântui şi în celulă, la fel ca în chilia călugăreasca din mănăstire! Aici, în închisoare, mi-a fost dat să trăiesc cele mai multe minuni dumnezeieşti". O minune e şi faptul că-l pot privi acum, că a supravieţuit. Părintele Ioan Iovan a fost dintre puţinii preoţi întemniţaţi care nu au făcut absolut nici un compromis, care nu şi-au vândut sufletul, refuzând până la capăt vicleana "reeducare" comunistă. Acuzat de instigare la terorism, în urma unui complot mârşav, la care a fost părtaşă însăşi Biserica, a fost condamnat la moarte, apoi la muncă silnică pe viaţă, trecând, începând cu anul 1955, prin toate închisorile morţii: Galaţi, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Bacău, Aiud... Apoi, după eliberarea din 64, a fost arestat iarăşi şi iarăşi, şi cu toate umilinţele şi torturile, viaţa lui a continuat să fie o mare Liturghie. N-a fost zi în care să n-o facă. La Galaţi, din pricina frigului şi a mizeriei, şi-a pierdut toţi dinţii, s-a îmbolnăvit de Tbc ganglionar şi mâinile i-au crăpat până la os, se vedeau falangele degetelor prin crăpăturile cărnii, dar, cu eforturi supraomeneşti, încă se ruga în faţa unei cruci însemnate cu degetul înmuiat în apă pe zidul celulei...Fiecare pas ce-l apropie de noi îmi aduce în minte alte şi alte chinuri ale acestui om pe care-l văd acum cu ochii mei, în carne şi oase, zâmbind soarelui. Demult, i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate suferinţele, înţelegând că fără durere nu e nici mântuire, nici Rai. Iar acum e vesel. Deodată, face cale întoarsă, îndreptându-se spre o uşă din latura mare a "L"-ului cetăţii cu chilii, iar eu trec în fugă peste lanţul ce interzice trecerea, o maică strigă după mine, încerc să ajung la el până intră şi chiar ajung. Îi spun gâfâit c-am venit de departe, c-aş vrea să vorbesc cu Sfinţia Sa doar câteva minute, nu neapărat despre închisoare sau despre viaţa sa de acum, din mănăstire, ci doar aşa, un cuvânt de folos, o vorbă pentru suflet. Părintele se opreşte şi mă priveşte cu blândeţe, îndelung, de parcă şi-ar cere iertare. Fără cuvinte, ca un copil. Apoi pătrunde în întunericul odăii, binecuvântându-mă de la depărtare. Din unduirile rasei negre, rămân în urma doar câteva cuvinte: "Iartă-mă, sunt bolnav..." Voi încerca mâine, încă o dată. Dacă nu mă va primi, iarăşi voi încerca... PictoriiSe pare că în ziua asta am ceva mai mult noroc: reuşesc să intru în biserică veche, acolo unde muncesc în taină pictorii. O biserică cu pereţii albi, nepictați, împodobită doar cu o catapeteasmă, în care roboteşte o mulţime de lume. Aşadar, aici erau maicile, vreo şapte sau opt şed la mesele lungi, aplecate cu pensetele asupra fărâmelor de piatră colorată. În faţa lor sunt numai doi dintre fraţii Maxim, tineri, roşcovani, mereu râzători, cu chipuri de călugări ruşi. Ei doi stau chiar în faţa altarului, dirijându-le pe monahii, încă arătându-le, după cinci ani, cum se face. Doar dac-ar fi vreun blestem, n-ar termina până pe ziua de 7. Mai au de făcut numai tablourile votive, cu părintele Ioan, cu maica Cristina, stareţa mănăstirii, cu Patriarhul... sfinţii i-au terminat. E adevărat, pictorii n-au mai simţit de mult moliciunea patului. De câteva luni nu dorm decât acolo, în biserică, deseori se întind câte un ceas-doua chiar pe masa de lucru. Trebuie să termine, neapărat trebuie să termine, mai ales acum, când fratele lor mijlociu a plecat... Fratele lor mijlociu s-a dus să picteze singur câteva mii de icoane pentru mii, zeci de mii de dolari. Au mai rămas numai ei doi, fratele cel mic, Ionuţ, şi fratele cel mare, Viorel, bărbat tăcut şi mistic, care a desenat sfinţii şi care a fost mereu căpetenia lucrărilor. În cei cinci ani au reuşit să înveţe şi câteva maici, cu jurământul secretului. Ei doi sunt dintr-un sătuc din preajma Botoșaniului şi sunt dintre cei mai buni iconari ai României. Au pictat până acum douăsprezece biserici mari, ultima dintre ele, enormă catedrală din mijlocul Târgu-Muresului. Ionuţ, mezinul, e mult mai dispus la confesiune. Are soţie şi copil acolo, în Moldova, pe care nu i-a mai văzut de patru luni, i-e tare dor de ei, zice că ai şi foarte mult de pătimit, dacă eşti pictor. Câteodată, dimineaţa, intră de unul singur în biserică, se uită până sus, în bolţile înguste şi lungi, şi nu-i vine să creadă că ei au putut să facă toate astea. În România sunt foarte puţine biserici lucrate aşa, în mozaic, dar el a văzut catedralele Greciei, Italiei şi Rusiei, ştie că e o tehnică străveche, de peste 2000 de ani, şi ei lucrează întocmai ca-n vremurile de atunci: sfinţii se îmbină manual, pe masă, din bucăţelele acelea minuscule, lipite pe desen "în oglindă", cu un "pap" de miere şi faina albă, apoi icoana se decupează şi "se bate" în tencuiala zidurilor bisericii, îmbinându-se ca un puzzle.Fraţii Maxim îmi spun cu toată convingerea că "pictura" asta a lor va ţine peste o mie de ani. Doar la un cutremur, doar dacă se crapă biserica, mozaicul ar putea să păţească ceva. Lucrează numai cu piatra de Murano, adusă direct din celebrele ateliere medievale Carlo Orsoni, lucrează, spun ei, "pentru fiecare metru de zid, cu gândul la veşnicie". Aceşti tineri asudaţi, cu cearcăne la ochi, îmbrăcaţi cu tricourile lor ponosite, care trăiesc atât de modest, mâncând pâine cu ceapă şi adormind cu capul pe masa de lucru, sunt, cred, nişte oameni bogaţi. Ionuţ îmi spune că, mai ales după aceasta biserică, i-ar mai trebui încă 500 de ani de trăit ca să poată onora toate comenzile pe care le are acum. Pe ziua de 7, cei trei fraţi se vor îmbrăca frumos şi vor sta chiar în primul rând, în fața Patriarhului. Vor avea emoţii. Apoi, imediat, vor merge să picteze o catedrală în America. Epilog cu ploaie A doua zi dimineaţă, după Liturghie, preotul cel tânăr a ieşit din biserică alt om. Sincer, mi se pare că a devenit şi puţin mai înalt decât ieri. Chipul îi e luminos, stăpânit de un zâmbet abia înăbuşit, vecin cu râsetul, umbla de colo până colo, mulţumind maicilor pentru nu ştiu ce anume, vrând parcă să împărtăşească şi altcuiva bucuria, iar mie îmi şopteşte în treacăt, complice: "Acum sunt fericit!". Da, a stat cu el chiar acolo, în altar, în faţa Sfintei Mese, a slujit împreună cu dânsul. Zice că acolo El se schimbă, devine altfel, l-a urmărit atent în momentul sublim al Prefacerii şi susţine că atunci părintele Ioan e total absent pentru cei din jur, de parcă pentru câteva minute ar părăsi această lume. Ridicând mâinile pentru chemarea Sfântului Duh, ochii i se umezesc de lacrimi, ca şi cum ar privi o lumină puternică, ca şi cum ar strânge între braţele lui întreg cerul. Preotul cel tânăr trebuie să plece, părintele Ioan rămâne în faţa altarului, să-i spovedească pe cei zece oameni veniţi la Liturghia de miercuri.Părintele Ioan iese din biserică, obişnuindu-şi cu greu ochii cu soarele. Văzându-mă, îşi pune mâinile în şold şi-mi zâmbeşte şugubăţ, cu aceeaşi afecţiune copilăroasă: "Iarăşi ai venit?...". Apoi mă ia pe după umeri, încercând să mă lămurească sincer, chiar să-şi deschidă sufletul: "Ştiu şi ce se va scrie, dacă-ţi voi vorbi despre viaţa mea. Voi fi iarăşi martirul, iarăşi sfântul care a fost chinuit în închisori." Apoi îşi strânge pleoapele, ca şi cum m-ar ruga, ca şi cum n-ar vrea să mă supere: "Şi nu vreau asta. Crede-mă, nu mai vreau... Eu n-am vrut niciodată să fiu... nu m-am gândit c-o să fiu... Ce ai vrea acum, iarăşi să-mi dezvelesc rănile, să se vadă cât am fost de chinuit? Asta ai vrea?..." Rămân pur şi simplu încremenit: părintele se apleacă şi prinde cu o mână faldurile largi ale rasei sale călugăreşti. Îl privesc înfricoşat, uluit, cu gura căscată. Îmi va arăta urmele? Trec zece secunde. Apoi, mâna părintelui se ridică încet, haina cade, el se îndreaptă de spate şi porneşte cu fruntea sus, zâmbind, spre chilie. Cu această imagine în minte am părăsit Mănăstirea Recea. Deodată, în drum spre oraş, am simţit o atingere rece, pe obraz, ca o plăcută binecuvântare. M-am oprit în mijlocul şoselei prăfuite, m-am uitat în cer şi am râs. Ha, erau stropi de ploaie.(Bogdan Lupescu - Formula AS, An. 13, nr. 576 (29), 28 iulie - 4 august 2003, pp. 12-13)
Răspunde cu citat
Marcaje