Rezultate 1 la 5 din 5

Subiect: Sfintii Martiri Brancoveni ,Constantin Voda cu cei patru fii ai sai

  1. #1
    saveta zegrean
    Guest

    Sfintii Martiri Brancoveni ,Constantin Voda cu cei patru fii ai sai

    11903918_1458305027830825_3933445378441883699_n.jpg
    16 august
    Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
    Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.
    După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul şi de mitropolitul Teodosie. împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească.
    Luând în ajutor pe Hristos, Impăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin voievod îşi începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
    Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoşteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor revărsa şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioşii creştini aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucaziene şi arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai şi la mănăstirile din Grecia şi din insulele greceşti.
    Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache, să fie părtaşi patimilor lui Hristos şi să fie încununaţi cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
    În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că unelteşte împotriva turcilor, la Bucureşti a sosit o mulţime de ostaşi trimişi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor oraşului. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului domnitor şi celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei".
    La Constantinopol, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puţine. Deci au fost supuşi la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. La sfârşit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârşitul mucenicesc.
    Mărturisitorii lui Hristos au fost duşi pe străzile oraşului lui Constantin, îmbrăcaţi numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aştepta mulţime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puşi în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".
    Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ". Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!"
    Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soţie, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii - patru fii şi şapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale şi cu ginerii pentru mai mulţi ani. In 1720, ea a reuşit să aducă în ţară sfintele moaşte ale domnitorului şi le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului mucenic.
    La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brânco-veanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

  2. #2
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

  3. #3
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

  4. #4
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289
    Sfinții Mucenici Brâncoveni – 300 de ani de la primirea cununei mucenicești

    16 August 2014


    CALEA CEA STRÂMTĂ A SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – DE LA PRINȚUL AURULUI LA MARTIR AL NEAMULUI ROMÂNESC
    De la naștere și până la moarte, viața lui Constantin Brâncoveanu stă sub semnul excepției. Viitorul domn al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, se naște în anul 1654 într-o nobilă familie de boieri, cu rădăcini istorice vechi, atât românești, cât și bizantine. După tată, Papa (Pavel) Brâncoveanu provenea din vechiul neam al Basarabilor, iar după mamă, din neamul strălucit al Cantacuzinilor, viță veche de împărați.Așa cum în Noul Testament, în Evanghelia după Matei, găsim de la început genealogia Domnului nostru Iisus Hristos pentru a se arăta originea sa împărătească din nemul lui David, tot la fel și în ctitoriile lui Brâncoveanu, atât în biserica de la Mănăstirea Hurezi, cât și în cea de la Bistrița, se pot vedea figuri devoievozi și de boieri zugrăviți în pronaos pentru a demonstra ascendența domnească a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
    Constantin Brâncoveanu a fost chemat să conducă țara imediat după moartea neașteptată adomnitorului Șerban Cantacuzino (de numele căruia se leagă Biblia de la București, 1688), unchiul său din partea mamei, într-un moment în care ajunsese mare demnitar – vel logofăt – având o avere însemnată și deosebit de mulțumit de situația sa materială, socială și familială; de aceea probabil și-a permis să refuze inițial cererea boierilor de a conduce țara. La baza alegerii sale ca domn al Țării Românești au stat: vița nobilă a neamului său, calitățile umane pe care le dovedise în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, dorința majorității boierilor, acceptul unui mare demnitar turc aflat la București, și chiar dorința testamentară a fostului domnitor, care apreciind istețimea logofătului spusese încă din timpul vieții că ,,dacă ar fi să moară într-o vreme în care fiul său ar fi minor, l-ar dori urmaș pe Constantin”.
    ​FAMILIA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
    ​Constantin Brâncoveanu a avut o famile numeroasă. Din căsătoria cu Maria, fiica lui Neagoe, care era fiul lui Antonie Vodă, au rezultat unsprezece copii: șapte fete și patru băieți. Dintre cei patru fii ai lui Brâncoveanu, doar doi au apucat să-și întemeieze o familie. Constantin, primul băiat al domnitorului, a fost căsătorit cu fiica stolnicului Balș din Moldova, iar din unirea lor a venit pe lume un băiat, pe care l-au botezat tot Constantin; acesta a fost singurul descendent pe linie masculină din neamul lui Brâncoveanu, care a scăpat de călău și de turcire. Nepotul lui Brâncoveanu, după reîntoarcerea în țară cu doamna Marica, bunica sa, va reuși în timp să redobândească o parte din averile și moșiile domnitorului Brâncoveanu. Constantin, nepotul domnitorului Brâncoveanu, a ocupat înalte dregătorii în sfatul țării, de la mare comis, la mare ban. Din păcate, Stefan, al doilea băiat, deși căsătorit nu a lăsat urmași. Pe ceilalți doi, pe Radu și pe Matei, prematurul și tragicul sfârșit i-a împiedicat să-i lase urmași domnitorului Brâncoveanu. Neamul Sfântului Constantin Brâncoveanu nu s-a stins în urma masacrului din ziua praznicului închinat Adormirii Maicii Domnului, din 1714, existând numeroși descendenți pe linie feminină, care au continuat să trăiască unindu-și sângele regesc cu cel al altor familii românești.
    RELAȚIILE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU CU IMPERIUL HABSBURGIC, CU IMPERIUL OTOMAN, CU RUSIA ȘI CU MOLDOVA
    Țara Românească se afla la confuența a trei mari puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Hasburgic și Rusia, care devenea o putere demnă de a fi luată în seamă după bătălia de la Poltava. Cu o mare abilitate și cu prețul multor pungi cu galbeni, până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești, după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699. Față de turci a plătit cu regularitate haraciul stabilit, și de asemenea a dat dovadă de o mare generozitate față de marii demnitari ai Înaltei Porți. Brâncoveanu ajunsese să fie cunoscut la Constantinopol pentru bogăția și dărnicia sa, astfel încât persoanele importante de pe lângă sultan se întreceau care mai de care să aibă de-a face cu stăpânitorul Valahiei, pe care turcii îl numeau cu invidie Altân Beg, adică Prințul Aurului.
    Imperiul habsburgic nu dorea să strice relația cu domnitorul Țării Românești, deoarece acesta le furniza informații despre turci și le oferea provizii de care aveau mare nevoie. Dar atunci când imperialii i-au cerut lui Brâncoveanu să întrețină o armată deosebit de costisitoare, acesta i-a chemat în ajutor pe turci și pe tătari, împreună izbutind să-i învingă pe imperiali la Zărnești în anul 1690, în singura sa bătălie pe care a purtat-o în cei 25 de ani de domnie. Dar victoria a fost de scurtă durată și dureroasă pentru Muntenia, deoarece o altă oștire imperială a determinat retragerea învingătorilor de la Zărnești. După acest conflict militar,Brâncoveanu nu a mai avut nicio altă luptă, iar relațiile sale cu imperialii habsburgici se îmbunătățesc. Datorită abilităților sale de politician, Brâncoveanu reușește să rămână în grațiile habsburgilor, dar și ale turcilor.Astfel, în 30 ianuarie 1695, obține din partea Imperiului Habsburgic titlul de ,,Principe al Imperiului”, iar din partea Înaltei Porți, primește dreptul ,,până va avea zile să domnească acest pământ al țării”, adică dreptul de a domni pe viață în Țara Românească.
    Cu Rusia, încă din 1697, Brâncoveanu încearcă și reușește să stabilească relații bune de pace și colaborare. El informează Rusia prin agenții săi despre toate mișcările pe care le punea la cale Înalta Poartă. A sperat că va reuși cu ajutorul Rusiei să declanșeze o campanie antiotomană menită să elibereze toate popoarele subjugate de către otomani. Pentru serviciile aduse Rusiei, țarul Petru I îl decorează pe Constantin Brâncoveanu cu ordinul ,,Sfântul Andrei”. Unii istorici, bazându-se pe anumite aluzii făcute de cronicarul Neculce, au tras concluzia falsă că a existat un tratat secret între Brâncoveanu și Rusia. În realitate, nu s-a putut demonstra niciodată acest lucru, pentru că domnitorul român era excesiv de calculat și de prudent și de aceea ,,nu va încheia niciodată un tratat diplomatic angajant în lunga sa domnie”.
    Cu Moldova, chiar din primii ani de domnie, Sfântul Brâncoveanu a dorit să aibă relații frățești, de bună înțelegere, dar s-a lovit de lipsa de tact și de înțelegere a lui Constantin Vodă Cantemir, un bătrân soldat, neștiutor de carte, care se lăsa condus de boierii Rusetești. Cu toată strădania domnitorului muntean, din cauza intrigilor boierilor de la curtea Moldovei, se naște o ură pe viață și pe moarte între cei doi domnitori români, urmată de intrigi și uneltiri dușmănoase către Înalta Poartă, contracarate cu mare greutate și cu prețul multor daruri și pungi cu bani, oferite de către Brâncoveanu mai marilor demnitari otomani, pentru a scăpa cu viață.Chiar după moartea lui Constantin Cantemir, ura dintre cele două neamuri nu se stinge, ba capătă proporții și mai mari. În 1699, Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica fostului domnitor muntean, Şerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean, Dimitrie Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Constantin Brâncoveanu, văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemiriene, Dimitrie Cantemir fiind autorul unei scrieri controversate prin conținutul ei: ,,Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor”.​
    CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – CTITOR DE LĂCAȘURI DE CULT, DE ȘCOLI ȘI DE TIPARNIȚE
    Dintre toți domnitorii Țării Românești, nimeni nu a știut să prețuiască și să sprijine cultura mai mult decât Sfântul Constantin Brâncoveanu. În cei aproape 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
    În timpul domniei lui se construiesc biserici, mănăstiri, școli, se tipăresc cărți în limba română, în greacă, slavonă și arabă, atât pentru necesitățile bisericești, dar și pentru folosul tuturor. DomnitorulBrâncoveanu a chemat la curtea sa oameni erudiți, care prin munca lor aveau menirea să ridice nivelul cultural al țării. Dintre personalitățile de la curtea marelui domnitor român amintim: stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul, episcipul Mitrofan al Buzăului, cronicarii Radu Popescu și Radu Greceanu și alții. O preocupare de seamă a domnitorului a fost școala. Unul dintre cărturari greci, Ioan Comnen, spunea despre domnitorul român că era ,,foarte iubitor de învățătură” și că a întemeiat ,,academii și școli în mai multe limbi”. În 1688, în Muntenia nu exista decât învățământ elementar. Începând cu domnia lui Brâncoveanu apar și școli superioare, printre care s-a remarcat cea de la Mănăstirea Colțea, a marelui spătar Mihai Cantacuzino și cea de la mănăstirea Sfântul Sava, numită ,,Academia domnească”. Învățatul Alexandru Helladius, cu studii însușite la marile universități ale lumii, precum Oxford, Halle, Praga, Amsterdam sau Altdorf, spunea că această instituție își merită numele de Academie pentru că în cadrul ei se predau studii filosofice și filologice la nivelul unei facultăți de arte liberale apusene.
    Apariția unui stil arhitectural nou, inovator, se datorează domnitorului muntean, care a atras la curtea sa meșteri renumiți din toate colțurile pământului. Stilul brâncovenesc ia ființă din împletirea mai multortradiţii artistice românești și bizantine, cu influenţe orientale şi forme occidentale. Această armonioasă împletire dintre stilul bizantin și cel apusean dă naștere primului stil românesc, care se va extinde în toată Muntenia și mai apoi în Transilvania. Constantin Brâncoveanu și-a mărturisit credința mai ales prin faptele sale. Numeroase lăcașuri de cult pe care le construiește, le reface sau le înzestrează moșii, cu diferite daruri sau obiecte de preț, răspândite în toată Muntenia, dar și în Transilvania, stau mărturie în această privință. Înaintede a ajunge domnitor, Sfântul Brâncoveanu a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. După ce s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în Bucureşti încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: Biserica ,,Sfântul Ioan cel Mare” și Biserica Mănăstirii ,,Sfântul Sava”,amândouă demolate în perioada comunistă, şi biserica ,,Sfântul Gheorghe Nou”, existentă şi astăzi în centrul capitalei. În aceasta din urmă, au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în mare taină de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doiceşti, din judeţul Dâmboviţa. Apoi, împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. În vara anului 1690, la scurt timp după ce ajunge pe tronul țării, Constantin Brâncoveanu începe lucrările laMănăstirea Horezu din Vâlcea, care rămâne cea mai de seamă ctitorie a sa. Tot în Vâlcea, în anul 1695, credinciosul domnitor mai ridică și o nouă biserică din piatră, în locul celei din lemn, la Mănăstirea Mamul. Construcția e terminată în anul următor. Printre alte biserici şi mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi, în judeţul Prahova. Tot în vremea lui Brâncoveanu, la îndemnul și după planurile întocmite chiar de către Mitropolitului Antim Ivireanul, se începe construirea bisericii Antim din București.
    De numele Sfântului Antim se leagă puternica dezvoltare a tiparului din Țara Românească. Adus de către domnitor în țară pe la anul 1690, Antim Ivireanul tipărește 63 de cărți într-un sfert de veac, în patru tipografii: la București, Snagov, Râmnic și Târgoviște. Sfântul domnitor Brâncoveanu a avut inspirația de a se înconjura de oameni de valoare, Antim fiind ,,mitropolitul cel mai învățat și mai talentat care a stat vreodată în scaunul Mitropoliei Țării Românești”. Antim, mitropolitul cărturar, desfășoară o intensă activitate culturală în slujba românilor, deși era de neam georgian: tipograf pasionat, formează și instruiește ucenici tipografi,traduce și tipărește cărți de cult sau filosofice. Antim are marele merit de a fi introdus în cult bisericesc pentru totdeauna limba română. Cea mai importantă operă personală a sa rămâne volumul intitulat ,,Didahiile”, carte de predici bine realizate, originale, care ne arată un om cu o cultură deosebită. Datorită originii sale, Antim a fost un înflăcărat luptător împotriva asupririi turcești. De aceea, în anul 1716, la doar doi ani după masacrul familiei lui Brâncoveanu, Sfântul Antim Ivireanul este caterisit și înlăturat din scaunul mitropoliei, acuzat că a complotat împotriva Înaltei Porți. Pe drumul exilului, va fi măcelărit de ostașii care-l însoțeau și aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol, împărtășind astfel aceeași soartă cu a domnitorului Brâncoveanu.
    TRECEREA SFINȚILOR MARTIRI BRANCOVENI ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU
    Viața creștină exemplară a Sfântului Brâncoveanu, așezată în slujba neamului românesc nu putea fi încununată decât de un sfârșit de excepție, de o moarte creștină exemplară, așa cum spunea și marele istoric Nicolae Iorga. Deși nu poate fi comparat Brâncoveanu cu Iisus Hristos decât păstrând proporțiile, se poate spune că așa cum Iisus a fost vândut de un apropiat de-al Său, tot la fel s-a întâmplat și în cazul domnitorului muntean, care a fost vândut turcilor de către rudele și sfetnicii săi apropiați. Moartea tragică a familiei Brâncovenilor a fost interpretată în diferite moduri de-a lungul istoriei. Iată ce spune un contemporan de-al nostru cu nume ilustru: ,,El a fost decapitat nu numai din motive religioase ci și politice. La sfârșitul secolului al XVII-lea, politicieni precum Șerban Cantacuzino și Constantin Bălăceanu au făcut prima încercare energică și transparentă de introducere a Țării Românești într-o structură vest europeană ( Imperiul Habsburgic). După ei, Brâncoveanu a făcut aceeași încercare, dar mai discret. Toți trei au plătit cu viața pentru această inițiativă. Dacă oamenii politici ai vremii nu s-ar fi sfâșiat între ei din motive predominant personale, am fi scăpat de dominația turcă cu 200 de ani mai devreme”.
    Totuși, există cercetări mai recente care spun că puterile occidentale nu erau străine de ceea ce se întâmpla la Constantinopol cu familia lui Brâncoveanu după arestarea lor înainte de sărbătoarea Paștilor din1714, dar totuși nimeni dintre vechii lui aliați nu i-a sărit în ajutor.
    Înalta Poartă, deși oferise firman de domnie pe viață domnitorului Brâncoveanu, a dat ordin lui Mustafa Aga ca toată familia domnitorului să fie adusă și întemnițată la Constantinopol. Din aprilie și până în iulie 1714, Brâncovenii au fost torturați pentru a declara toate averile, moșiile și conturile din străinătate. La complotul boierilor din țară care doreau să-l înlăture definitiv pe Brâncoveanu de la domnia țării se adaugă și avariția și lipsa de scrupule a vizirului Gin Ali, care căsătorit cu fiica sultanului, încerca pe orice căi să facă rost de bani pentru a-și mulțumi stăpânul. Într-o ultimă tentativă mârșavă, turcii au eliberat familia Brâncovenilor cu promisiunea că-i vor lăsa să se reîntoarcă teferi în țară, dacă renunță la creștinism și să se converteasc la islam, după plata a încă 20 de mii de pungi cu galbeni.
    Sfântul Brâncoveanu refuză și în ziua de 15 august 1714, când împlinea 60 de ani, va sfârși socotelile cu viața pământească împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu Matei și sfetnicul Ianache Văcărescu. Toți cei cinci au fost decapitați pe rând, sub privirile îndurerate și neputincioase ale fostului domnitor, începând cu Ianache, urmând apoi fiii Constantin, Ștefan și Radu. Istoria spune că Matei, fiul cel mic de numai 12 ani s-a rugat de tatăl său să-I permită să se turcească pentru a rămâne în viață. Vorbele lui Brâncoveanu inspirate de puterea Duhului Sfânt, au dat putere tânărului prinț, iar acesta și-a așezat liniștit capul sub securea călăului. Iată ce i-a spus tatăl: ,,Din neamul nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Mai bine să mori de-o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani în plus pe pământ”. În final, a căzut sub securea călăului și capul vrednicului domnitor român.
    Anul acesta, 2014, se împlinesc 300 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni și 22 de ani de când, într-o ședință solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai precis în 19-20 iunie 1992, la care au participat ca invitați profesori universitari, consilieri patriarhali, ieromonahi și specialiști care au colaborat cu Comisia sinodală pentru canonizarea sfinților români, s-au discutat și apoi au fost recunoscuți ca sfinți 19 binecredincioși români. Printre aceștia se numără și cei șase martiri Brâncoveni: Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache. Biserica Ortodoxă Română a decis ca Sfinții Martiri Brâncoveni să fie prăznuiți în fiecare an la 16 august. Proclamarea solemnă a hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut în biserica Sfântul Spiridon cel Nou, pe data de 21 iunie, anul 1992, în Duminica tuturor sfinților.
    autor: Niculaie Meleaca
    Bibliografie

    1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
    2. ***, Martiriul Sfinților Brâncoveni, ediție redactată și îngrijită de L.S. Desartovici, Editura Sofia, București, 2007.
    3. Anania, Valeriu, Constantin Brâncoveanu – martir al neamului românesc, în volumul ,,Din spumele mării”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995.
    4. Bădulescu, Laviniu Aurelian, PENTRU DUMNEZEU ȘI NEAM, 290 de ani de la Martiriul Sfinților Brâncoveni, Editura Agora, Craiova, 2004.
    5. Cantemir, Dimitrie, SCURTĂ POVESTIRE DESPRE STÂRPIREA FAMILIILOR LUI BRÂNCOVEANU ȘI A CANTACUZINILOR, Ediție îngrijită, studiu introductive, note și comentarii de Paul Cernavodeanu, editura Minerva, București, 1995.
    6. Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, III. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote (1601 – 1821), Editura BIC ALL, București, 2007.
    7. Niculae, Tudora, Sfinții Brâncoveni, în ,,Familia Ortodoxă, nr. 8(55), august, 2013.
    8. Păcurariu, Pr. Prof. Dr., Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1987.
    9. Popescu, Pr. Acad., Niculae M., Viața și faptele Domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, Editura ,,Idaco …dar din har…”, București, 2013.
    10. Rezachevici, Constantin, Constantin Brâncoveanu – Zărnești 1690, Editura Militară, București, 1989.
    11. Șandru, Neculai, Prințul Aurului, Editura Albatros, București, 1972.
    12. http://www.historia.ro/exclusiv_web/...-fata-calaului.
    13. http://foaienationala.ro/voievodul-m...l-ianache.html.
    14. http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%...fanariot.C4.83.
    15. http://cantemir.asm.md/dimitrie/biografi.


    http://www.apologeticum.ro/2014/08/s...i-mucenicesti/




  5. #5
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    5.289

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •