Papornița Moșului
Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Lupul Dacic !

  1. #1
    Administrator
    Data īnscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    78.551

    Lupul Dacic !

    https://lupuldacicblogg.wordpress.co...din-danemarca/

    De excepție – Dacii din Danemarca. Un arheolog danez vorbește despre „strămoșii noștri comuni” și ne arată COMORILE DACICE din Danemarca

    Publicat pe 11/12/2016de Lupul Dacic







    4 Votes



    Așa cum ne-a obișnuit an de an, echipa minunată și entuziastă de la Formula As a făcut și īn această toamnă o călătorie īn nordul Europei, īn căutarea urmelor dacice. Ceea ce au descoperit și īn acest an, aruncă īn aer īncă o dată istoria, așa cum o cunoaștem noi.
    De aceea, vă recoamnd cu căldură acest interviu luat de jurnalistul Cătălin Manole arheologului danez Prof. Flemming Kaul – Arheolog la Muzeul de Istorie din Copenhaga, specialist īn perioada fierului din epoca pre-romană.
    Formula As:
    „Este doar o chestiune de timp pānă cānd vom cunoaşte adevăratul trecut al strămoşilor noştri comuni”
    Mă aflu pe holurile Muzeului de Istorie din Copenhaga, alături de un mare spe*cia*list, bucuros să īmi arate ves*tigii lăsate īn Danemarca de strămoşii romānilor. Cu un aer rebel, de căutător de comori, profesorul Flemming mă con*duce printre vitrine pline de minuni desco*perite de arheologii danezi. Prima oprire este īn faţa unui vas din argint aurit, decorat minunat cu figuri ce par regi, preoţi şi zei*tăţi, īnconjurate de fiinţe şi animale fan*tastice. Īn*tinde māna spre el şi mă priveşte zāmbind.
    – Vas dacic!
    – Dacic?, repet uluit.

    Comoara dacică de la Muzeul din Copenhaga: Vasul Gundestrup. Secvenţă cu şarpele dacic şi capetele de lup
    – Da, acesta este un vas dacic sau tracic. Se nu*meşte Cazanul Gundestrup, după locul mlăştinos un*de a fost descoperit īn Danemarca, īn nordul Jutlandei. Făcut din argint aurit, este una dintre cele mai fru*moa*se şi importante descoperiri de pe terito*riul danez. Aşa ceva numai pe malurile Dunării, īn Dacia, se putea face. Cu siguranţă că vi pare familiar: tehnica de lucru şi chiar şi unele reprezentări, răz*boinici sau animale fantastice, sunt foarte ase*mă*nătoare cu cele de pe coi*furile descoperite īn Ro*mā*nia, la Agighiol, Pe*re*tu, Coţofeneşti sau Cu*cuteni. Vasul are o teh*nică de realizare uni*că şi cāteva detalii strict da*cice, pe care nu le gă*sim īn altă par*te. Dacă vă uitaţi la co*lierul aces*tei zeităţi, de exemplu, el are anumite particu*larităţi care ne spun clar că sunt tracice sau dacice. Este o dis*cu*ţie foarte tehnică, dar eu cu asta mă ocup, cu ast*fel de obiecte. Co*lie*rul acesta are un sistem par*ticular de prindere īn ca*pete, o altă piesă… Am ur*mărit semnalarea unor astfel de coliere şi īn alte părţi ale Europei şi este destul de curios ce am descoperit. Ele apar īn Danemarca – īn nordul Jutlandei, īn Suedia – pe insula Gotland, īn Ucrai*na şi la Marea Neagră, de parcă o mānă uriaşă le-a presărat pe toată această īntindere. Un alt obiect interesant de pe acest vas este coiful ce poartă pe creştet o pa*săre, care aminteşte de superbul coif descoperit īn Romānia la Ciumeşti. Probabil cel mai convingător argument rămāne īnsă stilul şi tehnica de realizare a acestui vas, īntālnite nu*mai īn sud-estul Europei, īn zona Dunării. Numai īn acea zonă īntālnim blana ani*malelor realizată din puncte sau linii bătute īn argint sau argint aurit. Com*binaţia de stil şi tehnica folosită pe vasul Gundestrup ne trimit clar la partea de mijloc sau de jos a Dunării, pe ambele maluri ale fluviului, fie īn sud, fie īn nord, la Peretu sau Agi*ghiol, īn Romānia. Ase*mănare izbi*toare este şi cu pan*dantivul găsit la Surcea, tot din Ro*mānia. Istoricul Drexel a fost unul dintre primii cer*cetători care a studiat acest vas ritua*lic şi l-a pus de la īnceput īn legă*tură directă cu desco*peririle de la Săliş*tea, din Romā*nia, unde apare repre*zentată şi o femeie īnveş*mān*tată īn haine tradi*ţio*nale, cum se īntālnesc şi astăzi īn sate*le romā*neşti. Mai sunt şi alţi cer*ce*tători de aceeaşi părere – Ber*ciu, Ho*redt, Powell sau Marazov. Ce īn*seamnă, efec*tiv, aceste reprezen*tări, cine sunt aceste personaje, dacă sunt zeităţi sau doar preoţi, este greu de spus. Acest vas este īncon*jurat de mister şi, din pă*cate, multe lucruri deocam*dată nu ştim să le explicăm.
    „Īntre Dacia şi Danemarca au existat legături clare”
    – Aşa cum v-am spus, noi suntem īn Danemarca pe urmele dacilor. Există dovezi care să susţină ideea, de necrezut, că ei au ajuns pānă aici?

    Cătălin Manole și arheologul danez

    – Veniţi, să mergem īn sala următoare. Aici avem două cupe de argint, care sunt cu siguranţă dacice! Felul īn care sunt decorate şi apoi forma lor vorbeşte de la sine pentru un specialist. Sunt două cupe iden*ti*ce, din argint, nu mai mari de 10 cm fiecare. Cupele stau pe un picior ce are la jumătate un nod proe*mi*nent. Aceste pocaluri au sus o parte īngustă, aurită, şi sunt de*co*rate cu semi*cercuri ce re*pre*zin*tă cel mai probabil flori de lotus şi frun*ze. Datorită al*tor des**coperiri din Ro*mā*nia, acum ştim că aceste po*ca*luri pro*vin din zona cen*tral-ves*tică a Da*ciei. Mo*de*lele īn*crus*tate sunt o co*pie a ar*tei gre*ceşti, īnsă īntr-un stil re*gio*nal da*cic. Cea mai ma*re ase*mă*na*re exis*tă īntre aces*te vase şi ce*le des*co*perite īn tezaurul de la Sān*crăieni, īn Tran*silvania şi, cel mai probabil, au ajuns īn Dane*marca cu 100 de ani ī.e.n.
    – Pentru istoria noastră, ce spuneţi este cu ade*vărat extraordinar. Cum credeţi că au ajuns dacii īn Danemarca? Este vorba de o migraţie, de vizite la rudele īndepărtate?
    – Se ştie că au existat contacte īntre lumea aceea şi cea de aici, mai ales prin partea sud-estică. Mărturii ale acestor contacte au fost descoperite īncă din epoca bronzului, aşa că o vizită la rudele din nord nu este ex*clusă! E clar că dacii mai fuseseră aici cāndva, cu*noş*teau drumurile şi aveau contacte. Dacă ne referim strict la legătura dintre Dacia şi zona scan*dinavică, aceste cupe cred că sunt unul dintre cele mai elocven*te exemple ale legăturilor. Nu ştiu dacă putem vorbi de o migraţie, dar cu siguranţă ele atestă nişte relaţii cla*re īntre Dacia şi Danemarca. Cam īn aceeaşi peri*oa*dă avem multe similitudini şi īn ceramica desco*pe*rită la noi, foarte asemănătoare cu cea din cultura Poie*neşti. Este greu de spus dacă a fost o migraţie ma*sivă, pentru că nu avem evidenţe clare. Se pare că dacii au venit fie prin Polonia şi au mers mai departe către Skatiski, peste Marea Baltică, fie au venit pe la graniţa Serbiei de astăzi cu Ro*mānia, prin Timişoara. Au fost poate războinici sau comercianţi. Ce este im*portant, īnsă, este că aceste urme există, deci, cu sigu*ranţă au trecut pe aici.
    – Mai există obiecte ce atestă prezenţa dacilor īn Scandinavia?


    Vasul Gundestrup

    – Dacă tehnica vasului Gundestrup ne trimite către sudul Daciei, către Dunăre, există o serie de alte des*co*periri ce ne trimit către nordul Daciei, Moldova de astăzi din Romānia, şi anume, colierele īn formă de co*roană. Datorită formei lor speciale, aceste co*liere au atras atenţia īncă de la īnceput. Cu mici diferenţe de fabricaţie, prezenţa lor a fost semnalată īn multe locuri, şi nimeni nu avea o explicaţie clară de unde provin. Īn timp, datorită descoperirilor arheologice, s-a ajuns la concluzia că prezenţa acestui co*lier indică faptul că oamenii plecaţi din zona vechii culturi Cucu*teni au tra*versat Europa, ajungānd pānă īn nord. S-a mai descoperit la Hjortspring, o sabie ciudată, datată pe la 350 ī.e.n. care are doar un tăiş şi o formă curbată. Seamănă cu „ma**chaira”, o sabie grecească de*venită populară īn Tracia, aşa nu*mitul „cuţit tracic”. O sabie asemă*nă*toare găsită la Silivaş, īn Transil*vania, este un reper foarte bun. Astfel de vestigii din epoca de fier pre-romană sunt destul de multe, da*că ar fi să le enu*me*răm. Printre ele sunt şi cāteva pandantive de aur, găsite pe insu*la Got*land, īn Suedia, un altul a fost găsit īn Da*ne*mar*ca, la Bredballe Mark, īn estul Jut*lan*dei, şi este similar celui găsit la Peretu, īntr-un mormānt, un*de şi măr*ge*lele aflate par iden*tice. Dar cred că cele mai im*portante desco*pe*riri care vorbesc des*pre legă*tura cu Dacia sunt cele două cupe de ar*gint dacice, des*co*pe*rite la Mollerup, tot īn estul Jutlandei.

    – După decenii īntregi īn care prezenţa dacilor īn nordul Europei a fost contestată sau pusă la īndo*ială, ce schimbă des*co*peririle des*pre care vorbiţi, prezente şi īn muzeele Scan*dina*viei?
    – Ele demonstrează, īn primul rānd, legături clare īntre Scandinavia şi Dacia, īncă din epoca de fier pre-romană. Ies īn evidenţă nişte coridoare clare prin care se comunica, fie prin partea de nord, prin Polo*nia de azi şi Germania de nord, fie prin sud, pe cursul Dună*rii. Dar aceste legături, confirmate īn mod evident pentru acea perioadă, sunt, de fapt, mult mai vechi, īncă din epoca bronzului, cānd nordul Europei şi Tran**silvania erau cu siguranţă legate prin ade*vărate reţele de comunicare.
    Ceramica din acea pe*rioa*dă, prea puţin studiată, ar putea să aducă noi răs*punsuri īn acest sens. Descoperirile despre care vor*bim nu sunt neapărat noi. Nouă este īnsă posibilitatea de a le pune īn relaţie foar*te rapid cu alte descoperiri şi alte studii, ceea ce dă o precizie şi o acurateţe mult mai mare īn inter*pretarea lor corectă. Īn funcţie de săpă*turile arheo*logice şi pe baza noilor tehnologii, cred că este doar o chestiune de timp, pānă cānd vom avea īn faţă, adevă*ratul trecut al strămoşilor noştri comuni.
    Cătălin Manole
    Sursa: Formula As
    http://www.cunoastelumea.ro
    www.popservice.ro
    www.papornitamosului.ro
    [U][COLOR=#800080][
    e-mail - adipop@popservice.ro
    ID Messenger: zalmoxa_adipop
    skype - adrianpop58
    http://www.sfatulbatranilor.ro/forum.php
    https://www.facebook.com/groups/611112328972709/ - REGIA DE RECONSTRUCTIE A ROMANIEI
    https:/https://www.facebook.com/grou...IZEGETUSA2050/ - Piciumanii doresc PACE
    https://www.facebook.com/groups/1086016084901078/ - Avangarda de Sacrificiu

  2. #2
    Administrator
    Data īnscrierii
    10.10.2011
    Locație
    CRAIOVA
    Posturi
    1.410
    Stafia Scorilo Dacos a adăugat 4 fotografii noi.
    29 ianuarie la 14:44 ·

    ORIGINEA ȘI SEMNIFICAȚIILE STEAGULUI GEȚILOR
    Lupul, ca totem īn religia geților, este unul dintre cele mai ciudate și venerate animale, deși imaginea lui mitică a fost mult afectată de minciunile iudeo-creștinilor chiar și īn jurul Carpaților, unde rumunii au păstrat īnsă cu mare īndīrjire vechile concepte străbune. Prima atestare arheologică a lupului ca totem īntr-un sistem de idei religioase o avem īncă din mileniul XXXVIII ī.e.n. īn peștera de la Coliboaia din județul Bihor, unde sub cerbul īnfăţişat spre partea stīngă jos se vede un animal cu coadă lungă, probabil un lup sau un cīine, iar īn fața cerbului līngă picioare, este o pasăre asemănătoare ca postură cu vulturul auriu sau zăganul. Dar și tradițiile noastre populare ne ajută să īnțelegem fabuloasa istorie și cultură identitară a strămoșilor noștri geți și ce rău nemărginit ne-au făcut cei ce se țin astăzi ,,civilizatorii Europei”, furīnd pe rupte de peste tot, iar acum pretinzīnd că sīnt cel mai vechi popor al continentului - snoavă aburcată pe culmile nerușinării de istoricii și lingviștii germani īn secolul XIX.
    Pentru īnceput să plecăm la căutat adevărul īn ograda noastră carpatină, unde īncă se mai vorbește despre vechile rīnduieli, chiar dacă multe dintre ele nu mai sunt ţinute de țăranii de azi, fiindcă iudeo-bolșevismul a făcut mare prăpăd īn sufletele și mințile oamenilor, la fel cum fac (din păcate) și unii prelați ortodocși, care le spurcă strigīnd că sīnt ,,păgīne”. Le spun cu tărie acestor nemernici că datinile noastre strămoșești sīnt mai bune chiar și ,,păgīne”, decīt cele ieșite din oiștea Talpei Iadului pe care ei o venerează ca legămīnt, sau de sub scīrbavnicul lui prepuț ce īl țin de sfīnta sfintelor.
    Īn prezent majoritatea obiceiurilor populare de la noi stabilesc o legătură aparent indestructibilă īntre Sf. Andrei al iudeo-creștinilor și lupii din vechea religie a geților. Explicaţia acestui fapt nu este atīt de greu de aflat cum pare la prima vedere. Văzīnd prelații că nu-i pot īndoi pe mioriticii carpatini cu vedeniile și parascoveniile Satanei și ale Talpei Iadului, pe dată s-au pus să falsifice sensurile vechilor concepte arimine și să le bage īn ticluirea lor puturoasă, doar, doar le vor scoate din cap rumunilor ce știau din moși-strămoși. Așa au apărut unele ciudățenii īn īnțelegerile poveștilor noastre, īncīt chiar dacă le trīntești de pămīnt, parcă tot nu vrea să se despartă complet minciuna de adevăr. Acest Andrei al lor ar fi avut darul de a vindeca răni, iar prin fierbinți rugăciuni „lega gura lupilor”, apărāndu-i pasămite pe oameni și vitele lor de colții „fiarei”.
    Īn calendarul popular (adică cel venit din creștinismul arimin, religia lui Zamolxe sau Dreapta Credință) existau mai multe sărbători pentru cinstirea acestui totem strămoșesc - peste 35, dintre care 18 cu dată fixă, după cum scrie şi etimologul I. A. Candrea īn cartea sa Iarba fiarelor - acestea formīnd un adevărat ciclu de mai multe luni. Ele au fost asimilate īn parte de iudeo-creștinism şi convertite mai mult sau mai puţin inspirat, sub forma unor noi sărbători, cum este şi cazul „sf. Andrei”.
    Prima dintre ele se numea Lucinul, fiind o sărbătoare pastorală cu dată fixă (18 octombrie), īn perioada cīnd se formau haitele de lupi īn vederea īmperecherii. Este menționată īn special īn Banat, fiind īnchinată unei divinităţi care protejează lupii, dar deopotrivă scopul este de a preveni ca lupii să distrugă turmele de oi sau bovine. La această dată se făceau diferite practici magice, asemănătoare īntregului ciclu al Filipilor. Se continua cu Gădineţii (10-16 noiembrie), unde era cuprinsă și Ziua lupului (13 noiembrie), apoi urma Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie), Ziua Sfāntului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfāntului Nicolae (6 decembrie), care era fratele lui Moș Crăciun. Gădineţ (judecat după vechea limbă carpatină din mileniile IV-II ī.e.n. avem gad: fuior, fire destrămate, a rupe, a distruge + nat/nad: a se ascunde, culcuș, a pīndi, iar cuvīntul gadină īnseamnă fiară, jivină, dihanie) este numele divinităţii/totemului iernii - Lupul, iar Filipii sīnt făpturile cerești īnsoțitoare ale acestuia. Īn tradițiile populare se crede că īn această perioadă, odată cu īnceperea postului Crăciunului, īncep Filipii de Toamnă, cīnd lupoaicele vin prin sate şi pe lāngă case, răscolind īn gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care-i mānīncă, devenind mai fertile (īn religia străbună focul era un element purificator, ei incinerīndu-și morții). Faptul că lupul vede foarte bine noaptea īl transformă īn simbol al luminii, el īndeplinind și rolul de călăuză pentru unii pămīnteni. Unele legende mioritice spun despre aceste ființe divine (Filipii) că la īnceputuri au fost de fapt şapte fraţi sărăcuţi şi singuri pe lume, care ii "poceau" sau schimonoseau pe cei care nu īi respectau cum se cuvine. Unul dintre ei era īnsă şchiop şi, pentru că tot rămīnea in urmă, este sărbătorit cu cīteva zile mai tīrziu, la 21 octombrie. Numit şi "Filipul Şchiop", acestuia i s-a dus renumele de fiinţă răzbunătoare şi neiertătoare. Din bătrīni se spune că e bine să ţină această sărbătoare toţi gospodarii, numărul de zile fiind īn general de trei, dar nu de puţine ori şapte au fost zilele considerate primejdioase. După alte legende Filipii sīnt protectorii animalelor sălbatice, īn special ai lupilor. Din această cauză gospodarii au obiceiul de a agăţa de streaşina casei un topor, ca īn felul acesta să fie protejaţi oamenii şi animalele. Un amănunt interesant este faptul că mai mulți regi ai Macedoniei au purtat numele de Filip, scris pe monezile lor ca Filipoi, la fel ca pe T 14 (turnată pe la anii 338 ī.e.n.), unde tatăl lui Alexandru cel Mare, care a venit să cucerească Sfīnta Geţia, este scris Filipoi Enia.
    Dar sărbătoarea sf. Andrei mai era numită īn vechime Sărbătoarea lupului și ținea 3 zile, totemul fiind după unele legende și călăuza sufletelor īn lumea de dincolo, unde ajungeau īnsă numai cei virtuoși prin fapte, nu prin grosimea pungii - cum este īn mozaism și iudeo-creștinism. Și tot din vechimea vechimilor se spunea lunii noiembrie zodia lupului, ca să știe tot natul de azi cum gīndeau străbunii noștri.
    La data de 21 noiembrie se sărbătoreşte după calendarul iudeo-creștin intrarea īn biserică a Fecioarei Maria, numită şi Maica Luminii, dar ea este suprapusă peste o veche sărbătoare a creștinismului arimin (Ovidenia), care cinstea una din zilele īnchinate lupului, numită Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, ce ar fi fost pedepsit de Iahweh fiindcă n-ar fi avut urechile suficient de ciulite la vedeniile lui drăcești. Se spune că īn această zi magică cei cu sufletul curat pot īnţelege graiul animalelor şi sīnt martorii unor minuni. Īn dimineaţa de Ovidenie (obi/ub: vizuină, scobitură + denia/dinia: viață, trai, ființă, natură, a locui, a dăinui), după unele legende, īnfloreşte miraculoasa iarbă a fiarelor, care īnmoaie fierul şi deschide orice lacăt. Dinia era o veche divinitate a luminii şi un personaj ales al basmelor populare romānești, numită fiind și Ileana Cosīnzeana sau Ileana Sīnziana. Denia este numele unei slujbe religioase de seară, slujba de īnmormīntare a Fiului Omului, termeni confiscaţi de purtătorii de anterie negre, ei spunīnd că se referă la Hristosul lor. Īn noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumānare lungă şi īncolăcită īn sens invers acelor de ceasornic. Mărimea lumānării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce survin odată cu īncheierea unui ciclu şi īnceperea altuia nou, īnnoirea timpului.
    Īn noaptea sf. Andrei, sau mai bine spus a Sărbătorii Lupului, se deschid cerurile, pentru că acum se īntālnesc cele văzute cu cele nevăzute, lumina cu īntunericul, se preschimbă timpul, moare haosul şi se naşte armonia din om şi din univers. Ce e īnăuntru, e şi īn afară. Acum puterea lupului e cea mai vie. Această noapte se spune ca ar fi cea īn care duhurile malefice numite īn tradiţia populară strigoi, moroi sau pricolici, au o putere mai mare decāt īn restul anului şi năvălesc printre oameni să le facă rău, dar muritorii știu cum să le vină de hac. Se pun pe pregătit plăcinte cu dovleac şi turte de mălai, se ung uşile şi ferestrele cu usturoi şi se ascund coasele. Īn această noapte nu este bine să se umble prin sat, fiindcă poți da nas īn nas cu vreun strigoi sau vīrcolac (om care se poate transforma īn lup datorită rostirii unor vrăji sau cuvinte de taină) și atunci vine nenorocirea peste curajos. Este mai bine să se stea īn casă, fiindcă mirosul de usturoi alungă duhurile rele, iar lumina candelei īi face să fugă cīt mai departe. Băieţii şi fetele organizează o petrecere īn timpul căreia vor „păzi usturoiul”. După unele tradiții, chiar morții ar ieși din morminte, să se plimbe printre cei vii, să vadă cum o mai duc pe pămīnt, iar ei să le povestească cum este sub pămīnt.
    Tot de Sărbătoarea Lupului sau a sf. Andrei, datorită deschiderii porților cerurilor, se dezleagă secrete, se descoperă făptuitorii unor nelegiuiri, furturi sau omoruri. Acum se fac sorociri pentru anul următor: dacă īn această noapte este senin şi cald, va fi o iarnă blāndă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.
    Potrivit calendarului popular romānesc, perioada cuprinsă īntre 25 ianuarie şi 2 februarie este cunoscută sub numele Filipii de iarnă. Aceștia sīnt ținuti mai cu seamă īn casele de ciobani și īn gospodăriile īn care sīnt multe animale, fiind cinstiți pentru protejarea vitelor și a oilor de atacul lupilor. Totuși, sărbătoarea este bine să fie ținută oricum, fiindcă se crede că gospodarul care nu va prăznui Filipii va rămīne fără păsările din curte, pe care i le vor manca hultanii.
    Este oarecum ciudat că īn unele povești ale romānilor, lupul cu rol magic apare ca fiind de culoare albă. Deşi astfel se poate justifica raritatea culorii albe la lupi, cred mai mult că este dată de o veche realitate climatologică a spațiului din jurul Carpaților. Īn mileniile XXV-XX ī.e.n. mare parte din teritoriul Romāniei era o imensă tundră, unde timp de cīteva luni terenul mai īnverzea, iar īn rest era acoperit de zăpadă, aici vīnīndu-se chiar reni, după cum arată descoperirile de la Poiana Cireșului din județul Neamț. Fiindcă īn acele vremuri animalele arctice ajungeau pīnă īn ținuturile carpatine, e foarte posibil ca locuitorii de atunci să fi reținut totemul ca venind dintr-o lume foarte īndepărtată, unde este mereu lumină, iar lupii dragi lor aveau blana albă, fiind binecuvīntați de Creator. Cīnd clima s-a schimbat foarte mult prin mileniile XV-XI ī.e.n., amintirea vechiului animal a trecut īn mitologie, apoi īn cult prin forma Lupului Alb, sau a lupului binecuvīntat de Ziditorul lumilor văzute și nevăzute. Totemul lupului a fost răspīndit și pe alte meleaguri, fiindcă īl găsim īn mitologia chineză, care ne spune că acest animal a creat prima dinastie a lor, iar mongolii afirmă că se trag din Lupul albastru, care este Paznicul palatului ceresc - totemurile celor două popoare fiind identificate cu steaua Sirius şi respectiv Ursa Mare. Pentru limpezirea apelor, zic să auză toți surzii: Ursa Mare după zisa lor este constelația Carul Mare sau a Lupului - după limba noastră cea rumună. Constelația Carul Mare are īn urmă o stea pe care romānii au numit-o ursul sau lupul, identificīnd astfel cu acelaşi nume īntregul sistem astral. Prin aceste informații se dovedeşte īncă o dată că sīntem aici de la zidirea lumii, iar nu de la tușinarea sau recoltarea prepuțului de la născocitul iudeu Iehoshua cel păros și durligos sau vīnjos. Cazarii spun și ei că se trag din neamul ceresc Asena care la vechii sciți era femela căpetenie a haitei de lupi, personajul mitologic principal al neamului türk(as: urs, a da naștere + ena: prinț, strămoș, conducător). Īn religia geților asenii erau sufletele eroilor care se jertfeau pentru apărarea Țării Sfinte Dio Getia, iar primul stat al romānilor din feudalismul timpuriu a fost īntemeiat de frații Asen, Petru și Ioniță, consemnat īn scrierile latinilor sub numele de Kaloianis.
    Iudeo-creștinii au făcut din ură şi cu mare meșteșug o īntreagă literatură mincinoasă, prin care au urmărit să prezinte lupul din mitologia și religia geților ca pe o fiară ce au īmblīnzit-o ei și sfinții lor, care de care mai ciudați, numai cu fierul și moartea. Astfel īl găsim pe Sīn Petru sau Sīn Medru (adică Mitra de la romani sau Sarmis din credințele străbune) ca păstor al lupilor, aceştia fiind considerați cīinii lui. Dar noul cult al lor nu avea nimic īn comun cu animalul totemic al geților, ba chiar īn Occident după sec. XIV, lupul a fost privit ca animal al Satanei și vīnat pīnă la dispariție de tagma oştirii īntunericului satanist. īn majoritatea țărilor ,,civilizate”.
    Pe acest considerent al puterii solar-lunare a lupului, romānii au mai păstrat īn versuri vechea realitate religioasă, deși acum foarte puțini ar mai īnțelege ceva din ce vor să spună rīndurile ce urmează: ,,Și-ți va mai ieşi/ Lupul īnainte,/ Ca să te-nspăimīnte./ Să nu te-nspăimīnţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor/ Și el te va scoate/ La drumul de plai,/ La un fecior de crai,/ Să te duci īn rai.” Acești lupi care īl īnsoțeau pe aşa zisul sf. Andrei, sau după alte povești pe Sīn Petru (Sīn Medru) se mai numesc Filipi, iar numele lor vine din vechea limbă, prin compunerea expresiei gi-lib (gi: nobil, ales + li: a străluci, drag, scandal + ib: ascunziș, ungher, sau iubire īn egipteana veche), cu referire la o ființă cerească ce vrea să ajute neamul omenesc. Īnfrățirea dintre mioriticii carpatini și străvechiul lor totem, o găsim la romāni și numai la ei, aceştia purtīnd numele Lup sau Lupu atīt ca nume de familie, cīt și ca prenume pentru bărbați, avīnd rol de talisman spiritual īmpotriva relelor ce se pot abate asupra muritorului. Īn stīnga este o monedă getică pe care specialiștii īn plăsmuiri au dibuit-o ca ,,celtică” de prin sec. IV-II ī.e.n., unde personajul călare are īn spate un lup ce se sprijină cu labele din față pe umerii omului, iar cele din spate stau pe crupa calului. Personajul de pe monedă este foarte probabil a fi Sarmis sau Mīntuitorul geților, fiindcă sub botul calului apare litera P, din cuvīntul ,,pio”, care īnsemna credincios sau evlavios. La mijloc este o cīrlibană a armīnilor, foarte asemănătoare cu steagul tradiţional al geților, ce are pe laterală crucea cu brațele egale īnscrisă īn cerc, simbol care va apărea pīnă și īn cultura incașilor din America de Sud. Īn dreapta este imaginea unui lup, prezentat īn una din posturile distinctive (urlīnd pe o stīncă), integrat īn mediul său natural.
    Dar sfīntul Andrei mai este numit de romāni și azi Andreiul Lupilor, Andru, Andrea, Indrea, Undrea sau Andreiul de iarnă. Sărbătoarea marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la īntuneric, iar īn tradiţia romānească sīnt mai multe obiceiuri foarte vechi, cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă şi legate de credinţa străveche īn reīnnoirea periodică a timpului. Datorită acestor suprapuneri semantice īntre personajul religios și anotimpul cīnd el era cinstit, numele lui s-a transferat lunilor noiembrie, decembrie sau ianuarie, fiecare īnțelegīnd situația diferit, după cīt au fost de strīnși cu chinga de către popimea romānă.
    Steagul geților era o combinație īntre cele două totemuri ale luminii (șarpele de lumină și lupul ceresc), ca să asigure luptătorilor curajul de a lupta cu cei mai īnverșunați dușmani, dar și credința că cei ce vor ajunge īn sabie sau suliță, ori īmpănați cu săgeți, vor fi conduși īn tărīmul luminii sau al cetății vieții veșnice. Prima imagine din stīnga, cea a statuetei steagului și stegarului get (mai ales detaliul reprezentat de căciula-coif a acestuia) dovedește īncă o dată că tăblițele de plumb descoperite la Sinaia sīnt autentice, chiar dacă fel de fel de īnverșunați șuieră numai foc și pucioasă, răcnind către cele patru zări că ar fi false! Acelaşi tip de căciulă pe care o poartă stegarul o vedem purtată și de călărețul cu stindard de pe T 59, dar trebuie avut īn vedere că ea era specifică numai unei anumite părţi a nobilimii, după cum avem īnfăţişat īn T 62. Pe tăblița 72 mato Diogio povestește cum l-a pedepsit pe uzurpatorul Pantelo Goe, care s-a vrut și el mato, cīnd acesta ducea tratative cu romanii īn Panonia īn anul 90, conducătorul obligīndu-l pe mișel: ,,Vita murdară din el, cu coarnele īndoite īnapoi, să-și pună pe cap mițe de oaie cīt eu voi sta īn fruntea adunării”. Din aceste dovezi istorice rezultă că asemenea căciulă particulară o purtau numai unii dintre nobilii geți (chiar dacă pileaţii aveau de obicei capul acoperit), iar ce este reprezentat pe Columna lui Traian trebuie considerat ca un alt fals (īntrucīt īnfăţişează pe toţi luptătorii cu acoperămīnt al capului ca avīnd unul şi acelaşi sortiment de căciulă) care să ,,dovedească” peste timp că geții nu au avut o pătură conducătoare bine ierarhizată, toți fiind numai niște sălbătăciuni - după năravul unor lepre din vechime și de astăzi! Pentru a īnțelege semnificația lupului īn vechime la neamurile noastre carpatine, este bine să ne uităm și prin alte ogrăzi, fiindcă avem ce vedea și mai ales să băgăm la cap ceva fărīme de adevăr, care sigur ne vor duce spre calea iluminării. Am pus pentru această īnțelegere o scenă de pe vasul Gundestrup descoperit īn Danemarca īn anul 1891, fiind datat pentru secolele IV-II ī.e.n. Īn mijloc este o divinitate – poate Cernunos, cum apare el īn unele locuri – care are două coarne cu cīte șapte ramuri fiecare, ținīnd īn mīna stīngă un șarpe, iar īn dreapta acel cerc specific cultului druizilor. Tot īn partea sa dreaptă mai vedem un cerb și un taur, iar īn stīnga se remarcă doi lei, un lup, un alt leu īn partea superioară, un delfin călărit de un om și un țap. Toate aceste animale totemice se găsesc īn religia strămoşească, iar celor care strīmbă din nas, le spun că vor trebui să īndure și alte adevăruri supărătoare. Dovezile arheologice arată că religia geților a fost răspīndită īn multe regiuni din Europa antică, fiecare adaptīnd-o după gustul și nevoile lui, dar păstrīnd elemente de unitate foarte vizibile pentru oricine are ochi să vadă.
    Cuvīntul Andrei (care īn realitate vine din cel neaoș rumun Andru) este un compus din vechea limbă astfel: an: cer, Ziditorul văzutelor și nevăzutelor + diru: adunare, superior, adăugat, mic, semnificīnd o căpetenie a īntregului neam omenesc sau un păzitor al celor mici și neajutorați, cam aşa cum este sf. Andrei īn poveștile noastre străvechi. Dar romānii mai foloseau pīnă mai ieri și numele de Undrea sau Indrea pentru bărbați. Ultimul ne duce pe un drum īncă necunoscut culturii noastre, scoțīnd la lumină legăturile neștiute cu Indra al vedicilor aryas, ce au migrat din Carpați pe la īnceputul mileniului III ī.e.n., stabilindu-se īn India de azi, unde au dat o cultură fabuloasă.
    Și la ei Indra era căpetenia tuturor zeilor, stăpīn al tunetului și furtunii, dar și al războiului, fiind protectorul castei războinicilor kșatriya. Era apărătorul zeilor și al īntregii omeniri īmpotriva forțelor răului, fiind considerat un zeu solar, ce străbătea cerurile īn caleașca sa aurită sau pe un elefant alb. Printre altele, Marele Zeu avea puterea de a reīnvia războinicii uciși īn luptă. Indra este considerat un zeu creator, fiind cel care a stabilit ordinea īn Cosmos și, deoarece este cel care a readus apa pe Pămānt după o perioadă de cumplita secetă, este considerat și zeu al fertilității, īnsușiri pe care le găsim și la Anu. Pentru a le dovedi iudeo-cre(ş)tinilor carpatini cīt sīnt de urīcioși, amintesc faptul că pe Gog (alt nume pentru Ziditor) ei l-au făcut căpetenia dracilor, īnsă mult mai tīrziu, după ce au īnceput să se pupe cu Talpa Iadului.
    O altă ogradă unde ar trebui să ne uităm cu mare atenție este vechiul Peloponez, stăpīnit astăzi de cei cei īși spun eleni, deşi īn vechime era țara pelasgilor, adică a neamurilor arimine venite din nordul Dunării. Au ei o legendă care spune că īn Arcadia era un munte al lupului (Lykaion), unde īși avea sălașul Pelasgus (pe care grecii de azi īl țin ca strămoșul lor!) și fiul său Lykaion – taman ca pe la noi, adică omul poartă numele totemului, pentru a-i fi viața mai ușoară. Aici era un altar īnchinat lui Zeus Lykaos și se spune că la primul ospăț, pentru a-l verifica pe stăpīnul cerului, s-a sacrificat un copil, iar carnea a fost amestecată cu a animalelor. Dar vigilentul Zeus a īnțeles vicleșugul și l-ar fi trăsnit pe făptașul Lykaion. Aici se țineau odată la patru ani jocurile numite Lykaia, īn cinstea lui Zeus, iar alte surse antice susțin că băiatul lui Pelasgus a fost transformat īn lup la această sărbătoare.
    Săpăturile arheologice efectuate de către americani īn anul 2007 au scos la iveală fragmente ceramice și urme de cenușă īn altar datīnd īncă din jurul anului 3000 ī.e.n., cīnd prin īnmiresmata și īmbietoarea Eladă nu apăruse picior de elen. Īnsă īn acele vremuri și locuri īși duceau viața pelasgii veniți din nordul Istrului. Aceste date foarte timpurii arată că altarul de pe muntele Lykaion a fost cosntruit de pelasgi, fiindcă atunci nu existau eleni īn Peloponez, care să scrie istoria altora īmpănīnd-o numai cu minciuni, cum a făcut Herodot și mulți dintre cei ce l-au urmat.
    Ritualul religios era nocturn și se ținea īn cinstea lui Zeus dar și a lui Lykaion, amintind aici de legenda care spune că cine mīnca din carnea unui om se transforma īn lup și rămīnea așa timp de nouă ani, interval cīnd nu avea voie să mai mīnīnce carne pentru a căpăta din nou chip de om. Acest ciclu de nouă ani noi īl găsim īn legendele facerii lumii, dar după tradițiile noastre arimine (nu după cele iudeo-sataniste), cīt și īn calendarul religios străbun, care avea săptămīnile de nouă zile.
    Pausanias, care a trăit īn secolul II al erei noastre, īn lucrarea Descrierea Greciei la 6,8,2 povesteşte despre campionul olimpic la box Damarchus din Parrhasia, care a vrut ,,să se transforme īntr-un lup ca sacrificiu pentru Zeus Lykaios, și a revenit īntr-un om nou īn al nouălea an după aceea.” Mai departe, īn aceeași scriere, la 8,38,2 el spune că ,,pe cel mai īnalt punct al muntelui este o movilă de pămānt, ce formează altarul lui Zeus Lykaios, și de aici poate fi văzut mare parte din Peloponez". La 8,38,2-7 a lucrării menționate Pausanias mai precizează că: ,,Īnainte de altar, spre răsărit sīnt doi piloni, pe care stau doi vulturi aurii din vechime. Pe acest altar jertfesc īn secret lui Lykaion Zeus. Am fost reținut īn a-mi băga nasul īn amănuntele jerfei; fiindcă ei spun că așa sīnt și azi cum au fost de la īnceput”. Dar presupusa practicare a sacrificiilor umane pe altarul lui Zeus Lykaion, amintită aluziv de Pausanias, nu a fost confirmată pīnă īn prezent de săpăturile arheologice, iar īn ce priveşte marea cantitate de oase descoperită, cercetările preliminare arată că provin de la diferite animale și nu de la om.
    Īnsă povestea vulturilor aurii amintiți de Pausanias, care străjuiau altarul de pe Muntele Lupului, o găsim pe plaiurile mioritice chiar pīnă la īnceputul secolului XX (cum am arătat īn alt paragraf), ea făcīnd parte din patrimoniul spiritual-religios al geților, de unde grecii au luat-o, numind fenix īncīntătoarea zburătoare.
    Īncă pe la anii 1930 īn țara noastră mai trăia o specie de vultur maiestuos și chiar iubit de romāni, numit vulturul bărbos sau vulturul auriu. ,,Bărbos” i-au zis romānii fiindcă avea sub cioc un mic smoc de cīteva pene, iar auriu l-au văzut mioriticii carpatini pentru că avea penele de pe piept de culoare aurie pătate cu roșu, taman cum au descris vechii greci pasărea fenix și cum spune și Pausanias īn cartea sa. Romānii mai numesc această specie de vulturi zăgan, dar cuvīntul ne duce direct la vechea limbă a neamului carpatin ce se vorbea prin mileniul IV ī.e.n., fiindcă zag īnseamnă ținut, vīrf, sanctuar, īnceput, origine, iar An sau Anu era numele Tatălui Ceresc, așa cum l-au dus și emeșii īn Ki-en-gi (redenumit Sumer), adică un fel de totem izvodit chiar din puterea lui. Le mai spun cīrcotaşilor că exact un zăgan reprezintă desenul făcut īn peștera de la Coliboaia din mileniul XXXVIII ī.e.n., cīt și cel din peștera Gaura Chindiei din mileniul XV ī.e.n., ca să nu ne mai bată la tălpi fel de fel de lotri că neamul arimin ar fi venetic pe aceste plaiuri. Și tot vulturul auriu este modelul păsării din tezaurul descoperit la Pietroasa, un vechi loc de cult al religiei strămoșești. Zăganul a mai fost numit īn vechimea strămoșilor noştri geți ceahlău (dar numele este al muntelui sacru din Carpații Răsăriteni) și rarău (alt loc unde legendele vechi spun că era un loc sfīnt al geților). Īn masivul Ciucaș situat īn vestul Ceahlăului există vīrful Zăganu, adică īntocmai cum ne spun legendele că aceste păsări cerești aveau un loc sfīnt unde īși dădeau ultima suflare. Iar țăranii din partea muntoasă a județului Buzău, numeau zăganii - cīnd aceștia mai zburau liberi peste ținuturile lor – Ili, și nimeni nu a fost curios să știe de ce foloseau acest nume misterioșii carpatini! Pe mai multe tăblițe de plumb apare numele Ili, care era conform vechii religii strămoșești chiar Mīntuitorul sau Salvatorul neamului omenesc, așa cum a fost și Horus la vechii egipteni, iar īn eme-gi acest cuvīnt are sensurile de călăuză, salvator, mīntuitor, a apărea, a se ridica, a se īnălța.
    ntru īnveninarea pīnă la plesnire a oștirii īntunecaților, mai arăt la chip cei doi vulturi aurii din biserica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravena, construită de regele get (sau got cum l-au botezat culturnicii occidentali) Teodoric cel Mare īn anul 505. Īn ciuda faptului că falsificatorii catolici i-au pus alături Ziditorului din religia geților sinistrele născociri ale iudeilor, pe altar se vede simbolistica specifică - vasul cunoașterii, cele două pīini sfințite sau pasca (cum o știm noi) și steaua cu opt colțuri - ce a aparținut numai tezaurului spiritual-religios al geților. Dacă era după drăceasca făcătură a vedeniștilor mozaici și iudeo-cretini, atunci pe cei doi stīlpi trebuia pus sfīntul prepuț, știut de ei ca sfīnta sfintelor, iar chipul din spatele altarului care poartă bentița de arimasp cu piatra clarvăzătoare, trebuia să aibă acea figură de monstru cu trei coarne, cum se prezintă Talpa Iadului pe resturile de ceramică descoperite la Kuntillet Ajrud. Ultima imagine din dreapta īnfăţişează ,,pasărea sufletului” de pe stīlpii morților, aşa cum se găsea īn multe din vechile sate romānești (cea din fotografie este din localitatea Loman, ținutul muntos al județului Alba). Legendele noastre rămase din tradițiile populare ne povestesc despre o pasăre minunată, care zboară către īnaltul cerului, trupul ei avīnd forma unei cruci, dar nu cea cu brațele egale (obișnuită), ci una ce seamănă cu litera X, fiind numită de iudeo-cretini ,,crucea sfīntului Andrei”, deşi semnul se găsește pe scuturile ostașilor lui Boero Bisto de pe tăblița 35, cu 100 de ani īnainte de apariția iudeo-creștinismului! Grecii la rīndul lor au adoptat și adaptat după gusturile proprii legenda vulturului auriu din Carpați, pe care l-au pus să străjuiască altarul pelasg de pe Muntele Lupului, unde printr-un ritual misterios se putea transforma ciclul vieții și al morții pentru lup și om.
    Un alt loc unde găsim amintită legenda totemului lup īn Peloponez se află la 13 km. de templul din Delphi, unde arheologii au descoperit ruinele unei construcţii religioase din secolele XX-XV ī.e.n., numită ,,cetatea urletelor de lup”. Aceasta amintește fără echivoc de cultul specific geţilor nord-dunăreni (hiperboreenii sau ariminii) de unde au plecat pelasgii, stabilindu-se īn Elada mult īnaintea apariției elenilor (strămoșii grecilor de azi!) pe acele locuri. Construcţia este situată pe o colină īnaltă care are la bază o peşteră, unde s-au oficiat ritualuri religioase, după cum dovedeşte altarul din piatră sculptat şi incizat cu diferite semne.
    Mai amintesc ei ca fiind venerați īn ritualurile cultului totemic al lupului, pe zeul Apollo (cunoscut ca Zabelo, după numele originar de la nordul Istrului), iar pe aproape era și Pan, după cum a scris Pausanias īn Descrierea Greciei 8,38,5. După această scriere, Euandros (fiul lui Hermes) a condus o colonie din Pallantionul Arkadiei īn Italia, unde a construit un oraș cu numele de Pallantion situat pe Palatin, introducīnd cultul lui Pan Lżkaios și festivalul Lykaia, care mai tārziu a devenit festivalul roman Lupercalia. Numele sărbătorii poate proveni de la vechile cuvinte din limba vorbită īn jurul Carpaților īn prima parte a mileniului II ī.e.n. astfel: licăr: sclipire, scīnteiere sau lic: ceată, gloată + ion: īngeri, făpturi cerești; adică era locul unde se vedeau mici lumini, care erau ale făpturilor cerești invocate īn ritualul religios.
    Năstruşnicul Herodot, īn Istorii la IV.105, scriind despre neuri (trib al geților din est), ne dă următoarele lămuriri: ,,Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi helenii aşezaţi īn Sciţia spun că o dată pe an, fiecare neur se preschimbă īn lup pe cāteva zile şi apoi se face iar cum a fost”. Carianul ne spune că baștina neurilor era la vest de Nipru, undeva īn partea de nord a rīului Bug, locuri aflate azi īn ținutul Volinia sau Volhinia din vestul Ucrainei. Dar acest ținut era īncă locuit īn secolul X de către volohi, după cum au scris cronicile rusești! Iar ce a lăsat nemalformat Herodot īn secolul V ī.e.n. spune și legenda pricuricilor din Banat! Īnsăși cuvīntul ,,pricurici” ne dezvăluie o istorie neștiută și nedorită a fi cunoscută de către romāni, ca urmași direcți ai falnicilor geți, deşi folosesc frecvent și īn prezent expresia "getbeget". Pricurici este un cuvīnt compus (pri + cur + igi) ce vine din limba vorbită de neamurile carpatine prin mileniile IV-II ī.e.n., pe care o regăsim apoi ca eme-gi/sumeriană, limbă īncă nefalsificată, dar revendicată cu mare furie de către mozaicii ,,evrei” (adică cazarii sau jidanii), ce pretind că este de obīrșie semită și deci adevărata lor limbă strămoșească (īn delirul lor caracteristic fiind implicit singurii semiţi). Primul cuvīnt ,,pri”, cu acelaşi sens īn vechime ca şi ,,tri”, făcea trimitere la cele trei rostogoliri peste cap, pentru a-și schimba īnfățișarea īn cīine sau lup și invers. Īn alte ținuturi locuite de romāni, năzdrăvanul care putea să se transforme īn lup și revenea īn om, se numea tricolici (tri + col/gul: a face să dispară, faimos, rău + igi). Īn mitraism sau creștinismul arimin erau trei etape de inițiere pentru a ajunge OM, adică pentru a dobīndi acele calități de a comunica cu Ziditorul lumilor văzute și nevăzute, practică religioasă ce se găsea și la vechii egipteni, cum ne arată scrierile lui Hermes Trismegistos. Cuvīntul ,,cur” īn vechea limbă are mai multe sensuri din care dau numai cīteva ce subliniază tocmai fenomenul de transformare și īmputernicire cerească: a se preface, a desprinde, a face o mișcare circulară, a se reīntoarce, a lovi peste spinare, a lua foc, a fi diferit, a se schimba, a se īnvīrti; iar pentru cuvīntul ,,igi” avem sensurile: ochi, a vedea, a scīnteia, a īnfrunta, a avea grijă. Analizīnd sensurile celor trei cuvinte venite din străvechimea limbii vorbită de neamul nostru strămoșesc și coroborīndu-le, descoperim cu uimire dar și cu bucurie īncă o fărīmă din fabuloasa noastră istorie ticăloșită și falsificată de străini, venetici, dar și de lepre mioritice care s-au vīndut și ne-au vīndut istoria și cultura identitară ca să le fie lor bine. Asta īnseamnă că, pe līngă dage balo (Frăția Celui Ales, Frăția Luminaților, Frăția celor Albi sau Frăția Șarpelui Īnțelepciunii Cerești), geții mai aveau și dage lupo (lu: bărbat, popor, familie + pu: cauză de īnceput, izvor, fericire), o frăție ce cuprindea o parte dintre luptători, atīt mireni cīt și preoți (după cum ne arată tăblițele de plumb descoperite la Sinaia), toți fiind legați prin credințe și ritualuri cultice care aveau ca totem lupul sau fratele acestuia domesticit - cīinele. Atīt emeșii cīt și egiptenii foloseau īn bătălii cīini dresați, iar egiptenii se īndemnau la luptă cu strigătul "ham-ham" adresat totemului, fiindcă pe steaguri aveau chipul lui Anubis (Anpu, Inpu, Anupu cum era numele lui īn egipteană) - īnfățișat cu cap de cīine și partea de sus a corpului acoperită cu blana acestui animal.
    Pīnă şi povestea pricuricilor dovedește īn fața timpului că sīntem aici īn jurul Carpaților de peste 2500 de ani, īnsă nici un istoric uns de actualele instituții de īnvățămīnt romānești nu va putea īnțelege Adevărul spus de tradițiile noastre!
    Poetul Ovidiu Naso, īn primii ani ai secolului I al erei noastre, se plīngea sărmanul īn Tristele IV, 41-42 și Ponticele II, 40 de viața neīndurătoare pe care o ducea alături de strămoșii noștri geți, scriind că țara geților se afla sub osia boreală, la stīnga Pontului Euxin, iar ca o completare preciza īn Metamorfoze 1, 163 că ,,Geția se afla sub axa lupului” (nu a falusului, jeguri criminale și otrepe pupincuriste!). Dar ,,axa lupului” era tocmai Pomul Vieții, Coloana de Lumină, Buricul pămīntului, Pomul Cunoașterii sau Osia Lumii, cum a confirmat şi latinul Pliniu cel Bătrīn (23-79 e.n.) īn lucrarea Naturalis Historie IV, 26: ,,axa boreală, īn jurul căreia se īnvīrtea Universul, atingea pămīntul la gurile Istrului, pe teritoriul hiperboreenilor sau geților”. Și avea pribegitul poet roman, ajuns de nevoie pe tărīmuri pontice, atīta dreptate că nu sīntem noi īn stare azi a cuprinde cu mintea ceea ce a vrut el să spună, sau cīt a mai scăpat din ghearele fioroaselor fiare din ceata Militiei Cristi, ce au distrus cultura strămoșească, tot așa cum criminalii cazari au īncercat să ne distrugă īntreaga cultură după anii 1945 (cīnd ne-au fost stăpīni deplini mai bine de 20 de ani). Īn rīndul de sus (de la stīnga spre dreapta) este prezentată o imagine simbol a Spiritului Marelui Inca, ce poartă pe cap o coroană de pene, iar pe partea stīngă se vede crucea īnscrisă īn cerc. Īnsoțitorul ceresc este un vultur, tot așa cum șoimul sau vulturul Șaue īnsoțea sufletele celor vrednici īn Dabo Gio. A doua poză este tot o imagine simbol a Spiritului Marelui Inca asociat cu totemul Lupului, care și acesta are mai jos de ureche crucea īnscrisă īn cerc, cum se vede și pe cīrlibana armānă, fiind īnsoțit de o haită de lupi. Trebuie precizat īnsă că īn America de Sud lupul nu a trăit niciodată, deci aceste simboluri au venit acolo dintr-un loc unde totemul era la mare cinste! Cultul lupului se bucura de mare căutare și la slavii răsăriteni, unde Perun era principala divinitate solară - ziditorul cerurilor și pămīntului, iar unele povești spun că umbla pe umărul drept cu un vultur sau șoim uriaș ca și Marele Inca, fiind īnsoțit de 4 lupi. Imaginile 3 și 4 spre dreapta sīnt detalii luate de pe tăblițele 9 și 38, unde apar preoții geți cu blana de lup pe cap, iar a treia, sub preotul gal (cel cu aripioare pe cap), se vede un alt cap ce poartă o coroană de pene, podoabă specifică filistenilor. Şi atunci medalionul poate reprezenta unitatea religioasă a vremurilor antice dintre gali, geți, filisteni și egipteni. Sub acest rīnd avem mai multe fotografii cu Anubis. Sub capul cu aripioare este un altul, care are pe frunte ceva asemănător cu un cap de șarpe, ori numai piatra clarvăzătoare a arimaspilor
    Iudeo-creștinul Clement Alexandrinul ne-a lăsat mărturie despre regele spartan Lycurg (sec. IX ī.e.n.), care dorea să dea cetății ce o conducea legi drepte, după cele auzite la oracolul lui Apolo de la Delphi, sanctuar construit de hiperboreenii plecați din nordul Istrului. Lupul era un animal totemic și īn mitologia egipteană, informație transmisă nouă de către Diodor īn scrierea Biblioteca istorică, unde īn Cartea I,XVIII scrie că User īmpreună cu fiii Anubis şi Macedon, au plecat la cotropirea lumii, primul purtīnd ca armură o blană de cīine, iar Macedon una de lup. ,,Şi iată pentru ce aceste animale sīnt atīt de slăvite de către egipteni.” Ca să īnțelegem de ce personajele mitologice amintite mai sus purtau aceste blănuri (chiar dacă lupul nu a trăit niciodată īn Egipt!) ca totemuri protectoare – populația ce a format poporul anticilor egipteni a plecat din vestul Romāniei pe la sfīrșitul mileniului lV ī.e.n., iar legăturile directe cu baștina carpatină le găsim īntinse pīnă pe vremea terapeuților – am să dau legenda pricuricilor din Banatul romānesc de astăzi. Se spune că din vremurile uitate de răbojul timpului și pīnă mai deunăzi, trăiau prin satele romānilor și pricuricii, care erau tot romāni dar duceau o viață aparte. Traiul lor se asemăna mai mult cu al călugărilor, fiindcă nu erau iubitori de petreceri sau hore, ducīndu-și viața ajutīnd pe cei din jur și silindu-se să fie mari iubitori de Dumnezeu. Dar ei aveau o putere deosebită, fiindcă dacă se dădeau de trei ori peste cap, se puteau transforma īn cīine sau lup și cu această īnfățișare īi pedepseau pe cei necugetați īn vorbă și faptă. Prezenţa lor īn sat se ținea īn mare secret și nu era bine să arăți că știi cine este pricurici. Vedem că legenda noastră despre puterea unor oameni ai locului de a-și lua īnfățișarea de cīine sau lup este identică īn sens cu ce ne-au transmis Diodor din Sicilia și Pausanias īn urmă cu aproape 2000 de ani, dar cum īn jurul Carpaților de vreo 150 de ani nu se cultivă decīt mule, sule și alte nule, nimeni nu putea să īnțeleagă de ce există această legătură atīt de evidentă īntre mitologia vechiului Egipt, a elenilor cu Muntele Lupului și a geților din Sfīnta Geție, transmisă prin viu grai din generație īn generație și adusă de mentalul colectiv al neamului mioritic pīnă astăzi.
    Totemurile carpatine au ajuns și la nordicii din Scandinavia, fiindcă ne-am megieșit cu ei de voie sau de nevoie cam 500 de ani (secolele I-V), vecinătate de unde ei și-au luat cam toată mitologia pe care au adaptat-o după gustul lor. Īn epopeea lor precreștină Edda, uriaşii de la īnceputul lumii mai sīnt numiţi Tursi. Etruscii care au plecat din Troia, regiune vecină cu Cīmpia Idei a frigienilor, unde īşi aveau cetatea fiinţele cereşti ale Asenilor, se mai numeau turseni sau tusci. Mai apare şi ,,bătrīnul vultur” Heumnall sau Heimdall, fiind cel mai īnţelept dintre Aseni, şi totodată un zeu al luminii, poate a luminii de dimineaţă, pentru că el se scula primul (deşi vulturii nu au trăit niciodată īn Scandinavia!). Asemănarea este foarte mare cu şoimul ce īl īnsoţeşte dimineaţa pe Ra, cum cunoaştem din mitologia egipteană, dar şi celelalte semnificaţii privind simbolistica luminii īn această religie. Iar la geți acest vultur sau șoim solar se numea Șaue, īn vechimea vechimilor amintind indirect cīnd au fost scrise tăblițele de plumb... Odin, ca divinitate supremă īn mitologia popoarelor nordice, avea o sală unde īi primea pe ceilalţi zei pentru a sta la sfat şi a pune treburile la cale pentru cele cereşti şi cele pămīnteşti. Ca sfetnici totemici, pe partea dinspre apus era un lup, iar pe partea din faţă plutea un vultur, amintind de rădăcinile cultului de pe plaiurile mioritice şi a neamului răzleţit pe malurile lui Hapy. Mai apar īn miturile lor lupii Skoll şi Hati - care urmăresc Soarele şi Luna ca să le īnghită. Ambele cuvinte au obīrşie mioritică şi ar trebui să-i punem īn legătură cu acei īnsoţitori ai lui Mitra pe cer, care īl conduc de la răsărit către asfinţit, pīnă ce este ,,mīncat” de īntuneric, iar luna luceşte īn taina nopţii, pīnă ce este şi ea ,,mīncată” de lupul alb īn zori de zi. Īnvățatul suedez Carolus Lundius īn lucrarea Zamolxis Primus Getarum legislator (1687) – Zamolxe, primul legiuitor al geților, scrie despre divinitatea supremă a vikingilor (Odin) că ar fi venit la ei de la Marea Neagră, fiind un mare īnțelept care le-a dat nordicilor scrierea și sistemul juridic după care īși rīnduiau existența și īn secolul XVIII!
    Mai găsim īn mitologia vechilor egiptenii șoimul sau vulturul ca totem ceresc, dovedind prin asta că nu și-au uitat rădăcinile carpatine de unde au plecat, dar luminīndu-ne cum vine povestea și de la slavii răsăriteni, ori de la incași sau pur şi simplu de la noi - cu zăganul ori ceahlăul. Să ne lăsați īn pace cu scīrbavnicul vostru legămīnt tușinat de prepuț, că ne-a īngrețoșat sufletul la cītă destrăbălare s-a ajuns să fie considerată drept cea mai īnaltă conduită morală. Ultima imagine spre dreapta īnfăţişează un detaliu din tăblița 38, unde preotul get poartă pe cap pielea unui lup avīnd capul animalului peste cel al omului. Poate că la geți existau mai multe forme de organizare totemice: un cult al militarilor avīnd ca totem lupul și unul al abilor, sarabilor sau solomonarilor avīnd ca simbol șarpele solar, iar steagul lor era tocmai o īmbinare a acestor două totemuri.
    Dar șarpele solar sau șarpele ceresc īn mitologia noastră avea o mare importanță, fiindcă pīnă mai ieri romānii țineau Ziua șarpelui de "sf. Alexii", cīnd acesta ieșea din ascunziș (17 martie după unele ziceri, altele dau data de 1 martie, cīnd Tatăl Ceresc a īnceput Zidirea lumii materiale prin aruncarea fulgerului de lumină - care avea forma unui fuior strălucitor sau un șarpe luminos - īn īntunericul de nepătruns de unde a īnceput totul să se miște, să se nască și să moară) și nu trebuia să-i pomenești numele ca să nu-l chemi asupra ta, fiindcă s-ar fi putut să-ți aducă mari supărări. Micii proprietari de pămīnt din Muntenia s-au numit īn feudalism moșneni, fiindcă se țineau ca Neam Scoborītor din Zei (muș: strămoș, a moși, populație, șarpe + nini: regină, stăpīnă - așa cum a fost Echidna, ființă cu partea de sus a trupului de om și de la brīu īn jos șerpoaică, fiică de titan, mama neamurilor arimine), iar memoria colectivă prin analiza semantică a vechii limbi carpatine, tocmai asta ne dezvăluie. Dar șarpele mai avea la noi o sărbătoare și la 14 septembrie, de Ziua Crucii, numită și Ziua Șarpelui. După alte credințe această dată era dusă la 21 octombrie, cīnd șarpele īși căuta culcușul sub pămīnt, pentru a petrece iarna īn īntuneric. Existenţa īn calendarul popular a zilei șarpelui, care marchează coborārea şerpilor sub pămīnt ca urmare a īnceperii scurtării zilei şi apropierea sosirii frigului, constituie dovada că şarpele a simbolizat dintotdeauna pe aceste meleaguri regenerarea. Mai mult, pornind de la observaţia că la latitudinea Romāniei constelaţia Şarpelui apare pe cerul nocturn īn luna martie şi dispare către sfīrșitul lui septembrie, adică exact īn intervalul cānd șerpii sīnt prezenți īn manifestarea vieții pe pămīnt, justifică pe deplin cinstirea acestui totem īn religia strămoșească.
    Se zice că de Ziua Crucii (adică la 14 septembrie, cīnd īncepe anul bisericesc - uite cum se leagă lucrurile, dar după adevărata credință strămoșească, nu după făcătura lor drăcească - de sărbătoarea noastră, a voastră fiind de ziua tăierii sfīntului prepuț) se īnchide pămīntul, adică īncepe perioada toamnei și a iernii, păsările pleacă, gīngăniile īși caută sălaș īn pămīnt pentru hibernare și se pornește culesul roadele cīmpurilor și pomilor. Tot acum se strīng și plantele de leac precum și crengi de alun, atribuindu-se acestora un rol magic, cu puteri miraculoase, folosite de fīntīnari pentru găsirea izvoarelor, iar de alții pentru descoperirea comorilor ascunse īn pămīnt. Ne mai spun ,,basmele” noastre - ale lor fiind numai revelații primite de la Talpa Iadului - că īn această zi de reașezare a lumii pămīntești, se adună șerpii care se īnfășoară cīte doi pe tulpina unui alun subțire, chinuindu-se săracele vietăți pīnă scot din gurile lor o ,,piatră nestemată”, folositoare pentru vindecarea tuturor bolilor trupului și minții. Se lecuiau vrăjitoriile și blestemele aruncate pe vīnt, necazurile prinse de om prin vorba rea, privirea pizmașă, descīntecul dușmănos trimis pe vīnt ori spurcăciunea locului rău. Și de aici īn vechimea nu prea īndepărtată, adică pīnă pe la mijlocul secolului XVIII, cīnd au venit fanarioții cu scornelile lor peste sufletele romānilor, această zi cīnd șerpii trebăluiau atīt de priceput pentru binele neamului omenesc, se numea Ziua Șarpelui și se cinstea cum se cuvine de către neamul mioritic! Dar această piatră nestemată dădea celui ce o purta pe frunte tăria pentru luminarea minții īn căutarea adevăratei puteri dumnezeiești și găsirea celor trebuincioase pentru īnsănătoșirea celor bolnavi la trup sau suflet. Simbolul teozofic - cei doi șerpi īnfășurați pe un toiag/băț - apare pe monedele de argint ale geților, cu acel caduceu pe spinarea calului sau alături de el, cīt și pe tăblițele de plumb, fiind preluat de subțirii greci și pus īn mīnuțele priceputului Hermes (īn fapt Sarmis), care īnvia cu caduceul său morții și vindeca orice boală a trupului sau minții! Dar avem dovezi chiar mai vechi īn această direcție, dintr-un loc unde īncă nu a reușit Dracu' să-și priponească iapa, din Ki-en-gi/Sumer. Īn religia emeșilor era o divinitate arhaică, prezentată simbolistic printr-un șarpe ce se īncolăcește pe un toiag/băț şi reprezentīnd creația de īnceput a lumii, prin īnțelepciunea divină. Și caduceul precreștin (termenul corect fiind cel al creștinilor arimini) prezintă simbolic īntocmai povestioara noastră, unde se văd cei doi șerpi īnfășurați pe un toiag ce are un fel de tipsie īn capăt, iar sub aceasta sīnt două aripi de o parte și de alta. Capetele șerpilor situați īn cele două părți ale toiagului se opresc sub cele două aripi, desfăcute parcă şi pregătite anume pentru zbor. Deasupra lor este un cerc ce are īnscris o stea cu șase raze, acestea pornind dintr-un mic cerc - așa cum poartă Sīntu pe frunte pe tăblița 22. Numai că nouă nu ne-au scris istoria oamenii īnţelepţi, ci numai stīrpituri, ticăloşi şi nemernici, falsificīnd īn īntregime istoria veche și īn mare parte pe cea modernă!
    Mai aduc aici pentru luminarea celor ce vor adevăr iar nu minciună, legenda șarpelui de casă, ce era īn fapt un duh protector al familiei respective, avīnd atīțea pui cīți membri avea familia. Străbunii noștri, atunci cīnd plecau la crīncenele īncăierări cu poftitorii de pămīnturi străine și averi jefuite, īși puneau īn sīn cīte un șarpe, să-i apere de rele. Iar dacă moartea īi chema la ea īn ținutul lui Zamolxe, atunci şarpele era menit să le călăuzească sufletele īn dabo gio, adică cetatea vieții veșnice pentru mințile noastre de azi, care mai putem īnțelege cīte ceva din această cultură fabuloasă a geților (furată și falsificată de pricepuții eleni, apoi iudeo-cretinii sataniști și germanii īmpreună cu jegurile jidovești, care se țin de la o vreme ca cei mai băștinași ai plaiurilor mioritice).
    Romānii din vechime făceau o distincție clară īntre totemul șarpe și balaur - o ființă mitologică asemănătoare cu o șopīrlă uriașă, cu două sau patru picioare și īnzestrată cu aripi folosite pentru a zbura pīnă īn īnaltul cerurilor, fiind iubită de Ziditorul tuturor văzutelor și nevăzutelor.
    Balaurul de la noi, numit de alte popoare vechi dragon, dracon sau drac, confundat și cu șarpele uriaș, avea o tradiție puternică īn culturile Europei antice, fiind o ființă de lumină, după cum ne spun miturile din cultura populară a romānilor. Īn perioada feudală acest simbol drag multora - dar nu și iudeo-sataniștilor - s-a perpetuat prin ordinul nobiliar al dragonului, din care a făcut parte și domnitorul Vlad Țepeș īmpreună cu tatăl său, fiind numiți pentru asta și Drăculești. Cuvīntul vine din vechiul lexic folosit de neamurile carpatine īn mileniile V-II ī.e.n., fiind format din fonemele di: a sfătui, a judeca + rag: a aprinde focul, a bubui, a răni, a ucide, a se roti, a se revărsa, a conduce + on: a se aduna, soți; iar toate aceste sensuri se găsesc īn ceea ce spun legendele noastre despre zmei sau balauri. Dar cuvīntul īn cultura celor din jurul nostru poate fi rezultatul altei combinații lexicale, fiindcă el a īnsoțit religia geților timp de cīteva milenii. Pentru a īnțelege cum erau vremurile atunci, mai dau trei variante de formare a vorbuliței discutate mai sus. Putem pune īn context dir: adunare, a pluti, a fi cel mai + ag: coroană, cinste faimă + on: soți, a se strīnge; dira: a descoperi, a fi superior + gun/gon: a scīnteia, dungă, multicolor, strălucitor; di: a se revărsa, a sfătui, hotărīre, judecată + ra: a conduce, a călători, a străluci + gun/gon: colorat, a curge, adunare. Īn limba romānă veche cuvīntul balaur vine din același fond lingvistic vechi, fiind compus din bala: a săpa de-a lungul, fus, a se lungi, a se răsuci, a salva, a cădea īn torente, a porni un atac, putere, luminos, foc, mișcare rapidă + ur: gaură, văgăună, neam, a conduce, a pisa, a uda, a face să răsune, suflet. De aceea strămoșii noștri și-au numit sistemul de conducere colectivă Dage balo (Frăția celui Ales sau Frăția Īnțelepciunii Cerești), fiindcă ei și-au pus īntreaga existență sub pavăza acestui totem sacru venit din lumina și īnțelepciunea Tatălui Ceresc, pe cīnd mozaicii și iudeo-cretinii stau sub puturoșenia legămīntului, adică falusul Talpei Iadului. Īn aceste īnțelesuri profunde ale existenței neamului mioritic trebuie căutată ura nemărginită a mozaicilor și iudeo-creștinilor față de religia geților, cīt și fanatismul lor īn a distruge orice urmă a cultului carpatin. De aceea iudeo-creștinismul a prezentat īn fals balaurul sau zmeul ca īntruchipare a Satanei, fiindcă ei chiar urmăreau distrugerea totală a acestei religii, ori demonizarea era cel mai bun mijloc de a falsifica o cultură şi de a o șterge din istorie. Așa l-au pus ei pe ,,viteazul Ghiță legionarul” să ucidă dragonul sau balaurul și tot așa o altă lepră cum ne zice Apocalipsa s-ar fi cățărat īn īnaltul cerurilor pentru a īnșfăca de coadă ,,șarpele cel vechi” și a-l arunca īn lacul de foc, alături de ,,proorocul mincinos”, după care s-au tras toate zăvoarele, inclusiv cel al uitării. Tot pe această temă mai amintesc pentru luminare că īn multe tablouri religioase iudeo-creștine apare ispitirea Evei de către șarpe și alungarea primei familii din rai, precum și blestemarea ei de către īntunecatul Iahwe. Tabloul are de obicei īn mijloc Pomul Cunoașterii Binelui și Răului sau Mărul Roșu din cultura noastră, pe tulpina căruia este īnfășurat sub coroană un șarpe (totemul lui Anu, Gog sau Sīntu) ce īi dă Evei - personajul din stīnga - un măr, iar īn dreapta Adam se uită cam tīmp la ce se petrece. Vedem din această interpretare a religiei geților că monștrii iudeo-sataniști au urmărit să pīngărească fundamentele creștinismului arimin ale strămoșilor noștri, care considerau totemul șarpelui de lumină ca o īntrupare a cunoașterii dumnezeiești, mărul fiind rodul Pomului Cunoașterii Cerești, iar femeia era tocmai izvorul zidirii neamului omenesc și cea care aduce īnveșnicirea acestuia pe pămīnt. Tartorii ne sugerează că năucul Adam ar fi devenit victima șireteniei șarpelui - pe care l-au făcut animalul Satanei - și a lăcomiei femeii sale. Adică sacrul din religia geților a devenit blestemat și malefic īn făcătura lor, iar pe Satana și Iahwe (sau Talpa Iadului) ar trebui să-i avem drept cei mai iubiți și mai cinstiți ziditori ai văzutelor și nevăzutelor.
    Pe la noi mai sīnt unele povești despre șanțurile adīnci ce brăzdează pe distanțe lungi unele șesuri, care se spune că ar fi fost făcute de către balauri īn trecerea prin acele locuri, fiind numite și ,,brazde”. Aceste gīrle erau săpate după zisa poveștilor de trupurile uriașe ale acestor ființe, dar miturile se referă la balaurii pămīntești, adică acei șerpi uriași pe care īi orīnduia Mama Pămīntului și nu la cei cerești care erau de lumină și foc. Străbunii noștri făceau o distincție clară īntre șarpele ceresc și șarpele pămīntesc, adică īntruparea primului pentru vegherea pămīntului, dar și īntruchiparea forței Maicii Pămīntești prin șarpele uriaș ce colinda munții și văile īn preumblările īncă neīnțelese de om. Īnsă alte legende mioritice povestesc despre veghetorii Maicii Pămīnt numiți Zīna, ce ar fi tot niște făpturi de lumină cu trup de șarpe, ce poartă pe cap o coroană.
    Și cuvīntul zmeu sau zmei din mitologia geților vine din același fond lingvistic vechi, cum am arătat și la celelalte deslușiri de vorbe și tīlcuiri, avīnd zi: ființă, viu, suflet, boare, a distruge, credință, adevăr, dreptate, ordine, corect, justificat + me(u): răspundere, regulă ideală, puterea nemărginită a lui Dumnezeu, Legea divină, religie, a spune, a ști, strălucire. Slavii păstrează și ei īn vechea mitologie pe acești zmei, cu numele identic cu al nostru sau ușor modificat, dovedind prin asta că multă vreme au practicat religia geților și nu le-a stat īn gīt și nici nu le-a fost gușa plină de venin fiindcă alții au fost mai harnici la minte de-a lungul timpului. Uneori pe zmei ei i-au numit lamia, dar lamma īn emégi īnseamnă īnger păzitor sau divinitate a sorții, taman cum erau acești balauri ca ființe cerești īmputernicite de Sīntu sau Dumnezeu să vegheze și să judece īntreg neamul omenesc. Dacă nu-mi este zicerea cu crezare, atunci mai vin cu cuvīntul armīn lamă, care la ei īnseamnă balaur sau șarpe de foc, ori zmeu - după vorbirea nord-istreană. Īn mitologia străbună a rumunilor, balaurii de lumină sau foc erau ființe dragi Ziditorului văzutelor și nevăzutelor, fiind un fel de veghetori ai muritorilor. Dar aici trebuie să-i amintim și pe șerpii de lumină - Zīnele, ca soațe ale zmeilor - care traversează cerul, fiind slujitorii Maicii Pămīnt (fiecare casă avea șarpele ei, cu atīțea pui cīți membri erau īn respectiva familie, fiind duhul ceresc ce veghea ceata de muritori). După īnțelegerile prezente, aceste ființe de lumină erau īn fapt īngerii păzitori ai īntregului neam omenesc, dar și al fiecărui muritor īn parte. Cuvīntul lama nu-l mai găsim īn rumuna veche, dar īl putem dibui īn expresia iudeo-creştină ieșită din gura martirizatului Ili, marele preot al geților, atunci cīnd a fost crucificat īn Ierusalim la anul 30 al erei noastre de către turbații rabini: ,,eli, eli lama sabac tani”.
    La armīni mai găsim vorbulița tană, care īnseamnă zmei, iar la etrusci era zeița Thana, iar cuvīntul īl găsim și īn expresia amintită mai īnainte. Vechii ioni care au migrat īn insula Irlandei le-au lăsat urmașilor o legendă care spune că neamul lor s-ar fi născut din zeița Dana, adică tot cam ce a rămas și de la etrusci. Īn limba romānă cuvīntul tana īnseamnă ceață, negură, sens ce ne duce la acel īnțeles venit din vechime, că ființele cerești aveau chip nedefinit, sau ceva imaterial și diferit de al muritorilor.
    De reținut din ceea ce am prezentat pīnă aici cu privire la balauri, zmei sau șerpi că aceştia erau considerați īn religia geților (dar și a celor care au trăit sub umbrarul acestor concepte religioase) ființe de lumină, care uneori ardeau ceea ce era īn jur, fiind iubite de Ziditorul lumilor văzute și nevăzute și puse a veghea rīnduiala pămīntească. Cultul carpatin s-a răspīndit īn cele patru zări, odată cu marile migrații care au avut ca izvor aceste plaiuri, ce au format īn vechime Dio Getia sau Țara Sfīntă, după īnțelesul de azi.
    Gnosticii īn scrierea Sfīnta Cunoaștere, spuneau că șarpele īnaripat este Phanis, Phanes sau Faneas și are o aură de lumină īn jur, el reprezentīnd Lumina Lumii și īnceputurile mișcărilor acesteia pe cer. Dar aceste concepte nu au fost specifice numai culturilor mediteraneene greacă și romană, cum vrea a ne face să īnțelegem istoria convenţională (adică scorțoasa cultură europeană de azi), ele găsindu-se și īn ,,basmele romānilor” venite de la vechii geți, de unde au fost furate de cei pricepuți la minciună, hoție și pederastie, iar originilor lor se găsesc īn cunoașterea profundă a manifestării energiilor din univers. Conceptele pot fi citite cu punct și virgulă īn scrierile esene, adică ale geților din Palestina și Egipt, īn scrierile trismegiste și īn unele fragmente ale Omiliilor caldeene. Phanes mai este interpretat ca Tată și Mamă īn unele scrieri, iar al treilea principiu simbol a teologiei orfice era ,,un șarpe īnzestrat cu capetele unui taur și unui leu, dar īn mijloc avea īnfățișarea Zeului. El a fost desenat cu aripi de aur, ca simbol al Timpului. Phanes īn aceste scrieri este numit atīt ,,Manifestatorul” cīt și ,,Viețuitorul īnsuși” sau ,,Ziditorul”. Īn cerurile de deasupra pămīntului este o parte numită ,,Cīmpiile Adevărului”, care pe tăblițele de plumb apar sub numele de Dabo Gio sau ,,ținutul lui Zamolxe”, unde se odihneau sufletele virtuoșilor.
    Damascius (care a trăit īn secolele V-VI, fiind conducătorul școlii din Atena, desființată de īmpăratul Justinian īn anul 529) īn lucrarea Dificultăți și soluții ale Principiilor de bază scrie despre Phanes, după versurile lui Orfeu, că era: ,,un Zeu fără de corp, cu aripi aurii pe umeri și pe lateralele capului, capete de taur și pe cap un șarpe fioros asemănător tuturor bestiilor.” Aceasta era și imaginea lui Pan (Phanes, după măsluirea grecilor) după zicerea lor, sau Tatăl Ceresc ori Puterea Ziditoare a lumilor văzute și nevăzute, dar numele ne aduce aminte de cel al Ceahlăului - numit Peon sau Pean și de cīntecele de slavă īnchinate lui Apolo sau Zabelo.
    Și Proclus īn Timaios III, 130 īl descrie astfel pe Pan: ,,Primul Zeu după (n.a. teologia lui) Orfeu, deține capetele multor animale, ale berbecului, taurului, șarpelui și al leului cu ochii strălucitori; el a venit din Oul Cosmic īn care Ființa este īn sămīnța lui.” El se deplasează prin cer călărind cīte un bidiviu sau care trase de aceștia. Dar capetele animalelor amintite sīnt īn fapt o parte din totemurile religiei carpatine a geților și de nu le crapă obrazul la cītă minciună și hoție au făcut īn dauna noastră iudeo-sataniștii cretini, amintesc aici Apocalipsa vedenistului Ioan (scrisă pe la anul 390, ca o sacralizare a nimicirii creștinismului arimin sau arianismului - cum scriu leprele mincinoase), unde la 4,6-17 găsim furtul īnfăptuit īn lumina zilei, pretinzīnd lotrii că este revelație ivrită: ,,4,6 Īn jurul scaunului de domnie şi īmprejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. 4,7 Cea dintīi făptură vie seamănă cu un leu, a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. 4,8 Fiecare dintre aceste făpturi aveau cīte şase aripi… 4,17 Căci Mielul, care stă īn mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, īi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”. Și īn mitologia egiptenilor apare ,,un zeu cu patru capete pe gīt”, dar nimeni nu a īndrăznit să spună că aceștia au ciordit zicerea din revelațiile ivrite. Dacă vă supără ce am dat pīnă acum, atunci vin cu ceva și de la neamurile noastre din Egipt, care īncă din secolele XX-XVIII ī.e.n. reprezentau berbecul din Mendes ca Ba (o noțiune īncă nelămurită pe deplin ce ar īnsemna ,,suflet divin sau poate aura oamenilor”) al lui User sau Osiris; īntrucīt simultan el trece şi drept ,,viaţa lui Ra, viaţa lui Şu şi viaţa lui Gheb, el devine īncorporarea unei pătrimi cosmice”, iar imaginea sa semnifică ,,un zeu cu patru capete pe un gīt”. Prea mult ne-ați batjocorit și furat lotrilor și de aceea īn jurul Carpaților nu mai sīnt oameni cu sīnge īn vine care să vă īnșface de gīt pentru nelegiuirile săvīrșite și să o termine odată pentru totdeauna cu ,,revelația sinaită”. Cred că de data asta Anu, Gog, Senta sau Sīntu ne va ajuta să ne socotim cu voi pentru cei 1600 de ani de minciună, batjocură și hoție și să vă aruncăm pentru totdeauna īn adīncurile iadului de unde ați ieșit, dihănii monstruoase!
    Urmele religiei carpatine le găsim și la neamul aryas din India (care a plecat de pe plaiurile noastre pe la īnceputurile mileniului III ī.e.n.), fiind păstrate atīt īn diferite forme de cult, cīt și īn semantica limbii sacre, rămasă ca ,,limba zeilor” īn care se slujea. Īn sanscrită cuvīntul drrag īnseamnă a aluneca, a cutreiera, a străbate, a se īnălța printr-o mișcare rapidă, adică elemente de comportament specifice șarpelui. Tot īn această limbă găsim și draga-ya: a se īndrepta către, imediat, sensuri pe care le păstrăm și noi pentru cuvīntul balaur, amintindu-ne īnsă și de obiceiul drăgaica. Mai putem culege din sanscrită cu mare folos pentru adevărata nostră cultură și cuvintele serpa sau serpent, care erau ființe semidivine ce trăiau īn cer, īn apă și pe pămīnt, iar cuvīntul sarp-i: cel care se furișează, cel care alunecă, ne mai aduce o fărīmă de adevăr īn fața ochilor care orbecăie numai prin īntuneric. Armīnii folosesc și astăzi cuvīntul sarpe cu sensul de energic, viguros, plin de vitalitate.
    Vedicii, adică vechii aryas, ținīndu-se de cele subțiri, au constatat că energia universului poate fi preluată de om și folosită pentru binele său, stabilind un sistem de valori ale meditației și purificării pentru a ajunge la ea, numită Dharma - cu sensul larg de Lege sau armonie universală. Prin comparaţie, la mozaici și iudeo-creștini totul se bazează pe dizarmonie și distrugere, minciună, lăcomie, tiranie și īmbuibare īnsoțită de destrăbălare. Īn plan social Dharma a fost numită Legea lui Manu, care īmpărțea societatea īn brahmani, kșatriya, muncitorii liberi și servitorii. Manu era īmpreună cu Bakau, unul din cei doi munți sfinți din religia egipteană, iar Mano a fost o divinitate veche la strămoșii noștri, amintită de Vodă Cantemir pe la 1720 īn lucrarea Descrierea Moldovei. Īn emegi cuvīntul man īnsemna soț, soție, tovarăș, doi sau izvorul bunăstării. Īn privința relației directe dintre această energie cosmică și ființa umană, vedicii au descoperit īn om un sistem energetic ale cărui elemente sīnt interdependente cu energia cosmică. Această cunoaștere a fost favorizată de īnțelegerea sunetelor limbii sanscrite - limba zeilor - ce a īnlesnit comunicarea cu energia cerească. După aceste concepte, legătura dintre planul fizic și celelalte planuri ale existenței este Energia Cosmică, pe care au numit-o ,,Prana”, fiind integrată de om printr-un proces elaborat de inițiere și abținere. Reflexia acestei forme de energie manifestă īn ființa umană, ei au numit-o Kundalini și datorită modului de manifestare și acționare, a fost simbolizată printr-un șarpe.
    Dacă līngă aceste informații venite din antichitate și legendele romānilor de azi punem dovezile arheologice venite de peste vremurile fără răboj (așa cum am făcut și eu īn justificarea adevărului) și legăturile care au rezultat cu marile culturi ale lumii vechi din Ki-en-gi și Egipt, este mai mult decīt suficient pentru a statua odată pentru totdeauna că sīntem pe aceste pămīnturi de peste 9000 de ani, cu zapis și artefacte cīt nu le poate cuprinde mintea omenească. Și am păstrat vechea religie strămoșească, așa cum o poate constata oricine cu mintea acasă, chiar şi numai dacă va compara mitologia și simbolistica noastră populară cu scrierile esene!
    Īn ce priveşte ceea ce ne-au făcut ticăloșii eleni din antichitate, mozaicii ivriți, iudeo-cretinii și fanarioții īn perioada feudală, pentru a ne falsifica istoria și cultura identitară (din care face parte și religia), cred că am dat suficiente date și fapte pentru a judeca fiecare după propria minte. Să privim pozele de mai jos și să luăm aminte la semnificația lor!

Informații subiect

Utilizatori care navighează īn acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează īn acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •