TRIPTICUL PORŢILOR ROMÂNEŞTI

Moto: Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menită, aşa cum lesne se poate observa în conflictele majore din ultimele două decenii, să transforme albul în negru şi negrul în alb, vinovaţii în victime, trădătorii şi asasinii în eroi, adevărul in contrarul lui. (ISTORICUL MIRCEA DOGARU)

Spaţiile largi de manevră rămase pentru propaganda revizionismului hungarist pun în evidenţă faptul că şi istoricii fac mult prea puţin pentru înţelegerea corectă a problemei secuilor, iar insuficienţele lor determină în mod direct insuficienţele politicienilor noştri. Ca atare trebuie să manifestăm mult mai mult interes pentru cunoaşterea adevărului despre secui, astfel încât replica noastră să fie pe măsura necesităţilor impuse de avalanşa falsurilor vehiculate de revizionism, atât în ţară, cât şi înafara ei

În comparaţie cu aplombul şi omniprezenţa revizionismului, replicile noastre sunt sporadice, mai mult consternări şi leşinuri „post factum” tip Manoilescu provocate de minciunile, care ni se administrează ca un bombardament fără de sfârşit. Ripostăm pe bucăţele văicărindu-ne de parcă n-am şti că cine-i la necaz e şi de râs. Copios falsificată de partea maghiară, problema secuilor a ajuns în Parlamentul European, iar noi încă ezităm să spunem lucrurilor pe nume, deşi faptul esenţial a fost rostit chiar de Academia Ungară în anul 1903: „Secuii nu sunt câtuşi de puţin unguri”, aşa după cum arată şi domnul profesor Ilie Şandru în articolul Minciuna pusă în slujba neadevărului istoric

(http://www.wikileaks-forum.com/index.php?topic=6124.0).

Dar atunci ce sunt?

Din multele controverse referitoare la originea secuilor, istoricii noştri, mai tineri sau mai puţin tineri, au preluat basmul cu avarii, despre care nişte anale amintesc că au fost alungaţi peste Tisa la românii din Munţii de zăpadă.

De ce basm? Mai întâi fiindcă avarii nu sunt siculi. Aaa, nişte avari ipotetici, care s-ar fi autoproclamat siculi. Prea multă incertitudine pentru a lua în considerare asemenea improvizaţii mult prea şubrede. Şi ce ar conta nişte avari alungaţi, care s-ar fi strecurat, poate, şi spre Ţara Secuilor, locuită la vremea aceea numai de români? Cu moşiile lor străvechi, aceşti români trăiesc şi azi în Ţara Secuilor. Legitimaţi prin moşia lor de baştină din Ţara Secuilor aceşti români tot secui sunt fiindcă etnonimul zacul-cicul-sicul-secui nu ne-a fost adus de bănuiţii avari şi nici nu este monopolul celor maghiarizaţi prin amăgire sau teroare, chiar dacă aceştia ating 80% în zona Harghita-Covasna. O bună parte a acestor secui maghiarizaţi mai poartă şi azi nume româneşti, ca dovadă că prin arborele genealogic, ca şi prin pământul de baştină moştenit în secuime sunt români. Sunt parte integrantă a neamului şi a naţiunii române, chiar dacă poartă sechelele genocidului etnic practicat de fostul imperiu prin instrumente criminale de tip Buccow.

Contrar acestor profunde realităţi istorice, se mai pretinde, iar noi acceptăm cu o toleranţă improprie slujirii adevărului că, etnonimul zacul-cicul-sicul-secui ni l-ar fi impus nişte avari hăituiţi şi că ar fi de origine turcică, ca şi când nu s-ar cunoaşte faptul că în Peninsula Balcanică acest etnonim este pe deplin atestat începând cu secolul XIII î.Cr., iar tribul lui Sikelos a trăit alături de volsgi începuturile Romei, aşa după cum arată cel mai valoros tratat de istorie a Romei antice, după ce un alt foarte mare istoric a scris: Siculii de pe Tibrul inferior până la Falere sunt aborigeni veritabili. Alte surse mai indică prezenţa siculilor în Galia Cisalpină, aşa încât etnonimul acesta prea este străvechi în Europa pentru a-i mai accepta o origine exotică.

Ideea că nişte prezumtive resturi avare pribege s-ar mai fi putut autointitula „neam ales” pentru a motiva găselniţa turcică “szkil-sikil” este un fals grosolan şi de neacceptat. Prădătorii, chiar şi cei de elită, aşa cum au fost avarii, nu s-au considerat niciodată de neam ales, aşa încât resping, fiindcă se cere a fi respinsă, ideea că nişte resturi de avari ipotetici şi fără adăpost, obligaţi să ceară sau să prade cele necesare traiului de zi cu zi, ar mai fi trăit sentimentul unei superiorităţi în relaţia lor cu băştinaşii mândri de ţinutul şi de tradiţiile lor.

Oricât de modeşti am fi, trebuie să avem încrede în propriile noastre cercetări fără a mai aştepta mereu încuviinţările a tot felul de impostori străini cu aere de savanţi. Nu ne este permis să mai preluăm elucubraţiile altora, aşa cum, de curând am adoptat, mai ales în turism, blestematul personaj a lui Bram Stoker, care ne-a transformat din Grădina Maicii Domnului, în ţara vampirilor. Am ajuns într-o situaţie, pe cât de neadevărată, pe atât de tragică, iar culturnicii şi teologii noştri se prefac că revenirea la adevăr nu-i treaba lor, deşi sunt primii chemaţi să pună capăt mutilării noastre identitare.

În mod similar, prin falsificări succesive, care au pornit de la un minim iniţial ne luat în seamă la aceea vreme, a fost schimbată adevărata identitate a secuilor. Multe din aceste falsificări au fost lansate în circuitul public în perioada actuală, dar organele noastre de presă scrisă şi vorbită au făcut mult prea puţin pentru a le demasca şi a le respinge. Din contra, în presa centrală li s-a făcut loc unora ca universitarului Marius D. care vrea să ne convingă pe un ton conciliant că ar fi firească asimilarea prin maghiarizare a românilor din România anului 2012. În toată defensiva noastră am ajuns să mizăm doar pe o prevedere constituţională, ceea ce este mult prea puţin în comparaţie cu amploarea curentului de opinie alimentat de falsurile enorme ale revizioniştilor, care vor să impună în chiar centrul României un mic stat maghiar contrafăcut. Contrafăcut, deoarece secuii nu sunt unguri, după cum a recunoscut şi Academia Ungară încă din anul 1903.

Dată fiind internaţionalizarea pretenţiilor de autonomie prin imixtiunea vehementă şi frecventă a unor politicieni de la Budapesta, avem datoria să facem cunoscute lumii întregi dovezile, care probează calitatea de băştinaşi ancestrali a secuilor în spaţiul numit Ţara Secuilor. În acest sens am publicat şi am republicat eseul Pe urmele cauconilor, care a apărut şi în revista VATRA VECHE, din ianuarie 2011. Eseul invocă opt tipuri de probe, care pledează, fără drept de apel, pentru autohtonia ancestrală a secuilor, dar fiindcă revizioniştii se tem de adevăr, iar istoricii noştri îşi mai hrănesc amorul propriu cu scornelile de tip Roesler învăţate cândva, articolul publicat a fost repede trecut sub tăcere. Chiar presupunându-se că aş fi greşit în interpretarea datelor şi încă trebuia să apară fireştile întâmpinări deontologice, care să demonteze eroarea, punct de punct, pentru a menţine viu cursul dezbaterilor menite să conducă la adevăr. Inerţia manifestată prin ascunderea capului în nisipul plăsmuirilor acumulate de istorie ne poate fi fatală, fiindcă este vorba de chiar inima ţării noastre.

Cu convingerea că în faţa absurdelor pretenţii de autonomie trebuie să ne spunem şi noi cuvântul, revin pentru a revela că toate simbolurile identitare ale secuilor sunt prin excelenţă simboluri româneşti, de unde şi concluzia evidentă că, chiar maghiarizaţi fiind, secuii sunt de neam românesc şi ca urmare îi revendicăm ca parte integrantă a neamului românesc şi a României, fără drept de imixtiune străină, fiindcă genocidul etnic este imprescriptibil, de unde şi dreptul nostru de a pune capăt prin lege provocărilor autonomiste, sub orice formă s-ar manifesta ele.

Chiar dacă condeierii şi ceilalţi propagandişti ai intereselor străine perseverează în a le spune secuilor că sunt maghiari, simbolurile prin care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au ilustrat şi îşi ilustrează identitatea, se dovedesc a fi de profundă sorginte românească.


Unul din aceste simboluri este şi poarta secuiască realizată uneori cu dimensiuni grandioase la intrarea în mai multe localităţi. De curând, macheta acestor porţi a devenit obiect de adoraţie, purtat solemn în ample şi fastuoase procesiuni religioase (http://www.dailymotion.com/video/xfr...zaghazban_news), ca dovadă a importanţei ce se acordă acestui simbol. Chiar dacă organizatorii procesiunii i-au ataşat în mod forţat panglica roş-alb-verde, acest frumos simbol al porţii este prin excelenţă simbol românesc de vreme ce poarta secuiască este identică cu poarta maramureşeană, dar şi cu poarta gorjeană, recunoscute ca atare de ambasada americană din Bucureşti, de municipalitatea vieneză, dar şi de Muzeul de Etnografie Comparată din Paris, unde au fost montate asemenea porţi numite maramureşeană, respectiv, gorjeană.

Poartă tradiţională din zona Olteniei

http://www.romanianmonasteries.org/r...tenia-traditii

Poartă secuiască

http://www.harghitatourism.ro/Latvan...p?nyelv=1&id=8

Alte porţi la:

http://www.covasnamedia.ro/beta/?p=6434 http://www.okazii.ro/romania-dupa-19...lata-a42372489;

http://www.panoramio.com/photo/53118956

Poartă maramureşeană

http://dorinstef.blog.com/2010/05/28...maramureseana/

http://www.prinromania.eu/poarta-maramureseana/

Stâlpii funerari reprezintă un al simbol al identităţii secuilor. Despre amplasarea unor asemenea stâlpi cu valoare de simbol, în spatele Bibliotecii Judeţene Bod Peter din Sfântu-Gheorghe, s-a relatat în 2011 (http://condeiulardelean.ro/articol/c...martirilor-din) dar fără să se fi menţionat, deşi era cazul, că aceşti stâlpi funerari sunt stâlpi funerari dacici, care se mai întâlnesc şi acum în Gorj, pe Jiul Tradiţiei Primordiale, dar şi în alte ţinuturi. Anterior se arătase în presă că: „De-a lungul secolelor, obiceiurile dacice de înmormântare s-au pierdut treptat. Totuşi, în câteva zone din România, aceste adevărate monumente de artă populară, au rezistat, traversând nealterate barierele veacurilor. La începutul secolului trecut, încă se mai recurgea la tradiţia funerară de sorginte dacică, în Subcarpaţii şi Carpaţii Olteniei (mai ales Parâng) şi în zona Munţilor Şureanu din Transilvania. Astăzi, doar în unele sate sau cătune transilvane, situate între Valea Sebeşului şi Valea Cugir (Râul Mare) vechiul obicei funerar mai supravieţuieşte. În cimitirele unor aşezări (Loman, Purcăreţi, Răchita, Laz, Ciungu Mare, Şugag), se mai pot admira şi în prezent aceste vestigii de artă funerară milenară. De asemenea, o bogată colecţie de stâlpi funerari, poate fi admirată la Muzeul de Etnografie din Orăştie.” (http://rointeractiv.bioterapi.ro/ind...ii_dacice.html)

(http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/ritualuri-dacice-pe-valea-sebesului- 134375.html;

http://www.formula-as.ro/2011/985/sp...a-suflet-14182)


Bineînţeles şi în mod evident, din această enumerare nu pot lipsi stâlpii funerari dacici, folosiţi curent de secuii noştri în continuitatea propriilor tradiţii de înmormântare, ca altă dovadă vie a originii lor dacice.

Conştiinţa dacică a secuilor s-a manifestat şi în momentele lor politice, aşa cum a fost constituirea alianţei numită Unio Trium Nationum, în cadrul căreia s-au ilustrat prin scutul heraldic mobilat cu tandemul antic Soare-Lună, tandem specific dacic, regăsit pe artefacte dacice certe cum sunt gemele cu Cabiri sau plăcuţele de plumb de la Sinaia.


Aşadar, trebuie să fim perseverenţi în a reda vizibil, sus, pe prima pagină a fiecărui număr de ziar tripticul porţilor româneşti, gorjană-maramureşană-siculă, pentru a nărui în văzul lumii întregi eşafodajul de minciuni grosolane ale revizioniştilor, care ne vor pieirea. Dar nu vor reuşi fiindcă este cu dreptate să arătăm tuturor că nu-i pot revendica pe secuii, întrucât secuii nu sunt maghiari, ci urmaşii direcţi ai unui trib cu o profundă conştiinţă dacică, aşa cum indică astăzi simbolurile lor identitare, care sunt riguros aceleaşi cu simbolurile regăsite şi în alte ţinuturi româneşti, unde se mai conservă cele mai vechi tradiţii dacice şi predacice.

În principal, aceste ţinuturi româneşti fac parte din aria Vinça-Valea Jiului-Turdaş-Mureş-Olt, arie care reprezintă chiar leagănul Tradiţiei Primordiale. Nu s-a ştiut până acum, fiindcă nu s-a vrut să se ştie, dar iată că a venit vremea să se afle, aşa încât România trebuie respectată în integritatea ei, delimitată de graniţele fostului regat interbelic, ca Vatra Sacră a civilizaţiei umane. Tradiţiile arhaice pe care le conservăm, inclusiv prin tradiţiile păstrate de secuii şi de ceangăii noştri, nu sunt primitive, ci primordiale.

În spaţiul numit AXIS MUNDI sau POLUS GETICUS nu-i loc pentru hâdele scandaluri autonomiste provocate cu cinism pe seama sechelelor genocidului etnic practicat de Dualism sau de Diktatul hitlerist.

Ca păstrători ai tradiţiilor româneşti, chiar şi secuii maghiarizaţi mai folosesc şi azi aceleaşi cuvinte străvechi pe care le au toţi românii. Printre ele şi cuvântul românesc „răboj”, care a devenit „rovas iras” prin maghiarizare, unde litera B a fost schimbată cu litera V, alternanţă frecventă şi în limba română.

Ca altă mostră lingvistică, alături de multe altele, prin care dovedim că secuii sunt urmaşii direcţi ai unui prestigios trib autohton preroman, ei mai posedă şi azi străvechile cuvinte româneşti „cobela” şi „ler”, regăsite şi în limba latină sub forma „cabalus” şi „levir”, cu înţelesul lor de „mârţoagă”, respectiv, de „cumnat de la sora mai mare”.

Pentru apartenenţa la trăirea profund românească a tuturor secuilor, mult prea puţin maghiarizaţi în secolele trecute (sub 3%), consemnăm şi faptul că în momentele de grea cumpănă istorică, marile lor adunări aveau loc la Lueta, la Odorhei şi în alte localităţi aflate la doar 10-20 km. de Vlăhiţa, în zonă eminamente valahă, adică românească.

Să nu pregetăm a spune tot adevărul, căci orice tăcere, orice adevăr spus doar în parte, se va întoarce împotriva celor ce n-au avut inteligenţa şi decenţa să-l spună în întregul lui. Toate ziarele, dar mai ales cele din zona secuilor, trebuie să poarte zi de zi, în partea de sus a primei pagini, suita vizibilă a celor trei porţi. Interesul pentru acest mesaj plastic privind caracterul autohton al secuilor se menţine alternând imaginile comparative ale porţilor cu imaginile comparative ale stâlpilor funerari dacici şi apoi cu imaginile tandemului dacic Soare-Lună de pe scutul heraldic al secuilor alături de acelaşi tandem prezent pe artefacte dacice certe. Acestea sunt marile lor simboluri istorice, de care şi-au legat întreaga lor identitate, fapt ce dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că secuii reprezintă un grup autohton cu evidente rădăcini dacice, bine confirmate atât de heraldică şi arheologie cât şi de lingvistică.

Pentru aceste rădăcini profund dacice pledează şi graiul siflant, studiat de Dumitru Mărtinaş, pe care-l manifestă ceangăii, atât în rostirea limbii române, cât şi atunci când vorbesc maghiara. Acest grai siflant al ceangăilor din secuime, denumiţi CAUCONI pe harta lui Ptolemeu din sec. II d.Cr. se aseamănă cu graiul siflant al unui grup românesc arhaic din Banat, numit GUGANI, a căror origine este atestată începând din neolitic de elementele specifice ale costumului lor popular incizate pe figurine de la Vinça si Klisevac (http://hcjv.8k.ro/gugulanii/gugulanii.htm). În mod evident, această asemănare de grai siflant nu este câtuşi de puţin întâmplătoare, de vreme ce şi arhaicele lor etnonime CAUCONI-GUGANI, practic se suprapun.

Toate aceste dovezi trebuie să ajungă şi la postul londonez de televiziune ITN, dar şi la celelalte posturi de televiziune, care ne falsifică istoria în mod sistematic.

Şi nu trebuie să ne mai temem de faptul că soarta noastră ar fi ca şi pecetluită în ochii altora. În plan cultural, vom repeta mereu aceste evidenţe, iar în plan legislativ, Parlamentul României are puterea, dar şi dovezile necesare pentru a proteja prin lege viaţa paşnică a secuilor şi ceangăilor noştri, plasând înafara legii aţâţările autonomiste, de orice natură şi de oriunde ar veni ele.

Dovezile dacismului secuilor sunt de necontestat, iar genocidul etnic este imprescriptibil. În viaţa lor, în viaţa noastră, pretenţiile străine nu au ce căuta. Cooperarea şi colaborarea se înfăptuiesc pe baza adevărului ştiinţific şi a respectului reciproc.

Cercetător George Liviu Teleoacă

Bucureşti, 11 februarie 2013