Pagina 3 din 3 PrimulPrimul 123
Rezultate 21 la 27 din 27

Subiect: Cararea imparatiei

  1. #21
    Senior Member
    Data înscrierii
    25.06.2014
    Posturi
    9.497
    Gresalele iubirii si dreapta socoteala

    Acesti ucenici ai Domnului, din pricina iubirii lor aprinse, fiecare au facut cate-o greseala in ucenicia lor. Doi s-au indreptat, unul s-a surpat. Astfel, intr-o calatorie, cand oamenii dintr-o cetate oarecare, necunoscandu-i, n-au vrut sa-i primeasca, Iacov si Ioan au zis: sa ne rugam ca Ilie, sa se pogoare foc din cer peste ei sa-i arda (Luca 9, 54). Cinstea si pretul pe care-l avea Domnul in inima lor, precum si ravna si iutimea lor, inca nu le aveau in cumpana si cu dreapta socoteala si asa au ars o greseala. Mantuitorul i-a adus la blandete si la dreapta socoteala, invatandu-i: "Nu stiti ce duh graieste prin voi acestea" (Luca 9, 55).
    Petru, dupa frumoasa marturisire de credinta: "Tu esti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!" (Matei 16, 16), si dupa lauda Mantuitorului - care in asa fel i-a spus-o ca oarecum sa-l fereasca de primejdia laudei si a parerii de sine, - cand Iisus a inceput sa le spuna apostolilor despre patimile si rastignirea Sa, Petru, in iubirea lui n-a putut rabda o socoteala ca aceea. Atunci, ca unul ce n-avea si cunostinta tainelor lui Dumnezeu, care sa tina cumpana dreapta cu puterea iubirii aprinse si inteleasa omeneste, capata de la Domnul palmele acestea: "Inapoia mea Satano! Sminteala-mi esti!" (Matei 16, 32). Sigur ca nu Petru era Satana, ci un gand al Satanei intrase si se exprimase prin gura lui Petru, - caci era o spartura, o descumpanire intre puterile lui sufletesti: cunostinta, dragoste si iutime. Si se vede ca inca nu s-a tamaduit cu indreptarea aceea. Mai batran fiind si mai greu de leac, iubirea lui inca nu se stramutase, ca a lui Ioan: toata pentru Mantuitorul, ci mai tinea ceva si pentru sine.

    Iuda, voia ca si Mantuitorul sa iubeasca ceea ce iubeste el, adica sa intemeieze o imparatie pamanteasca a Cerurilor si Iisus sa se faca Imparat, iar pe el, mare sfetnic si vistier al argintilor, ca tare era umilit sa fie trimis descult, fara traista si fara bat, si sa propovaduiasca o Imparatie, pe care n-o vedea cu ochii sai de lut, si pentru care n-avea decat o zdreanta de punga goala.
    Asa fiind facut, parca era de un gand cu tot neamul sau. De aceea, desi Mantuitorul l-a iubit si l-a inzestrat cu daruri intocmai ca si pe ceilalti, totusi el a ramas evreul fara leac, iubind un "Dumnezeu al veacului de acum", iar pe Iisus, care nu corespundea iubirii sale pamantesti, L-a vandut cu treizeci de arginti, castig ce-a mai putut sa scoata, pentru slujba de trei ani ...

    Judecata milostiva
    De obicei oamenii nu se intorc la Dumnezeu, decat atunci cand dau de primejdii, adica atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiasca din urma, si trebuie sa dea seama de ce-au facut. Nu e rau sa te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea, insa ar fi cu mult mai bine sa vii de buna voie, la rosturile tale vesnice, si nu tras de maneca sau palit cu prajina din urma. Daca am fi noi mai simtiti, am vedea ca Dumnezeu, preamilostivul, ne imbie cu iubirea inca din dimineata vietii, taina sfanta a pocaintei, ca sa nu ajungem, catre seara vietii, asa de imblatiti in rele. Taina pocaintei este judecata milostiva ce o face Dumnezeu cu noi pacatosii, cand mergem noi, de buna voie, si ne marturisim gresalele.
    Mare este taina pocaintei, nu numai ca te face din rau, bun, din vrajmas al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci si pentru ca un lucru asa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fara de margini a Tatalui, ca sa scape pe fiii Sai de judecata cea aspra a judecatii dupa fapte, le trimite, coborand din Ceruri, pe Fiul Sau cel Unul Nascut, sa le faca o judecata milostiva si fara nici o infricosare, si iarasi sa-i impace cu Sine.

    Poate tocmai pentru ca e asa de smerita judecata aceasta milostiva, nu pot sa vina la mantuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plina de "stiinta", si afumata de mandrie. Cum sa poata veni ei, care stiu totul, ei care stapanesc peste oameni, sa vina in genunchi inaintea unui simplu peot si sa-si insire toate faradelegile si scarbele lor?! Nu, asta mandria n-o poate face sa vie de buna voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptatii, care-i fierbe in zeama lor, pana li se-nmoaie oasele trufiei.

    Taina pocaintei sau marturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curatesc de toate pacatele: primul, prin care intram in obstea crestina, e botezul din apa si din Duh, sau nasterea a doua, cand suntem inzestrati cu darurile Duhului Sfant, dupa atotstiinta de mai inainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repeta. Al doilea botez e botezul pocaintei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, si trebuie facut, ori de cate ori ni se incarca constiinta cu greseli fata de Dumnezeu, fata de oameni si fata de noi insine. Iar al treilea e botezul sangelui, care, daca se intampla sa vie necautat de noi, de asemenea ne spala de toate pacatele, mai ales daca ne-a venit din hotarata marturisire a lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat si a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l da Dumnezeu cui si cui, din vreme in vreme, mai ales in vreme de prigoana a credintei crestine dreptmaritoare. Acesta iarasi nu se mai repeta, si nu atarna de noi in privinta venirii, ci numai in privinta primirii.

    Sfantul Chiril ne invata: "Daca cineva nu primeste botezul nu se mantuieste, afara numai de mucenici, care primesc Imparatia si fara de apa. Mantuitorul, cand a mantuit lumea pe cruce si cand I s-a impuns coasta, a izvorat sange si apa, ca sa se boteze cu apa, cei ce se boteaza in vremea prigoanelor. Mantuitorul numeste mucenicia botez, cand zice: "Puteti sa beti paharul pe care Eu il beau si sa va botezati cu botezul cu care eu ma botez?" (Marcu 10, 38).

    E lucru de mirare, ca pentru pricini pamantesti, se gasesc mii si milioane de oameni care merg cantand la moarte, dar pentru Imparatia Cerurilor abia se mai gasesc putini, din cand in cand, care sa fie linistiti si bucurosi de moarte ... Pentru aceasta trebuie ochii spalati mai bine, ca sa vada mai departe decat stadia vietii acesteia vremelnice, precum erau odata sfintii marturisitori ai lui Dumnezeu, fericiti sa treaca prin portile focului si ascutisul sabiei la Imparatul sufletelor, Mantuitorul nostru.

    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ala-79729.html
    Alina Bratu

    E-mail: alinabratu2004@yahoo.com
    Skype: alina.bratu.tier1
    Messenger: alinabratu2004
    https://www.facebook.com/alina.bratu.100

  2. #22
    Senior Member
    Data înscrierii
    25.06.2014
    Posturi
    9.497
    Un tovaras nevazut si bun


    Toti oamenii, fara deosebire, suntem in aceeasi vreme si fii ai oamenilor si fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12-13), adica dupa trup suntem fapturi pamantesti, iar dupa duh fapturi ceresti, care insa petrecem vremelnic in corturi pamantesti. De la Dumnezeu iesim, petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem si ajungem iar Acasa! Fericit este cine se intoarce de buna voie.
    Unii insa nu se mai intorc ... Sunt cei ce asculta de o vraja vrajmasa, care ii scoate din cale si cu pofte pieritoare ii incalceste in lume. Vraja aceea, a pacatului, cu vremea le slabeste mintea si de asa fel le-o intoarce incat ajung sa zica binelui rau si raului bine, din fiii lui Dumnezeu se fac vrajmasii lui Dumnezeu. Vremea li se gata, lumina mintii li se stinge, si asa ii prinde noaptea (Ioan 9, 4) - moartea - ramasi rataciti de Dumnezeu si neintorsi Acasa.
    Aci e toata drama omului cazut intre talhari, pe cand se pogora din Ierusalim in Ierihon, adica a lui Adam cu toti urmasii, parasind Raiul pentru lumea aceasta. Dar s-a pogorat din Ceruri Samarineanul milostiv. El e Cel ce ne-a facut datori sa stim: ce suntem, cine ni-s parintii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici si, intr-o lume cu viclene primejdii, cum sa ne purtam, cine ne cheama Acasa si cine ne intinde momele? - Ca de la carma mintii atarna incotro pornim si unde sa ajungem.
    Calea Mantuirii e chiar cararea pe care a mers Dumnezeu Insusi ca om adevarat, facandu-ni-Se pilda intru toate si dandu-ne indrazneala. Pe cararea mantuirii insa merg doua feluri de calatori, caci de atunci ... un Tovaras nevazut si bun merge cu noi cu fiecare, in toate zilele, cu fiecare rand de oameni, pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 20)...

    Cararea Sfantului Pavel
    Ajunsi la acest loc al depanarii cuvantului, e bine sa mai lamurim cateva lucruri, dintre care cel dintai e indreptarea parerii gresite pe care o au unii crestini despre "mantuirea in dar", pe care a castigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmeaza ca noi trebuie doar sa "credem" ca suntem mantuiti si cu asta am facut totul ce-ar atarna de noi. Iata cum a inteles Sf. Pavel pe Domnul si cum i-a urmat cararea, dupa cuvintele Sf. Maxim: "Pavel asa se lupta impotriva dracilor, care lucreaza in trup placerile, alungandu-i prin neputinta trupului. El, Pavel, ne arata cu faptele si chipul biruintei impotriva vicleanului, care lupta sa aduca pe credinciosi la usa, staruind impotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebagatori de seama, ca, ispititi prin ei, sa-i faca sa calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: "Ocarati fiind binecuvantam; prigoniti, noi rabdam; huliti, noi mangaiem; ca o lepadatura ne-am facut, gunoiul tuturora pana astazi" (1 Corinteni 4, 12-13). Dracii au pus la cale hulirea si prigonirea lui, ca sa-l miste la ura celui ce-l ocaraste, il uraste si-l prigoneste. El avea ca scop sa-l faca sa calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscand gandurile lor, binecuvanta pe cei ce-l ocarau, rabda pe cei ce-l prigoneau si mangaia pe cei ce-l huleau, ca sa departeze dincolo pe dracii care lucrau aceasta, si sa se uneasca cu bunul Dumnezeu. Deci, pe potrivnicii care lucrau aceasta, ii zadarnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea raul prin bine, dupa asemanarea Mantuitorului. Asa a slobozit Pavel multime de lume de sub puterea viclenilor si a unit-o cu Dumnezeu, el si ceilalti Apostoli, biruind prin infrangerile lor pe cei ce nadajduiau sa-i invinga. Daca si tu, frate, vei urmari acest scop, vei putea sa iubesti pe cei ce te urasc, iar de nu, e cu neputinta." Darul mantuirii se dobandeste chiar ca dar, cu mare lupta. Pilda Mantuitorului, i-a prilejuit Sf. Pavel multe si adanci meditatii. Iata de data aceasta un om pacatos, intru totul asemenea noua, nazuind spre tinta, fara sa se fi povestit, "credinta am pazit ... de-acum astept cununa" - unirea desavarsita cu Hristos. Deci nu mai avem motiv sa spunem, scuzandu-ne lenea, ca Iisus a fost Dumnezeu, si asa a biruit puterile potrivnice si indaratnicia firii.

    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...zut-79730.html
    Alina Bratu

    E-mail: alinabratu2004@yahoo.com
    Skype: alina.bratu.tier1
    Messenger: alinabratu2004
    https://www.facebook.com/alina.bratu.100

  3. #23
    Senior Member
    Data înscrierii
    25.06.2014
    Posturi
    9.497
    Parintele ARSENIE BOCA

    CARAREA IMPARATIEI

    Despre dragoste

    Nu dori sa fi stimat si iubit de oameni cu deosebire, ca aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Lui si asemanare. Nu dori a avea intaiul loc in inima ta cuiva, ca aceasta se cuvine sa fie inchinata numai lui Dumnezeu; nici altul sa cuprinda in inima ta locul acesta, ci Hristos sa-l cuprinda in tine si-n tot omul bun.
    In vremea ispitelor sa nu parasesti manastirea ta, ci sufera cu vitejie valurile gandurilor si mai ales pe cele ale deznadejdii si ale moleselii. Caci asa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobandi o nadejde si mai intarita in Dumnezeu. Iar de-o vei parasi, te ve afla neprobat, lipsit de barbatie si nestatornic.
    De vrei sa nu cazi din dragostea cea dupa Dumnezeu, sa nu lasi nici pe fratele tau sa se culce intristat impotriva ta, nici tu sa nu te culci scarbit impotriva lui, ci "mergi si te impaca cu fratele tau" si venind adu lui Hristos, cunostinta curata prin rugaciune staruitoare, darul dragostei.
    Nu da urechea ta limbii celui ce defaima, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultand sau graind cu placere cele rele impotriva aproapelui, ca sa nu cazi din dragostea dumnezeiesca si sa te afli strain de viata vesnica.
    Nu primi barfa impotriva parintelui tau, nici nu-l incuraja pe cel ce-l necinsteste pe el ca sa nu se manie Domnul pentru faptele tale si sa te starpeasca din pamantul celor vii.
    Inchide-i gura celui ce barfeste la urechile tale, ca sa nu savarsesti pacat indoit impreuna cu acela: pe tine obisnuindu-te cu patima pierzatoare iar pe acela neoprindu-l de a flecari impotriva aproapelui.
    Sa nu lovesti vreodata pe vreunul din frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdand jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducandu-ti (aminte) pururea intristarea in vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca indraznire.
    Sa nu suferi banuieli, sau macar oameni care iti aduc sminteli impotriva altuia. Caci cei ce primesc smintelile in orice chip, fata de cele ce se intampla cu voie sau fara de voie, nu cunosc calea pacii, care duce prin dragoste la cunostinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
    Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia inca dupa parerile oamenilor. De pilda pe unul iubindu-l si pe altul urandu-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelasi odata iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini.
    Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de lauda, fie in chip vrednic de ocara, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos cat si pe cel ce inca nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac. Dragostea cea dintai este vrednica de lauda, a doua este mijlocie, celelalte sunt patimase.
    Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita care cere sa iubesti pe tot omul la fel deopotriva.
    Dragostea ne face sa iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, si aceasta nu se poate decat numai prin lepadarea de sine si de toate. Fiecare din voi daca se leapada de tot ce are, nu poate sa nu fie Mie ucenic. "Iata acum ce este bun sau ce este frumos, fara numai a locui fratii impreuna", ca intru aceasta a fagaduit Domnul viata de veci.

    Desertaciunea desertaciunilor
    Fie de-a cunoaste toata Biblia pe de rost, precum si toate pildele inteleptilor, la ce-ti foloseste de n-ai dragostea lui Dumnezeu si Harul Lui. Toate sunt desertaciuni, afara de a iubi pe Dumnezeu si de a sluji numai Lui.
    Intelepciunea de mai sus este sa nazuiesti la Imparatia Cerurilor, dispretuind lumea.
    Desertaciunea este asadar, a umbla dupa bogatiile cele pieritoare si a nadajdui in ele; desertaciune este a nadajdui la slava si a te ridica la locuri de frunte; desertaciune este a merge dupa dorintele trupului -si-a pofti acele lucruri care, intr-o zi, pedeapsa grea iti vor aduce; desertaciune este a dori o viata lunga -si a nu te gandi ca sa traiesti cum se cuvine; desertaciune este a cugeta numai la viata de acum, fara sa cugeti la ceea ce va veni dupa ea; desertaciune este a te lipi la ceea ce atat de repede trece, - si a nu te grabi catre bucuria, cea care sfarsit nu are.
    Fie de-as avea toata stiinta lumii, daca n-am dragoste la ce-mi foloseste aceasta in fata lui Dumnezeu care ma va judeca dupa fapte.

    Iubirea e cararea
    Potrivnicul L-a incercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinta trupului, prin slava desarta si prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse in ele momeala placerii, sau acul pacatului, insa in chip felurit. Toate la un loc alcatuiesc chipul dintai al vrajmasului, sau, dupa Sf. Maxim, ispita prin placere. Tot razboiul potrivnicului acesta a fost: ca sa-L faca pe Domnul sa calce dragostea catre Dumnezeu ca Tata. Caci stia vrajmasul ca placerea pamanteasca, pentru cine umbla dupa ea, are draceasca putere ca sa desfaca pe om de dragostea lui Dumnezeu si sa i-o intoarca spre placerea a orice altceva afara de Dumnezeu. Prin urmare, daca mai avem inima prinsa de ceva de pe pamant, stapanitorul lumii acesteia inca ne mai tine legati in imparatia lui, de vreme ce dragostea noastra catre Dumnezeu inca n-a ars si aceea.
    Dupa ce Domnul l-a batut pe diavolul in Pustia Carantaniei, a venit ca sa-l bata si intre oameni. Satana i-a rasculat impotriva Mantuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, carturarii si fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doara-doara Iisus ii va blestema sau ii va uri, si asa va gresi macar impotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e starnita de potrivnicul, cu menirea de a invrajbi pe Iisus cu oamenii si pe oameni inreolalta. Iata cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispita, pe care l-a avut Mantuitorul de invins:
    "Dupa ce asadar, prin biruinta asupra primei ispite, cea prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapaniilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucrare si al doilea atac, adica sa vina si incercarea ce le mai ramasese, ispita prin durere".
    Sa urmarim deci uneltirile protrivnicului, sa vedem metoda lui si metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim:
    "Neputand vrajmasul sa-l faca pe Domnul sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit in pustie, s-a straduit pe urma, dupa ce-a venit in lume, cu ajutorul nelegiuitilor iudei, sa-L faca sa calce porunca iubirii de oameni. Satana (care insemneaza potrivnic) ii indemna pe carturari si farisei la felurite mestesuguri impotriva lui Iisus, ca, neputand rabda incercarile, cum credea el, sa fie adus sa-i urasca pe cei ce-I intindeau curse si asa sa calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile potrivnicului, n-a urat pe fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el, nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i infricoseze, sa-i planga, ca pe unii ce puteau sa nu se lase condusi de el. Blestemat de ei, se purta cu indelunga rabdare.
    Mantuitorul, e drept, i-a mustrat si i-a certat ce nimeni altul, insa nu i-a urat nici o clipa, de vreme ce diavolul din ei il certa si-l umilea dandu-l la iveala si arzandu-l cu adevarat, iar pe ei ii iubea si-i invata inainte. Patimea cu indurare si le arata toate faptele iubirii, ii invata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti; vestea invierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Imparatia Cerurilor celor ce cred; iar necredinciosilor (ateilor) le vestea infricosatele pedepse vesnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) ii batea cu iubirea de oameni, iubindu-i si pe ei desi-i ducea acela.
    O, minunat razboi! In loc de ura Iisus arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei - mai adevarat vorbind, pentru ei - S-a straduit pana l-a moarte, in chip omenesc, pentru porunca iubirii, si dobandind biruita deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a innoit pe cel vechi."
    Trairea acestor porunci arde pe diavol asa de cumplit, incat acesta rascoala puterile iadului si cu ele atata pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiti de el, si-i napastuieste impotriva lui Iisus si a oricarui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stapanitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana si Caiafa, prin Iuda vanzatorul, diavolul nu-L mai putea rabda sa-i faca imparatia de jaf, si-I cere nedreapta rastignire pe cruce, in rand cu talharii. Cand razboiul nevazut intre iubire si ura a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, sa nu uitam - prin neputinta si nepretul trupului, adica prin desavarsita lepadare de sine, sau prin primirea de bunavoie a mortii. Placerea a alungat-o cu hotarare puternica, durerea insa a primit-o cu dorire mare. Amin.

    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ste-79731.html
    Alina Bratu

    E-mail: alinabratu2004@yahoo.com
    Skype: alina.bratu.tier1
    Messenger: alinabratu2004
    https://www.facebook.com/alina.bratu.100

  4. #24
    Senior Member
    Data înscrierii
    25.06.2014
    Posturi
    9.497
    Semnul crucii
    In calea mantuirii sau a intoarcerii noastre Acasa, se mai ridica o stavila: vrajmasul insusi, puterea raului in persoana, sau ingerul rau. Mandria lui nu poate rabda bataie; acesta-i chinul pacatului sau, ca totusi trebuie s-o capete. Deci, daca a fost batut cand se lupta cu noi din afara, prin gura lumii, daca a trebuit sa fuga rusinat dupa zeci de ani de lupte dinauntru, din trup si din suflet, atunci sufletul si mintea, facandu-se curate, il prind in prezenta nevazuta. Atunci, nemaiavand ce face, vine in persoana sa se razboiasca cu noi. De acum incepe razboiul mintii omului cu mintea cea vicleana, sau razboiul nevazut. Spre razboiul acesta insa sa nu indrazneasca nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a rusina puterea vrajmasa si a mai intari neputinta oamenilor spre razboi, caci nu e un razboi de gluma.
    Deocamdata sa ne multumim a sti ca asupra diavolului avem acestea trei: Numele Domnului si al Maicii Domnului, Sfanta Cruce (As intreba pe cei care nu-si fac semnul crucii: cu ce semn va aparati voi de diavolul?) Ei insa n-au semn, ca nu-i lasa sa-l faca. Iar a treia arma de aparare este smerenia sufletului. Deci, chiar in ceasul tulburarii tale sa zici in adancul inimii tale: "Pentru pacatele mele patimesc acestea, Doamne izbaveste-ma de cel rau". Si intoarce-te cu inima buna catre Dumnezeu, orice ganduri rele ai avea, palmuindu-ti mintea, caci vede Tatal osteneala fiului si nicidecum nu-l lasa ...


    In pustia Carantaniei
    Dumnezeu a facut totul pentru mantuirea noastra, aceasta neinsemnand ca noi sa ne dedam lenei, pentru ca a facut Dumnezeu totul din partea Sa, anume: S-a micsorat pe Sine si S-a facut om adevarat, intru totul asemanandu-se noua, afara de pacat, ca sa ne arate cararea cu lucrul si cu persoana Sa.

    Deci, cei ce vrem sa ne mantuim, avem a merge si noi toti aceeasi cale, toata. Din buze multi Il urmeaza pe Domnul, dar cand sa treaca prin moartea de pe cruce - desavarsita lepadare de sine - multi se dau inapoi. Toti acestia intarzie pe cale. Ramasi in urma de frica sunt destui in toate veacurile si vremile, dar mai ales in vremile noastre, temandu-se ca nu cumva din cauza credintei sa-si primejduiasca viata aceasta. Noi insa sa zicem: unde e fericirea aceea, sa cadem si noi in primejdia in care a cazut Dumnezeu; iar de nu ne primejduim pentru Dumnezeu e semn ca nu suntem vrednici. E bine de observat ca Iisus Hristos, intrupat in om adevarat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu; caci cu puterea de Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat din Ceruri. Iisus a venit sa se lupte cu diavolul, ca om adevarat, intrucat numai asa ne putea impinge la toata indrazneala cata trebuie. Cu biruinta Sa, Mantuitorul ne-a invatat si pe noi mestesugul razboirii, ne-a dat cunostinta si ne-a dat puterea. El este modelul de lupta cat tine cararea. Mantuitorul de aceea a venit, ca sa sfarame lucrurile satanei si sa surpe stapanirea lui in care tinea pe oameni. Astfel, cand L-a ispitit, in Pustia Carantaniei, ca sa faca din pietre paini, caci flamanzise, El, l-a batut cu Scriptura zicand: "Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant a lui Dumnezeu"! Dar diavolul n-a renuntat la lupta, ci L-a ispitit iarasi cu stralucirea tuturor imparatiilor pamantului - cu slava puterii politice - zicand Domnului: "Tie iti voi da toata puterea si stralucirea ei, caci mie-mi este data si o dau cui vreau. Deci, daca Tu te vei inchina mie, (toata puterea si stralucirea ei) toata ti-o dau Tie". Ci raspunzand Iisus, l-a batut graind din Scriptura: "Scris este, Domnului Dumnezeului tau sa I te inchini si numai pe El sa-l slujesti".

    Cand s-a vazut diavolul batut din Scripturi, a luat si el Scriptura, insa diavoleste, deoarece mintea lui fiind nebuna, stramba intelesul oricarui cuvant, de vreme ce el nu sta in adevar, ci in minciuna. Asa, Il duse pe Iisus pe aripa templului din Ierusalim, zicandu-I: "Daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te in rapa, caci este scris ca Ingerilor Sai va porunci pentru Tine, ca sa Te pazeasca si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa Te izbesti cu piciorul de vreo piatra". Atunci Iisus i-a taiat scurt ispita aceasta, raspunzandu-i: "Scris e in lege sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau". Si dupa ce sfarsi toata ispita, diavolul se duse de la El pana la o vreme. Semn ca a mai venit si sub alta forma.
    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...cii-79732.html
    Alina Bratu

    E-mail: alinabratu2004@yahoo.com
    Skype: alina.bratu.tier1
    Messenger: alinabratu2004
    https://www.facebook.com/alina.bratu.100

  5. #25
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    2.521
    Parintele ARSENIE BOCA

    CARAREA IMPARATIEI

    Din pacatosi, sfinti
    Mantuitorul nostru a intemeiat si are numai o Biserica crestina si nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfanta, pentru ca Sfant este Intemeietorul si, ca atare, ramane mereu sfanta, ba chiar sfinteste pe pacatosi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte pentru ca sunt intemeiate de oameni robiti, razvratiti, si ca atare nu sfintesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e soborniceasca, adica sta pe temelia celor sapte soboare a toata lumea si, prin furtunile istoriei, e carmuita nevazut de Mantuitorul Insusi, nu de vreun inlocuitor al Sau, mai presus de soboare. Biserica in care ne mantuim a apostoleasca, adica isi are slujitorii urmand ca dar, prin punerea mainilor unii de la altii in sir neintrerupt, suind pana la Apostoli si prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite dupa aceea prin chiar aceasta, sunt alaturea de cale, deci alaturea de mantuire.



    Prin urmare, cei ce stam sub semnul Crucii, cata vreme petrecem in cortul pamantesc, urmam calea mantuirii in obstea Bisericii vazute sau luptatoare. Pe ea n-o innegreste rugina rautatii, produsa de imprejurarile pamantesti. Ea ramane nemiscata si nestirbita, deoarece, cu toate ca e arsa din vreme in vreme in cuptorul prigoanelor si incercata de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu sufera sub povara incercarilor nici o slabire in invatatura sau viata, in credinta sau randuiala ei. De aceea se intareste prin Har, intelegerea celor ce cugeta la ea cu evlavie. Ea cheama, pe de o parte pe necredinciosi, daruindu-le lumina cunostintei adevarate; pe de alta parte pastoreste cu iubire pe cei ce contempla tainele ei, pazind nepatimas si fara betesug ochiul intelegeri lor.
    Biserica de pe pamant se numeste luptatoare, pentru ca aci, sub povatuirea ei, insii din obste au de purtat o intreita lupta, care tine o viata intreaga: lupta cu ei insisi, cu patimile contra firii, dupa trup si dupa duh; o lupta cu lumea indiferenta si necredincioasa; si lupta impotriva uneltirilor vicleanului.
    Pastorirea Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui Hristos. Caci El e cel ce uneste obstea laolalta, deci nimeni nu se mantuieste razletindu-se de Biserica, oricat ar crede ca in dansul salasluieste Duhul lui Hristos.
    Iar Biserica din Ceruri se numeste biruitoare, fiindca e alcatuita din: obstea bunilor biruitori mucenici, a sfintilor slujitori si cuviosi si a tuturor sfintilor purtatori si marturisitori de Dumnezeu, unde sunt asteptati toti ucenicii Domnului care vor mai fi pana la sfarsitul veacului.
    Calea mantuirii, prin urmare, ne desprinde de pamant spre Cer, ca pe unii ce stim ca de la Dumnezeu am iesit si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem si lasam lumea ... Amin.

    Lupta mantuirii
    Pe o asemenea marita cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai intai in obstea Bisericii, ca sa fie condus de mana nevazuta a Mantuitorului prin preoti, ucenicii Sai vazuti, trimisi de El in fiecare rand de oameni. Caci au zis Parintii de demult cuvantul acesta: Cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca; pentru ca oricine s-a hotarat sa iasa din calea pacatelor, sau din galceava faradelegilor, se va trezi ca i se vor ridica impotriva trei vrajmasi, unul dupa altul: lumea, trupul si diavolul.
    Prin lume se intelege categoria pacatului, se intelege turma oamenilor necredinciosi, cei ce din toata voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mantuitorul. E gura satului, gura vecinului si, de multe ori, gura si faptele celor dintr-o casa cu tine. Acestia, sau lumea, iti iarta orice ticalosie ai face, dar nu te iarta nicidecum sa le-o iei cu un pas inainte si sa te faci mai bun. Oamenii acestia ai lumii, au o ciudata rusine de a fi buni. Bunatatea ii arde, si se trudesc sa te scoata de vina cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor si slava desarta.
    Cine vrea sa biruie aceasta prima piedica in calea mantuirii, are la indemana acestea trei: rabdarea, iertarea si rugaciunea. Cu aratarea rabdarii suntem datori in primul rand pentru ca, mai inainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mantuirii, faceam si noi ale lumii, umbland in faradelegi si chinuind pe altii, si astfel ne-am bagat datori la aceleasi. Deci, acum trebuie sa platim ale noastre cele de atunci, ca pentru rabdare sa dobandim mantuirea de la Dumnezeu. Asa trebuie sa platim acum cu durere, ceea ce am facut odinioara cu placere. Multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra, sau spre stingerea pacatelor noastre trecute, sau spre indreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand este lovit -mai ales daca-i constient de pacatul sau - nici nu invinovateste pe acela prin care i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Nebunul insa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar venind mila n-o primeste, fiindca n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit ca e de folos. Si de aceea se face nesimtitor si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu oamenii, alteori huleste pe Dumnezeu. El se arata nemultumit si nu vede decat bata.
    Cine vrea sa biruie lumea e dator sa ia arma rar folosita a iertarii, oricate necazuri ar patimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea sa biruie lumea se roaga Tatalui sau in ascuns sau in gand, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricat de intunecata purtare ar avea si oricate rele ti-ar face. Caci rabdarea raului, iertarea fratilor si rugaciunea in ascuns au mare putere inaintea lui Dumnezeu, caci pentru ca biruie El in ascuns omului, intorcand spre bine cele pornite de la lume cu rautate.
    Staruind in acestea te-ai facut pricina de mantuire si pentru fratele tau din lume. Rugaciunea nu judeca ci se smereste, aducandu-ne aminte gresalele noastre, nu ale lumii. Rugaciunea adevarata cere iertarea lumii, nu osandirea ei. Noi nu stim tainele lui Dumnezeu; pe cine mantuieste din lume si pe cine osandeste. Daca pe cel ce se salbaticeste asupra ta, din pricina intunecimii sale, il stie Dumnezeu ca se va mantui, mantuirea lui o va face-o si cu ajutorul tau, prin aceea ca-ti da darul rabdarii, al iertarii din inima si al rugaciunii. Daca insa fratele acela mai are de chinuit in robie straina, sau chiar isi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreapta dupa Dumnezeu, rautatea lui va creste si se va salbatici cu totul impotriva oamenilor si impotriva lui Dumnezeu.
    Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputinciosi, o turma de inactivi, oricat s-ar parea rabdarea raului o slabiciune a binelui, caci ei sunt ostasii Imparatului, care prin rabdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci si toata stapanirea mortii. Iar despre nevointa care doreste rabdarea si credinta sfintilor, putem spune ca e singura cale ingaduita si in stare sa mistuie puterea raului si sa o faca fara rost si fara vlaga in lume.
    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nti-79733.html

  6. #26
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    2.521
    Parintele ARSENIE BOCA

    CARAREA IMPARATIEI

    Vrajmas milostiv si prieten viclean
    Cand potrivnicul se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, insa acestea trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.
    Foamea imblanzeste fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare in parte: masura, trebuinta si putinta ...

    Puiul necurat
    Sfantul Maxim Marturisitorul numeste iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealalta parte din piedica a doua ce ne-o starneste protrivnicul in noi insine: iubirea trupeasca de sine, inceputul mandriei. Lepadarea acesteia o poate face insa numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele desarte si s-a desfacut din toata dragostea lumeasca si si-a stramutat puterea dragostei sale, toata, catre Dumnezeu.
    Cand vrei cu toata sinceritatea si taria sa birui piedica a doua a viciilor mintii, despre care credeai ca esti tu insuti, atunci si Dumnezeu sporeste dragostea ta catre Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat si piedica din cale e mai mare.
    Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbavesc si de legaturile dinauntru ale iubirii de sine, se poarta si se marturisesc pe ei insisi, straini si calatori pe aici pe pamant. Sufletul are si el o parte patimasa, care, prin negrija, naravindu-se cu viata cea trupeasca, asa se invoieste si se leaga de tare cu placerea din lumea aceasta, incat n-ar mai vrea sa-i moara trupul, ci ar vrea sa-i fie vesnica viata aceasta vremelnica.
    Deci, ca sa ne mantuim, trebuie sa pierdem inclinarea sufletului cea lunecoasa spre impatimirea cu lumea, cu trupul si cu avutia, care toate aici raman. Iar daca nu ardem aceasta inclinare a sufletului spre lume, sufletul intreg se pierde.
    Si totusi n-am scapat de curse, caci sunt unii care-si curatesc sufletul de patimi prin multe osteneli -si sufletul are patimile lui: parerea, slava desarta si mandria - iar daca scapa de aceste bucurii mincinoase, daruindu-le Dumnezeu in schimb adevarate bucurii duhovnicesti, cad in primejdia de a se indragosti asa de tare de propriul lor suflet pentru faptul ca se face curat, incat sufletele lor se sting si se pierd. Bucuria neinfranata, chiar cea pentru daruri cu adevarat duhovnicesti, te poate face sa uiti ca inca n-ai iesit cu totul din imparatia ispitelor. Sufletul insa care se mantuieste este acela care nu mai traieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbavit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta.

    Despre ingustimi si eretinism, sectarismul
    E bine sa punem la punct acel "spirit sectar", spirit ingust, spirit habotnic, zelotismul fara socoteala sau mai bine zis prostia, care incununeaza fruntea multor suficienti de sine. Nu s-a crezut ca se gasesc sectari si altundeva decat unde de obicei ii stim. Observand oamenii mai cu atentie, am observat ca spirite sectare se gasesc oriunde, in toate activitatile omenesti; se gasesc sectari (carcotasi) pe marginea oricarei gandiri omenesti, nu numai in religie. E clar ca spiritele sectare, mentalitatile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la faramitarea lor pana la absurd. Sectarismul se explica prin sine, dar nu si-l poate explica cel ce patimeste de el. Adica, cel cazut in asemenea ingustimi, sustine cu toata taria ca asa este "Adevarul", cum il intelege el, si nu admite o alta parere, a sfintilor, a Bisericii si a obstii in general.
    Daca prostul s-ar recunoaste prost, ar inceta de a mai fi ca atare si s-ar schimba in intelept.
    Orice spirit aduce mintii si sufletului o neliniste, o tulburare, o bariera care stinghereste libertatea sufletului, seninatatea sa superioara, suveranitatea credintei in conducerea prea inteleapta a Providentei, atat in directivele mari ale lumii cat si-n amanuntele vietii noastre. Ca ori de cate ori nu tii pas cu Providenta, ba din nestiinta, ba din fixarea pe cateva idei omenesti, totdeauna putem fi striviti, fara a avea un merit altul decat acela de a fi victima ingustimii noastre. Cine-i ingust la minte n-are leac nicaieri. Multi sunt mai betegi de minte decat de alte boli fizice.
    Sunt oameni care reprezinta Providenta, oameni providentiali, dar dupa oarecare vreme se sectarizeaza; se limiteaza la ingustimi, la cateva principii fixe, si vor cadea victimele acestor ingustimi. Si, intai trebuie sa se sparga capul prost ca sa vie cel cuminte.
    Sa luam un exemplu si-un model de ingustime a oamenilor providentiali din anii 1556-1598. In aceasta perioada de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot si vesnic posomorat. Se spune ca n-a ras in viata lui niciodata. A zambit numai o singura data, cand a auzit de macelul din noaptea Sf. Vartolomeu. A mostenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrala, America de Sud, Neapolul, Sicilia si Sardinia, Milanul si Tarile de Jos, iar dupa ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se facu stapan si peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa si Indiile. Casatorindu-se cu Maria Tudor a Angliei dispunea acum si de aceasta. Aceasta intindere imensa, facea ca Filip sa se creada in sine asa de tare, incat afirma, umflat de mandrie, ca-n imparatia sa soarele niciodata nu apune, iar lumea zicea ca atunci cand se misca Spania se cutremura pamantul.
    Filip ar fi putut fi un rege mare, daca ar fi inteles vremea in care traia. Chiar de la suirea sa pe tron isi propusese ca toata viata lui sa lupte pentru starpirea protestantismului. Fanatismul sau, intretinut si de iezuiti, era asa de mare incat spunea adesea: "mai bine n-as mai fi rege, decat sa domnesc peste eretici"; intr-adevar, el se purta cu atata cruzime contra reformatilor, incat acestia il numira "Demonul de la miazazi".
    In luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a cautat ca sa-i aduca pe acestia cu de-a sila la catolicism fiindca, din ingaduinta lui Carol Quintul, primisera calvinismul.
    Masurile regelui silira pe acesti locuitori sa faca o confederatie, pentru ca cu armele sa-si apere libertatea religioasa si politica. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, insarcina pe generalul sau, Ducele de Alba, sa se duca sa supuna tarile rasculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci si purtarea lui fu inspaimantatoare. Daramand toate fortaretele rasculatilor, 18000 de oameni au fost arsi de vii, la 30000 li s-au luat averile ramanand pieritori de foame si 100000 fura nevoiti sa paraseasca tara.
    Filip, povatuit de iezuiti, se hotari sa curete Spania de necredinciosi. El dadu un decret prin care ordona ca toti cei care nu sunt catolici sa se boteze s-au sa paraseasca tara. Cei mai bogati si-au vandut averile si-au trecut in alte tari, iar cei saraci au ramas pe mana iezuitilor si a inchizitorilor si-au fost arsi de vii. In urma acestor masuri Spania de miazazi ajunsese o paragina.
    Sfarsitul vietii lui Filip a fost acelasi ca al lui Irod ucigatorul pruncilor: paduchi sub piele! iar dupa dansul Spania a decazut mereu si nu s-a mai ridicat niciodata.
    Iata un argument destul de bun al suficientei de sine, al bigotismului fanatic plin de nenumarate crime si sange, manifestat prin ura ucigatoare de oameni, bazat pe mijloacele de teroare, ca sa se impuna un crestinism fortat. Intrebam Apusul: Oare asa ne-a invatat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Si unde este rabdarea care trebuie s-o avem pana la jertfa pentru fratii nostri mai slabi? ... Iata unde a dus pe Filip ingustimea fanatica a suficientei de sine. De aci reiese ca acel care este cazut in aceste extreme ale sectarismului nu-si da seama de aceasta orbire si, ascultand de-o vraja vrajmasa, impinge lucrurile in ingustimea sa pana la absurd, prabusindu-se in abisul faradelegilor si cazand din crestinism prin calcarea iubirii de oameni.
    Oricine care este afumat de-o vara vrajmasa sectara lupta pentru ca sa-si faca prozelitism cat mai mare, ca prin aderentii ce si-i castiga sa poata azi sau maine sa produca "anarhie" prin razbunare si ferocitate. Sectarismul este o vraja vrajmasa care lupta impotriva pacii lui Hristos, impotriva dragostei Lui, impotriva unitatii Lui care a legat pe toti crestinii de veacuri pana la sfarsitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar este izvor al rautatii care ia pacea de pe pamant si pustieste inima de iubirea lui Hristos. Prin ingustimile lui credinta se pustieste, ateismul se generalizeaza, dreptii se desavarsesc si "judecata cea de pe urma" se grabeste. Ateismul este ultima faza a sectarismului. Acesta tinde sa cotropeasca tot pamantul, iar cand va reusi ca toti supravietuitorii acestei lumi, cu voie si fara de voie, sa afirme negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, negatia Invierii si a Imparatiei lui Dumnezeu, dupa o vreme foarte scurta se vor izbi de aparitia cea infricosata a lui Iisus Hristos ca Judecator al lumii si Imparat al crestinilor. Atunci fiecare isi va primi plata ostenelilor sale pentru o vesnicie fara de sfarsit ... Amin.
    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ean-79734.html

  7. #27
    Administrator Avatarul lui admin
    Data înscrierii
    10.10.2011
    Posturi
    2.521
    Parintele ARSENIE BOCA

    CARAREA IMPARATIEI

    Lupta dintre ateism si crestinism
    Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, atat in conceptia oamenilor de stiinta cat si a maselor nestiutoare, lumea fusese creata sau exista din vecii vecilor, fiind guvernata de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, asa dupa cum invata Biserica crestina. Pana la sfarsitul acestui secol toate rupturile ce s-au facut, in numarul nesfarsit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca sa atinga treapta cea mai de jos, a negatiei lui Dumnezeu; cu toate ca toate ereziile, avand pe tatal minciunii ca conducator al lor, impinse pana la absurd, neaga existenta lui Dumnezeu. Oamenii deci, nebagand de seama de vraja vrajmasa care prin diferite amagiri si inselatorii ii face sa se creada intru sine mai presus de Biserica si de cele sapte soboare, incep sa se taie in Scripturi dupa cum ii taie capul pe fiecare, fara sa tina cont de ceea ce a zis Domnul. Pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfant, iar intreaga Scriptura este data spre talcuire numai Bisericii, care este mama noastra ocrotitoare si sub aripile careia putem sa crestem si sa ne mantuim.


    Toata lucrarea antihrista a diavolului, insotita de tot felul de puteri si semne si de minuni mincinoase, sunt ingaduite de Dumnezeu pentru fiii pierzarii fiindca n-au voit sa primeasca iubirea Adevarului, aratat de Biserica prin Sfintii Parinti, ca sa se mantuiasca. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amagiri puternice, ca sa dea crezamant minciunii si ca sa cada sub osanda toti cei ce n-au crezut adevarului ci au indragit nedreptatea.
    Iar unitatea Bisericii noastre pe care a intemeiat-o Domnul, si al carui cap vazut si nevazut este numai El, prin puterea Duhului Sfant ne-a oranduit episcopi si preoti ca sa pastoreasca Biserica Lui, pe care a castigat-o cu Sfant Sangele Sau, deci nu exista alta Biserica decat aceea pe care a intemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Sai si care este una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca.
    Iata deci ca diavolul, prin amagirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, sa creada in mai multi dumnezei mincinosi, al caror tata le este el. Abia in primii ani din secolul al XIX-lea, noua conceptie despre lume e data la iveala, afirmandu-se cu toata taria cum ca: "lumea asa cum o vedem sau o cunoastem din carti, n-a fost nici creata si nici nu exista din vecii vecilor.
    Stiut este din toata lectura facuta ca materialismul dialectiv e ateu; profeseaza negatia spiritului, negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, invierii si Imparatiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta inceteaza de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este inviere si judecata? Dar pe faptul ca multi oameni, pot fi ei milioane la un loc care sa sustina parerea de mai sus, prin aceasta inceteaza de fapt de-a mai fiinta dogmele fundamentale ale crestinismului? Mai pe scurt, daca a spus Ludovic Fenerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum ca: nu religia a facut pe om ci omul a facut religia, iar contemporanul sau David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici in toata regula, iar... isi indrepteaza ... sale lovituri filozofice impotriva batranelor dogme crestine, urmeaza urmeaza de aci ca omorand pe toti oamenii care cred cum trebuie in Dumnezeu cu asta ai scapat de Dumnezeu? ...
    Dar abia se dezvaluie Adevarul ce trebuie scos la iveala. De aci incolo incepe sa se descopere partea lucratoare si biruinta Adevarului prin jertfa. Acum cand valurile inspaimantatoare ale negatiei lui Dumnezeu cauta sa tulbure pacea din inima celor ce cred in El, in Biserica Lui cea adevarata si-n Evanghelia Lui. Nu usoare sunt aceste probe, si numai acei care sunt intariti si care au crezut pe Iisus Hristos in inima lor pana in varsta maturitatii, prin iubirea Lui de oameni, pot sa reziste acestui razboi antihrist pana la sfarsit. Iar toate sfortarile lui sunt ca sa ne faca sa cadem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a rabda nedesavarsirea semenului tau, si de a te lasa ca sa fi condus intru toate de mana nevazuta a Providentei divine. Lupta ce o dau cei ce asculta de vraja diavolului cum ca nu este Dumnezeu si toate celelalte care formeaza dogmele crestinismului, loveste pe fiii lui Dumnezeu, cernandu-i prin sitele suferintelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, implinindu-se cuvintele Lui: "Daca pe voi lumea va uraste, ganditi-va ca M-a urat mai intai pe Mine, si daca pe Mine M-au prigonit si pe voi va vor prigoni". In toate aceste suferinte, puterile intunericului urmaresc doua lucruri: in primul rand sa ne faca sa uram pe acei ce ne trec prin cuptorul suferintei si, in al doilea rand, sa ne faca sa ne razbunam sub diferite forme, apasandu-ne cu legi sau oameni. In cuptorul ispitelor, deci, se clarifica omul ca ce este si unde-i este inima si nadejdea lui.
    Cararea insa cea mai buna de urmat in aceste stramtori nu este alta decat a lui Iisus si dupa El a tuturor sfintilor care avand pe Iisus in inima si in mintea lor, au fost inarmati cu toate armele in asa fel ca au stiut cum sa raspunda atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au stiut cum sa se supuna stapanirilor antihristice pana si atunci cand acestea au voit sa le taie capul sau altceva sa le faca, pentru ca n-au voit ca sa refuze sfintele invataturi ale Mantuitorului si sa le primeasca pe ale lor.
    Toate masurile lor de constrangere ce au fost facute pentru negarea sau tagaduirea Dumnezeului celui adevarat, precum si a lucrurilor Lui care Le-a facut pentru mantuirea noastra, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru ca Iisus Hristos care era in inimile lor, nu putea sa fie constrans sa faca ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a putut constrange decat suprema Sa bunatate, desavarsirea Sa, care a biruit ingustimea ateismului lui Iuda, dandu-i votul: "Ce faci, fa mai curand". Toti ceilalti apostoli n-au inteles cuvantul acesta atunci, ci credeau ca vorbeste de ceva cumparaturi cu Iuda, intrucat purta punga comunitatii si praznicul era aproape. Aci se mai implineste si cuvantul proorocului: "Iara dusmanii omului sunt cei din casa lui".
    Tot de aci mai reiese si un alt invatamant: stiinta cu toate termenele ei nu-ti angajeaza viata in joc niciodata, iara credinta crestina intotdeauna. Masura coacerii in crestinism atunci se zice ca a ajuns la maturitate, cand am ajuns si noi ca sa trecem din lumea aceasta biruitori in toate ispitele si durerile prin iubirea lui Iisus impinsa pana la jertfa. Aceasta este cea mai inalta virtute in crestinism, ca sa ajungi sa simti si tu durerea care a simtit-o "Crinul de pe cruce", plangand nemernicia oamenilor si rugandu-te pentru iertarea lor.
    Apostolii n-au inteles atunci suprematia spiritului liber a lui Iisus, pentru ca inca nu se pogorase Duhul Sfant peste ei, care sa le dea putere ca sa bea acelasi pahar si de a se boteza cu acelasi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru sigur ca daca intelegeau atunci toti se ridicau impotriva, in frunte cu Petru, cand Iisus a invoit toate consecintele ateismului lui Iuda "Ce faci fa mai curand". Dar, dupa pogorarea Duhului Sfant, li s-au luminat puterile mintii si-au inteles necesitatea jertfei si linistea deplina a Mantuitorului impotriva agresiunilor necredintei. De acum moartea nu mai e pedeapsa a firii ci pedeapsa a pacatului. Ca atare trebuie primita fara sovaire si reactiune.
    Trebuie sa acceptam cu mintea si cu inima netulburata pe oricine care, neputandu-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i ramane altceva de facut decat de a ne omori pur si simplu. Caci in aceste doua tabere (crestinism si ateism) nu poate fi pace, numai daca trece una peste alta. Prima tabara este totdeauna pasnica si senina si cu inima atat de larga incat iarta totul si vrea ca toata lumea sa se mantuiasca. Cea de-a doua insa, este plina de rautate si desavarsesc in bine pe cei din prima, trecandu-i prin cuptorul suferintelor. Noua ne-ar fi paguba suprema de-a trada crestinismul de frica lor sau de frica durerilor. Nu trebuie sa ne facem de vrajba cu ei intrucat sunt stapanirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru pacatele noastre. Deci ii acceptam nu de frica, nici din diplomatie, nici urmarind vreun castig sau cinste desarta, ci din convingere ca asa ne punem de acord cu Providenta care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru ca sa-i adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei risipiti", pentru ca toti sa fie "o turma si un Pastor".
    Mantuitorul nu ne-a invatat care forma de stat mantuieste oamenii, care reforma monetara sau agrara ne duce la Imparatia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus ca lipirea inimii de bogatii duce la osanda. Asa ca sa nu ne prinda mirarea cand vedem ca unora, bogati de aceste pamantesti, le vine vremea osandei inca de pe aici, pentru ca pe buna dreptate vine, fiindca n-au avut grija de lazarii de la poarta. Deci, felul cum isi chiverniseste stapanirea factorul economic creator de forme istorice e treaba stapanirii, noi trebuie sa dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent ce masuri ia "Cezarul" pe faptul ca noi mai avem un Imparat si-o Imparatie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam intotdeauna stapanirile pamantesti au fost in conflict cu aceea a Providentei Divine dar Dumnezeu lucreaza mantuirea noastra prin mainile lor. Deci, ori de cate ori stapanirile acestea pamantesti si trecatoare ar cauta sa nege existenta lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoastem ca stapanire din ascultare de Dumnezeu, pentru ca El conduce si stapanirile vremelnice si le ingaduie pentru ca sa desavarseasca pe noi prin toate suferintele si caznele.
    Nu trebuie sa reactionam impotriva stapanirilor celor ce nu cred in Dumnezeu si in lucrurile Lui pentru ca sa nu fie, ca nu este stapanire fara numai de la Dumnezeu, dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu si conducerii Sale providentiale. Dumnezeu este autoritatea superioara tuturor stapanirilor si El le ingaduie pe toate cu scopuri foarte bine definite. Orisice lege o ascultam deci din cauza autoritatii lui Dumnezeu. Cand legile si stapanirile sunt impotriva lui Dumnezeu nu le ascultam tot din acelasi motiv, pentru ca Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei stapaniri impotriva Sa. Reactionam insa impotriva pacatului ateismului fiindca e pacat impotriva Duhului Sfant, pacat impotriva Adevarului, si Dumnezeu este Adevarul, pentru vina aceasta. Dar stapanirea poate sa ne taie capul si sa faca cu noi ce va vrea ca o ascultam. Cu aceasta suntem in castig si noi si stapanirea si-a facut datoria. Am ... neinsemnate, dar carora mentalitatea ingusta le da o semnificatie absoluta. Aceasta balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui maruntis la valoarea majora a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte care daca refuza si sfatul cel mai luminat nu va intarzia sa se arate cap de razvratire si izvor de suferinte zadarnice.
    http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ism-79735.html

Pagina 3 din 3 PrimulPrimul 123

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •