Simbolistica .cele mai cunoscute simboluri ale omenirii si semnificatia lor

[latan.elena]

SIMBOLISTICA .CELE MAI CUNOSCUTE SIMBOLURI ALE OMENIRII SI SEMNIFICATIA LOR


Adam si Eva

Progenitorii umanitatii in traditia biblica .Ei sunt simbolul cel mai cunoscut in Europa al cuplului primordial care marcheaza inceputul omenirii in mitologia mai multor popoare si culturi .Adesea in anumite mituri antropogonice crearea cuplului primordial al umanitatii de astazi a fost precedata de numeroase incercari de a crea fapturi care sa fie pe placul zeilor. Motivul este ,la randul lui ,larg raspandit : in vremurile de inceput ale omenirii aceasta si-ar fi pierdut nechibzuit nemurirea printr-o greseala sau datorita unei faradelegi. In mitologia biblica despre Paradis ( Rai ) se pomeneste de cutezanta cuplului primordial care a nesocotit tabu-ul si a mancat fructul interzis ( marul ) din Pomul Cunostintei binelui si raului ,ispititi fiind de un sarpe .Crearea din tarana si lut aminteste de mitologia Egiptului antic potrivit careia zeul cu cap de berbec ,Hnum , a modelat toate vietuitoarele pe roata olarului .Versiunea cunoscuta a creatiei biblice conform careia Dumnezeu l-a creat numai pe Adam din tarana si apoi i-a dat viata Evei dintr-o parte a lui Adam ( sau dintr-o coasta ) ,nu corespunde in intregime pasajului din Geneza in care se spune numai ” a facut doar barbat si femeie „.

In acest context este limpede ,sub aspectul simbolului ,ca acest cuplu primordial prefigureza in mod reprezentativ liberul arbitru al intregii omeniri ai carei stramosi sunt si ca, datorita ratacirii prin pacat de la planul lui Dumnezeu ,acesta avea nevoie de mantuire . In scrierile lui Origen ( 185-254 d.Hr .) Adam simbolizeaza spiritul ,iar Eva ( Chawwah ,mama celor vii ) ,sufletul.
In scenele crucificarii adesea la piciorul crucii este reprezentat capul lui Adam in analogie cu legenda care spune ca crucea ar fi fost facuta din lemnul Pomului Paradisului .Dupa spusele din evenghelia apocrifa a lui Nicodim si din Legenda aurea dupa inmormantarea Mantuitorului ,la coborarea acestuia ” in imparatia mortii” numita odinioara ” pogorarea in Iad ” ,acesta a rupt gratiile temnitei celor inchisi in Infern dinaintea venirii sale si ,la invierea Sa ,i-a condus pe Adam si Eva sus ,afara din intunericul de mormant .
Motivul crearii Evei din coasta lui Adam a fost explicat in miturile iudaice medievale prin urmatoarea conceptie a Creatorului : ” Nu o sa o fac din cap ,pentru ca ea sa nu-si poata inalta capul prea sus,nici din ochi ,pentru a nu iscodi peste tot ;nici din ureche pentru a nu da ascultare oricui ; nici din gura ,pentru a nu vorbi peste masura ; nici din inima ,pentru a nu deveni prea trufasa ; nici din mana ,pentru a nu pune mana pe tot ce o inconjoara ; nici din picior pentru a nu colinda peste tot ; ci dintr-o parte virtuoasa a corpului ,care este acoperita chiar si atunci cand omul este gol .Si la orice madular pe care Domnul i-l facea ,spunea : Fii o femeie evlavioasa ,fii o femeie casta .”
Cele mai noi speculatii privitoare la corelatia cu valoare de simbol intre cornul lunii si coasta sunt mai putin verosimile decat conceptia conform careia numarul variabil de „coaste libere”( costae volantes ) a dus la interpretarea ca o coasta poate lipsi si aceasta aminteste de crearea Evei din aceste oase.




Adonis

In mitologia antica personaj-simbol al frumusetii masculine adolescentine .Provine initial din spatiul siriano-fenician ( Adon = „Barbat”) si este reprezentare a tipului de ” zeu in agonie si inviat din morti ” ,un demon al renasterii carnale .Ca iubit al Afroditei ( Venus ) el a fost ucis de catre un mistret furios ,insa potrivit altor traditii ar fi fost transformat de zeul Ares ( Marte ) intr-un animal .Din sangele lui Adonis au crescut anemone sau ruscuta-de-primavara ( trandafirasii lui Adonis) ,iar sufletul sau a coborat in Hades .Zeita iubirii l-a implorat pe Zeus ca Adonis sa-si petreaca doar o parte din an in Infern ,iar primavara sa se intoarca la ea .Aceasta rugaminte a fost respectata si renasterea naturii a fost celebrata prin sarbatori ,cantece si prin plantarea unei „gradinite a lui Adonis ” .Adonis este reprezentarea greaca a zeului sumerian al vegetatiei ,Dumuzi ( Tammuz in aramaica ) ,iubitul zeitei Inanna .Ciclul vegetativ anual a fost simbolizat ,in multe religii si culturi ,prin zeitati care coborau in Infern si reveneau din el periodic.

Agat

Piatra pretioasa apreciata inca din Antichitate careia ,in fuctie de culoare ,i-a fost atribuita o legatura simbolica cu Luna sau cu Planeta Mercur .In nervurile sale omul a pretins ca recunoaste figuri din mitologie si i-a atribuit pietrei efecte magice : ea trebuia sa alunge vremea rea ,sa impiedice raurile sa inunde malurile ,sa-i apere pe luptatori si sa actioneze ca un afrodisiac asupra femeilor .

Textul din crestinismul timpuriu Physiologus relateaza ca pescuitorii de perle legau de o sfoara o piatra de agat si o aruncau in mare . ” Apoi piatra de agat se indrepta spre perla si nu se mai misca ” . Scufundatorii puteau urmari firul de sfoara si puteau culege perla . Aceasta il simboliza pe Christ ,iar „piatra de agat „era simbolul Sfantului Ioan ,intrucat el ne-a aratat perla ecleziastica prin cuvintele : ” Iata ,acesta este mielul Domnului care ridica pacatele lumii” . Naturalistul medieval Lonicerus ,cand scria ca pietrele de agat ar fi fost asezate la capataiul celor adormiti pentru a le darui visuri variate ,se gandea la nervuratia multicolora a pietrei de agat .Jean de Mandeville i-a atribuit acesteia darul de a-l face pe detinatorul ei sa fie plin de duh si de elocinta .
Pseudo-Albertus Magnus ( 1581 ) spune despre piatra de agat cu irizatii negre ca ar ajuta la depasirea necazurilor , ” ar intari inimile si ar face ca un om puternic sa fie indragit si admirat de toti si cu inima plina de bucurie si ar ajuta la infruntarea realitatii potrivnice.”
Ahasverus

In cartea biblica Esther ,XERXES I ,regele persan ( 486-465 i.Hr ) ,” care a domnit ca rege peste 127 de provincii ,din India pana in Etiopia ” . In legendele populare este insa figura care simbolizeaza ” evreul ratacitor ” care este obligat s acutreiere fara odihna toate tarile lumii ca intruchipare a poporului sau risipit .Informatiile crestine privitoare la vina pentru aceasta soarta l-au transformat intr-un cismar din Ierusalim ,care,candva, a refuzat cu cruzime sa-i ofere lui Iisus ,care isi incepuse Drumul Crucii ,o banca pentru odihna ,motiv pentru care a fost blestemat sa pribegeasca vesnic pana in ziua Judecatii de Apoi .Cand taietorii de lemne din Tirol faceau cruci cu toporul in suprafata neteda a bustenilor se spune ca ei obisnuiau sa faca un loc de popas ratacitorilor fara odihna ,potrivit unei alte versiuni chiar ” nimfelor padurii „,adica duhurilor feminine ale padurii ,urmarite de „vanatorul salbatic „.
Alb

Poate fi inteles ,fie ca „nici o culoare „,fie ca uniunea deplina a tuturor culorilor spectrului luminii,ca simbol al inocentei neinfluentate si netulburate a Paradisului primordial sau ca scop final al omului purificat in care este restabilita aceasta stare . Vesmintele albe sau necolorate in general sunt ,in numeroase culturi ,vesmintele preotilor .Ele simbolizeaza puritatea si adevarul . Crestinii nou -botezati purtau vesminte albe si tot asa sunt reprezentate si sufletele celor dezvinovatiti dupa Judecata de Apoi.Transfigurare ,maretie si cale cereasca ,acestea sunt valorile simbolistice ale vesmintelor albe ale Papei; Pythagoras insusi le-a recomandat celor ce cantau imnuri sacre sa poarte vesminte albe .Animalele sacrificate de culoare alba erau destinate lumii subpamantene .Sfantul Duh este reprezentat de un porumbel alb . Culoarea alba insa, din punct de vedere simbolistic ,are si conotatii negative ,in primul rand din cauza ” ingalbenirii prin moarte „. In vise „calul alb este deseori asociat cu sentimentul de presimtirii a mortii ” . ” Calaretul pe calul balan ” apare acolo unde se poate produce fatalul ” .Fantomele sunt considerate in multe culturi niste siluete albe ,oarecum ca niste umbre .

In simbolistica traditionala a Chinei ,albul este culoarea batranetii ,a toamnei ,a vestului si a nenorocirii,insa si a virginitatii si a puritatii . In general in China albul este considerat culoarea de doliu ,cu toate ca esta vorba de fapt de „nonculoarea” vesmintelor de doliu necolorate . In alchimie decolorarea sau albirea ( albedo ) este semnul ca dupa innegrire ( nigredo ) materia primara se afla pe drumul spre piatra filosofala .
Albastru

Este culoarea considerata cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate .Spre deosebire de rosu ,el da impresia de rece si ii predispune pe cei mai multi oameni la meditatie .Specialistii in psihologie abisala il asociaza cu ” relaxarea spirituala ,cu un mod de viata linistit ,usor si cumpanit ” . Este culoarea Cerului ,asociata in Egiptul antic cu Zeul Cerului ,Ammon ( Egipt ,Amon ) . G. Heinz-Mohr numeste albastrul ” culoarea cea mai adanca si cea mai imateriala ,mediul ideal al adevarului ,transparenta vidului care va veni : in aer, in apa, in cristal si in diamant. De aceea albastrul este culoarea boltii ceresti .Zeus si Yahweh isi aseaza picioarele pe azur „. Amuletele de culoare albastra au darul de a anihila privirile rele .
Mantia zeului scandinav Odhinn este albastra precum a Fecioarei Maria ,care ,poetic ,este considerata „Crinul albastru „. In mitologia vedica Vishnu reincarnat in Krisna era vopsit in albastru ;Invatatorul Iisus este si el reprezentat in vesminte albastre . ” Albastrul ,simbolul adevarului si al vesniciei lui Dumnezeu va ramane intotdeauna simbolul nemuririi omenesti ( P.Portal ) .
China antica avea fata de albastru o atitudine contradictorie .In arta traditionala fiintele cu chipul albastru erau demonii si strigoii sau zeul literaturii K’uihshing ,care intr-o zi s-a sinucis fiindca i-a fost ranit orgoliul .Initial nu a existat nici un cuvant chinez specific pentru albastru , ” ch’ing” desemnand toate nuantele cromatice de la gri inchis ,bleu ,pana la verde ,dar si drumul invatatului care se dedica studiului la lumina lampii . „Lan ” cuvantul actual care defineste culoarea albastra inseamna ,de fapt , indigo ,culoarea hainelor modeste de lucru .Florile ,ochii ,panglicele si dungile de culoare albastra sunt considerate urate si aducatoare de nenorociri ,in timp ce in Europa ” floarea albastra a romantismului ” sugereaza ideile spirituale inaripate .In China elementul lemn era asociat Orientului si culortii albastre .
In vechiul Mexic in scrierile ilustrate peruzeaua si apa erau redate in verde-albastrui deschis ,insa in simbolistica punctelor cardinale el nu exista .
In simbolistica populara central-europeana albastrul este considerat culoarea loialitatii ,dar si a lucrurilor misterioase ,a mistificarii , si a incertitudinii .Asociatia de idei din limba germana dintre adjectivul ” albastru ” ( blau ) si termenul colocvial pentru ” beat ” nu este simplu se exprimat si se coreleaza probabil cu schimbarea culorii obrajilor si a nasului alcoolicilor cronici in vinetiu .
In simbolistica politica albastrul era asociat liberalilor . „Zidaria albastra” ,sistemul traditional al francmasoneriei ,este ierarhia fundamentala a ” celor trei grade ” .
In arta preistorica ,precum si in cea a popoarelor care nu cunosteau scrisul ,albastrul era foarte rar folosit ,intrucat erau greu de gasit materiile prime pentru obtinerea lui .
In Sahara occidentala si in tarile de la granita sudica a Sahelului tesaturile vopsite in albastru sunt foarte apreciate ,de exemplu de populatiile nomade Re-Gleibat din fosta Sahara Occidentala spaniola ,la tuaregi si in Mauritania.
albina

Putine fiinte vii joaca in simbolistica un rol la fel de mare precum cel al acestei insecte care traieste in colonii.Posibilitatea cresterii albinelor a fost descoperita de timpuriu si astfel s-a realizat in mare progres in asigurarea existentei .
In Egipt apicultura era inca de la 2600 i.Hr. o ocupatie ,iar albina era simbolul hieroglific al regalitatii Egiptului de Jos .Asemeni si in China ,aceasta indeletnicire este foarte veche ( „feng” denumirea pentru albina este consonanta cu cea pentru „demnitate nobiliara”).Tot aici, la fel ca in Europa , albinele serveau la recunoasterea miresei adevarate ( din cele trei ) .
In Apus albina era supranumita ,de obicei , ” pasarea Fecioarei Maria ” ,sau „pasarea Domnului ” si era considerata simbolul sufletului .Cine vede in vis o albina are in fata ochilor apropierea mortii – sufletul care se inalta .In schimb , atunci cand unui mort ii cade o albina in gura acesta va fi reinsufletit.
In spatiul Marii Mediterane dominau adesea idei ciudate cu privire la viata albinelor ; ele erau considerate asexuate si se spunea ca ar aparea din trupurile descompuse ale animalelor , ca nu ar avea nici un pic de sange si ca nu ar respira.

In comparatiile antropormorfizate albinele erau amintite ca fiind curajoase , caste , harnice, curate si inzestrate cu simt artistic ( „pasarile muzelor „). De asemenea ele erau considerate simbolul Invierii .
Simbolistica crestina a preluat aceste similitudini .Sf .Ambrozie compara biserica cu un stup ,iar pe enoriasi cu albinele care din toate florile culeg numai ce e bun si se tem de fumurile vanitatii.Ideea ca albinele traiesc doar cu parfumul florilor a facut din ele simbolul puritatii si al castitatii ,iar pentru Bernard de Clairvaux simbolul Sfantului Duh .
In spatiul profan era considerata un simbol regal ,intrucat regina albinelor a fost perceputa mult timp ca fiind un rege.
Dulceata mierii ( blandetea ) a fost de asemenea simbolul lui Hristos ,asociata insa cu spinul ascutit al Judecatii de Apoi .
Bestiarul medieval descrie chiar si iscusinta si gratia tesaturii fagurilor ,hexagonalitatea perfecta a alveolelor pe care albinele le delimiteaza cu ceara intarita si le umplu cu miere inchegata cu roua adunata de pe flori .
In heraldica albina apare adesea sub multiple infatisari ,ca de exemplu in blazonul familiei corsicane Bonaparte ,ca simbol al spiritului de ordine si al sarguintei .In Egiptul antic, regele Egiptului de Jos era ” cel care apartine albinei ” ,asa cum pipirigul era simbolul Egiptului de Sus.
Alfa si Omega

Prima si ultima litera din alfabetul grecesc creat ,dupa cum spune legenda ,de cele trei zeite ale destinului ,Moirele ( Parce) , in perioada elenistica simbol al lui Zeus ca inceput si sfarsit al Cosmosului .

Baza acestei simbolistici o constituie cuvintele biblice .” Eu sunt cel dintai si cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine !” ( Isaia 44:8) .Faptul ca literele ,sunetele si cuvintele sunt elemente ale Creatiei este caracteristic conceptiei despre lume a Antichitatii tarzii ,perioada in care literele ( atat cele grecesti ,cat si cele ebraice ) aveau si valoare de numar .In acest fel s-a deschis poarta tuturor speculatiilor cosmogonice care au constituit apoi nucleul „gnosticii speculative ” ,indeosebi in esoterica ebraica ( Kabbala) .
In Apocalipsa Sfantului Ioan ( 1:8) Creatorul ,” Domnul Dumnezeu ,Cel Care este , Cel Care era si Cel Care vine ” ,isi zice chiar Alfa si Omega .Ambele litere erau frecvent folosite la decorarea mormintelor crestine pentru a arata ca cel ingropat a vazut in Dumnezeu inceputul si sfarsitul sau .In Evul Mediu ,Alfa si Omega impodobeau adesea aureola judecatorului lumii, de-a stanga si de-a dreapta capului sau .
Ametist

Piatra pretioasa foarte cautata ,o varietate de cuart albastru pal sau violet ,este considerat drept simbolul cumpatarii ,al pacii spirituale si al smereniei ,dar a fost asociat si cu harul tamaduirii spirituale . In Antichitate i se atribuie puterea de a pazi de betie ( a-metthysios – care nu este beat in limba greaca ) , la fel ca in epoca moderna .

Culoarea sa violet „culoare a penitentei ” ,l-a facut sa fie materialul cel mai potrivit pentru mataniile scumpe .
Conrad von Megenberg atribuie ametistului puterea de a alunga gandurile rele si de a aduce ” dreapta judecata ” ( secolul al XIV-lea ) .Cartile traditionale despre pietre il asociaza cu planeta Saturn si ii mentioneaza presupusa calitate de a pazi de otrava si de farmecele rele . Noile dogme esoterice il desemneaza ca acea piatra pretioasa care prin reflexele ei mistice reci se potriveste cel mai bine „erei Varsatorului ” imediat urmata de aceea a Pestilor .
Androgin

Femeie cu infatisare de barbat , o fiinta bisexuata ,adesea caracterizata prin termenul „hermafrodita” ,prin care insa ar trebui sa se inteleaga mai degraba o fiinta intersexuala .Ambele expresii au fost folosite cel mai adesea in acelasi sens in vechile lucrari de simbolistica .
In culturile vechi ,in prim plan , se afla un personaj care avea atat caracteristici masculine ,cat si feminine ,precum Zeus din imnul orfic :” Zeus este barbat , Zeus este o femeie nemuritoare …”Adesea in miturile antice despre Facerea lumii se vorbeste despre fiinta primordiala care abia mai tarziu a fost despartita in cele doua jumatati complementare ale sale .Si Adam trebuie sa fi fost ,potrivit legendelor iudaice ,mai intai androgin ,inainte ca Eva sa se desprinda din el si sa devina o fiinta separata .

Din punct de vedere simbolic ,avem de-a face cu o speculatie pe tema dualitatii si unicitatii ,tensiunea bipolara fiind perceputa nu numai in sensul sexualitatii ,ci putand semnifica si alte perechi antitetice.
In simbolistica alchimiei ,androginul personifica cele doua elemente primordiale „sulful si mercurul ” ( focul si apa ) care erau purificate in materia primordiala ,elementul initial al „Marii Opere”. Dupa purificare ,reprezentau in „Piatra filosofala ” unitatea ideala pe treapta ei cea mai inalta .
Figuri androgine ,ca simboluri ale unirii contrariilor apar la divinitatile Asiei ( Shiva-Shakti) si ale Marii Sudului ,constituite partial pe verticala din trupuri de barbati si de femei si partial ca barbati cu sani de femeie .
In simbolistica Apusului ,ocazional intalnim zei cu vesminte femeiesti sau zeite si sfinte cu barba.Simbolul androgin semnifica intotdeauna redobandirea unitatii originare ,a unicitatii primordiale ,a imparatiei materne si paterne in perfectiunea divina ,unitate care descatuseaza toate tensiunile .
In „Metamorfozele ” lui Ovidiu se povesteste despre Hermafroditos ,al carui corp era contopit inseparabil cu cel al nimfei lacurilor ,Salmakis ,fapt pentru care oamenii care se scaldau in lacuri trebuia sa devina „hermafroditi „.

[latan.elena]

Anh

Crucea cu toarta ( Crux ansata ) este un simbol important al Egiptului antic ,semnificand „viata”.Ea poate fi reprezentata sub forma de T sau Tau ( Crucea Sf. Anton ) ,avand in partea de sus o bucla care serveste drept maner de prindere .De aceea ea este oferita oamenilor de zei sau – in cazul religiei solare a lui Akhenaton – de razele datatoare de viata ale Soarelui ,insa apare si izolat in imagini care au ca tema continuarea vietii si dupa moartea trupeasca .In perioada copta a crestinismului timpuriu in Egipt anh-ul era simbolul vietii eterne oferite oamenilor de moartea prin jertfa a Mantuitorului .Datorita formei sale care aminteste de o cheie ,e a fost considerata si „cheia vietii ” sau „cheia Nilului „. In ultimii ani ea a devenit emblema unor grupari esoterice .
Albinele si Marea Mama in Grecia antica si Creta

In timpul Greciei antice, in special in templele lui Artemis, Afrodita, Demeter si Cybele, Diana si Rhea , preotesele erau numite Melissae, ce se traduce ca “albinele”. Zeita ca Mare Mama era uneori numita Melissa, “Regina Albina”. Unele surse descriu aceste preotese ca tinere virgine, altii sustin ca titlul era unul onorific, datorat devotiunii si muncii in cinstea Marii Zeite. Oracolul de la Delphi era cunoscut ca “Albina de la Delphi” si o asemenea emblema era si pe monedele in cinstea ei. Apar albine si pe statuile lui Artemis si la Elusis in timpul Misterelor.
Preotesele lui Demeter erau numite Melissae si erau initiate, iar Artemis era albina ca zeita. Sufletele erau albine, iar rolul ei ca Melissa era cel de a atrage sufletele in aceasta lume pentru a se naste.
Este posibil ca titlul sa fi fost mostenit de la un ordin mai vechi de nimfe. Miturile Greciei antice o leaga pe Melissae de Zeus si insula Creta. Zeus s-a nascut intr-o pestera a albinelor si a fost hranit de ele. Alta forma a mitului arata ca Melisseus, regele Cretei, a fost descoperitorul mierii si al apiculturii. El a avut doua fiice Amalthaea si Melissa, ce l-au hranit pe tanarul Zeus cu lapte de capra si miere. Tatal sau a numit-o pe Melissae prima preoteasa a Marii Zeite si de atunci cele care au servit-o pe Mama s-au numit Melissae.
Apicultura apare in Creta minoica in vechile surse, hieroglife, reprezentari artistice si multe altele. Probabil asa a trecut imaginea mitica a Marii Zeite ca Regina Albina de la minoice la greci. Ea era regenerarea, divinitatea, vindecarea, puritatea si potenta magiei. Pentru antici, albina nu era doar mesager, ci si reprezentant direct al zeilor si zeitelor cerului si a altor taramuri.
Marija Gimbutas a aratat multe exemple ale simbolismului albinei pana in perioada neolitica. Ea credea ca albinele erau foarte pretuite de cretani. In Lituania, spre exemplu, femeile foloseau o antica metoda de divinitatie cu ceara topita turnata in apa rece. In functie de forma solidificata ti se citea viitorul.
Abilitatea albinelor de a crea miere era crezuta a fi de origine magica sau divina – un fel de alchimie. Producatorii de miere din Europa credeau ca trebuie sa fii pur si onest pentru asta.
Albinele in culturile antice – lacrimile lui Ra si Freya

In Egiptul antic albinele reprezentau roialitatea prin zeita Neith si soarele, prin zeul soarelui Ra. Vechiul oras egiptean Sais era casa zeitei Neith cunoscut ca si “Casa Albinelor”,Egiptenii antici credeau ca albinele sau mierea sunt lacrimile lui Ra, zeul soare. Albinele sunt vazute ca simboluri solare in multe culturi – probabil din cauza culorii. Cladirile sacre din Babilon erau ridicate pe pamant consacrat cu miere, iar incasii din Peru ofereau miere in templurile lor inchinate soarelui. In Australia si Africa albinele erau totemuri tribale.
Pentru druizi, albinele veneau din lumea paradisului Soarelui si Spiritului, iar in miturile celtilor albinele posedau intelpeciune secreta adunata in lumea de apoi. In folclorul german, albinele au venit pe pamant dintr-un paradis subteran. In legendele nordice, lacrimile Freyei eray facute din albine de aur. Mierea a adus umanitatii si miedul – una dintre cele mai vechi bauturi alcoolice de pe pamant. De aproape 6000 de ani a ajucat un rol central in vechile traditii religioase ale Europei.
In India, Vishnu este adesea asocia cu o albina albastra pe frunte sau este vazut ca o astfel de albina pe un lotus. Albinele sunt simbolul Soma, zeita lunii. Mierea si laptele sunt hrana zeilor, simbol al abundentei si vietii. In India se spune noilor-nascuti: “Iti daruiesc aceasta miere ca zeii sa te protejeze si sa traiesti o suta de toamne in aceasta lume”.
Muzele, arta si inspiratia

Musele suflau miere pe cel care il favorizau – aceasta fiind sursa cunoasterii si artelor. Asadar, in Grecia epitetul de Albina se aplica nu doar preoteselor, profetilor sau zeitelor ci si poetilor, muzicienilor, artistilor si filosofilor. Exista si un grup de stele numit Stupul Albinelor (Praesepe)
Melissae trebuiau sa intreprinda ritualuri ale puritatii prin anumite practici. Astfel, ele foloseau substante psihoactive, o “miere toxica” ce marea perceptia. Ea se numea “miere verde”. Asta se intampla probabil si la Delphi.
In multe temple din vechile culturi mediteraneene erau folosite liniile stupilor ca modele pentru organizare. Comunitate, cooperare, organizare, toate erau atributele albinelor.
Ursul – animal simbol

Ursul este un simbol pentru putere, curaj si tenacitate. Ursul reprezinta deasemenea si prietenia si adeptul docil, puternic si demn.

Fiind un animal unic, ursul este extrem de popular in legendele multor culturi din lumea intreaga, in special in miturile asiatice, nord-americane si europene. Animalul este, ca si omul, o creatura omnivora. Ursul vaneaza vanat mic, peste, dar si vanat mare. Ursul ocupa aceeasi nisa ecologica ca si omul si concureaza cu el pentru adapost in pesteri. Deasemenea, postura ridicata pe doua picioare cand este agresiv sau se simte amenintat, il aseamana la fel de mult.Omul timpuriu a inceput sa se identifice cu ursul datorita mai multor motive din perioada de vanatori-culegatori. Ei respectau ursul si se temeau de el. Cateodata il venerau ca si pradator pentru puterea si furia lui. In multe povesti ale indigenilor, animalul este vazut ca un om transformat care are o relatie apropiata cu oamenii.
Legende, traditii si mituri despre urs ca animal-simbol

Samanii si triburile animiste cred ca ursul este un totem puternic si un animal-spirit foarte important. El apare in viseleoamenilor in special reliefand protectia pentru puii sai. Deasemenea, coltii si ghearele sale sunt folosite ca amulete, decoratii si talismane pentru a avea acces la puterile ursului. Simbolurile ursului si tatuajele servesc aceeasi functie.Pentru tribul sioux din Lakota, ursul este simbolul intelpeciunii. Pentru tribul Chippewa ursul are grija de spirite, introspectie si putere. Ursul a fost asociat cu ferocitatea, diplomatia si puterile vindecatoare. Haida asociaza ursul cu un batran intelept strabun si il privesc cu veneratie. Multi cred ca el obtine intelepciune in lunga iarna cand hiberneaza. Ursul este si simbol al protectiei materne. Este vazut insa si ca mare razboinic, iar masculul este asociat cu Regele Arthursimbolizand puterea si controlul, cu ghearele pe scuturi si blazoane.Ursul sta marturie pentru puterea sa, actiune si leadership, vindecare, solitudine.Curajul sau te ajuta in timpuri de dificultate. Spiritul-animal al ursului ofera curaj pentru a infrunta confruntarile si provocarile.Exista legende despre Ion Ursul (Jean of the Bear sau John Bear) ca si fiinte salbatice asemanatoare lui Yeti, in Pirinei.Acum 13.000 de ani probabil s-a nascut mitul constelatiei Marele Urs (Ursa Major). Multe civilizatii vad in aceasta constelatie ursul
Ursul ca invatator si vindecator in legende

In Siberia, ursul este folosit ca denumire pentru a desemna femeia-saman. In America de Nord, in traditia inuitilor, spiritul ursului este conectat cu traditia samanica prin femei.

Daca un vanator este mancat de urs el accepta sa se reincarneze ca saman si va purta spiritul sau. Ursul polar este considerat “Invatatorul Intelept” pentru ca supravietuieste in cele mai grele conditii.
Ursul, animal antic venerat in multe traditii

Ca si totem a fost adorat de multe triburi si societati tribale. Ramasitele ursilor din multe situri arheologice din Europa arata ca oamenii si ursii au convietuit in acelasi arel inca din timpul neanderthalienilor. Competitia s-a transformat in veneratie.Finlandezii din preistorie, siberienii si koreenii adorau ursul. Deasemenea in cultura chineza si ainu exista dovezi ale acestei veneratii.In zonele Alpilor au aparut legende despre sfinti care imblanzesc ursi. Acest motiv recurent in biserica simbolizeaza victoria crestinismului asupra paganismului.Chiar vikingii (berserkeri – razboinici ursi) purtau piei de urs la razboi pentru a-si speria dusmanii. Ursii le aparea ca animale extrem de puternice si salbatice. Ursul simboliza spiritul razboinic si curajul in lupta. Spiritul ursului era invocat pentru a ajuta razboinicii in lupta. Thor apare adesea insotit de urs.In Grecia antica si in Roma antica, ursul era un animal totem asociat cu zeita Artemis sau Diana, zeita a fertilitatii. In contrast, la celti, ursul reprezenta soarele. El il insotea pe Artio.
Spiritul ursului, vindecarea samanilor si semnificatia ursului in vise

Adesea, ursul apare ca intruchiparea samanilor. In multe locuri, pielea sa este purtata de saman pentru a-l ajuta sa ajunga in lumea spiritelor. Ea are rol protector, dar si de vindecare.Vraciul (medicine-man) poarta pielea ursului ca skinwalker la indienii Blackfoot.Ursul sta marturie pentru pace, reinviere, bunavointa, suveranitate, maternitate si dualitate atunci cand apare in vise.In hibernare ursul simbolizeaza: yin, luna, iarna, lipsa actiunii, femininul, intunericul, introspectia si subconstientul.Atunci cand iese din hibernare el reprezinta: yang, soarele, actiunea, masculinul, primavara, lumina, extrovertitul si constientul.Tribul Abenaki crede ca stelele fac parte din constelatia Marelui Urs (Kchi-awasos). Potrivit mitologiei lor, Marele Urs este fugarit in fiecare noapte de 3 vanatori. Marele Urs este ucis in fiecare toamna si picaturile lui de sange cad pe pamant colorand frunzele. El reinvie in fiecare primavara.
Sfantul Andrei si Ziua Lupului

Ziua Lupilor – Magie populara si folclor

Pe 30 noiembrie crestinii il serbeaza pe Sfantul Andrei. Dar oare ce serbau stramosii nostri? Care erau festivalurile pagane?Ei bine, raspunsul este Ziua Lupului. In vremea cand nu exista picior de crestin in tara, cand dacii erau inca liberi si lupii mandri se razboiau pentru salasurile oamenilor. Nimeni nu se inchina lui Hristos si nimeni nu pleca genunchiul. Caci fara a fi fanul vreunei conspiratii impotriva dacilor liberi sau a trecutului nostru istoric pot afirma un singur lucru. Anume, traditia si folclorul nostru raman unice. Si, in unele locuri, curate si neatinse de tehnologie, globalizare si crestinism. Oricat de saraci am fi, crestinati cu forta sau saraci cu duhul, miturile si povestirile nu ni le poate lua nimeni. Atat timp cat ele nu sunt uitate. Atat timp cat si altii le vor auzi.Asadar nu vom vorbi despre sfinti, ci despre stramosi, despre daci si obiceiurile lor. Despre adevarata sarbatoare de 30 noiembrie. Sfantul Andrei si Ziua Lupului coincid, insa traditia este mult mai veche.


Puteti citi si despre:

Lupul dacic – animal simbol al dacilor liberi

Licantropia si varcolacii

Istorie, traditii si Nunta Lupilor

Stim deja ca Sf. Andrei s-a suprapus peste un festival pagan de mult uitat. O sarbatoare a lupilor, a strabunilor daci. Deabia mai tarziu a devenit Sf. Andrei patronul lupilor. In traditia veche, in aceasta zi nu se accepta munca animalelor. Deasemenea, in aceasta perioada lupii iasa dupa prada. Oamenii credeau ca haitele sunt coduse de un lup cu puteri supranaturale. Acest “Pastor” decide viata oamenilor.In aceasta zi magica nu se intreprind munci manuale. Din superstitie sau dintr-un vechi cult putem intelege ca lupul este foarte important in traditia muntenilor.Exista povesti despre copii de ciobani din Maramures care au vazut haite de 50 de lupi si care nu au vatamat oile. Se zice in acele parti ca trebuie sa legi gurile lupilor la sarbatoare. Chiar si astazi se mai tine aceasta sarbatoare in Maramures. Ea este numita Andrelusa, Ziua Lupului.Sarbatori stravechi de o mare importanta ce vor ramane in substratul traditiilor noastre. Deasemenea, ele vor fi mereu prezente atat timp cat inca exista satul traditional. Acestea au intrat in constientul colectiv. La sate este vitala pastrarea traditiilor. Din superstitie, de frica pierderii identitatilor, unele comunitati le pastreaza si astazi. Regiunile geografice sunt foarte diferite, insa puteam observa ca spre nord, si in particular spre munti, acestea raman mai puternice. Izolarea si lipsa mijloacelor le pastreaza inca vii. Insa pentru cat timp?Batranele din zona Maramuresului vorbesc despre ursiti, despre visele din aceasta noapte magica. Visele din aceasta noapte speciala pot afecta destinul. Chiar si barbatii practica aceasta traditie sperand ca isi vor visa ursita.Se crede in aceste zone ca duhul iese din corp atunci cand dormi. El calatoreste departe si vorbeste cu vii si mortii deopotriva.Femei maritate, ciobani pedepsiti, lupi care graiesc cu glas omenesc, pricolici si strigoaice care ies din mormant. Fiecare isi cauta neamul, mortii rasar oriunde si vorbesc cu cei vii. Aceasta este sarbatoarea noastra romaneasca ramasa din strabuni. Daca va cautati un Halloween romanesc acesta indeplineste cu siguranta conditiile.Traditiile noastre sunt mult mai vechi si mai autentice decat cele ale strainilor. Este suficient sa le cunoastem si sa le promovam. Nordicii o fac, latinii o fac, noi de ce nu am face-o?
Anul Nou Dacic – Luparia

Tot in aceasta perioada, ritualurile geto-dace serbau Anul Nou Dacic. Aceasta zi era inchinata lupului. Ea se numea “Luparia”Tinerii razboinici erau supusi in aceasta perioada ritualurilor de initiere. Era momentul cand trebuiau sa mearga in salbaticie si sa-si schimbe numele. Moartea si Invierea sunt trecute sub “Semnul Lupului”.Mastile purtate de flacai in aceasta perioada pot fi interpretarea unui vechi obicei. In aceasta perioada vrajile si farmecele sunt cele mai puternice, iar animalele pot vorbi.
Brumalia la traci sau sarbatorile campenesti

Exista cel putin 35 de sarbatori anuale inchinate lupului la daci. Lupul este un animal sacru, animal-totem. Ziua Lupului sau Lucinul este una dintre aceste sarbatori. Exista si Filipii de Toamnã, Filipul cel Mare, Vovidenia, Suntandrei, Noaptea Strigoilor, Tarbacul Cainilor, Zilele Bubatului. Acestea completeaza un scenariu mitic.Tocmai lupul pazeste turmele. Animal simbol, el vede dracii si ocroteste copii. Pastoritul si datinile populare il amintesc mereu. Numele primite la nastere si denumirile geografice ne aduc si ele marturie despre importanta sarbatorii si a animalului. Sfantul Andrei si Ziua Lupului vor ramane o sarbatoare pagana, cu tot ce implica aceasta.
Lupul in lumea simbolurilor



Lupul este sinonim cu salbaticia, iar lupoaica este sinonima cu desfraul. Dar limbajul simbolurilor interpreteaza aceste animale intr-o maniera, desigur, mult mai complexa. Caci, la fel ca alti vectori simbolici, animalele respective pot fi valorizate pozitiv sau negativ. Simbolismul lupului apare ca pozitiv daca se tine seama ca vede noaptea. Atunci devine un simbol al luminii, solar, erou razboinic, stramos mitic. Este sensul pe care i-l dau nordicii si grecii, care este atribuit lui Belenos, respectiv Apollo Lykaios.
Lupul in lumea simbolurilor

Creatorul dinastiilor chineze si mongole este lupul albastru ceresc. Puterea si zelul sau in lupta fac din el o alegorie pe care popoarele turce au adus-o pana la istoria contemporana, daca ne gandim ca Mustafa Kemal, care si-a spus singur Ataturk, adica Tatal turcilor, a fost poreclit de partizanii sai lupul cenusiu.Poporul turc care, strans in jurul acestuia, isi ducea lupta pentru recastigarea identitatii sale amenintata de decaderea imperiului otoman, reconstituia astfel o foarte veche imagine; cea a stramosului mitic Gingis Han, lup albastru, cratofanie a luminii uraniene (trasnet), si a carui unire cu caprioara alba sau aramie, reprezentand pamantul, plasa la originea acestui popor hierogamia cer-pamant.Popoarele din preria nord-americana par sa fi interpretat in acelasi fel semnificatia simbolica a acestui animal: “Eu sunt lupul singuratic; eu bantui prin multe locuri”, spune un cantec de lupta al indienilor din prerie.China cunoaste si ea un lup ceresc (Steaua Sirius) care este paznicul Palatului ceresc (Ursa Mare). Acest caracter polar se regaseste in faptul ca lupul a fost atribuit nordului. Trebuie totusi observat ca rolul de paznic lasa locul aspectului de animal feroce. In anumite regiuni ale Japoniei, este invocat ca protector impotriva altor animale salbatice. El evoca ideea de forta prost stapanita, care se cheltuieste cu furie, dar fara discernamant.Lupoaica lui Romulus si Remus este nu solara si cereasca ci pamanteana, ba chiar htoniana. Astfel, si intr-un caz si in celalalt, acest animal ramane asociat cu ideea fecunditatii. La turci, aceasta credinta a fost pastrata la nivelul credintelor populare pana azi. Ea este foarte puternica printre bezoarzi, apreciati de iakutii din Siberia; in Anatolia, adica la cealalta extremitate a intinderii geografice a popoarelor altaice, mai exista femei sterpe care invoca lupul pentru a avea copii. In Kamceatka, la sarbatoarea anuala din octombrie, se intocmeste din fan o imagine a lupului care se pastreaza un an, pentru ca lupul sa se insoare cu fetele din sat; de la samoiezi a fost culeasa o legenda ce prezinta o femeie care traieste intr-o pestera cu un lup.
Lupul bun si lupul rau

Aspectul htonian sau infernal al simbolului constituie cealalta fata a sa, de importanta majora. Ea pare sa ramana dominanta in folclorul european cum o dovedeste, de pilda, povestea Scufitei Rosii. Va aparea inca in mitologia greco-latina: lupoaica Mormolyke, doica lui Acheron, cu care sunt amenintati copiii, exact ca in zilele noastre, cand e evocat lupul cel rau. Hades, stapanul infernului, imbraca o haina din blana de lup, urechile de lup ale zeului mortii la etrusci, si mai este dupa Diodor din Sicilia Osiris inviat sub forma unui lup pentru a-si ajuta sotia si fiul sa-l invinga pe fratele sau cel rau.Este si una din formele date lui Zeus (Lykaios) caruia i se aduceau drept sacrificii fiinte omenesti, pe vremea practicilor magice in agricultura, cu scopul de a scapa de seceta si a pune capat catastrofelor naturale de tot felul; atunci Zeus trimitea ploaie, fertiliza ogoarele si mana vanturile.In imaginile din Evul Mediu european, vrajitorii cel mai adesea se preschimbau in lupi pentru a se duce la sabat, pe cand vrajitoarele purtau la aceeasi ocazii jartiere din blana de lup. In Spania, pe lup calareste vrajitorul. Credinta in licantropi sau varcolaci este atestata in Europa din vremea antichitatii; Vergilius o mentioneaza deja. In Franta, lumea incepe sa se indoiasca de existenta lor abia in vremea lui Ludovic al XIV-lea. Este una din componentele credintelor europene, unul din aspectele pe care le imbraca spiritele padurii.
Lupii ca animale fantastice din mitologie

Acest simbolism al devoratorului tine si de cel al gurii de fiara, imagine initiatica si arhetipala, legata de fenomenul alternantei zi-noapte, moarte-viata. Gura devoreaza si scuipa inapoi, este initiatoare, capatand, in functie de fauna locala, infatisarea animalului celui mai vorace: in cazul acesta, al lupului, in altele, al jaguarului, al crocodilului etc. Mitologia scandinava il infatiseaza pe lup ca pe un mancator de astre, care poate fi apropiat de lupul ce mananca prepelita, despre care se vorbeste in Rig Veda. Daca prepelita este un simbol al luminii, botul lupului reprezinta noaptea, pestera, infernul, faza de pralaya cosmica. Eliberarea din gura lupului inseamna aurora, lumina initiatica ce urmeaza coborarii in infern, kalpa.Fenrir, lupul urias, este unul din dusmanii cei mai neimpacati al zeilor. Numai magia piticilor poate sa-l opreasca din goana sa datorita unei panglici fantastice pe care nimeni n-o poate rupe sau taia. In mitologia egipteana, Anubis, marele psihopomp, este numit Impu, cel care are forma unui caine salbatic. Este cinstit la Kynopolis ca zeu al infernului.Gura monstruoasa a lupului pe care Marie Bonaparte, in autoanaliza sa, o pomeneste ca fiinta asociata cu spaimele din copilarie ce au urmat mortii mamei ei, aminteste de povestile lui Perrault: “Bunico, ce dinti mari ai!”. Exista deci, remarca G. Durant, o convergenta intre muscatura caninilor si spaima de timpul distrugator. Cronos apare aici cu chipul lui Anubis, al monstrului devorand timpul omenesc, sau atacand pana si astrele care masoara timpul.Am vorbit despre caracterul initiatic al acestei simbolistici. Mai trebuie spus ca ii da atat lupului cat si cainelui un rol psihopomp.Un mit al algonquinilor il prezinta ca pe un frate al demiurgului Menebuch, marele iepure, domnind la apus peste regatul mortilor. Aceeasi functie psihopompan era recunoscuta in Europa cum dovedeste un bocet romanesc: “Si-ti va mai iesi/ Lupul inainte/ Ca sa te inspaimante/ Sa nu te spaimanti,/ Frate bun sa-l prinzi,/ Ca lupul mai stie/ Seama codrilor/ Si a potecilor/ Si el te va scoate/ La drumul de plai/ La un fecior de crai,/ Sa te duci in Rai (C. Brailoiu – Mitologia popular romaneasca).Sa mai notam, pentru a conchide, ca acest lup infernal, si mai ales lupoaica, incarnare a dorintei sexuale, constituie un obstacol pe drumul pelerinului musulman ce merge spre Mecca, si mai mult inca, pe drumul Damascului, unde capata dimensiunile fiarei din Apocalipsa.

[latan.elena]

SIMBOLISTICA PENTAGRAMEI


Probabil ca mesopotamienii au fost cei care au legat regalitatea de simbolul pentagramei si de atunci, mai nimic nu s-a schimbat. Eliphas si Anton LaVey au adus la o “redefinire” a simbolismului pentagramei.
Pentagrama are si o dimensiune esoterica: in general reprezinta cele 4 elemente (pamant, foc, apa, aer) plus ceea ce este numit “suflet” Alaturarea celor 5 elemente da nastere luminii si ordinii in Univers. Am mai putea vorbi despre omul vitruvian, care formeaza o pentagrama.In textele Sumeriene pentagrama reprezinta cele 5 planete vizibile, iar acordand aceasta cu matematicianul, occultistul si filozoful grec Pitagora, 5 reprezinta numarul omului din motivul diviziunii corpului sau, cap, maini, picioare, si totodata fiecare dintre cele cinci varfuri ale pentagramei reprezentand unul dintre cele 5 elemente care constituiau omul: focul, apa, aerul, pamantul si etherul.
Pentagrama, acest simbolism particular a persistat de-a lungul secolelor si a avut o mare influenta asupra teologiei si diverselor traditii.
CRESTINII SI PENTAGRAMA




Primii crestini au folosit acest simbol ca emblema, crezand ca este reprezentarea Christului, iar mai tarziu pentaclul a devenit foate important pentru multe doctrine esoterice Medievale si Renascentiste care credeau in sistemele alchimiei Kabbalei si Ceremonialului Magic.
Magicieni care practicau ritualurile, precum grecii, foloseau simbolul ca un microcosmos al corpului uman.Practica Ritualului Magic a fost folosita pentru a crea o situatie de apropiere de Dumnezeu prin folosirea simbolurilor si a ritualurilor. In traditia Kabbalistica Evreiasca, pentagrama reprezinta cei 5 sephiroti din partea de sus a Arborelui Vietii, cinci numere care sunt indivizibile, reprezentand fortele arhetipale: justitia, indurarea, intelepciunea, intelegerea si splendoarea.Kabbalistii Crestini au incercat sa foloseasca misticismul Evreiesc pentru a dovedi ca divinitatea Christului este legata in mod special de pentagrama, aceasta simbolizand pentru ei Christul ca Duhul Sfant manifestat in trup. Ca trasatura gematrica favorita a fost adaugarea literei Ebraice Shin , 21 , simbolizand focul si Duhul Sfant, la cele patru litere Biblice ale numelui lui Dumnezeu YHVH, pronuntat Jehovah, devenind YHSnVH -Yehoshua sau Iisus.



Dar intre pentagrama si Crestinism au fost multe conexiuni inainte de cruce, care era doar o emblema preferata, folosita pentru bijuterii si amulete. Ea era asociata celor cinci rani ale Christului si pentru ca putea fi trasata dintr-o singura miscare a penitei, cu Alpha si Omega ca unul.
Aceasta a fost de asemenea expresia secretelor Gnostice care aveau ascunse si alte istorisiri Crestine. In mod frecvent folosesc pentagrama si cei care practica ritualurile Wicca, Neopaganiste si Satanice.In traditiile Wicca si Neopaganism simbolul sau este derivat din Ceremonialul Magic Medieval reprezentand cele 4 elemente guvernate de spirit sau in alte cazuri el reprezentand unitatea omenirii cu pamantul sau cu regatul spiritului.Pentru cei mai multi oameni pentagrama este asociata cu magia neagra si venerarea lui Satan.
Pentagrama Satanica este un simbol inversat, rasturnat, al pentagramei folosite in Ceremonialurile Magice ale Magiei Albe, aici ea prezinta doua varfuri in sus si un varf in jos.
Adoptia pentaclului ca simbol Satanic este relativ recenta, inscrip?iile sale fiind reprezentarea Magiei Negre, care simbolizeaza triumful materiei si dorintele individuale peste dogmele religioase.
In Francmasonerie pentagrama se refera la Steaua Arzatoare, si cateodata simbolizeaza descendenta divina a Christului in lumea materiala, iar ca adaos la simbolismul Pitagorean, ea reprezinta Steaua Bethlemului.Trebuie sa intelegem ca pentagrama este un simbol transcultural. S-ar parea ca “vinovat” pentru introducerea ei in culturile europene este Pitagora, care a adus-o in urma unei calatorii efectuate in Babilon si Egipt. Dupa Pitagora pentagrama ( “Hugieia” tradusa prin “sanatate”) are sensul de “Binecuvantare Divina”. Sensul s-a pastrat pana in sec. al XVI lea cand Paracelsus il introduce in alchimie. Pana la inceputul sec. al XIVlea cand Filip al IV lea a “finalizat” disputa cu Templierii, pentagrama era simbol crestin (reprezenta Christul). Acesta este motivul pentru care il gasesti pe zidurile catedralelor ( nu numai gotice). Masoneria foloseste pentagrama si cu varful in sus si cu el in jos. Gruparile Masonice Feminine folosesc “Steaua Estului” (pentagrama cu varful in jos).
De ce satanismul foloseste acest simbol? Probabil a preluat ideile precrestine in care acesta reprezenta (printre multe altele) steaua (planeta) Venus, casa lui



Pastele simbolic, traditii si superstitii



Pastele reprezinta prin excelenta Sarbatoarea crestinatatii. Dar ce inseamna ea mai precis? Ce se ascunde in spatele acesteia? Care sunt miturile,legendele,simbolurile si semnificatiile ei? Pentru ce folosim ouale rosii? Unde si cum s-a intersectat iepurasul (simbol pagan) cu traditia crestina. Ce este adevarat si ce nu in povestirile “christice”, ce este imprumutat, ce s-a transformat sub aura Pastelui?
Care ne sunt traditiile populare si ce trebuie sa invatam din acestea?

Care sunt obiceiurile celorlalte popoare si de ce oare sunt asa asemanatoare? Ce ne invata istoria religiilor si etnografia despre asta?Scrierile de etnografie pastreaza credinte si practici populare, mai putin cunoscute, legate de cea mai importanta sarbatoare crestineasca, sarbatoarea Pastilor, cand oamenii de la sate sarbatoresc nu numai Invierea lui Iisus, dar si inceputul unui nou an. Cu aceasta ocazie aveau loc ritualuri de purificare, de innoire si de magie.
Joia Mare sau Joimarita

Joia Mare este cunoscuta si sub numele de Joimarita dupa numele personajului care putea pedepsi femeile si fetele care nu apucau sa-si termine de tors lana si sa-si faca camasa noua pentru Paste pentru a intra in hora in aceasta zi mare. Pedepsele constau in arderea degetelor si mainilor femeilor lenese. Putea pedepsi totodata si baietii lenesi care nu se ingrijisera bine de animale in timpul iernii sau care nu-si reparasera gardul pana atunci.Tot in Joia Mare se desfasurau ritualuri speciale legate de mortii din gospodarie si din comunitate: se aprindeau focuri pe podeaua casei pentru fiecare membru “plecat” din gospodarie, iar in curtea bisericii pentru toti mortii din cimitir, peste aceste focuri dandu-se de pomana colaci. Lemnele folosite nu erau de orice fel, erau culese in momente speciale si nu de catre oricine.
Voevodul Tiganilor

Un alt obicei popular desfasurat acum este “strigatul peste sat” care are in centrul sau figura Voevodei Tiganilor, un tanar ales de peste an. Acesta auzea din gura oamenilor toate greselile vazute in Postul Mare, greseli pe care el trebuia sa le strige in Sambata Pastelui, dintr-un pom in varful caruia era cocotat. Cel care se auzea strigat avea motive de suparare iar cel care nu se auzea strigat era tare bucuros.In ziua de Paste apa avea un rol deosebit. Feciorii si fetele mergeau sa se scalde pana rasarea soarele fara a spune celorlalti unde se intamplase aceasta. Erau astfel curatati de toate bolile si rautatile, de tot ce era murdar, si feriti, in acelasi timp, de imbolnaviri in timpul anului, scaldatul ii facea mai harnici si mai iubiti. Totodata, apa facea minuni in legatura cu maritisul fetelor daca aceastea se lasau stropite de feciori in primele doua zile dupa ziua Pastelui.Simbolurile Pastelui sunt, asa cum toti stim, iepurasii si ouale rosii, simboluri imprumutate din vechi ritualuri precrestine. Ele nu au nimic de-a face cu povestea biblica a mortii si Invierii lui Iisus; ele doar marcheaza venirea primaverii si reaparitia vegetatiei, precum si fertilitatea.
Iepurasul de Pasti: traditii, legende si superstitii

Traditia spune ca denumirea Sarbatorii Pascale vine de la zeita saxona Eostre care a fost zeita Lunii. Deoarece in foarte multe culturi iepurasii sunt in stransa legatura cu Luna, zeita Eostre a fost simbolizata prin iepurasi, si totodata asociata si cu fertilitatea. Acesta este un vechi simbol german care provine de pe vremea festivalurilor pagane. El simbolizeaza fertilitatea, primavara.Povestea iepurasului care aduce oua de Paste vine de fapt din Germania. Copiii cred ca daca au fost buni, cuminti, Iepurele Magic, Oschter Haws, le va aduce un cos plin cu oua de ciocolata , cu oua colorate. Tot traditia spune ca la inceput o femeie care iubea foarte mult copiii ascundea cosulete pline cu oua, astfel incat ei sa le gaseasca foarte usor. O veche legenda nordica spune ca zeita Eostre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe cimp. Pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica, aceasta pastrind insa capacitatea de a depune oua. Pentru a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica decora ouale facute si i le daruia zeitei.
Alte traditii de Paste

Desi nu este un animal prea impresionant, iepurele este un mesager sacru al divinitatii in multe culturi. Spre exemplu, in traditia chineza, iepurele este o creatura care traieste pe Luna, unde se ocupa cu macinarea orezului, esenta vietii. Pentru budisti, iepurele este, de asemenea, o creatura selenara. Legenda spune ca, neavind ce ofranda sa-i aduca zeitei Indra, iepurele s-a gatit pe sine insusi in focul sacru si, ca rasplata, a fost asezat pe Luna. Si pentru americani, animalul cu urechi mari este personaj de legenda. La unele triburi exista un mit care descrie cum iepurele a adus oamenilor focul. In Egiptul Antic, iepurele ocupa un loc aparte, ca simbol al fertilitatii, in timp ce in traditia germanica el este cel care aduce viata noua in fiecare primavara.
Ouale rosii si simbolistica lor de Paste

Simbolistica oualor de Pasti trebuie cautata inainte de nasterea lui Hristos, in timpuri stravechi. Oul era dat in dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creatiei, fecunditatii, simbol al vietii si al reinnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind intalnit la chinezi cu doua mii de ani inainte de Hristos.Ouale simbolizeaza mormintul lui Iisus Hristos, care s-a deschis la invierea sa din morti. De aceea, cind sparg ouale prin ciocnire, dar si cind se saluta crestinii isi spun: “Hristos a inviat! Adevarat a inviat!”. Culoarea rosie a oualelor simbolizeaza singele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mintuirea lumii. Exista credinta ca cei care ciocnesc se intilnesc pe lumea cealalta. Ouale simbolizeaza si reintinerirea, primavara. In Egiptul antic, oul era simbolul legamantului vietii si reprezenta, totodata, sicriul ori camera mortuara. In traditia populara de la noi, ouale de Pasti sunt purtatoare de puteri miraculoase: vindeca boli, protejeaza animalele din gospodarie, te apara de rele.Originea colorarii oualor se pierde in negura epocii precrestine, din timpurile cand Anul Nou se sarbatorea la echinoctiul de primavara. Ele erau date in dar, ca simbol al echilibrului, creatiei si fecunditatii. Si la romani, colorate in rosu, ouale faceau parte dintre darurile sarbatorii lui Janus si erau folosite la diferite jocuri si ceremonii religioase. Obiceiul colorarii oualor s-a transmis crestinilor si este inca practicat mai ales la popoarele Europei si Asiei. Spre deosebire de alte tari ale Europei, unde obiceiul s-a restrans sau a disparut, la romani a inflorit, atingand culmile artei prin tehnica, materiale, simbolica motivelor si perfectiunea realizarii.In Egiptul antic, oul era simbolul legamantului vietii si reprezenta, totodata, sicriul ori camera mortuara.In traditia populara de la noi, ouale de Pasti sunt purtatoare de puteri miraculoase: vindeca boli, protejeaza animalele din gospodarie, te apara de rele.Janeta Ciocan de la Muzeul de Etnografie si Arta Populara a mai spus ca o alta legenda a oului de Paste isi are originea intr-o sarbatoare dinainte de nasterea lui Hristos, care celebra viata, innoirea naturii, renasterea si care coincidea cu venirea primaverii. Oul, un germene al vietii, a fost intotdeauna in centrul atentiei din acest motiv. Sarbatoarea de acum 4.000 de ani, raspundea intr-un fel la intrebarea: “Cine a fost mai intai? Oul sau gaina?”. Legenda spunea ca Dumnezeu a creat un ou, el putand face orice din nimic, pe care I l-a dat Noptii sa il cloceasca, iar din acel ou ar fi iesit intreg Universul, a mai spus muzeograful maramuresean.Ea a explicat ca oul, el insusi purtator de viata, a devenit un simbol al regenerarii, al purificarii, precum si al vesniciei, fiind prezent in povestirile tuturor popoarelor. Oului i se atribuie, de altfel, puteri miraculoase, in Maramures existand numeroase obiceiuri si practici mistice legate de ouale de Pasti. Taranii cred ca ele vindeca de boli si protejeaza animalele din gospodarie.
Pastele – simbol, echinox si renastere

Timpul deschis de Duminica Floriilor, inchis de Duminica Tomii si intersectat de noaptea Invierii reprezinta un scenariu ritual de innoire anuala a lumii, arata cercetatorul Ion Ghinoiu in lucrarea “Zile si mituri”.Pastele se incadreaza in modelul preistoric de renastere simbolica a timpului si spatiului prin jertfa divinitatii adorate, substituita de o efigie, un om, un animal, o pasare sau un ou de pasare. Deosebirea fundamentala intre crestinism si alte dogme religioase consta in faptul ca jertfa prin substitutie a zeului precrestin a fost inlocuita cu jertfa lui Isus, savarsita o singura data, pe Golgota, in numele tuturor oamenilor si reactualizata ritual in fiecare an de credinciosi.Pastele este cea mai veche sarbatoare a crestinatatii, stabilind o punte intre Vechiul si Noul Testament. Legatura intre sarbatoarea evreiasca Pessah si sarbatoarea crestina este si reala si ideala. Reala, pentru ca Iisus a murit in prima zi a Pastelui evreiesc, ideala pentru ca, prin moartea si invierea lui, Mantuitorul implineste de fapt profetia Vechiului Testament. Pastele crestin a preluat multe dintre traditiile celui evreiesc, inclusiv simbolul mielului sacrificat.Mielul este simbolul lui Iisus in intreaga traditie crestina. Rugaciunile pentru binecuvantarea mieilor dateaza din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Pasti a Papei mielul fript a devenit un fel principal. In Europa sunt foarte populari si mieii din unt, paste sau zahar.Pentru ca ouale nu puteau fi consumate in timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masa dupa Inviere. In traditia crestina, oul, colorat si impodobit, este simbolul Mantuitorului, care paraseste mormantul si se intoarce la viata, precum puiul de gaina iesit din gaoace.La inceput, ouale se vopseau cu plante in galben, culoarea soarelui, si in rosu, culoarea discului solar la rasarit si apus. Ulterior, ouale au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de ingeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Aceasta tehnica de infrumusetare cu diferite motive este cunoscuta sub numele de incondeiere.La tara, romanii aleg oua proaspete de gaina si rata prin scufundarea lor in apa (ouale proaspete cad la fund, cele vechi se ridica la suprafata) si pregatesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi “condeie” au fost lumanarea, cu al carei capat incins la foc se desenau pe ou anumite semne, si pana de gasca, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. Oamenii topesc ceara de albine in care se adauga putin carbune pisat, incondeiaza ouale cu motivele dorite si le pun apoi in vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai putin legate de incondeierea cu ceara: oua pictate, sapate sau decorate in relief, incondeiate cu frunze de plante, impodobite cu margele etc.In comunitatile traditionale, ciocnitul oualor se face dupa reguli care difera de la o zona la alta, dar oricum respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitura (de obicei, barbatul mai in varsta), ce parti ale oualor sa fie lovite, ciocnitul sa fie “pe luate”, “pe schimbate”, “pe vazute” sau “pe nevazute”. In unele locuri, cojile oualor sunt aruncate pe pamant pentru fertilizarea holdelor, viilor si livezilor, se pastreaza pentru vraji sau descantece sau se pun in hrana animalelor si pasarilor.Iar in partea a doua a acestui articol vom vorbi despre traditiile pascale la romani, despre vechea legatura mitica primavara-Paste-renastere, despre zei si mituri uitate.
Pastele – mituri si traditii



Pastele la romani

Pentru romani, pregatirea Pastelui inseamna mai intai curatenia si bucatele care se fac in casa. Ca si in celelalte scenarii de innoire sezoniera sau anuala a timpului calendaristic, de Pasti se fac sacrificii violente (taiatul mielului si, in unele zone, a purcelului sau vitelului, spartul oualor), se prepara alimente rituale (colaci, pasca), se aprind luminile, se crede ca se deschid mormintele si cerurile, ca vorbesc animalele, ard comorile etc. In traditia populara de la noi, oul rosu de Pasti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de indepartare a raului, fiind purtator de sanatate, frumusete, vigoare si sporSi pentru ca romanilor Pastele li s-a parut foarte important, au mai imaginat si alte “feluri” de Pasti: Pastele Blajinilor, sarbatoare populara cu data mobila, sinonima cu Pastele Mortilor, sau Lunea Mortilor, care este dedicata spiritelor mosilor si stramosilor capabile sa se ospateze si se se bucure de sarbatoare, la fel ca cei vii.Si tot asa a fost “inventat” Pastele Cailor, sarbatoare cu data mobila (ziua de joi din a sasea saptamana care urmeaza dupa Paste), cand se crede ca, pentru un ceas, o singura data pe an, se satura caii de pascut iarba. Importanta sarbatorii s-a diminuat treptat, capatand un inteles peiorativ: a nu inapoia ceea ce ai imprumutat, a amana pana la “Sfantul asteapta”, a nu te tine de cuvant. In legendele nativitatii si in unele colinde, sensul nou al sarbatorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegatoare, in permanenta nesatule, de catre Maica Domnului, care a fost incomodata de tropotul, nechezatul, mancatul si rontaitul nutretului in timpul nasterii lui Iisus, in ieslea din grajdul lui Craciun. Cu variante si credinte locale, sarbatoarea a fost atestata pretutindeni in Romania.
Ouale rosii si mitologia

Oul de Pasti – legende si simboluri

Inca de la inceputurile omenirii, oul a fost considerat, datorita formei sale un simbol al pamantului.Gratie asocierii lui evidente cu inceputurile vietii , oul a stat la baza multor mituri legate de creatia lumii.Simbol al fertilitatii, renasterii si ciclului vietii , el s-a impus de la sine drept o componenta importanta a sarbatorilor primaverii , inca din vremurile precrestine.Babilonienii vedeau in ou un simbol sacru.Potrivit mitologiei lor , zeita Astarte isi facuse aparitia in lume dintr-un ou urias cazut din ceruri in fluviul Eufrat .Unii istorici fac o legatura intre numele zeitei babiloniene , Estera , o zeita saxona sau nord-europeana celebrata in perioada primaverii si “Easter” , denumirea pastelui in limba engleza. Conceptul oului sacru din Babilon s-a raspandit in numeroase regiuni ale lumii.In cosmogonia stravechilor persi , soarele , luna si pamantul s-au ivit in noaptea haosului dintr-un ou primordial.In Egiptul antic , intr-un mit asemanator, soarele a venit pe lume dintr-un ou. In Roma antica , oul sfant preceda procesiunile desfasurate in onoarea zeiteimama.De asemeni , oul era o componenta esentiala a misterelor lui Bacchus.Druizii si-au insusit imaginea oului drept emblema lor sacra.In mitologia hindusa , Brahma a creat bolta cereasca din coaja unui ou, si pamantul din continutul acestuia.In intreaga Europa , dar si in Asia , ouale erau colorate in vederea unor festivitati religioase importante.In nordul Europei, ouale, potente simboluri ale fertilitatii, erau utilizate in ritualuri de intarire a unei femei in scopul purtarii cu succes a sarcinii.Oul joaca un rol important in Pastele evreiesc , ocazie cu care este amplasat pe o tava speciala , semnificand pierderea si sacrificiul.In China , ouale rosii sunt daruite la o luna dupa nasterea unui copil , cu prilejul unei “petreceri a oului sau ghimberului” ; inca o exemplificare a simbolismului oului , legat de fertilitate si ivirea unei noi vieti.Ouale colorate , in general , cele rosii , in particular , isi au originea in vremurile stravechi din Europa si Asia , cand anul nou era celebrat cu ocazia echinoxului de primavara. Daca, odata cu trecerea timpului, europenii au ajuns sa sarbatoreasca noul an in preajma solstitiului de iarna , multe popoare asiatice au pastrat traditia de a-l marca in perioada solstitiului solar, ocazie cu care exista obiceiul de a se darui oua multicolore. De altfel, in unele zone din Rusia, exista inca traditia de a se face cadou oua colorate chiar si cu ocazia anului nou din perioada iernii
Echinoxul de primavara si anul nou

In multe traditii , acest echinoctiu constituia inceputul unui nou an.Anul nou al romanilor debuta odata cu Idele lui Marte (15 martie), iar noul an astrologic incepe in ziua echinoxului, cand Luna se muta in cel dintai semn al Zodiacului, Aries sau Berbec. Zeul grec Ares este echivalentul zeului roman Marte, din al carui nume provine denumirea lunii martie.Sarbatoarea Nawruz , de celebrare a noului an persan , are loc odata cu echinoxul de primavara .Cu aceasta ocazie , se obisnuieste sa se manance 7 feluri de mancare , toate purtand un nume care incepe cu litera “S”. Potrivit obiceiului arab , masa este decorata cu o oglinda , un bol cu apa in care pluteste o proaspat culeasa frunza , un candelabru continand cate o lumanare pentru fiecare copil din casa , o carte a Coranului , apa de trandafiri , dulciuri , fructe, peste si oua colorate.
Sosirea primaverii

Cu prilejul echinoxului de primavara , noul anotimp isi intra cu adevarat in drepturi .Zeita Demeter (Demetra) ajunge din nou alaturi de fiica ei Kore (Cora , sau esenta primaverii) , care a fost plecata vreme de sase luni in lumea subpamanteana .Luna martie cuprinde sarbatori dedicate tuturor maretelor zeite-mama : Isis, Astarte, Aphrodite, Cybele si Fecioara Maria.Zeitele se lasa intrevazute in muguri si flori, in frunzele fragede ale arborilor si in plantele incoltind pe campii, in imperecherea pasarilor si nasterea animalelor. In ciclul agricol, primavara este perioada insamantarilor.O asigurare ca viata isi continua menirea.
Invierea din morti

In miturile majore ale omenirii, zeii anului , precum Attis, Adonis, Osiris si Dionysus, mor, asemeni lui Christos, pentru a reinvia odata cu sosirea noului an. Acesti zei sunt intotdeuna fii ai unui atotputernic Zeu si al unei femei muritoare, ei aducand binecuvantare si salvare umanitatii, uneori prin intermediul unui sacrificiu.Aceste zeitati simbolizeaza vegetatia, moarta in fiecare an (odata cu recolta) si renascuta in primavara.In Roma antica, ritul de 10 zile dedicat zeului Attis, fiul zeitei Cybele, debuta pe data de 15 martie. Cu acest prilej, un pin , reprezentandu-l pe Attis , era imbracat cu panza de in , decorat cu flori de violeta si amplasat in camera mortuara a templului.In “ziua sangelui” sau “vinerea neagra”, preotii cultului isi taiau ritual corpurile cu un cutit , in timp ce dansau extatic , intrupand durerea lui Cybele si ajutand, in acest fel , la readucerea la viata a lui Attis. Doua zile mai tarziu, un preot deschidea , in zori, camera mortuara , anuntand ca este goala si ca zeul Attis a reinviat.Aceasta zi era cunoscuta sub numele de Hilaria sau “ziua bucuriei”.Toate aceste mituri/scenarii initiatice sunt premergatoare interpretarii crestine. Fie imprumutand de la ele, fie asimiland, crestinismul a transformat Pastele intr-un “eveniment global”.Christos este asemeni luceafarului diminetii, intrucat el coboara in moarte si se ridica in lumina din nou, precum Attis, Kore, Inanna si Ishtar.
Broasca testoasa, simbol si creator

Broasca testoasa a fost motiv de adorare, animal mitologic si creator de-a lungul timpului. Mituri si legende din intreaga lume ne arata fascinatia umanitatii privind testoasele. Animalul era considerat sacru in multe parti ale lumii. Testoasa era adeseori asociata si cu formarea lumii.Civilizatia mayasa ne-a lasat un artefact ce ne arata un om intr-o carapace de testoasa. Este interesant de notat ca in America Centrala exista un numar de mituri antice si legende ce descriu ca nativii vazusera imense testoase zburand in ceruri.
Adorarea testoaselor a fost larg raspandita. In mitologia hindusa, zeul Vishnu ia infatisarea unei testoase si cara lumea in spate.In China, testoasa le reamintea prin forma ei oamenilor despre “cerul rotund si pamantul patrat”. Era considerata o fiinta spirituala si se bucura de un inalt statut. Chinezii antici au creat testoase din jad in culori diferite si foarte sofisticat lucrate.

Testoasele sunt adesea mentionate in miturile si legendele despre crearea lumii la indienii nativ americani. Ei cred ca lumea se sprijina pe o testoasa imensa. Deasemenea, ei cred ca Marele Spirit a creat pamanturile lor punand pamant pe spatele unei testoase imense. De aceea unii locuitori se refereau la America de Nord ca “Insula Testoasei”.Testoasele sunt un simbol al pamantului in multe culturi indigene. La indienii din campiile Americii, testoasele erau asociate cu viata lunga, protectia si fertilitatea. Alte triburi o asociau cu vindecarea, intelepciunea si spiritualitatea.In multe scene din mitologia mayasa, zeul porumbului este pictat iesind dintr-o testoasa. Testoasa plutind in mare a folosit ca baza a lumii in miturile mayase.Poate ar trebui sa ne intrebam de ce atat de multe culturi separate au asociat testoasa cu mitul crearii lumii? In acest moment, toate aceste povesti sunt pur mitologice.Cu toate astea, miturile devin si mai interesante cand anticii se intalnesc cu testoasa cu trei picioare. Chinezii au intalnit-o si le-a daruit intelepciune pentru viitor. Testoasa Nai din raul I le da legile.
Indienii nord-americani din Delaware vorbeau despre o testosa cu trei picioare in mitul Potopului. Cei din tribul Hoka vorbesc de o rasa rea. Aceasta putea zbura in aer in testoase impenetrabile facute din fier. Ele puteau sapa si in pamant.In miturile mayase, inceputul timpului a fost facut de cele “Trei Pietre ale Creatiei” de zeul Wak Chan-Ahaw, “Cel care s-a ridicat din Cer”. El era zeul porumbului, tatal zeilor gemeni. El a fost ucis in lumea de apoi. Cu ajutorul fiilor sai a fost inviat. Invierea lui este intotdeauna reprezentata de el iesind din carapacea unei testoase.
Gemenii – bine si rau



Toate culturile si mitologiile dau dovada unui deosebit interes pentru fenomenul gemenilor. Oricare ar fi formele sub care sunt imaginati – fie ca sunt perfect simetrici, fie ca unul este intunecat, iar celalalt luminos, unul tinzand spre cer si celalalt spre pamant, unul negru si celalalt alb, rosu sau albastru, unul cu cap de taur si celalalt cu cap de scorpion – ei exprima in acelasi timp un amestec al lumii de dincolo, precum si dualitatea oricarei fiinte sau dualismul tendintelor acesteia, fie ele spirituale sau materiale, diurne sau nocturne. Sunt o expresie a zilei si noptii, a aspectelor celest si terestru ale cosmosului si omului. Atunci cand simbolizeaza opozitiile interne din om, si lupta pe care acesta trebuie s-o dea ca sa le depaseasca, gemenii capata o semnificatie sacrificiala: necesitatea unui refuz, a distrugerii sau supunerii, a abandonului unei parti din sine, in vederea triumfului celeilalte.Rolul de a-si asigura suprematia asupra tendintelor regresive si involutive va reveni, in mod natural, fortelor spirituale ale evolutiei progresive. Uneori se intampla insa ca gemenii sa fie absoluti asemanatori, ca unul sa fie dublul sau copia celuilalt (o alta tema recurenta). Atunci ei nu mai exprima decat unitatea unei dualitati echilibrate. Ei simbolizeaza armonia interioara obtinuta prin reducerea multiplului la unu. Odata dualismul depasit, dualitatea nu mai este decat aparenta sau joc de oglinzi, efect al manifestarii.Pe de alta parte, gemenii simbolizeaza starea de ambivalenta a universului mitic. Pentru primitivi, ei pareau mereu incarcati cu o forta intensa, fie periculoasa,, fie obladuitoare. Temuti si adorati, gemenii sunt mereu incarcati cu o valoare puternica. Negri bantu ii ucideau, in timp ce in Africa occidentala, unde indeplineau functia de vrajitori, erau adorati. In toate traditiile exista gemeni, zei sau eroi, care se cearta sau care se ajuta, subliniind astfel ambivalenta situatiei lor, simbol al situatiei fiecarei fiinte umane divizate in ea insasi. Andre Virel vede in aceste imagini de gemeni, ca si in imaginele simetrice in general, tensiunea interna a unei situatii permanente. Frica primitivului in fata aparitiei gemenilor este frica de aspectul exterior al ambivalentei sale, frica de obiectivare a analogiilor si a diferentelor, frica de constientizarea individuatiei, frica de individuatie, frica de ruptura nediferentierii colective. De fapt, gemenii simbolizeaza o contradictie nerezolvata.Analizand visul Alicei in Tara Minunilor, care dupa o raspantie se intalneste cu doi gemeni, Andre Virel vede in acestia simbolul unei ambivalente, analoaga intretaierii drumurilor. Simbolic, cei doi gemeni indeplinesc acelasi rol ca si raspantia: defapt, atunci cand apar in vis, aceasta n-a fost depasita.Frica primitiva de gemeni inca mai subzista. O femeie gravida care asteapta gemeni se duce la vraci ca sa-i impreuneze. In fata usii, el ia niste malai si il imprastie in soare; toarce niste lana alba si neagra si infasoara incheietura mamei cu cele doua fire impletite – erau vraja cea mai eficienta pentru unirea copiilor.Credinta potrivit careia nasterea gemenilor presupune impreunarea unui muritor cu un zeu (si cu precadere a unei divinitati ceresti) este foarte raspandita. Dupa acelasi autori, toti eroii gemeni ai mitologiei indo-europene sunt benefici (Ashvinii vedici, Ašvieniai din Lituania, germanicii Alcis, Dioscurii, Castor si Pollux): ei sunt vindecatori, ii apara pe muritori de primejdii, ii salveaza pe navigatori, etc. Unul dintre cele mai renumite foloase aduse de gemenii vedici era intinerirea unui batran si transformarea lui in sot pentru tinerele fete.Castor si PolluxIn mitologia greaca si romana – Castor si Pollux sau dioscurii (baietii lui Zeus) sunt cei doi gemeni care impart nemurirea (nascuti din Leda, unul il are ca tata pe Zeus, celalalt pe regele Spartei. Ei s-au nascut alaturi de alte gemene – Elena din Troia si Clytemnestra. Legenda spune ca atunci cand Castor a fost ucis, Pollux si-a regat tatal ceresc sa ii lase impreuna si astfel au ajuns pe cer devenind constelatia Gemini. Aceasta exprima dragostea frateasca in cel mai sublim mod. Perechea a fost vazut cu timpul ca patronii navigatorilor si ai calatorilor, desi au fost adoptati si de spartani ca zei ai luminii. Deasemenea, erau considerati si patronii concursurilor atletice (calarie, box).Istorisirile lor apar la Homer, Hesiod, Pindar si mai tarziu Cicero. Ei il ajuta si pe Iason in expeditia dupa Lana de Aur. In cele din urma, viata pusa sub semnul dualitatii le aduce si moartea. Dorind sa se casatoreasca cu doua tinere gemene, Phoebe siHilaeira, Castor sfarseste prin a fi ucis de verii sai, gemeni la randul lor, Lynceus si Idas.Vor fi pomeniti mai tarziu in intreaga arta si literatura drept calareti si altare li se vor inchina in Atena, Roma si Sparta. Imaginile lor aduce aminte de initiere si se presupune ca ei au adus omului dansurile razboinice.Eroii Gemeni – soarele diminetii si amurgulIn Mexic si la indienii pueblo, Eroii Gemeni, zei ai diminetii si ai serii, deschid, in textele cosmogonice, calea umanitatii o data cu descinderea acesteia pe pamant. Gemenii omoara monstrii si prefac lucrurile subrede si imperfecte in lucruri noi. Ei sunt, la modul general, eliberatorii si calauzitorii umanitatii.Numeroase povestiri cosmogonice vorbesc de eroii creatori gemeni, cu functii antagonice. Unul este bun, iar celalalt rau. Cel din urma incearca mereu sa impiedice actiunea creatoare si civilizatoare a celei dintai. Uneori il imita cu neindemanare, plasmuind animalele daunatoare, atunci cand cel dintai le creaza pe cele folositoare. Aceasta mitologie maniheica trebuie in mod special semnalata la indienii irochezi. Poate fi intalnita si la anumite triburi din America de Sud (Orinoco).Acestui dualism al gemenilor mitici ii corespunde cursa ascendenta (evolutia) si cea descendenta (involutia) a soarelui. Dansurile irocheze se subimpart, intr-adevar, in doua grupe, din care fac parte cea a geamanului bun (soarele diminetii) asociate culorii albe (Marele Dans al Penelor), si cea a geamanalui rau (soarele apune) asociate culorii negre (Dansurile Razboiului). Aceeasi impartire apare si in ciclul anual: Sarbatorile de Iarna si cele de Vara. Sarbatorile de Vara cad in sarcina femeilor si solicita rodnicia plantatiilor, cele de Iarna revin barbatilor si aduc multumiri pentru bunurile obtinute (recoltele). Fiecare din aceste jumatati dureaza sase luni si se articuleaza in momentele sarbatoririi Anului Nou, in februarie, si sarbatoririi Porumbului verde, in octombrie. Exista deci acelasi dualism in ciclul diurn si in cel anual.Aceasta mitologie si aceasta cosmogonie dualiste nu sunt lipsite de legatura cu conceptia vechilor mayasi pentru care insasi Unitatea era bifurcata, precum limba zeului porumbului.Gandirea dualista a vechilor irochezi nu a disparut o data cu venirea timpurilor moderne. Chiar operatiunile de transformare a lumii de catre cei civilizati au fost, intr-adevar, integrate in acest sistem. Inauntrul rezervatiei irocheze domneste fratele cel bun, aici se afla casa si ogorul, aici esti la adapost. In schimb, afara domneste cel rau si supusii sai Albii, acolo se intinde desertul uzinelor, al blocurilor de locuinte si al strazilor asfaltate.Aceste mitologii dualiste ale gemenilor ar avea ca origine dualismul natural ale regiunilor cu doua anotimpuri profund diferite.In decursul uneia dintre cele mai celebre peripetii ale mitologie irlandeze, zeita Macha, eponima a capitalei Ulsterului, naste doi gemeni dupa ce alergase impotriva cailor regelui Canchobar. Numele lor este cunoscut, dar, cu siguranta, nu ne inselam prea tare daca vedem in ei niste Dioscuri si niste prototipuri ale cuplurilor de dioscuri, precum Cuchulainn si Conall Cernach din Irlanda. Aceste cupluri sunt legate prin rudenie si educate, sunt atat veri cat si frati de lapte. Si unul si celalalt sunt fii de sora. Cuplul este insa inegal, capacitatea si renumele lui Cuchulainn sunt mult superioare celor ale lui Conall Cernach.Se impune compararea lor cu acel cuplu dioscuric galic, Bellovesus si Segovesus, nepoti ai lui Ambigatus asa cum relateaza Titus Livius in Istorii. Segovosus (victoriosul) indreapta spre padure o migratie care nu a lasat urme. Bellovesus (razboinicul) isi conduce trupele spre Italia de Nord si intemeiaza Milano de azi, centru al perfectiunii (sensul sacru) si mijloc al campiei (sensul profan). Simbolismul dioscurilor celtici este deci militar si razboinic. Insa din cauza varstei si a diferentelor, fraternitatea dioscurilor celtici este deci mai mult de principiu decat de fapt, iar inrudirea fizica este inexistenta: aspectul celtic este prin esenta doar militar, pe cand in India, dioscurii au functii de rangul trei. Potrivit dialogului platonician Timaios, citat de Diodor din Sicilia, celtii de pe coastele atlantice ii venerau pe dioscurii veniti de pe mare. Dioscurii galici Momoros si Atepomaros (mare calaret) au si un aspect profetic: ei indeplinesc un rol important in intemeierea orasului Lyon de astazi, caruia i-au stabilit asezarea calauzindu-se dupa zborul corbilor.Chiar si dupa crestinizare, Dioscurii au continuat sa fie adorati. Un papa din secolul al XV-lea vorbeste despre un astfel de cult pe care oamenii nu voiau sa-l abandoneze. In unele cazuri, dioscurii par a fi absorbiti de crestinism, noua religie se suprapune astfel peste vechile datini. Astfel, in secolul al IV-lea in Africa de Nord, dioscurii erau pictati pe ceramica alaturi de cei doisprezece apostoli, invierea lui Lazar si Sf. Petru. Biserica a avut ca de obicei o parere ambivalenta, le-a luat nemurirea, dar a tinut mortis sa-i inlocuiasca cu o pereche de sfinti. Sf. Petru si Paul au fost adoptati in locul dioscurilor ca patroni ai calatorilor, iar Sf. Cosma si Damian au luat rolul de vindecatori

[latan.elena]

Simbolismul Sfantului Graal



Simbolismul foarte larg al cupei se prezinta sub doua aspecte esentiale: cel de vas al belsugului si cel de vas continand elixirul nemuririi.In primul caz, ea este deseori comparata cu sanul matern, care produce lapte. O inscriptie galo-romana din Autun, consacrata Florei, asimileaza cupa din care se revarsa harul cu sanul din care curge laptele ce hraneste cetatea. Observam acelasi simbolism si aceeasi asimilare in cazul Maha-Lakshml hindusa, cu toate acestea aici laptele este soma, ceea ce ne readuce la notiunea de bautura a nemuririi. Cupa de ofranda a lui soma este asimilata si cu cornul lunii a carui lumina este comaparata in mod traditional cu culoare laptelui.Simbolismul cel mai general al cupei vizeaza Graalul din Evul Mediu, vasul in care se strange sangele lui Hristos si care contine – dar in fond cele doua sunt identice – atat traditia pentru moment pierduta, cat si bautura nemuririi. Cupa contine sangele – principiul vietii – ea corespunde deci inimii si, in consecinta, centrului. Hieroglifa egipteana a inimii este un vas. Pe plan etimologic, Graalul este intotdeauna un vas si o carte, ceea ce confirma dublul sens al continutului sau: revelatie si viata. Una din traditii pretinde ca ar fi fost taiat dintr-un singur smarald, desprins de pe fruntea lui Lucifer: aceasta piatra aminteste de urna shivaita si budista, cel de-al treilea ochi asociat la sensul de eternitate (Guenon). Or, atunci cand se slefuieste o gema, scrie maestrul zen Dogen, ea devine un vas: continutul acestui vas este stralucirea luminii relevata prin slefuire asa precum in inima omului se produce iluminarea prin concentrarea spiritului. Graalul mai era indicat si drept potir: simbol al corabiei, al arcei continand germenii renasterii ciclice, al traditiei pierdute. Se mai cuvinte mentionat faptul ca si cornul lunii, echivalentul cupei, este de asemenea o barca.Cu simbolismul Graalului se aseamana cel al calotei craniene din tantrism care contine sange: si in acest caz este vorba de exprimarea nemuririi sau a cunoasterii obtinuta cu pretul mortii imediate, deci despre renasterea initiatica sau supraomeneasca.Unele opere ermetice occidentale recomanda folosirea unei calote craniene pentru realizarea Marii Opere alchimice, ceea ce releva existenta unui simbolism analog. Alchimistii chinezi sunt cei care, neizbutind sa produca direct elixirul vietii, faceau din aurul obtinut in creuzet vasele si cupele destinate in mod evident sa pastreze hrana si bautura nemuririi.Cupele euharistice, care contin trupul si sangele lui Hristos, exprima un simbolism analog cu acela al Graalului. “Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (Ioan 6:54), spunea Iisus Hristos. Ritualul comuniunii careia ii sunt harazite si prin care au loc participarea virtuala la sacrificiul si unirea cu Dumnezeu, se regaseste in numeroase traditii, printre altele in vechea China. In toate aceste ritualuri, este exprimata agregarea, unitatea consangvina (ca juramantul sangelui al societatilor secrete), dar evident si simbol al nemuririi. A sorbi din aceeasi cupa este un ritual de nunta foarte utilizat in Extremul Orient. Odinioara in China mirii beau din cele doua jumatati ale aceleiasi tigve.Cupa este si un simbol cosmic: Oul Lumii, despartit in doua, constituie doua cupe opuse, dintre care una, cea a Cerului, reprezinta imaginea Domnului. Aceste jumatati le poarta pe cap Dioscurii.Sacrificiul vedic al impartirii cupei unice a lui Tvashtri de catre cei trei Ribhu in patru cupe stralucitoare ca zilele indica opera cosmica extinzandu-se de la centrul manifestarii spre cele patru directii ale orizontului. Si invers, atunci cand Buddha face un singur bol din cele patru boluri folosite pentru pomeni, care au fost aduse dinspre cele patru puncte cardinale de cei patru Maharajahi, el reduce cuaternarul cosmic la unitatea sa primordiala.In Japonia a face schimb de cupe (Sakazuki o Kawasu) simbolizeaza fidelitatea si se practica la cununii.In lumea celtica, o cupa cu vin sau cu o alta bautura alcoolica pe care o fata tanara o intinde spre sau o da candidatului-rege este un simbol al suveranitatii, si tocmai aceasta se prezinta in faimoasa istorie a lui Balle an Scall, orasul eroului. In acest oras, regele Irlandei, Conn, primeste cupa ce i-o inmaneaza o fata de o frumusete rapitoare, de fata fiind zeul Lug, care ii prezice ca neamul lui va domni timp de multe generatii.In traditia crestina, cupa s-a confundat cu cazanul lui Dagda in asemenea masura incat, Sfantul Graal este totodata continuatorul cupei suveranitatii si urmasul cazanului lui Dagda.Cupa folosita atat in libatiunile rituale, cat si la ospete profane a servit unui simbolism destul de dezvoltat atat in traditiile iudaice cat si in cele crestine.Cupa mantuirii pe care psalmisul o inalta lui Dumnezeu (Psalmul 115,4) este in mod evident totodata o realitate culturala si un simbol al harului. La fel si cupa euharistiei (care inseamna si cupa impartasirii) sau cupa binecuvantarii.Doar principalul accent al simbolismului cupei este pus in biblie asupra destinului uman: omul primeste destinul din mana lui Dumneze ca pe o cupa sau ca pe continutul unei cupe. Poate fi vorba atunci de o cupa plina de binecuvantari sau de un pahar cu foc si pucioasa si vant dogoritor (Psalmul 10,6): este paharul maniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 16,19). Iata de ce mijlocul de care se serveste Dumnezeu pentru a pedepsi (un om, un popor, un oras) poate fi comparat cu o cupa (Ieremia 51,7). Cand Iisus vorbeste despre paharul pe care trebuie sa-l bea (Matei 20,22) si atunci cand il roaga pe Parintele sau sa treaca de la El acel pahar nu se refera numai la moartea lui, ci mai general la destinul pe care Dumnezeu i l-a harazit si pe care il accepta in cunostinta de cauza.In literatura mistica islamica cupa simbolizeaza in general inima, cu sensul de intuitie, de subtilitate sufleteasca. Inima celui initiat (arif), un microcosmos in sine, este adesea comparata cu cupa lui Djmashid; se spune ca acest rege legendar al Persiei ar fi avut o cupa cu care putea sa vada universul.In Tainele lui Hamza sta scris ca unul dintre prietenii emirului Hamza, unchiul lui Mahomed, ducandu-se la mormantul lui Adam, in insula Serendib sau Ceylon, a primit chiar din mana lui Adam o cupa magica prin care cupea sa ia infatisarea dorita.Cupa dragostei sau vinul bucuriei sunt acordate sfintilor privilegiati din paradis: sfintii, veniti de departe, isi lasa toiegele la usa si li se ingaduie sa intre, ca sa bea din vinul turnat in cupe de paharnici (ingerii); apoi sunt salutati la lumina lumanarilor de un ins misterios, aparut pe neasteptate si avand trasaturile unui tanar de o frumusete impunatoare; iar ei se prosterneaza in fata acestui idol, care pastreaza in sinea lui esenta divina. Cupa, simbol al pregatirii pentru comuniune in adorare si dragoste.Cupa simbolizeaza nu numai continutul, dar si esenta unei revelatii. Se spune ca atunci cand Profetul a sosit la Ierusalim cu prilejul calatoriei sale nocturne, a intrat in templu. ” Cand am iesit, povesteste el, s-a infatisat inaintea mea Gabriel cu o cupa cu vin si o alta cu lapte prins. Am luat-o pe aceasta din urma. Atunci Gabriel mi-a spus: Ai ales Filtra, adica natura umana, in acceptia ei originara, in afara oricarei referinte la botezul crestin sau la legea mozaica. Daca ar fi ales vinul, spune islamul, ar fi ales calea gresita.Aceasta alegorie poate avea doua explicatii – una preislamica – care face din lapte simbolul pastorilor si din vin simbolul agricultorilor. Alta – islamica – reprezinta cele trei religii monoteiste: cea a evreilor in care apa joaca un rol distructiv (potopul) si salvator (trecerea Marii Rosii), cea a crestinilor in care vinul joaca un rol transcedental, cea a islamului care face sa triumfe valorile vietii nomade printr-o innapoiere la vechile izvoare abrahamice.







Mitul labirintului – simbol si origini

Labirintul este, inainte de toate, o incrucisare de drumuri dintre care unele sunt fara iesire si constituie fundaturi, prin mijlocul carora trebuie sa descoperi drumul ce duce in centrul acestei ciudate panze de paianjen. De altfel, comparatia cu panza de paianjen nu este exacta, caci aceasta este simetrica si regulata, pe cand esenta insasi a labirintului este de a circumscrie in cat mai putin spatiu un paianjenis cat mai complex de carari si sa intarzie astfel sosirea calatorului la centrul catre care ravneste.In Mitul labirintului – simbol si origini vom incerca sa studiem toate aspectele principale ale simbolului.Dar acest traseu complex se regaseste in stare naturala in anumite pesteri preistorice strabatute de o retea de culoare de acces; este desenat, ne asigura Vergilius, la intrarea salasului Sibilei din Cumae si este deasemenea gravat pe dalele catedralelor, cunoscut pana si in Egipt (Herodot povesteste in Cartea a Doua din Istorii despre o constructie labirintica gigantica langa “Orasul Crocodililor” – descoperit in secolul al XIX-lea in provincia Faioum).Caci – si asocierea lui cu pestera o indica – labirintul trebuie deopotriva sa ingaduie accesul la centru printr-un fel de calatorie initiatica si sa-l interzica celor care nu sunt calificati pentru aceasta. In acest sens, labirintul a fost apropiat de mandala care comporta uneori un aspect labirintic.Este vorba deci de figurarea unor incercari initiatice discriminatorii, care precedau inaintarea catre centrul ascuns. Exemple asemanatoare au fost gasite la indienii nativi-americani (vedeau labirintul ca pe un simbol sacru sau un stramos), iar cele mai veche s-au gasit in Goa si in nordul Indiei datand din 2500 i.Hr. Modelele variaza, unele fiind chiar ciudate pentru intelegerea noastra de europeni. In timp ce in preistorie ele serveau drept capcana pentru spiritele rau-voitoare, in Evul Mediu s-au transformat in drum de pocainta, cu sensuri sacre, iar azi le privim doar ca metafore.Labirinturile gravate pe dalele bisericilor erau totodata semnatura unor confrerii initiatice si substituirile pelerinajelor la Sfantul Mormant. De aceea in centru poti afla unori fie arhitectul insusi, fie Templul din Ierusalim: alesul ajuns in Centrul lumii sau simbolul acestui centru.Credinciosul care nu putea indeplini in realitate pelerinajul parcurgea cu imaginatia labirintul, pana ce ajungea in centru, la locurile sfinte: era pelerin pe loc. Facea drumul tarandu-se pe genunchi, ca de exemplu de-a lungul celor doua sute de metri ai labirintului de la Chartres. Biserica si indeosebi crestinismul, a inteles sensul fizic, imediat, nu si pe cel ascuns. Constructorii catedralelor, in schimb, au invatat mai multe.Labirintul a fost utilizat ca sistem de aparare la portile oraselor fortificate si era desenat pe machetele caselor grecesti antice. In ambele cazuri este vorba de a apara orasul (sau casa), conceput a fi situat in centrul lumii, a-l apara nu numai impotriva dusmanului omenesc, dar si impotriva influentelor malefice.Dansul lui Tezeu, zis si dans al cocorilor, este desigur legat de intortocherea labirintica. Or exista si in China dansuri labirintice care sunt dansuri de pasari (precum dansul lui Yu), avand si ele un rol supranatural.

[latan.elena]

Tezeu si Minotaurul in Labiritntul lui Dedal. Palatul din Cnossos si firul Ariadnei.

Simbol al unui sistem de aparare, labirintul vesteste prezenta a ceva pretios sau sacru. Poate avea o functie militara, de aparare a unui teritoriu, unui sat, unui oras, unui mormant, unei comori: nu le permite accesul decat celor care-i cunosc planul, adica initiatilor. Acesta este simbolul principal in Mitul labirintului – simbol si origini.Are o functie religioasa de apararea impotriva asalturilor raului: raul nu este numai demonul, dar si intrusul care se pregateste sa violeze tainele, locul sfant, intimitatea relatiilor cu divinul. Centrul pe care-l protejeaza labirintul va fi rezervat initiatului, celui care in timpul incercarilor initiatice (ocolisurile labirintului) se va fi aratat demn sa aiba acces la revelatia misterioasa. O data parvenit in centru este ca si consacrat, introdus in arcane, este legat prin secret.Ritualurile labirintice pe care se intemeiaza ceremonialul de initiere au tocmai drept scop sa-i arate neofitului, in chiar timpul vietii sale pamantesti, felul de a patrunde, fara a se rataci, in teritoriile mortii (care este poarta unei alte vieti). Intr-un anume fel, experienta initiatica a lui Tezeu in labirintul cretan echivaleaza cu cautarea Merelor de Aur din Gradina Hesperidelor sau al Lanii de Aur din Colhida.Fiecare din aceste incercari nu semnifica altceva, in limbaj morfologic, decat patrunderea victorioasa intr-un spatiu greu accesibil si bine pazit in care aflai un simbol mai mult sau mai putin transparent al puterii, al sacralitatii si al nemuririi.Labirintul ar putea avea si o semnficatie solara din cauza dublei securi al carei Palat ar fi si care este gravat pe mai multe monumente din perioada minoica. Taurul inchis in labirint este si el un element solar. Poate simbolizeaza, in aceste perspective, puterea regala, dominatia lui Minos asupra poporului sau.In timp ce spirele etajate ale unui zigurat urmaresc proiectia in spatiul cu trei dimensiuni a unui Dedal helicoidal, numele insusi al labirintului, Palatul Securii aminteste ca la Cnossos salasul mitic al Minotaurului era mai ales sanctuarul dublei securi (emblema a regalitatii) adica al traznetului arhaic al lui Zeus-Minos.In traditia cabalistica, preluata de alchimisti, labirintul ar indeplini o functie magica, ar fi una din tainele atribuite lui Solomon. De aceea labirintul catedralelor, serie de cercuri concentrice, intrerupte in anumite puncte, astfel incat sa formeze un parcurs ciudat si inexplicabil, ar fi purtat numele de Labirintul lui Solomon.In ochii alchimistilor, ar fi o imagine a lucrarii depline a Operei, cu dificultatile sale majore: aceea a caii ce trebuie urmata pentru a atinge centrul unde se desfasoara lupta celor doua naturi; aceea a drumului pe care trebuie sa-l parcurga artistul pentru a iesi din el. Aceasta interpretara ar putea fi corelata cu o anumita doctrina ascetico-mistica: a se concentra asupra siesi, printre miile de drumuri ale senzatiilor, ale emotiilor si ale ideilor, suprimand orice obstacol din fata intuitiei pure si a se intoarce la lumina fara a se lasa inselat de ocolisurile drumurilor. Dusul si intorsul din labirint ar fi simbolul mortii si al reinvierii spirituale.Labirintul duce de asemenea in interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar intern si ascuns, unde troneaza ceea ce este mai tainic in fiinta omeneasca. Gandul te duce la acel Sfant Duh despre care crestinii cred ca se afla in adancul nostru (inca nu au inteles un simbol atat de profund si vechi precum labirintul) sau chiar din subconstient.Si pe unul si pe altul, constiinta nu-i poate gasi decat dupa multe ocoluri sau in urma unei concentrari intense pana la acea intuitie finala unde totul se simplifica gratie unei iluminari, unei intelegeri absolute. Acolo, in cripta, se regaseste unitatea pierduta a fiintei, care se raspandise in multimea dorintelor.Sosirea in centrul labirintului, precum la capatul unei initieri, introduce intr-o loja invizibila, pe care artistii labirinturilor au lasat-o intotdeauna inconjurata de mister sau, mai bine, pe care fiecare o putea umple conform intuitiei sale proprii si ale afinitatilor personale. Asta ne trimite direct cu gandul la masonerie.In legatura cu labirintul lui Leonardo da Vinci, Marcel Brion evoca aceasta societate, compusa din persoana din toate secolele si din toate tarile, umpland cercul magic pe care Leonardo il lasase in alb caci nu era scopul mintii sale de a explicita prea mult semnificatia acestui sanctuar central al labirintului.Labirintul ar fi o combinatie a celor doua motive: spirala si coada impletita/cosita si ar exprima o vointa foarte evidenta de a figura infinitul sub cele doua aspecte pe care le imbraca in imaginatia oamenilor, adica infinitul in vesnica devenire al spiralei si cel al vesnicei intoarceri simbolizat de cosita. Cu cat calatoria este mai grea, cu atat obstacolele sunt mai numeroase si grele, cu atat mai mult adeptul se transforma, invata, experimenteaza, intelege si, in cursul acestei initieri, dobandeste un nou sine.In epoca moderna, Mitul labirintului – simbol si origini – apare reprezentat in filme si carti, dar isi pierde cu adevarat semnificatia de transmigrare, de initiere. In filme ca “Labirintul lui Pan”, “Hellboy” sau “Inception” vedem ramasite ale acestui simbol.Transformarea eului care se desfasoara in centrul labirintului si care se va afirma fara echivoc la capatul calatoriei de intoarcere, la sfarsitul acestei treceri de la intuneric la lumina va insemna victoria spiritualului asupra materialului si, in acelasi timp, al vesnicului asupra efemerului, al inteligentei asupra instinctului, al stiintei asupra violentei oarbe.
Animalul arhetip



Bestia din om, creatura din vis, animalul de la zoo, cele urmarite in documentare ne ocupa gandurile inca din preistorie. Animalul, ca arhetip, reprezinta straturile profunde ale inconstientului si ale instinctului. Animalele sunt simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale. De pilda semnele zodiacului care evoca energiile cosmice.Zeii egipteni au capete de animale, trei dintre evanghelisti sunt reprezentati prin animale. Duhul Sfant este reprezentat printr-un porumbel. Animalele au legaturi cu toate cele trei niveluri ale universului – infern, pamant, cer. Mitologia mayasilor prezinta, de exemplu, un crocodil care deschide o gura uriasa de monstru chtonian pentru a inghiti soarele la asfintit. Trebuie sa distingem, in ansamblul simbolic atat de complex la care trimite acest cuvant, animalul sau fiara si dobitoacele. Animalul, fiara care zace in noi si care i-a pus adesea in incurcatura pe moralistii iudeo-crestini, este ansamblul fortelor profunde care ne anima in primul rand libidoul.Inca din Evul Mediu, animalul, lighioana, numesc in argou penisul si uneori femeia, intruchipand partea animalica, daca nu chiar satanica a omului. Victor Hugo a exprimat perfect acest simbol in Legenda secolelor, facand din bruta inainte-mergatorul a toate cat sunt, schita a fecunditatii, dar si a dezmatului, a haosului, sotul lasciv al nemarginirii, care inaintea cuvantului, a mugit, a suierat, a nechezat: “Chiar zeu de-ai fi, sa cugeti cand vezi cate-o jivina; Sclipiri de duh n-arunca, dar nici nu poarta vina. Puterea nepatrunsa, inchisa-n glie tainic, isi afla-n orice bruta, maret si singur crainic” – Victor Hugo – “Satirul”Aceasta interdictie indelung impusa naturii umane si pe care romanticii au contestat-o primii, va fi ridicata o data cu descoperirea psihanalizei, asa cum arata, inca destul de timid, Jung in Omul si simbolurile sale: “Multimea de simboluri animale in religiile si artele tuturor timpurilor nu releva numai importanta simbolului. Ea arata, deasemenea, cat este de important pentru om sa integreze in viata sa continutul psihic al simbolului, adica instinctul….animalul care este in om, acea Psyche instinctuala, poate deveni primejdios cand este recunoscut si integrat in viata individului. Acceptarea sufletului animal este conditia unificarii individului si a implinirii sale”.Simbolismul animalelor, cu particularitatile fiecareia dintre ele, asa cum le intalneste, le observa si le numeste omul, trimite la un fenomen infinit mai vast, de vreme ce inglobeaza intreaga istorie umana si nu doar un moment din propria noastra civilizatie. Este vorba de totemism care, departe de a se afla in relatie cu o anumita mentalitate primitiva sau cu o studiere “arhaica” a societatii, atesta o tendinta fundamentala si omniprezenta a omenirii. Levi Strauss, comentandu-l pe Russo il rezuma astfel: “Tocmai in masura in care omul se considera initial identic cu toti semenii sai (printre care se numara si animalele), va dobandi el capacitatea de a se deosebi pe sine in societate dupa cum va distinge diferitele specii animale, adica de a lua diversitatea speciilor drept suport conceptual al diversitatii sociale.Animalele, fie considerate pe grupe sau comunitati (rumegatoarele, albinele), fie luate individual, corepund asadar unor caractere mai degraba simbolice decat alegorice, ca urmare a numarului si complexitatii semnificatelor pe care le acopera, aici, un singur semnificant. Asa vor fi, pentru a da cateva exemple din categoria numelor de grupe, sarpele, pasarea, fiinta cereasca, sau carnivorul, animalul cu colti sau devorator, totdeauna incarcat cu un puternic simbolism chtonian sau infernal. Frecventa utilizare in acest caz, a metaforei – o prima forma de gandire discursiva – nu exclude simbolul, caci nu ilustreaza decat o parte a lui. Astfel, porumbelul Sfantului Duh nu exprima nici pe departe in intregul lui simbolismul acestei pasari, dar ne ofera un punct de pornire in cercetarea sa. Fara pretentia de a prezenta un bestiar exhaustiv, am consacrat in acest articol un pasaj cat mai amanuntit fiecarui animal a carui incarcatura simbolica era destul de mare pentru a exprima o permanenta de-a lungul intregii istorii umane – cal, miel, taur, vultur, etc.Interesul pe care omul il acorda animalului considerat ca o materializare a propriilor sale complexe psihice si simbolice a crescut simtitor in zielele noastre datorita animalelor domestice, mai ales a animalelor “de salon”, mai mult adoptate decat crescute. Egiptul Antic ofera un exemplu chiar mai izbitor intrucat grija fata de animale devenise acolo zoolatrie: un egiptean, zice Herodot, lasa sa-i arda mobila, dar isi risca viata pentru a scoate din flacari o pisica. Exista nenumarate mumii de animale. A ingriji mormintele animalelor era o datorie de care habotnicii erau mandri: i-am dat paine celui flamand, apa celui insetat, haine celui gol. Am ingrijit ibisi, soimi, pisici si caini divini si i-am ingropat conform ritualului, ungandu-i cu uleiuri si infasurandu-i in panzeturi”.Animalele fabuloase apar foarte des in arta chineza. Originea acestor reprezentari fantastice nu ne este cunoscuta pana in prezent decat prin monumentele funerare descoperite la Chang Tong si Ho-Nan. Este o arta care nu a fost inca civilizata de taoismul si confucianismul oficial. Fiintele cele mai fabuloase, vrajitorii cei mai ciudati, animalele cu formele cele mai bizare ocupa aici un loc considerabil. Corbul solar, inainte de a fi fost anexat de catre maestrii ceresti ai taoismului, apare reprezentat cu trei picioare (cer, pamant, om); vulpea cu noua cozi (cele noua regiuni ale imperiului); niste monstri, un fel de centauri, cu doua busturi umane lipite unul de celalalt; si fiare cu cate opt capete omenesti, fixate pe gaturi ca de sarpe, asemenea hidrelor din mitologia clasica greaca.Pe un basorelief provenind dintr-o camera funerara se pot vedea doua personaje stand fata in fata, unul tine in mana un soi de echer (emblema unuia dintre regii mitici ai Chinei), celalalt o cruce (cele cinci puncte cardinale), iar in partea inferioara, corpurile lor par a se termina cu un fel de cozi care se inlantuie.Aceste gravuri dateaza din perioada Regatelor Combatante (441-221). Ele se vor cuminti in timp sub influenta doctrinelor confucianista si budista. Simbolismul lor nu se va mai regasi decat in magia taoista. Dar interpretarea lui se va inspira din miraculosul utilitar ( elixirul de viata lunga ), sau moralizator.Templele sintoiste sunt pazite de animale fantastice asezate intotdeauna de o parte si de alta a intrarii. Unul din aceste animale tine gura deschisa, celalalt inchisa. Ele ar simboliza inceputul si sfarsitul, suveranitatea fara margini a imparatului, alfa si omega.S-a crezut multa vreme ca religia celtica aloca un loc important zoomorfismului si totemismului. Aceasta parea sa dovedeasca marea sa vechime sau primitivismul sau, stadiul evolutiv urmator fiind constituit de antropomorfismul unor zei mai bine conceputi, cum ar fi zeii Greciei antice. Animalul are insa pur si simplu o valoare de simbol: mistretul simbolizeaza functia sacerdotala, ursul functia regala, corbul este animalul lui Lug……lebada, sau pasarea in general, este mesagerul lumii de dincolo, calul are rol psihopomp, etc.Nu exista dovezi serioase de totemism in spatiul celtic.Turcii cereau ca o buna capetenie de osti sa aiba calitatile a zece animale: vitejia cocosului, castitatea gainii, curajul leului, agresivitatea mistretului, siretenia vulpii, perseverenta cainelui, vigilenta cocorului, prudenta corbului, inflacararea in lupta a lupului, corpolenta unui yagru, animal care in ciuda oricaror greutati si a oricarui efort, ramane tot gras. Un alt autor musulman prezinta calitatile razboinicului intr-o enumerare asemanatoare – perseverenta, sangele rece, forta lupului, curajul ursului, setea de razbunare a iacului, castitatea cotofenei, acuitatea vizuala a corbului, siretenia vulpii rosii, curajul leului, puterea de a veghea a bufnitei. Simbolistica popoarelor turce adauga: calul este viteaz si boul puternic, oile sunt slabe si fricoase, leul nu-si poate stapani mania, manzul este neastamparat, tigrul curajos si vrednic.Din perspectiva biblica, citam numai doua cazuri: animalele ii sunt prezentate lui Adam, grupate cum sunt in Biblie, apar cu o semnificatie speciala. Animalele carora Adam le da nume simbolizeaza, dupa Philon, patimile omenesti comparabile cu fiarele salbatice care trebuie stapanite. Philon ia in discutie diferite grupe de animale. Cu privire la sacrificarea de catre Avraam a unei junici, a unei capre, a unui berbec, turturele si a unui pui de porumbel el va spune: “natura acestor animale ofera o inrudire cu partile universului, boul cu pamantul, deoarece ajuta la muncile campului, capra cu apa, apa fiind agitata si navalnica dupa cum arata curentul raurilor, precum si mareele; berbecul seamana cu aerul prin violenta sa si fiindca niciun animal nu-i este mai folositor omului, de vreme ce ii procura haine; in ce priveste pasarile elementul cu care se inrudesc este cerul, impartit in diferite sfere. Aceste analogii se vor regasi mai tarziu in arta crestina. Astfel boul prezinta trupul omenesc datorita docilitatii sale, capra este legata de simturi fiind greu de strunit, berbecul evoca Logosul, porumbelul corespunde ratiunii si lumii vizibile, iar turturica pe cea invizibila.Animalele care intervin atat de frecvent in vise si in arte constituie identitati partiale cu omul; aspecte, imagini ale naturii sale complexe; oglinzi ale pulsiunilor sale profunde, ale instinctelor sale domesticite sau nu. Fiecare corespunde unei parti a naturii umane, integrata sau care trebuie sa fie integrata in unitatea armonioasa a persoanei.

pa vie – Raul vietii – Pomul vietii



Semnificatii in arta – ,,Papusi pe apa”Inchipuiti-va un teatru care sta pe apa, asa, un fel de Venetia a artei dramatice, deasupra careia intra in scena, peroreaza, gesticuleaza, “declama”, gratioase, minunate papusi din lemn, care baleteaza deasupra unei panze subtiri de apa, prin care nu poti intrezari nimic. Farmecul absolut e ca, aparent fara nicio sursa ori conditionare exterioara, papusile se misca, fac reverente, sunt mai vii decat noi, oamenii. Si toate astea se intampla numai acolo: altundeva in lume nu poti sa le vezi, fac parte din diferenta specifica (foarte mare, de altfel), a vietnamezilor.Japonezii au kabuki. In “cizma“, dincolo de stramtoarea Messina, exista “teatrul sicilian“, aparte. Vietnamezii au “papusi pe apa“. Un lucru care e al lor si numai al lor, al nimanui altcuiva. Nu il poti vedea decat la Hanoi, varianta originala. “Piesele de teatru” (pentru ca sunt mai multe) reprezinta, de fapt, scenete din viata traditionala si, mai ales, mitica, a vietnamezilor. Unele sunt “armate” cu o incarcatura divina, ca în Dansul Celor Patru Animale Divine, Dansul Phoenixului (alt animal sacru) sau chiar in Legenda Regelui Le Loi(sa aiba o oarecare legatura cu Legea- Dharma?). Cea din urma se refera la acest rege legendar, care a triumfat asupra invadatorilor Ming, a dat sabia sa magica unei broaste testoase gigant, la fel de mitica precum regele.Botezul – nasterea „Omului Nou” Acest stravechi simbolism al imersiunii in apa, ca instrument de purificare si regenerare, a fost acceptat/preluat de crestinism si implinit cu noi valente. In crestinism, botezul devine instrumentul principal de regenerare spirituala, caci imersiunea in apa botezului echivaleaza cu moartea lui Cristos. Simbolic, omul moare prin imersiune si renaste, purificat, reinnoit, asemenea lui Cristos, inviat din mormant.Apei i-a poruncit mai intai sa produca fiinte vii. Apa este cea care, prima, produce ceea ce are viata, astfel ca uimirea noastra sa inceteze cand, intr-o zi, ea va zamisli viata prin botez. In insasi crearea omului, Dumnezeu a folosit apa pentru a-si desavarsi opera. Este adevarat ca pamantul i-a oferit substanta, dar pamantul ar fi fost inapt pentru aceasta opera daca nu ar fi fost umezit si inmuiat. De ce ea, care produce viata pe pamant, nu ar da viata si cerului? … Orice apa naturala dobandeste astfel, prin stravechea prerogativa cu care a fost inzestrata la origine, virtutea sanctificarii prin sacrament, cu conditia ca Dumnezeu sa fie invocat pentru acest lucru. Indata ce se rostesc cuvintele, Sfantul Duh, coborand din ceruri, se opreste asupra apelor pe care le sfinteste prin fecunditatea sa; apele astfel sfintite se impregneaza, la randul lor de virtutea sanctificanta.Omul vechi moare prin imersiunea in apa si da nastere unei fiinte noi, regenerate. Toata preistoria botezului ”urmarea acelasi lucru, moartea si invierea – desi pe alte niveluri religioase decat cel instaurat de crestinism. Asemenea simboluri sunt arhetipale si universale; ele reveleaza situatia omului in cosmos, valorizand in acelasi timp pozitia lui fata de divinitate (de realitatea absoluta) si de istorie. Simbolismul apelor este produsul intuitiei cosmosului ca unitate si a omului ca un mod specific de existenta care se realizeaza exclusiv de-a lungul „istoriei”APA VIE In basmele populare romanesti, apa este cea care da putere personajelor principale, aflate in lupta cu zmeii, ce reprezinta raul. Astfel, Praslea, eroul basmului ,,Praslea cel voinic si merele de aur „ reuseste sa-l invinga pe zmeu, dupa o lupta grea si lunga, numai cu ajutorul fetei celei mai mici de imparat, care-i da apa. Si in basmul popular ,,Greuceanu „ eroul este salvat de corbul nazdravan care-i aduce ,,apa dulce „, adica apa vie, astfel incat, Greuceanu ,, Il baga in pamant pana la brau „ pe zmeu”. Simbolul picaturii de apa este cel de a aduce viata vesnica celui care o bea.In Biblie gasim expresia „Apa vie” (Ioan 4, 37-38). Este un simbol care are, atat o cuprindere particulara, cat si o cuprindere generala.Sub aspect particular, „Apa vie” se refera la faptul ca Iisus Hristos, prin moartea si invierea sa simbolice, capata calitatea de sursa divina a nemuririi umane. O nemurire pe care o ofera – pe cale substituitoare – omului nascut din nou. Orice om nascut din nou (pocainta umana), care solicita prin credinta moartea sa (iertarea divina) capata nemurirea. Acesta persoana inseamna ca bea „Apa vie”. Adica a bea din „Raul vietii” (numai un om nascut din nou).Sub aspect general, „Apa vie” inseamna întregul Plan de Mantuire. Textul biblic (Apoc. 22, 14) doreste sa precizeze faptul ca beneficierea de „Apa vie” (Raul vietii sau Pomul vietii) este conditionata de nasterea din nou. Numai în felul acesta, Mantuitorul asigura nemurirea sau viata vesnica, prin substituirea numai a mortii omului pocait (Rom. 5, 21).
Apa – religie, filozofie, cultura, viata



Apa a reprezentat de-a lungul mileniilor insasi viata fiind reprezentata in religie, arta si in gandirea filozofica.Dictionarul de simboluri reduce semnificatiile simbolice ale apei la trei teme dominante : origine a vietii, mijloc de purificare si centru de regenerescenta.Ca masa nediferentiata, apa reprezinta infinitatea posibilitatilor, ea contine tot ceea ce este virtual, tot ceea ce nu are inca forma, samanta primordiala, toate semnele unei dezvoltari ulterioare.
Semnificatii religioaseApa este considerata purificatoare in majoritatea religiilor, incluzand hinduismul, crestinismul, islamismul, iudaismul si sintoismul. Spre exemplu, botezul in bisericile crestine este facut cu apa. In plus, o baie rituala in apa pura este facuta celor decedati in mai multe religii, incluzand iudaismul si islamismul.Hindusii, care constituie marea majoritate a populatiei din India, considera fluviul Gange ca fiind un fluviu sacru. Acesta a fost intotdeauna cunoscut ca un centru spiritual in toata lumea. Relatia dintre indieni si Gange este una mistica, pentru ei, apa este divinizata. Fluviul este numit “purificatorul sufletelor” si reprezinta cea mai mare sala de baie, dar si de rugaciuni de pe Glob. In fiecare zi aprozimativ 60 000 de oameni iau parte la baia sfanta ce consta in scaldatul de trei ori si bautul a o gura de apa din Gange. O singura intrare in fluviu, spun credinciosii hindusi, sau o singura picatura de apa bauta din apele sale este suficienta pentru a se obtine “purificarea de pacate”.Hindusi participand la festivalul fluviului GangeIn islamism, cele cinci rugaciuni zilnice pot fi efectuate doar dupa spalarea corpului cu apa curata. Apa care spala impuritatile fizice, va contribui si la curatenia morala “numara-ma printre cei care se purifica bine” se rosteste in timpul ritualului curatirii. ”Voi care credeti, daca vreti sa va faceti datoria de a va ruga, atunci spalati-va fata si mainile pana la cot, treceti-va mana pe cap si pe picioare pana la glezne”. (Coran 5-6)
La iudei conceptul de purificare si sfintenie a apei este mentionat in cartea “Levitic”. Pentru a ajunge in locul unde salasuieste divinitatea trebuie sa te purifici mereu. Apa este mentionata în Biblie de 442 de ori, respectiv de 363 de ori, în versiunile sale engleze internationale( New International Version sau, ca acronim, NIV) si în cea cunoscuta sub numele de Versiunea regelui James ( King James Version )In sintoism, apa este utilizata aproape in toate ritualurile pentru curatirea unei persoane sau a unui loc.In filozofia clasica chineza, apa, ca element al filozofiei, era unul din cele cinci elemente constituente ale naturii, alaturi de pamant, foc, lemn si metal. Apa reprezenta matricea tuturor posibilitatilor de existenta, primul element si cel mai bogat in reprezentari. Apa este principiu al nediferentiatului si al virtualului, temelie a oricarei manifestari cosmice, receptacul al tuturor formelor si germenilor, apele simbolizând substanta primordiala din care se nasc si se intorc toate formele, prin regresiune sau cataclism. Comparata sau asimilata lunii, apa, prin excelenta fluida, este prototipul apei vietii sau apei vii. Apa reuneste formulele mitice ale aceleiasi realitati metafizice si religioase : in apa rezida viata, vigoarea, eternitatea. Apa purifica si este purificatoare, are o valoare morala : ea devine substanta insasi a puritatii, cateva picaturi de apa fiiind suficiente spre a purifica o lume ( de aici si simbolistica botezului)Chinezii cred ca micul vas cu apa tinut in mana de Zeita Milosteniei, fermecatoarea Kuan Yin, reprezinta cele o mie de binecuvantari din elixirul cosmic al nemuririi. Se zice ca vasul lui Kuan Yin contine si apele fertilitatii, astfel ca oricine se imbaiaza in apa ce curge din vasul ei se va bucura, cu siguranta, de sanatate si va avea un suflet de o mare generozitate. Acest vas creeaza un gen aparte de bogatie, nascut din aparitia generozitatii in inima si din cuget. De aceea, familiile chineze adora sa etaleze statui mari de marmura ale zeitei tinand in mana un vas, din care se varsa o apa ce pare a curge la nesfarsit intr-un elesteu sau într-un bazin.De fapt, apa ce curge din orice tip de vas pretios simbolizeaza intotdeauna apele cosmice si Marea Mama. Ea semnifica tot ce este legat de principiul feminin receptiv.Kuan Yin, zeita MilostenieiSimbolistica albului in viata si moarte



Intocmai culorii sale opuse, albul se poate situa la cele doua extremitati ale gamei cromatice. Fiind absolut, si neavand alte variatii decat cele care merg de la mat la stralucitor, el semnifica fie absenta, fie suma culorilor. Astfel, el se situeaza fie la inceputul, fie la capatul vietii diurne si al lumii manifestate, ceea ce ii confera o valoare ideala. Sfarsitul vietii – momentul mortii- este, insa, si un moment de tranzitie, la granita dintre vizibil si invizibil, si reprezinta alta origine.Albul primordial – culoare, simbol si revelatieAlbul -candidus– este culoarea candidatului, adica a celui care isi va schimba conditia, culoarea initiatului (Candidatii la functiile publice se imbracau in alb). Este deci normal ca majoritatea popoarelor, atunci cand figurau prin culori punctele cardinale, sa fi facut din alb culoarea estului si a vestului, adica a acestor doua puncte extreme si misterioase unde soarele – astrul gandirii diurne- se naste si moare in fiecare zi.In amandoua cazurile, albul este o valoare limita, intocmai acestor doua extremitati ale liniei nesfarsite a orizontului. El este o culoare de trecere , in sensul in care se vorbeste de rituri de trecere – el reprezinta chiar culoarea culoarea privilegiata a acestor rituri prin care se infaptuiesc mutatiile fiintei, potrivit schemei clasice a oricarei initieri: moartea si renasterea.Albul apusului este albul mat al mortii, care absoarbe fiinta si a introduce in lumea lunara, rece si feminina; el conduce spre absenta si vid nocturn, spre disparitia constiintei si a culorilor diurne.Albul rasaritului este cel al intoarcerii: este albul zorilor ce redezvaluie o bolta cereasca inca lipsita de culori, dar incarcata de potentialul de manifestare cu care microcosmosul s-au incarcat, precum o baterie electrica, in timpul trecerii prin pantecul nocturn, izvor al oricarei energii. Primul tip de alb coboara de la stralucitor spre mat, cel de-al doilea urca de la ipostaza mata spre cea stralucitoare. In ele insele, aceste doua momente, aceste doua alburi, sunt goale, suspendate intre absenta si prezenta, intre luna si soare, intre cele doua chipuri ale sacrului, intre cele doua parti ale sale.Orice simbolism al culorii albe si al intrebuintarilor ei rituale decurge din aceasta observare a naturii, pe baza careia toate culturile umane si-au edificat sistemele filozofice si religioase.Pictorul W. Kandinsky – pentru care problema culorilor depasea cu mult domeniul esteticului – s-a exprimat, in aceasta privinta, mai bine decat oricine: „Albul, care este adesea considerat o non-culoare constituie un simbol al unei lumi in care toate culorile, in calitatea lor de proprietati ale substantelor materiale, s-au evaporat…Albul actioneaza asupra sufletului nostru precum linistea absoluta. Aceasta liniste nu e totuna cu moartea, ea abunda de posibilitati vii. Este un nimic plin de veselie juvenila sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricarei nasteri, a oricarui inceput. Asa a vibrat poate pamantul, alb si rece, in vremea epocii glaciare. Zorile nu puteau fi mai bine descrise.”
In orice gandire simbolica, moartea precede viata, orice nastere fiind o renastere. Din aceasta pricina, albul a fost la inceputuri culoarea mortii si a doliului. Asa stau inca lucrurile in intreg Orientul; tot asa a fost multa vremea situatia in Europa si, cu precadere, la curtea regilor Frantei.Privit sub aspectul sau nefast, albul livid este opus rosului: este culoare vampirului care cauta tocmai sangele – conditie a vietii diurne – care s-a retras din el. Este culoarea giulgiului, a tuturor spectrelor, a tuturor spectrelor, a tuturor nalucilor; culoarea – sau mai degraba lipsa de culoare – a piticului Oberon, al lui Alberich al Nibelungilor, rege al Albilor sau Elfilor. Este culoarea strigoilor, si aceasta explica de ce primul om alb care a aparut negrilor bantu din sudul Camerunului a fost numit Nango-Kon, fantoma- albinos, care a inspaimantat si a pus pe fuga toate populatiile pe care le-a intalnit. Dupa ce s-au convins ca intentiile ii erau pasnice, bastinasii s-au intors sa-i ceara vesti despre rudele decedate, pe care se presupunea ca le cunoaste, de vreme ce se intorcea din tara mortilor.Adesea, noteaza Mircea Eliade, in riturile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii. Am spune mai degraba ca este aceea a plecarii catre moarte. Tot in acest sens, Apusul este alb pentru azteci, a caror gandire religioasa cum se stie, considera viata omului si coerenta lumii ca fiind pe de-a-ntregul conditionate de drumul soarelui. Apusul, prin care astrul zilei dispare, era numit casa negurii reprezentand moartea, adica intrarea in invizibil. Astfel, razboinicii jertfiti zilnic pentru a se asigura regenerarea Soarelui erau condusi spre sacrificiu fiind impodobiti cu puf alb si incaltati cu sandale albe care, izolandu-i de sol, erau suficiente pentru a demonstra ca el nu mai apartine acestei lumi si ca nu intrasera inca in cealalta. Albul, se spunea, este culoarea primilor pasi ai sufletului, inaintea desprinderii spre inalturi a razboinicilor sacrificati. Tot asa, zeii Panteonului Aztec, al caror mit celebreaza un sacrificiu urmat de o renastere, purtau ornamente albe.Indienii pueblo asaza culoarea alba la rasarit din aceleasi motive, lucru confirmat de faptul ca rasaritul, in gandirea lor, ascunde ideile de toamna, de pamant din strafunduri, si de religie, asa cum sustine Cushing.Culoare a rasaritului, in aceasta conceptie, albul nu este o culoare solara. Nu mai este culoarea aurorei, ci a zorilor, acel moment de vid total dintre noapte si zi, cand lumea visului acopera orice realitate: fiinta este inhibata, suspendata, pasiva; din acest motiv, constituie momentul propice perchezitiilor, atacurilor prin surprindere, executiilor, in cadrul carora, o traditie ce inca mai persista cere condamnatului la moarte sa poarte o camasa alba, care este o camasa a supunerii si disponibilitatii, asa cum este si vesmantul alb al celor ce se indreapta spre impartasanie sau cel al logodnicei mergand la ceremonia casatoriei. Se spune rochie de mireasa, dar, de fapt, e vorba de rochia celei care merge spre casatorie: odata implinita, albul va lasa locul rosului, tot asa cum intaia manifestare a desteptarii zilei, pe panza de fundal a zorilor, neutra ca un cearsaf, va fi constituita de aparitia rosiei Venus, cand se va vorbi de nunta zilei. Este culoarea medicinii, culoarea puritatii, care, la origine, nu reprezinta o culoare pozitiva, un semn a ceva ce a fost aumat, ci o culoare, neutra, pasiva, aratand ca nimic inca nu a fost implinit. Acesta este sensul initial al albului virginal si motivul pentru care copiii, in cadrul ritualului crestin, sunt condusi spre inhumare intr-un lintoliu alb, decorat cu flori albe.In Africa neagra, unde ritualurile initiatice conditioneaza intreaga structura a societatii, albul caolinului – un alb neutru- este culoarea tinerilor circumcise de-a lungul intregii lor izolari. Ei isi ung fata si, uneori, intregul trup cu acest caolin, pentru a arata ca, pentru acest moment, se afla in afara grupului social.Atat in Africa cat si in Noua Guinee, vaduvele, care sunt temporar stramutate in afara grupului, isi acopera fata in alb. Acest alb este un alb matern, de matrice, un izvor pe care o atingere de bagheta trebuie sa-l destepte.Intaiul lichid nutritiv, laptele este asociat tot acestei culori – luminii diurne, a carui albeata este cea a crinului si lotusului – imagini, si acestea, ale devenirii, ale trezirii pline de promisiuni, laptele – arhetipul femeii roditoare.Astfel se produce, progresiv, o schimbare, iar ziua urmand noptii, spiritual se trezeste si proclama splendoarea unui alb care este cel al luminii diurne, solare, pozitive si masculine.Calul alb din vis, aducator de moarte, il urmeaza caii albi ai lui Apollo, pe care omul nu-l poate privi fara sa inmarmureasca.Albul postulantului – toga virila, simbol al afirmarii, al responsabilitatii asumate, al puterilor castigate si recunoscute, al renasterii implinite, al consacrarii. Botezul, in zorii crestinismului, rit initiatic se numea iluminare. Dupa ce se stabilea legamantul, noul crestin, nascut la viata viata adevarata, imbraca niste haine de un alb stralucitor, scapand de atacurile patimilor, ceea ce era gresit in el infrumuseta si ajungea sa raspandeasca intreaga lumina a unei vieti curate si sfinte. La celti, albul era culoarea rezervata clasei sacerdotale, druizii fiind imbracati in alb. Cu exceptia lor, doar regele care are o misiune religioasa exceptionala, poate imbraca vesmantul alb. Spre exemplu, in irlandeza de mijloc alb echivaleaza cu sfant. In budismul japonez, aureola alba si lotusul alb sunt associate cu gestul pumnului cunoasterii al marelui iluminat Buddha, in opozitie cu rosul si gestul de concentrare.In acceptia diurna, albul culoare a initierii devine culoarea revelatiei, a transfigurarii, este culoarea teofaniei – ca forma unei aureole de lumina, suma tuturor culorilor. Cel mai bun exemplu in acest sens este Schimbarea la Fata a lui Iisus pe munte. Tot urmand traditia biblica, observam ca Moise este asociat acestei culori pure, albul ocult al luminii interioare.La sufisti, intalnim relatia simbolica dintre alb si rosu, albul fiind culoarea esentiala a intelepciunii, iar rosul este culoarea fiintei incalcite in negurile lumii. “un arhanghel impurpurat, Alb sunt cu adevarat, Vin din vechime, sunt un intelept a carui esenta este lumina”, ne spune Coranul.Fiind solar prin excelenta, se apropie de auriu, aceasta explicand asocierea celor doua culori pe drapelul Vaticanului, prin care se afirma imparatia Dumnezeului crestin pe pamant.

[latan.elena]

Calul – mitologia zeilor



Vom continua articolul precedent cu noi viziuni si simboluri ascunse. Analiza sacrului si a mitologiei ne arata o alta fatada a mitologiei. Calul ca vehicul al mortii, simbol al pamantului si al lumii de dincolo devine prevestitor. Sacrificarea calului in diferite culturi si religii ne arata legatura cu apele care fac parte din ciclul lunar. De la simbol al mortii vom trece prin religiile si mitologiile lumii pana la divinitate a apelor. Diferite culturi, traditii, povesti si basme evoca acest animal care a lasat o importanta amprenta asupra simbolurilor umanitatii.








Caii mortii in mitologie

Valorizarea negativa a simbolului htonian transforma calul intr-un animal infernal, intr-o manifestare a mortii, analoaga femeii cu coasa din folclorul nostru. In Irlanda, eroul Conan I Cernach are un cal cu cap de caine, Roibul de Roua, care sfasie burtile dusmanilor. Caii lui Cuchulainn, Surul din Macha (care este regele cailor din Irlanda) si Copita Neagra au minte omeneasca: Surul refuza sa se lase inhamat la carul eroului ce se pregateste pentru ultima batalie si varsa lacrimi de sange. Putin mai tarziu, el il va calauzi pe razbunator, pe Conan, pana la trupul stapanului sau, iar Copita Neagra se va ineca de disperare.Caii mortii, prevestiri de moarte, apar din belsug, din antichitatea greaca pana in Evul Mediu, in intregul folclor european. Astfel, la elini, in straveche versiune a cheii viselor, opera a lui Artemidoros, faptul de a visa un cal alb este, pentru un bolnav, semn prevestitor de moarte. Zeita Demeter din Arcadia, adesea reprezentata cu cap de cal, este identificata cu una dintre Erinii, infioratoarele executoare ale justitiei infernale. Ea il concepe cu Poseidon pe Areion, calul lui Herakles. Harpiile, demoni ai furtunii, ai devastarii si mortii, sunt reprezentate ca niste figuri ambigue, deopotriva femei-pasari si iepe: una dintre ele este mama cailor lui Ahile, alta a bidiviilor pe care Hermes ii ofera in dar Dioscurilor. Ahriman, diavolul din zoroastrism, apare uneori in chip de cal, ca sa-si ucida sau sa-si rapeasca victimele.De cele mai multe ori, caii mortii sunt negri, asa cum este Charos, zeul mortii al grecilor moderni. Negrii sunt cel mai adesea si acei bidivii ai mortii, a caror goana infernala urmareste multa vreme pe drumetul ratacit, in Franta ca si in toata crestinatatea: “Era spre miezul noptii …/ Mai jos pe Loir, pe cale mergeam, singur de tot,/ Si-ajuns la o troita, unde se face-un cot,/ Aud deodat’ in spate o haita latratoare/ De caini, care in urma-mi veneau in goana mare./ Si-un calaret se-arata, iesit, cred din sicriu,/ Doar oasele de dansul, pe-un negru bidiviu/ O mana intinzandu-mi, sa urc cu el in sa …/ Un lung fior de frica prin oase simt ca-mi trece …” (Ronsard – Imn catre demoni).Dar mai exista si cai palizi, sau cai vineti, adeseori confundati cu calul alb uranian, dar a caror semnficatie este exact contrara. Daca acesti cai palizi sunt numiti adeseori albi, culoarea lor alba este nocturna, lunara, rece, vida, este tocmai absenta culorii, in vreme ce albul diurn, solar, cald, este plin, fiind suma tuturor culorilor. Calul palid este alb ca un giulgiu sau ca o fantoma. In acceptia moderna, el este albul doliului, asa cum il intelege limbajul comun atunci cand vorbeste de nopti albe sau de albul cadaveric. Asa este calul palid sau galben-vanat din Apocalipsa, sau calul alb, prevestire a mortii in credintele germane sau engleze. Asa sunt toti caii nefasti, complici ai apelor involburate, pe care-i regasim in folclorul franco-german, de la acel Schimmelreiter care distruge digurile in timpul furtunii, de la Iapa Balaie din regiunea Pas-de-Calais si Calul Balan din Celles-sur-Plaine, pana la Drac, frumosul cal alb care-i insfaca pe drumeti si-i inneaca in raul Doubs. Aceste exemple ilustreaza valorizarea negativa a calului lunar, asociat elementului apa. Mai incolo vom examina si valoarea lui pozitiva. In acest cal sinistru unii vad chiar originea cuvantului “cosmar” (A.H. Krappe). Caii mortii sau ai cosmarului apar obsedant infolclorul celtic: in Scotia, Kelples sunt niste cai-demoni, iar folclorul breton este plin de povestioare sau de basme legate de caii diabolici care-i ratacesc pe drumeti sau ii arunca in fundul rapelor sau in mlastini. In acest folclor, caii negri sunt de cele mai multe ori fie diavolul, fie un damnat sau un suflet fara odihna. Alteori sunt caii eroului vreunei vanatori blestemate, cum este cea evocata de Ronsard. Cel mai celebru erou de acest fel este, desigur, Arthur, osandit sa urmareasca, intr-o alergare fara sfarsit, o prada pe care nu o poate ajunge.Dontenville vede in regele Arthur un omolog celtic al germanicului Wotan sau al scandinavului Odin. Trebuie amintita si analiza aici legenda Doamnei in Alb, care rastoarna polarizarea simbolului, dandu-i o semnificatie sexuala, caci bidiviul acestei noi curse fantastice apare ca fiind de un alb stralucitor. Astfel, acesta reprezinta setea,voluptatea, nebunia, libertatea, himera dezlantuita, forta naturii. Asa incepe ascensiunea simbolica a calului, de la domeniul htonian la cel uranian, din pamant spre Cer, de jos in sus.







Sacrificarea calului

Inlantuirea simbolica Pamant-Mama, Luna-Apa, Sexualitate-Fertilitate, Vegetatie-Reinnoire periodica ingaduie deslusirea si a altor aspecte ale acestui simbol. Multi autori au explicat procesul prin care, in civilizatiile de agricultori, divinitatile htoniene devin divinitati agrare. Prin metamorfozele lui simbolice, calul nu face nici el exceptie de la aceasta regula. Frazer, da, in acest sens, numeroase exemple. La Roma, caii destinati cavaleriei erau consacrati zeului Marte si se tineau sarbatorile Equiria, care marcau inceputul expeditiilor militare. La finele acestora, in octombrie, indata ce se termina stransul recoltei, se sacrifica un cal inchinat lui Marte. Calul era astfel vazut ca protector al comunitatii. Marte ii apara pe oameni de dusmani si ogoarele de calamitati. Sangele calului era pastrat si folosit pentru a apara turmele de catre vestale. Aceasta sacrificare a calului, spune G. Dumezil, ar constitui un soi de capitalizare regala a victoriei. Obiceiul de a taia coada calului aminteste de cel african din Guineea, remarca Frazer, coada oferita pentru ca recolta sa fie buna. Prin iuteala fugii, care, dupa cum am vazut, il asociaza timpului si deci continuitatii, calul, care pe de alta parte strabate nevatamat tinutul mortii si al frigului, adica iarna, calul purtator al spiritului graului din toamna pana in primavara, umple fisura creata de iarna si asigura indispensabila reinnoire. Acelasi rol al spiritului graului (sau al oricarei alte cereale) i-l atribuie numeroase alte traditii. Astfel, in Franta si in Germania, se obisnuia ca in perioada secerisului, cel mai tanar cal din sat sa fie sarbatorit si sa se bucure de o grija deosebita, caci prin el urma sa se asigure noua germinatie. El purta in sine spiritul graului.Potrivit lui Frazer, in Irlanda, in cursul unei ceremonii a focurilor de Sanziene, dupa ce toti taranii sarisera prin jaratic, a aparut o constructie de lemn foarte inalta, cu un cap de cal la un capat si acoperita de un cearsaf alb care-l ascundea pe omul care o ducea. Oamenii au primit-o strigand cat puteau Calul Alb! Masca a sarit pe deasupra focului incepand sa-i alerge pe spectatori. Cei prezenti sustin ca masca reprezinta toate dobitoacele. Din spirit al graului, calul a devenit asadar simbolul oricarui belsug. Analiza altor ceremonii agrare subliniaza aceasta interpretare. Astfel, in Assam, la bastinasii garo, pentru a se sarbatori stransul recoltei, un simulacru de cai, alb si destul de asemanator cu cel din Irlanda de Sanziene, este aruncat intr-un rau dupa un dans. Se stie ca spiritele apelor fac parte din ciclul lunar si ca raspund de incoltirea si de cresterea plantelor. Capul mastii este pastrat pana anul viitor, noteaza Frazer, asa cum la Roma, capul calului era pastrat, batut in cuie, pe poarta unui turn. Iata asadar ce reprezinta traditiile pe care le credeam barbare si sangeroase deopotriva.Afinitatea dintre cal si apele curgatoare este limpede subliniata de o veche traditie a pescarilor de pe Oka (afluent al Volgai). La inceputul primaverii, dupa topirea ultimelor gheturi, pescarii trebuiau sa fure un cal pe care sa-l ofere, innecandu-l Mosului apelor, care se trezea in ziua aceea:“Iaca, Mosule, primeste darul nostru si apara-ne neamurile”, spuneau pescarii. Sacrificarea calului prin innec in apele unui fluviu pare sa fi fost practicata si de alte popoare indo-europene, ca de pilda de primii greci, daca ne luam dupa Ahile care le striga ucigasilor lui Patroclu: “N-o sa v-ajute acest rau cu unda cea lin-argintie,/ Caruia mai demult ii jertfeati o gramada de tauri/ Si-n adancime de vii i-aruncati dupa datina caii/ Dar si asa veti pieri miseleste…”







Calul, divinitate a apelor

Partas la taina apelor fertilizatoare, calul cunoaste fagasele lor subterane. Aceasta explica de ce, din Extremul Orient pana in Europa, se crede ca el are harul de a face sa tasneasca izvoare lovind pamantul cu copita. Asa sunt in Franta izvoarele sau fantanile Bayard care spun povestea celor patru fii ai lui Ayman, purtati de celebrul cal nazdravan. Insusi Pegasinaugureaza aceasta traditie dand nastere izvorului Hippocrene – “Izvorul Calului”, nu departe de crangul sacru al Muzelor, crezandu-se ca apa sacra favorizeaza inspiratia poetica. Calul aici, trezeste imaginarul, dupa cum trezea, mai inainte, Natura, in momentul reinnoirii ei.Se intelege astfel de ce calul poate fi socotit si drept un avatar sau un auxiliar al divinitatilor ploii. In Africa, la populatia ewe, zeul ploii brazdeaza cerul calare pe o stea cazatoare, care este calul lui. La triburile bambara din Mali, initiatii societatii kware, in riturile menite sa aduca ploaia, incaleca pe cai de lemn inchipuind caii inaripati pe care geniile evocate de ei calaresc in bataliile lor impotriva celor ce cauta sa impiedice caderea ploilor datatoare de rodnicie. In general, simbolismul calului la aceste populatii, inglobeaza notiunile de iuteala, imaginatie, nemurire. In mod analog acest cal corespunde copilului si vorbirii, ceea ce explica faptul ca aceeasi planta (koro) care evoca energia vorbirii si belsugul de cuvinte este folosita atat ca intaritor pentru copiii debili, cat si spre a face fecunde iepele sterpe. Acest exemplu adauga imaginilor amintite pe aceea a copilului care, aidoma izvorului, manifesta trezirea fortelor impulsive si imaginative.De la prevestitor al mortii si animal psihopomp care face trecerea in lumea de dincolo pana la divinitatea a apelor, calul trece printr-un proces fantastic in imaginatia colectiva. El ajunge sa reprezinte notiunile de imaginatie si nemurire. El devine izvor si simbol al reinnoirii naturii. Este legat de pamant, dar si apele fertilizatoare. Animalul-simbol al spiritului graului intrupeaza germinatia si renasterea. Ajunge in cele din urma sa insumeze toate calitatile calului alb, cal solar, despre care vom vorbi in ultimul articol.







Cainele in mitologie si simbolism



Fara indoiala, nu exista mitologie care sa nu asocieze cainele, Anubis, Tian kuan, Cerber, Xoloti, Garm, etc cu moartea, infernul, lumea subterana, imparatiile nevazute carmuite de divinitati htoniene sau lunare. La prima vedere, simbolul atat de complex al cainelui este legat de triada elementelor pamant-apa-luna carora li se atribuie o semnificatie oculta, vegetativa si totodata sexuala, divinitatorie – fundamentala atat pentru conceptul de inconstient, cat si pentru cel de subconstient.Prima functie mitica a cainelui, universal atestata, este aceea de psihopomp, calauza omului in intunericul mortii dupa ce-i va fi fost tovaras in lumina vietii. De la Anubis la Cerber, trecand prin Toth, Hecate, Hermes, cainele a dat infatisarea sa tuturor marilor calauze ale sufletelor, tuturor jaloanelor istoriei noastre culturale occidentale. Cainii sunt insa pretutindeni si, in toate culturile, acest animal apare cu variante ce nu fac decat sa imbogateasca acest prim simbolism.Chinocefalii, atat de numerosi in iconografia egipteana, au misiunea de a inchide sau de a-i nimic pe dusmanii luminii si de a pazi portile locurilor sacre.La germanici, un caine infricosator pe nume Garm, pazeste intrarea Niflhelmului, imparatia mortilor, taramul al gheturilor si beznei.Vechii mexicani cresteau caini anume pentru a-i insoti si calauzi pe morti in lumea de dincolo. Impreuna cu cadavrul era ingropat cainele de culoarea leului – adica de culoarea soarelui – care insotea mortul tot asa cum Xoloti, zeul-caine, insoteste soarele in calatoria acestuia pe sub pamant. Alteori, cainele era sacrificat pe mormantul stapanului pentru a-l ajuta pe acesta ca, la capatul lungii sale calatorii, sa treaca de cele noua fluvii care interziceau intrarea in salasul vesnic al mortilor, Chocomemictian, al noualea cer. Chiar si astazi in Guatemala, indienii lacandon aseaza in cele patru colturi ale mormintelor patru figuri de caini facute din frunze de palmier.A treisprezecea si ultima constelatie a vechiului zodiac mexican este Constelatia Cainelui; ea introduce ideea de moarte, de sfarsit, de lume subterana, dar si de initiere, de reinnoire. La antipod, fata de America Centrala, acest exemplu ne permite sa intelegem mai bine anumite detalii ale riturilor funerare la popoarele samanice din Siberia. Astfel, la populatia nanal, mortul este intotdeauna ingropat impreuna cu cainele lui.In Persia si in Bactriana foloseau aceluiasi scop. La Bombei, parsii aseaza langa un muribund un caine, astfel incat omul si animalul sa se poata privi in ochi. Cand o femeie moarte la nastere este nevoie de doi caini si nu de unul singur, deoarece trebuie asigurata calatoria a doua suflete. La podul mitic din Cinavat, unde zeii puri si zeii impuri isi disputa sufletele, cei drepti sunt condusi in paradis de zeii care pazesc podul alaturi de zeii puri.Dar cainele, caruia nevazutul ii este atat de familiar, nu se multumeste doar sa ii calauzeasca pe morti. El serveste si ca mijlocitor intre lumea aceasta si cealalta; drept interpret al celor vii care vor sa stea de vorba cu mortii si cu divinitatile subterane din tinuturile lor.Astfel, la triburile bantu din Kasai (Congo), s-a constatat existenta unei metode de divinatie prin hipnoza, in care clientul ghicitorului, legat cu o sfoara de acesta din urma, este coborat intr-o groapa unde va intra in comunicare cu duhurile datorita prezentei, alaturi de el, a unui caine si a unei gaini, in momentul intrarii lui in transa. In aceeasi regiune, aparitia unui caine in vis este semnul ca undeva tocmai se fac vraji. In sfarsit, si acesta este fara indoiala exemplul cel mai izbitor, aceeasi observatori au relatat obiceiul urmator, practic de aceleasi triburi spre a limpezi misterul unei morti ciudate al vreunui locuitor al satului: capului cainelui apartinand mortului i se pun intrebari cu privire la moartea misterioasa.Pe de alta parte, acelasi har al clarviziunii, familiaritatea cainelui cu moartea si cu fortele nevazute ale mortii pot, la limita, ca acest animal sa fie banuit de vrajitorie. In Sudan, la populatia azande, judecatile prin ordalie au atribuit unor caini suspecti raspunderea pentru unele morti inexplicabile.Obiceiurile siberiene se intalnesc si in acest punct cu cele africane, la banchetele lor funerare. Specialistii au descris deasemenea si vesminte din piele de caine tabacita folosite de samani care arata puterea divinatorie atribuita acestui animal. Un vesmant asemanator regasim in Africa de Vest. La irochezi, cainele este, deasemenea, un mesager, un mijlocitor: de Anul Nou se sacrifica un caine alb, traditie care semnifica momentul central al sarbatorii. Cainele era intr-adevar un mesager care se grabea sa ajunga la cer ca sa duca rugaciunile oamenilor.Cainele, nu numai ca viziteaza infernul, dar adeseori pazeste sau da chipul sau celor ce conduc dincolo. In afara de cainii pe care i-am amintit deja am putea da alte nenumarate exemple. In mitologia greaca, Hecate, divinitate a intunericului putea lua infatisarea unui caine; ea bantuia raspantiile urmata de o haita infernala. La fel, samanii din Altai, cand isi povestesc calatoriile orfice, precizeaza ca au intalnit caini la intrarea in salasul stapanului infernului. A zecea zi din calendarul aztecilor este ziua cainelui. Patronul sau este zeul infernului.Psihopomp ca Hermes, cainele are, uneori, virtuti medicinale; el figureaza in mitologia greaca printre atributele zeului Asclepios, latinului Esculap, erou si zeu al medicinei. Cainele apare uneori ca un erou civilizator, de cele mai multe ori stapan si cuceritor al focului, sau ca strabun mitic, ceea ce adauga simbolismului sau o semnificatie sexuala.In miturile turco-mongole apar femei fecundate de lumina, care paraseste femeile sub forma unui caine galben, simbol solar probabil. Cainii si lupii stau la originea mai multor dinastii turce si mongole, ceea ce merge in aceeasi directie cu marturiile amerindiene, confirmandu-le.Xoloti, zeul-caine, se spune ca a furat din infern osemintele din care zeii urmau sa plasmuiasca noua semintie umana. Stramos mitic, cainele se contureaza adesea in petele de pe luna. De amintit aici si lupoaica romana, eroi civilizatori care se leaga intotdeauna de instaurarea ciclului agrar. Pentru indienii din California, coiotul ii invata focul sau il fura pentru ei. In Noua Guinee se crede ca acest animal a furat focul, devenind stapanul lui. Asocierea caine-foc-sexualitate e cel mai bine evidentiata de Frazer la un mit din Noua Britanie. Pe vremea aceea, membrii unei societati secrete masculine erau singurii care cunosteau secretul obtinerii focului. Pentru cei din Borneo el este stramos mitic. Supravietuitor al potopului, el ii invata sa foloseasca focul. Exista practic o oscilatie intre domeniul htnonian si uranian.Pentru mayasi, cainele calauzeste soarele sub pamant si reprezinta astfel soarele negru. Pentru azteci, el este simbolul focului.Islamul face din caine imagine a ceea ce are mai josnic creatiunea. Simbol al aviditatii, lacomiei. Conform traditiei islamice, el are 52 de caracteristici, jumatate sfinte, jumatate satanice. Sunt socotiti necurati, latratul unui caine fiind considerat prevestitor de moarte. El este folosit impotriva vrajilor. Musulmanii din Siria cred ca ingerii nu intra niciodata intr-o casa in care este un caine. Insusi Profetul spune ca un caine negru cu doua pete deasupra ochilor este insusi Necuratul. Se mai spune despre el ca are sapte vieti.Cainele ce scuipa foc este emblema Sfantului Dominic. In Orient, este simbol benefic cand apara si este loial, ca animal malefic cand este salbatic. In Japonia, efigia lui apara copii si usureaza nasterea. In China ii insoteste pe Nemuritori in legede. Cainele este simbol si stramosul multor populatii. Asia Centrala cunoaste si ea niste mituri intermediare, verigi-lipsa, multumita carora putem intelege cum va deveni cainele treptat necurat, blestemat, marcat de un pacat original de nesters.Pentru unii tatari, Dumnezeu cand a facut lumea, a lasat omul in grija omului pentru a-l feri de diavol. Dar cainele s-a lasat cumparat de diavol si a devenit singurul vinovat de caderea omului. La iakuti, cainele l-a tradat pe Dumnezeu Diavolului. Chiar si miturile de pe Volga au un element comun – diavolul ii da blana si infatisarea cainelui drept rasplata, facandu-l astfel un animal necurat. Poate un ecou al dualismului iranian unde alunga duhurile rele.In concluzie, cainele reprezinta un simbol cu aspecte antagoniste care nu fac in toate culturile obiectul unor distinctii nete. De mentionat ca valentele pozitive ale cainelui se amesteca adesea cau cele negative ale lupului, dar asta intr-un alt articol

[latan.elena]

Vulturul – animal simbol

Vulturul este simbolul puterii, actiunii, vitezei si perceptiei. Deasemenea, el are puterea intuitiei, creativitatii si poate vedea adevarurile ascunse. In jurul lumii, vulturul a fost adoptat ca o emblema.

Ca vechi simbol, vulturul a fost asociat cu soarele. Grecii antici il vedeau ca emblema a lui Zeus si ca cel mai mare zeu printre druizi. Pentru cei care luptau pentru liberatate, abilitatea vulturului de a zbura sus pana in varfurile muntilor, l-a asociat cu un spirit liber. In mituri si legende, vulturul reprezinta Zeul Soare ce simbolizeaza lumina si puterea focului si a apei ca elemente. Este si un simbol al puterii spirituale si curajului intrucat nu se teme de tunet si fulger.Atunci cand simbolul sau apare asociat cu cel al sarpelui, simbolizeaza conflictul. Adesea perceput ca vanator suprem al aerului, la fel ca leul rege al animalelor pe pamant, vulturul a fost folosit ca simbol pentru lideri, imparati si razboinici. Reprezinta tot ce este nobil. In legendele nordice, pasarea este asociata cu zeul Odin datorita intelpeciunii sale. Grecii si persanii au consacrat Vulturul soarelui, iar mexicanii au vazut vulturul ca simbol al zeului vegetatiei. Cultura indienilor nativ americani si-a reprezentat vulturul ca pasarea tunetului. Ei credeau ca penele ei pot duce rugaciunile catre soare.Cand acest vultur apare ca animal-totem sau spirit animal poate aduce puterea viziunii si a intuitiei. Totemul ofera intelepciune.









El este mesagerul lumii spirituale si are viziune. Animalul spirit al vulturului apartine taramului medicinei. El contine simbolismul strans legat de zbor si ceruri.









Mesager al zeilor si al lumii spiritelor

S-a crezut mult timp ca vulturul aduce mesaje din lumea spiritelor si din cea nevazuta. Deasemenea, la greci se credea ca aduce mesaje de la Zeus.


Pasare de prada suprema, vulturul a fost perceput ca rege al cerurilor.










Simbolismul vulturului in culturile antice traditionale

In numeroase traditii, vulturul are o relatie stransa cu lumea zeilor. Multe dintre aceste au persistat in mitologia moderna si in anumite credinte. In Egiptul antic, credinta ca un spirit inaripat numit “ba” va readuce spiritul la viata. Pasarea simboliza o parte a sufletului ce se elibera dupa moarte si se reintorcea in lumea celor vii sub forma unei pasari. Aceasta era si emblema zeului Horus, zeul cerului, ce era astfel reprezentat.Credintele populare din timpurile moderne spun despre pasari precum uliul sau bufnita ca sunt vestitorii mortii. Pentru romani, vulturul si uliul erau asociati cu Jupiter, regele zeilor.

Oasele vulturilor erau folosite pentru a face fluiere si flaute pentru ceremoniile religioase si ritualuri in America de Nord. Era un obicei de a tine in mana o pana de vultur atunci cand rosteai o rugaciune sau in timpul consiliilor indienilor. Astfel te puteai si asigura ca persoana respectiva spune adevarul.Penele de vultur erau o conexiune directa la indienii americani cu Marele Spirit. Vulturul era conexiunea intre cele doua lumi. Astfel, el este conectat adesea cu balanta. Zeitati solare precum Kisosen “Cel care aduce soarele” era simbolizat ca un vultur ale carui aripi dechise au creat ziua, iar inchise au creat noaptea.Wad-zoo-sen era numele spiritului-vultur ce a creat vantul cand a dat din aripi. Pamola este spiritul legendar in mitologia Abenaki, zeul tunetului si al celui mai inalt munte.Multe triburi indiene foloseau tatuaje pentru o varietate de motive.

[paraschivrazvan25]

Totul este simbolistica in aceasta lume.