Reascultand interviul pe care mi l-a acordat tatal meu, am acceasi impresie ca si atunci. Ca nu am reusit aproape nimic. Era imposibil aproape sa il fac sa raspunda inteligibil si complet la o intrebare, pentru ca mintea lui era atat de vasta, fiecare dintre explicatii se lega si de alte demonstratii, care aveau noi si noi completari, care deschideau alte si alte usi ale cunoasterii, astfel incat am discutat despre multe, nereusind sa clarificam aproape nimic. A fost cel mai dificil interviu din viata mea, mult prea spumos si ca un labirint in acea cunoastere profunda care ii apartinea doar lui si care mie, ca simplu om, mi-a fost si imi va ramane mereu straina. Acele conexiuni, acele sclipiri specifice geniului si legatura cu care se impletau toate, foarte simplu, in logica lui, atat de departe de obisnuita mea minte, continua sa ma fascineze si astazi.
O minte geniala, intr-un corp neincapator, efemer. Imi amintesc cu drag momente cand ne plimbam pe strada si imi povestea despre orice, incepand de la astrologie si terminand cu Babele. Era mica, o fetita "bombardata" cu informatii fantastice, greu de inteles, dar pe care el se chinuia sa le explice cat mai simplu. O fetita "obligata" sa devina partener de discutii. La un moment dat a considerat ca sunt destul de mare cat sa devin un partener acceptabil in discutii. Mi-a aruncat toate Povestile Nemuritoare, Jules Verne, Mitologiile si cartile specifice varstei mele. Aveam 10 ani si am primit cadou: literatura vedica, carti descifrate din sanscrita, Ramayana si Machabharata, Kant, Aristotel si Shakespeare. Si am devenit amandoi captivati: el dezlega Codul Unic Get, iar eu incercam sa inteleg ce spun toate aceste scrieri,sa-mi insusesc cumva aceste comori. Ne grabeam sa ajungem acasa, alergam pe strazi, nu ne mai plimbam si raspundeam prietenilor razand: "Spune repede ce ai de spus ca ne grabim, avem intalnire cu Platon".
Si apoi fiecare zi a continuat asa, el lucrand zi si noapte, dormind doar cate 3-4 ore, citind si scriind continuu, eu oprindu-ma, la un moment dat, din aceasta frenezie. Imi spunea mereu :"Viata e scurta si noi am pierdut atata timp!"
Parca stia ceva. Parca presimtea. Si atunci cand atacul cerebral l-a lovit, abia atunci am inteles de ce spunea ca pierdusem atat de mult timp pretios si de ce viata e scurta. Si care viata e scurta: cea creativa. Pentru un timp destul de indelungat am crezut ca i-a fost afectata si intelegerea si consideram ca este cel mai nedrept lucru care se poate intampla vreodata. Ma gandeam ca atatia oameni care spun ineptii au voce si coerenta sa le spuna, in timp ce oameni care chiar au ceva de spus sunt opriti brusc si nemilos, fie prin pierderea facultatilor mintale fie prin afectarea vorbirii, fie prin amandoua.
Eram departe, dar il vedeam prin Skype. "Ne intalneam" insa in fiecare zi, dupa-amiaza. Vorbeam multe cu mama, el era langa noi, ne asculta si camera era fixata mereu asupra lui. Vorbeam despre el, in general, dar nu cu el. In timpul acestor discutii ne uitam mereu ochi-in ochi. Si intr-o zi am observat ceva, o stralucire. Banuiesc ca cu un efort supranatural a reusit sa-mi redea ca-l scosesem din sarite. Si atunci l-am intrebat direct: "Tati, tu intelegi ce spunem? Daca da, atunci inchide ochii, clipeste." Si a clipit!
Mult timp nu m-am putut opri din plans. I-am cerut sa ma ierte. Cum am putut sa cred ca o minte atat de stralucita incetase sa existe, murise, doar pentru ca nu o mai auzeam? Cum am putut crede ca un geniu ar putea fi vreodata afectat de "micile defectiuni tehnice" si omenesti? Se intamplase doar ca mintea lui minunata ii apartinea doar lui, cunostintele lui nu mai puteau fi impartasite cu nimeni. Ca si cum se inchisese un fermoar, pentru ca spusese prea mult pentru nivelul timpului lui.
Il fortasem sa mai piarda niste timp, ascultand banalitatile pe care le discutam cu mama. De atunci incolo i-am facut viata cumva mai placuta, cat am putut, incercand sa vorbesc doar despre ceea ce l-ar fi interesat, informandu-l in domeniu si spunandu-i doar informatii care speram sa-l intereseze. De fapt stiam ca nu ii spun poate nimic nou, doar ca incercam sa-l fac sa auda ceva suportabil pentru mintea lui.
Avea, de-a lungul timpului, o intrebare:" Ai ceva nou, ceva bun de spus?" De multe ori ii spuneam: "Ce e nou nu e bun, ce e bun nu e nou." De unde s-ai fi spus noutati, cand el era pionierul in cunoastere?
Exact de atunci cred ca o minte si un om nu inceteaza sa existe doar pentru ca noi nu le mai vedem si nu le mai auzim. Am cartile, am scrierile, am cuvintele pe care le-a rostit, am aminitirile orelor petrecute impreuna. Si daca socoteam nedrept ca oamenii inteligenti sa fie lipsiti vreodata de darul vorbirii, in timp ce "saracii cu duhul" sunt lasati sa o faca, am descoperit ca marea nedreptate era ca el sa nu mai poata vorbi cu noi, sa nu mai auzim lucruri fantastice, iar el sa fie obligat sa auda banalitati, in loc sa-l lasam linistit sa reflecteze la alti uriasi in gandire.
Nu cred ca as fi considerat ca fiind o mare pierdere si nefericire sa fi fost surd. Am avut mereu si am atat de putine lucruri bune si noi sa-i spun!
Acesta a fost tata, mereu am fost "prea putina" pentru el. O minte minunata intr-un corp efemer. Ma bucur ca, in sfarsit, am ceva nou si bun de spus.
Nou este ca prietenii si colaboratorii lui organizeaza Simpozionul "Obarsia neamului nostru". Bun este ca acest demers reprezinta inca un pas in rescrierea corecta a istoriei neamului.
Succes!
Ioana Diaconu
Răspunde cu citat
Marcaje