Cararea imparatiei

[Alina Bratu]

Despre iubire si dragoste

Despre iubire si dragoste
In vremea ispitelor, sa nu parasesti manastirea ta, ci sufera cu vitejie valurile gandurilor si mai ales pe cele ale deznadejdii si ale moleselii. Caci asa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobandi o nadejde si mai intarita in Dumnezeu. Iar de o vei parasi, te vei afla neprobat, lipsit de barbatie si nestatornic.
De vrei sa nu cazi din dragostea cea dupa Dumnezeu, sa nu lasi nici pe fratele tau sa se culce intristat impotriva ta, nici tu sa nu te culci scarbit impotriva lui, ci "mergi si te impaca cu fratele tau" si venind adu lui Hristos, cunostinta curata prin rugaciune staruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaima, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultand sau graind cu placere cele rele impotriva aproapelui, ca sa nu cazi din dragostea dumnezeiasca si sa te afli strain de viata vesnica.
Nu primi barfa impotriva parintelui tau, nici nu-l incuraja pe cel ce-l necinsteste pe el ca sa nu se manie Domnul pentru faptele tale si sa te starpeasca din pamantul celor vii.
Inchide-i gura celui ce barfeste la urechile tale, ca sa nu savarsesti pacat indoit impreuna cu acela: pe tine obisnuindu-te cu patima pierzatoare iar pe acela neoprindu-l de a flecari impotriva aproapelui.
Sa nu lovesti vreodata pe vreunul din frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdand jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducandu-ti (aminte) pururea intristarea in vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca indraznire.
Sa nu suferi banuieli, sau macar oameni care iti aduc sminteli impotriva altuia. Caci cei ce primesc smintelile in orice chip, fata de cele ce se intampla cu voie sau fara de voie, nu cunosc calea pacii, care duce prin dragoste la cunostinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia inca dupa parerile oamenilor. De pilda pe unul iubindu-l si pe altul urandu-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelasi odata iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini.

Despre rugaciunea cea curata
Ca orice rugaciune ce s-ar face, sau e cerere sau rugaminte, sau multumita sau slava. Iara cand mintea ajunge in stari duhovnicesti, atunci nu mai are rugaciune. Una este rugaciunea si alta este contemplatia in vremea rugaciunii, desi au pricina una in alta. Cerceteaza si vei vedea ca daca mintea a intrat in contemplatie nu mai e nici una din toate acestea, nici nu cere ceva in rugaciune. Foarte rar sunt aceia care sa se fi invrednicit, cu multa vointa, ca sa ajunga la rugaciunea curata.
Ca aveau Sfintii Parinti obiceiul de a numi rugaciune toate pornirile cele bune si toate lucrarile cele duhovnicesti. Caci iata ca vedem ca atunci cand preotul sta pregatit la rugaciune, cerand mila de la Dumnezeu si rugandu-se si concentrandu-si mintea, atunci vine Sfantul Duh peste painea si vinul care sunt in Sfantul Altar.
Inca si lui Zaharia, in vremea rugaciunii, i s-a aratat ingerul proorocindu-i nasterea lui Ioan. De asemenea lui Petru, cand se ruga in casa in ceasul al saselea, i s-a aratat acea vedenie care l-a indemnat sa cheme neamurile, cand a vazut panza cea pogorata din ceruri si animalele care erau in ea. Si lui Corneliu in vremea rugaciunii i s-a aratat ingerul si i-a spus cele ce erau scrise despre dansul. Si iarasi lui Isus, fiul lui Navi, cand se plecase la rugaciune i-a vorbit Dumnezeu. O ce taina infricosata este aceasta! Astfel ca toate vedeniile care se descopera in sfinti in vremea rugaciunii se arata.

Despre calugari
Pe masura ce omul se fereste ca sa stea de vorba cu alti oameni, pe aceeasi masura se invredniceste el sa aiba indrazneala fata de Dumnezeu cu mintea lui. Si cu cat taie omul mai mult mangaierea din lumea aceasta cu atat se face vrednic de a se bucura de Dumnezeu intru Duhul Sfant. Si precum pier pestii din lipsa de apa, tot asa pier si din inima calugarului miscarile cel intelegatoare, daca el se amesteca si petrece prea adeseori cu mirenii.
Mai bun este un mirean, oricat de ticalos ar fi si oricate rele ar patimi in viata, decat un calugar care pateste rele si petrece impreuna cu mirenii. Temut este de draci si iubit este de Dumnezeu si de ingerii lui, cel ce cu mare fierbinteala si ravna ziua si noaptea cauta pe Dumnezeu in inima lui, dezradacineaza din ea momelile care cresc de la vrajmasul. Pentru cel curat cu inima locul cel intelegator este in sine insusi.
Iara maniosul, cel iute, cel iubitor de slava, lacomul, cel nesatios si cel invaluit de ale lumii si cel ce voieste sa-si faca voile sale si cel amar ca fierea si cel plin de patimi, acestia isi duc o viata intr-o invalmaseala de noapte si de intuneric si umbla pe pipaite, fiind in afara de tara vietii si a lumii. Ca tara aceea este sortita celor buni, celor smeriti cu cugetul si celor ce-si curatesc inimile lor. Nu poate vedea omul frumusetea care este inlauntrul sau, pana ce nu dispretuieste si nu uraste frumusetea toata care este in afara de el.
Si nu poate omul privi cu cunostinta spre Dumnezeu, pana ce nu s-a lepadat de lume in chip desavarsit.
Cu cat limba se departeaza de multa vorbire cu atat primeste mai multa lumina, ca sa deosebeasca gandurile, caci si mintea cea mai binecuvantata se zapaceste prin multa vorbire.
Cel ce e sarac de lucrurile lumii, se imbogateste de Dumnezeu si cel ce iubeste bogatia, sarac va fi de Dumnezeu. Despre pazirea si ferirea de cei lenesi si trandavi si ca din apropierea de acestia se face stapana peste om lenea si trandavia si omul se umple de toata patima cea necurata.
Cine-si opreste gura de la clevetire isi pazeste si inima de patimi. In tot ceasul vede pe Domnul (ca doar cugetul lui este pururea la Dumnezeu) si goneste de la dansul pe draci si smulge radacinile rautatilor.
Cela ce-si cerceteaza sufletul ceas de ceas, inima lui se bucura de descoperiri noi. Si cela ce-si controleaza privirea mintii inlauntrul sau, acela vede raza Duhului. Cel ce a urat toata raspunderea vede pe Stapanul sau inlauntrul inimii sale.
Daca iubesti curatia, intru care poti vedea pe Stapanul tuturor, sa nu clevetesti pe nimeni si nici sa nu asculti pe cineva clevetindu-l pe fratele tau.
Iata, Cerul este in tine daca tu esti curat, si in tine vei vedea pe ingeri cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si in ei.
Cel ce pe buna dreptate este laudat nu se pagubeste. Iar daca va deveni iubitor de laude, atunci isi va pierde plata.
Gura care nu graieste bucuros talcuieste tainele lui Dumnezeu, iar cel grabnic la vorba se departeaza de ziditorul lui.
Cel ce urmeaza pe iubitorul de Dumnezeu se va imbogati de tainele lui Dumnezeu. Iar cel ce urmeaza pe omul nedrept si trufas acela se departeaza de Dumnezeu si va fi urat de prietenii sai.
Cel tacut va castiga in orice lucru randuiala smereniei si fara nevointa va stapani patimile.
Prin necontenita meditare despre Dumnezeu, se dezradacineaza si gonesc patimile. Precum in clipele de liniste si de seninatate pe marea cea vazuta inoata delfini, asa in vreme de liniste si de seninatate pe marea inimii, netulburata de manie si de pornire, mereu se misca tainele si descoperirile dumnezeiesti si o bucura pe ea. Amin.

[Alina Bratu]

Cuvantul 42 despre puterea si lucrarea rautatii pacatului. Cum se formeaza si cum inceteaza ea

Cuvantul 42 despre puterea si lucrarea rautatii pacatului. Cum se formeaza si cum inceteaza ea
Cata vreme nu uraste omul din inima cu adevarat pricina pacatului, el nu este slobod nici de placerea de a-l lucra. Aceasta este lupta foarte puternica, care se impotriveste omului pana la sange.
Rugaciune:
"Doamne, Cel ce Esti izvor a toata ajutorarea. Tu poti sa intaresti in clipele acestea care sunt clipe de mucenic, sufletele cele ce cu bucurie s-au logodit cu Tine, Mirele Ceresc, si au rostit fagaduintele de sfintenie, cu pricepere si cu miscari curate, fara viclesug. De aceea da-le lor putere, sa surpe zidurile si intariturile si cetatile cate sunt ridicate impotriva adevarului, ca sa nu greseasca tinta din pricina silniciei, in clipa in care se da o lupta pe viata si pe moarte."
Paziti-va iubitii mei de nelucrare (trandaveala). Ca o moarte vadita se ascunde in ea (in trandaveala). Fiindca in afara de ea nimic nu poate robi cu placere pe monah.
In ziua judecatii nu pentru Psalmi sau pentru rugaciune ne va osandi pe noi Dumnezeu, ci fiindca noi, parasindu-L pe Acesta, am lasat pe draci sa intre.
Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, supus va fi de vrajmasul sau. Caci orice lucru bun voim sa-l facem, nu-l putem face fara de Dumnezeu, dupa cum graieste Domnul in Scripturi.
Lume numeste Scriptura lucrurile materiale, iar lumesti sunt cei ce zabovesc cu mintea la ele. Pe acestia ii indeamna: "Nu iubiti lumea, nici cele din lume!" Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lume, si cele uratoare ...
Monah este cel ce si-a desfacut mintea de lucrurile pamantesti si prin infranare, prin dragoste, prin cantare de Psalmi si prin rugaciune, se lipeste statornic de Dumnezeu. Ia seama dintre suparare si durere, precum si faptul ca durerea e urmarea placerii, iar supararea a slavei desarte.

Sfantul Isaac Sirul
Deci, daca i se intampla cuiva sa fie ispitit si sa-l sileasca cineva sa calce vreuna din aceste porunci ale mele, adica sa paraseasca intelepciunea sau sa lepede cinul calugaresc sau sa lepede credinta sau sa renunte pentru lupta pentru Hristos sau sa calce vreuna din poruncile Lui, si daca el nu se infricoseaza si nu se impotriveste cu barbatie ispitelor, atunci el cade din adevar. Deci, sa trecem cu vederea din toata puterea noastra trupul, si sufletul sa-l dam in seama lui Dumnezeu si in numele Domnului sa incepem lupta cu ispitele.
Sa nu ceri sfat de la cineva care nu vietuieste ca tine oricat ar fi acela de intelept. Ci mai bine arata-ti gandurile tale unui om simplu, dar incercat in lucrurile acestea, decat celui ce vorbeste cu intelepciune, din cercetare si nu din patanie.
Si ce este experienta? A avea experienta nu inseamna sa te duci si sa cercetezi vreun lucru fara sa ai in tine cunostinta de el, ci sa simti prin incercare cu fapta daca este acel lucru de folos, dar pe dinauntru este plin de pagubire. De aceea iarasi unii oameni sufera paguba, din lucruri care sunt in aparenta folositoare. Si in lucrurile acestea nici marturia cunostintei nu este adevarata. Deci ia-l pe acela sfetnic, care stie sa puna la incercare prin rabdare, lucrurile socotintei.
De aceea nu tot omul este vrednic de credinta cand da sfaturi, ci numai acela care mai intai a stiut sa se carmuiasca pe sine, chiar daca a fost slobod si nu se teme de defaimare, nici de clevetire.
Cand vei da de pace fara tulburare in calea ta, atunci teme-te caci stai departe de calea cea dreapta pe care calca picioarele ostenitoare ale sfintilor. Cu cat inaintezi in calea care duce la Cetatea Imparateasca, cu cat te apropii de cetatea lui Dumnezeu, sa-ti fie tie semn aceasta: te vor intampina ispite puternice. Si cu cat te apropii de Dumnezeu si cu cat sporesti, cu atat se maresc ispitele impotriva ta.

Rabdarea
Toate imprejurarile si toate necazurile, care nu au parte de rabdare, vor fi indoit pedepsite. Ca prin rabdare, omul leapada primejdia. Imputimea sufletului este maica a muncirii. Iar rabdarea este maica a mangaierii si este o putere care se naste din inima larga. Si aceasta putere omul n-o afla in necazuri, decat cu Harul lui Dumnezeu, care se afla printr-o rugaciune stransa si prin varsare de lacrimi.

Ingustime sufleteasca
Cand vrea Dumnezeu sa aduca asupra omului necazuri mai mari, il lasa in mana ingustimii sufletesti. Si aceasta da nastere in om la o putere mare de trandavie, prin care sufletul e sugrumat si care-i da gustul lumii. Si apoi se ridica asupra omului duhul iesirii din minti, din care izvorasc nenumarate ispite: tulburarea, mania, hula carteala, gandurile de razvratire, mutarea din loc in loc si celelalte asemenea lor. Iar daca ma intrebi care este pricina acestora iti raspund: lenevirea ta. Si leacul este smerenia mintii. Smerenia poate sa rupa gardul acestor rautati. Smerenia trebuie cautata cu tot sufletul. Ca pe masura smereniei tale ti se da si rabdare in primejdiile tale. Si pe masura rabdarii tale ti se usureaza sarcina necazurilor tale si dobandesti mantuirea.

[Alina Bratu]

Despre rugaciune

In veacul viitor nu ne vom ruga lui Dumnezeu ca sa cerem ceva, caci in acea Patrie a libertatii, firea noastra nu se schimba nici nu se abate din frica de impotrivire, ci desavarsita este in toate.
Lumea aceasta este o calatorie cu nevointe si un stadion de alergare. Si rastimpul acestei vieti este vremea de lupta. In tara unde e lupta si in vreme de razboi, nu este nici o lege. Adica Imparatul nu pune margini si masuri ostasilor Sai pana la sfarsitul razboiului, cand toti oamenii se aduna in fata portilor Imparatului Imparatilor si fiecare este cercetat acolo, daca a avut rabdare in lupta, daca nu s-a lasat biruit sau daca dimpotriva, a intors spatele (a fugit). *
Prin smerenie, chiar daca nu ai fapte, multe pacate ti se iarta. Iar faptele fara smerenie nu-ti sunt de nici un folos; dimpotriva, multe rele ne gasesc noua. *
Deci, Doamne, ma bucur de aceasta, in neputinte, in necazuri, in temnita, in lanturi, in nevoi, fie de la fire, fie de la fiii firii mele, fie de la vrajmasii ei, eu rabd toate, adica rabd ispitele mele, ca sa se salasluiasca in mine puterea lui Dumnezeu. *
Precum din iubirea pantecelui se naste tulburarea gandurilor, tot astfel, din multa vorbire si din neoranduiala vorbelor, se naste necunostinta si iesirea din minti. Grija de lucrurile lumesti tulbura sufletul si invaluirea cu ele tulbura mintea si o scoate din linistea ei.
Se cuvine calugarului care s-a predat pe sine ca un ogor lucrarii celei din ceruri, mereu, in toata vremea, sa fie fara de nici o grija lumeasca pentru ca cercetandu-se pe sine, sa nu afle in sine absolut nici un lucru al veacului acestuia de acum. Pentru ca gol de aceste lucruri, fara de incetare, ziua si noaptea sa petreaca in legea Domnului.
Ostenelile cele trupesti fara de curatirea mintii, sunt ca un pantece neroditor si ca niste sani uscati. Ca prin ele nu se poate apropia sufletul de cunoasterea lui Dumnezeu. Ca ele fac trupul sa se istoveasca dar nu se ingrijesc sa dezradacineze patimile din minte. De aceea nu vor secera nimic. *
Nu este curat cu fecioria (feciorelnic) cel ce-si pazeste trupul neintinat de vreo impreunare, ci cel ce se sfieste (se rusineaza de sine) si atunci cand este singur.
Daca iubesti intelepciunea, goneste gandurile rusinoase, indeletnicindu-te cu citirea si cu rugaciunea cea neincetata si apoi te inarmeaza impotriva pricinilor firii. Caci nu poti vedea in sufletul tau curatire fara de acestea.
Daca esti cu adevarat milostiv, atunci cand esti jefuit de ale tale pe nedrept, nici nu te necajesti inlauntrul tau, nici nu vorbesti despre paguba ta altora.

Despre adevarata smerenie
Cel cu adevarat smerit, cand este nedreptatit, nu se tulbura nici nu se apara in privinta acelui lucru de care a fost nedreptatit. Si primeste clevetirile ca si cum ar fi adevarate si nu se ingrijeste sa convinga pe oameni ca a fost clevetit ci isi cere iertare. Ca unii si-au atras asupra-le numele de neastamparati, desi in realitate nu era asa, iara altii au rabdat sa fie numiti curvari, desi erau departe de curvie si rodul pacatului, pe care nu-l facusera. Cu lacrimi l-au marturisit in public si-si cereau iertare pentru o nelegiuire care n-o facusera, desi erau incununati cu toata curatia si nevinovatia in sufletele lor, cu plangere de la cei ce-i nedreptatisera.
Tu crezi ca ai smerenie; altii se invinovatesc pe sine-si, tu insa nu suferi nici cand altii te invinovatesc si te declari plin de smerenie. Daca esti smerit cu cugetul, pune-te singur la incercare si vezi daca poti rabda nedreptatea, fara sa te tulburi.
Cu luare aminte sa vorbesti in fata unuia care-i trufas in cuget si bolnav de pizma. Caci pe masura ce tu vorbesti el rastalmaceste spusele tale dupa bunul lui plac si din lucrurile cele bune pe care le-ai spus, el cauta prilej de a face pe altii sa se poticneasca.

Despre clevetire
Cand cineva incepe sa cleveteasca pe fratele sau de fata cu tine arata-te posomorat la fata. Daca faci asa, te pazesti de clevetire si in fata lui Dumnezeu si a clevetitorului.
In acea zi in care deschizi gura ta ca sa acuzi pe cineva, socoteste-te mort in fata lui Dumnezeu si toate faptele tale zadarnice, oricat s-ar parea ca pe buna dreptate si ca sa zidesti, te-a indemnat gandul sa vorbesti. In ziua in care esti necajit pentru vreun frate, care este oarecum neputincios sa se stapaneasca la bine si la rau, in trupul lui sau in cugetul lui, ca un mucenic sa te socotesti pe tine in ziua aceea si sa te simti ca un patimitor pentru Hristos si ca unul care s-a invrednicit ca sa-L marturiseasca.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...une-79720.html

[Alina Bratu]

Despre milostenie

Cand dai ceva, celui care are nevoie, veselia fetei tale sa fie mai mare decat darul tau si cu vorba fa-l sa-si uite necazul. Si daca faci asa, bucuria este mai mare in mintea lui decat darul tau si decat nevoia trupului. Amin.

Razboiul duhovnicesc
Fiule, cand vrei sa te apropii, sa slujesti Domnului, gateste sufletul tau spre ispite. Sfintii Apostoli, cei stramutati din lumea aceasta de dragostea Mantuitorului si care, desi se vedeau in lume, nu erau din lume, totusi au fost prevestiti de Mantuitorul prin cuvantul catre Petru:
"Simone, Simone, iata Satana v-a cerut pe voi ca sa va cearna ca pe grau. Iar eu M-am rugat pentru tine ca sa nu scada credinta ta."
Pricepem din aceasta cum ca razboiul nevazut, care se incinge intre suflet si diavol, e ingaduit de Dumnezeu sa dea in stadia vietii acesteia. El are legi dupa care trebuie sa urmam intocmai, ca sa nu pierdem vremea, mantuirea si smerenia. Caci zice credinta dintre Sfinti: "Ia ispitele si indata nu mai e nimeni, care sa se mantuiasca".
Razboiul ispitelor e focul care lamureste ce suntem fiecare: lemne, pietre, arama, paie, calti, pamant sau cenusa.
Razboiul duhovnicesc seamana intru catva cu razboiul lumii. Si unul si altul te desface de viata aceasta. Numai ispitele, necazurile si tot felul de incercari ale razboiului nevazut izbutesc sa ne toceasca pe deplin gustul de lumea aceasta si sa ne aduca la un fel de moarte fata de lume, care-i smerenia deplina si conditia de capetenie a rugaciunii neincetate.

Lupte dupa lege
Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila care-i duce prin nebagare de seama la pierzare sigura. De aceea a zis oarecine ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata.
Razboiul incepe abia cu cei ce vor sa-si refaca fericirea raiului pierdut, stradanie pentru care invata sa se desprinda pe rand din toata tihneala si slava desarta a vietii acesteia. Si incepe asa:
Toate patimile sau lucrarile impotriva firii se ivesc mai intai in minte, in partea cea mai subtire a fapturii noastre nevazute. Aci vine un chip sau un gand al lumii acesteia si sta ca o momeala. Iar mintea, daca e neinvatata sau neprevazuta despre lucrarea straina, ca un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el, crezand ca e oaie. Iar daca lupul mai e si viclean se imbraca in piele de oaie si bietul miel, neavand mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce in coltii lupului flamand.
Prima intalnire intre minte si diavol e la linia momelii, pe care o flutura el in vazul mintii. Daca mintea nu baga momeala in seama, vrajmasul staruie cu ea, o arata mai sclipitoare, ca s-o arate iubita mintii. Aceasta e a doua inaintare a razboiului sau asupreala. Daca la asupreala a reusit sa fure minte cu momeala si sa o faca sa vorbeasca impreuna, avem inaintarea la unire.
Mintea insa se trezeste, ca a fost furata de gand strain si ca se afla in altceva decat in ceea ce-i era dat dupa fire; iar cand isi da seama de ea insasi si de cele in care se afla, avem lupta cea de gand la o clipa hotaratoare. Se va invoi mintea ca sa mearga dupa momeala mai departe sau se va intoarce de la dansa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe si de cele mai multe ori, viata intreaga a unuia sau o multime de insi, atarna de lupta nevazuta a catorva clipe.
Daca intarziem sa ne luptam, se poate intampla ca fara de veste sa fim invaluiti la minte de partea poftei sau a iutimii, asupra carora inca arunca vrajmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie data grabnic si dupa lege.
Iata cum descrie Sfantul Marcu Ascetul, iscarea razboiului nevazut: "momeala aruncata de Satana".
Inca din Vechiul Testament se cunoaste razboiul cel de gand, despre care David scrie aceasta: "Fiica Babilonului (intelegeti: Satana, Satana) dornica de pustiire, ferice de cel ce-ti va plati dupa fapta ce ne-ai facut noua; ferice de cel ce va lua si va lovi de piatra pruncii tai".
Gandurile celui rau, nalucirile lui, idolii (ideile fixe ale lui), momelile sale, acestia sunt pruncii vavilonesti sau "puii de drac", dupa cum ii numeste Sfantul Maxim. Iar piatra este Hristos sau credinta in El, temelia cetatii sufletului, piatra cea din capul unghiului, pe care zidarii vremii de atunci nu au bagat-o in seama. Ori, intru nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer nici un alt nume dat noua oamenilor, intru care sa ne mantuim. De piatra aceasta trebuie sa lovim pruncii vavilonesti. Caci cine va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, iar pe cine va cadea ea, il va spulbera. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice: "Ca numele lui Iisus Hristos, arma mai tare, in cer si pe pamant nu este". Cerul este mintea si pamantul este inima in care trebuie sa se depene rugaciunea neincetata a preasfantului nume: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", intorcandu-se ca o arma mereu intinsa asupra vrajmasului.

Pe trepte de-a rapa
Deci vremea de lupta are o clipa de mare cumpana, si anume: daca mintea nu-si aduce aminte cu credinta de "Doamne Iisuse...", i se intampla ca incuviinteaza momeala vrajmasului. Aici e granita intre lupta dupa lege si caderea in faradelege. Deci, mintea cazuta in hotarul faradelegii, da incuviintarea ei vointei, careia inca-i sufla vicleanul boarea ametirii. Vointa ia hotararea intotdeauna dupa sfatul mintii si niciodata inainte.
Darul libertatii vointei ni l-a dat Dumnezeu ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pana la masuri dumnezeiesti. Iata de ce toata stradania dezrobirii puterilor sufletesti, din patimile contra firii, duce de fapt la redobandirea libertatii de fii ai lui Dumnezeu, de fii ai adevarului, care face liberi pe cei ce stau in adevar si nu stau in minciuna si-n tatal minciunii. Prin darul libertatii voitei, avem de suit de la chip la asemanare. Pentru refacerea sau crearea din nou a omului a venit Dumnezeu intre oameni si tot de aceea petrece cu noi, cu fiecare rand de oameni, in tot chipul silindu-se sa ne dezlege libertatea vointei din lanturi straine, iar noi nepriceputii, dupa putin, iarasi ne predam spre si mai grele lanturi. Iubirea inclina libertatea ca pe o cumpana.
Deci, daca mintea va iubi momeala straina si sfatul viclean, va inclina cumpana liberei alegeri spre momeala si sfatul strain. Asa se deschide spartura in cetate si se napustesc puhoaiele de vrajmasi, care asteptau ascunsi afara. Si repede urmeaza jalnica pustiire in cetatea sufletului: implinirea cu lucrul si repetarea faptei aceleia pana ajunge deprindere sau obicei. Inradacinarea sufleteasca si trupeasca a omului, pana la neputinta de a se mai impotrivi, sau pana a nu vrea sa se mai impotriveasca. Asa se intampla ca lucrarea (firii) impotriva firii i se face omului a doua fire - firea faradelegii sau legea pacatului.
Totusi omul, slabindu-i puterile, isi da seama ca robeste vrajmasului, caci de unde odata pruncii vavilonesti erau micuti si-i lua in gluma, acum s-au facut barbati si-i simte cum ii fura puterile, iar lui, din multa pacatuire, i s-a stins puterea vointei de a se impotrivi. Cand avea puterile intregi, n-asculta de povata, iar acum cand nu le mai are, le-ar intoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toata vigoarea tineretii o da cui nu trebuie, iar batranetea harbuita umbla s-o dea lui Dumnezeu. Ce socoteala?
Cateodata primeste Dumnezeu si cioburile, insa numai daca au mai ramas puteri si pentru cea mai de pe urma lupta, mai grea ca cea dintai, care e pe viata si pe moarte. Caci vrajmasul, care pustieste prin patimi, cand afla ca mintea, impinsa de strigarea constiintei, vrea sa faca rascoala impotriva robiei sale, vine cu asprime mare, dovedind sufletului ca n-are chip de scapare. Iar ca pedeapsa, precum ca sufletul a indraznit una ca ceasta, diavolul umbla sa-l dea legat la un chinuitor mai greu: duhul deznadejdii. Trebuie sa spunem ca fiecare din patimile de capetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu, pana la caderea cea mai de pe urma, fie ea omorarea de sine, fie nebunia, fie chiar indracirea. De pilda: lacomia de avere, lacomia de putere si fumul mandriei pe cati nu i-a luat de minte si s-au omorat! Boalele de pe urma curviei, pe cati nu i-a adus ca sa-si puna capat zilelor? Care a sfarsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum sa se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebuni, cand se vede in primejdii.
De unde atata pustiire? De la o clipa fara de Dumnezeu a mintii, clipa in care vrajmasul ia furisat undita iadului pe gat invaluita mestesugit intr-o momeala a unui lucru sensibil al lumii de aici. Protrivnicul ispiteste cu momeala placerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde ca are pornirea mai mare: pe cel aplecat spre trup cu desfranarea, pe cel inclinat spre ganduri, cu intelepciunea veacului acestuia, care pe multi i-a ratacit de Dumnezeu si pe putini i-a intors, pe cei dornici de Cuvantul lui Dumnezeu ii ispiteste cu Biblia, incat in zilele noastre se vad multi calatori la iad cu Scriptura in mana. Toti cei ce umbla dupa placeri, de orice fel, nu vor scapa de primejdii caci sub orice placere e incolacit un sarpe.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nie-79721.html

[Alina Bratu]

Cum a murit Constantin Brancoveanu si copiii sai

Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata in 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brancoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. In scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batranului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.
Iata cum s-a facut:
Inca de dimineata Sultanul Ahmed se puse intr-un caic imparatesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, in fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brancoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus in genunchi unul langa altul la oarecare departare, un gade le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facandu-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.
Inainte de a se ridica securea asupra capului lor fura intrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel inabusit de credinta al batranului Brancoveanu rasuna si zise inspaimantat de aceasta insulta:
"Fiii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut am pierdut; sa nu ne pierdem insa si sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte. Priviti la Hristos Mantuitorul nostru cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare intru aceasta si nu va miscati nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta."
La aceste cuvinte Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gadele infiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamant. Apoi se incepu cu uciderea copiilor. Cand gadele ridica securea la capul feciorului celui mai tanar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se ingrozi de spaima; sarmanul copilas, vazand atata sange de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Insa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu in urma, infrunta pe fiul sau si zise: "Mai bine sa mori in legea crestineasca, decat sa te faci pagan, lepadandu-te de Iisus Hristos pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant!
Copilasul asculta si ridicand capul, cu glas ingeresc zise gadelui: "Vreau sa mor crestin. Loveste!"
In urma ucise si pe Brancoveanu.
O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura cand va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut ... Ma intreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plans, vazand capul nevinovatului Mateias tanar tinerel, rostogolindu-se pe jos, langa capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului ... parea a-l imbratisa...
Gadele stropit de sangele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul insotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazandu-ma cu ochii inlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savarsit...

Sfantul Teofilact al Bulgariei. Pentru milostenie "Daca cineva nu voieste sa lucreze, atunci nici sa nu manance". Voi insa nu va opriti de a face bine unii altora. Sa nu-i socotiti ca pe niste vrajmasi pe cei nelucratori, si lenesi, ci sa-i sfatuiti ca pe niste frati, pentru ca sa se indeparteze si sa lase lenevirea, dar sa nu-i ocarati, nici sa-i infruntati, pentru ca-i veti milui(umili); ca cu acest chip sa se foloseasca de la voi trupeste si sufleteste. Caci cel ce sfatuieste pe fratele sau, nu publicariceste meteahna lui inaintea acelora, ci indeosebi luandu-l, il sfatuieste cu blandete frateasca si cu dragoste, cum sa se indrepteze. Sa se mahneasca crestinii si sa-i doara inima, nu pentru ca dau milostenie celor lenesi si nelucratori, ci pentru ca aceia calca legea lui Dumnezeu si sa planga pentru dansii ca pentru niste neputinciosi si bolnavi cu sufletul. Sa asculte cuvintele acestea aceia care nu mai dau milostenie celor nelucratori, ci ii si ocarasc si ii zburatoresc cu pietre. Ce faci omule? ... Pentru tine este sarac acela, adica pentru ca sa vindeci tu ranele sufletului, cu iubirea de oameni si cu milostenia ce o dai lui si tu-l alungi pe el cu pietre sau cu ocari de la casa ta? De cata nesimtire! De cata necunostinta este fapta de acest fel! Iar Domnul pacii sa va daruiasca Insusi pacea pururea intru toate. Caci acest lucru e tot ce se cauta, a avea crestinii pacea intru chipul(pe chip), incat a nu avea prilej de a se sminti despre nici o parte, de cuvant, nici de lucru, caci asa avand pace noi crestinii, vom indrepta pe cei lucratori lesne si fara greutate: caci nici un lucru nu ajuta atat noua spre a ispravi cele ce voim, si spre a indrepta pe frate, decat chipul si cuvantul cel pasnic si netulburat, incat a nu ne arata ca cercetam si infruntam cu vrajmasie pe fratii nostri cei ce gresesc. Domnul sa fie cu toti.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...iii-79722.html

[Alina Bratu]

Capitolul 3: Neajunsurile duhovnicesti ale incepatorilor

Capitolul 3: Neajunsurile duhovnicesti ale incepatorilor Inclinatii spre trufie
Inclinatii spre zgarcenie duhovniceasca
Inclinatii spre manie
Inclinatii spre lacomie duhovniceasca
Inclinatii spre pizma si lume
Vrajmasii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
Cei buni
Linistirea
Postul
Privegherea
Psalmodia
Rugaciunea
Citirea
Intrebarea celor cercati
Milostenia
Ce urmareste Dumnezeu
Ceasul primejdiei
Socotelile intelepciunii cu moartea
Cursele
Gresalele iubirii si dreapta socoteala
Judecata milostiva
Un tovaras nevazut si bun
Cararea Sfantului Pavel
Despre dragoste
Desertaciunea desertaciunilor
Iubirea e cararea
Semnul crucii
In pustia Carantaniei
Din pacatosi, sfinti
Lupta mantuirii
Vrajmas milostiv si prieten viclean
Puiul necurat
Despre ingustimi si eretinism, sectarismul
Lupta dintre ateism si crestinism


Inclinatii spre trufie

Inclinatii spre trufie

Mai curand vor sa dea lectii decat sa primeasca. Ei osandesc in inima lor pe cei ce nu pricep credinta dupa felul lor si aceasta simtire, mai intai tainuita, o scot la iveala prin cuvinte si atunci ti se pare ca auzi pe fariseul care crede ca preamareste pe Dumnezeu laudandu-se cu faptele sale si dispretuind pe vamesul. Asta inseamna sa faci pe voia diavolului. Acestea toate imping sufletul la mandrie si la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos incepatorilor (, dar si ca ele ii schimba in pacate). Caci nu pot sa se mai sufere unul pe altul, si daca se gaseste vreun concurent ca sa-l injoseasca pe aproapele sau, aceste lucruri ii plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar barna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura tantarul altora si vor inghiti camila lor.
Nu le plac duhovnicii care nu-i lauda in faptele lor si nu judeca buna lor lucrare, fiindca astfel de ucenici nu cauta decat sa fie pretuiti si laudati in tot ceea ce fac ei. Incearca sa convinga pe altii ca ei au duhul desavarsit si adevarata evlavie.
Ajung chiar sa nu-si mai marturiseasca pacatele ca sa nu se injoseasca si ferind gresalele pentru a le face putin mai grele. Se vor feri ca de foc sa preamareasca pe altii, dar nu le displace sa fie preamariti ei. Ba cateodata merg pana acolo ca sa ceara ca sa-i preamareasca oamenii. Incepatorii scapa foarte rar de vreuna din aceste slabiciuni.
Inclinatii spre zgarcenie duhovniceasca
Se tanguiesc atunci cand nu primesc mangaierile care le asteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui. Cauta a se umfla de sfaturi si invataturi duhovnicesti. Inchina tot timpul cititului si nu mai au timp pentru lucrarea care este prima lor
datorie.

Inclinatii spre manie
Au in permanenta o proasta dispozitie.
Isi fac datoria numai de mantuiala.
Se supara pentru toate fleacurile si ajung cateodata de nesuferit.
Pun vina pe gresealele altuia.
Ii barfeste pe ceilalti.
Face morala cu acreala, in ton, ca si cand numai el ar avea dreptul la virtute.


Inclinatii spre lacomie duhovniceasca
Se istovesc in canoane.
Se dedau fara de frau la posturi.
Se sustrag din fata acelora care i-ar indemna pentru hrana trupeasca.
N-au d eapta socoteala.
Lucreaza impotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decat un canon al judecatii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fara dreapta socoteala.
Pe astfel de ucenici ii incurajeaza diavolul sa faca astfel.
Cauta sa smulga duhovnicilor sfaturi dupa cum le place lor.
In cazul ca sunt respinsi au mahnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mantuiala pentru ca sunt convinsi ca nu fac nimic bun inaintea lui Dumnezeu cand nu lucreaza cum le place lor. Se impartasesc fara incuviintarea duhovnicului de mai multe ori.

Inclinatii spre pizma si lume
Ii sare in ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
Sufera cand aude ca cineva este laudat.
Virtutea altuia il intristeaza si daca are prilej o va prigoni si ponegri, cu scop de a-i risipi pe cat e posibil laudele. Doreste sa fie primul in toate.
Vrajmasii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul
Acestia trei in mod sigur ii ies omului in calea duhovniceasca.

Cei buni
Se arata prin smerenia lor.
Nu tin seama de lucrurile lor personale si nu pun decat foarte putin pret pe ele.
Cat despre altii, tot li se pare mai presus.
In toate lucrurile lor smerenia stapaneste.
Cu cat lucreaza mai mult cu atat isi plac mai putin.
Dorinta vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic. Sunt foarte fericiti cand nu sunt bagati in seama si cand sunt criticati de altii in lucrarile lor. Cand sunt laudati de cineva ei sunt foarte uimiti. Nu doresc altceva sa invete decat numai ce le este de folos. Cei smeriti nu dau invataturi nimanui.
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...fie-79724.html

[admin]

Linistirea

Petrecerea neimpartasita, ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de oameni si deimpartasiri, sa fuga de zgomot si de cel ce "umbla racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita", prin intalnirile si grijile vietii. Trebuie sa aiba numai
o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu mai mult si sa-si faca sufletul neosandit in ceasul mortii si sa afle, cu toata sarguinta, lucrarile fine ale dracilor si gresalele sale ce intrec nisipul marii. Cunoscandu-le pe acestea omul plange pururea, dar e mangaiat de Dumnezeu.
Postul

Postul cu masura sau mancarea odata in zi (a nu se satura). Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate neinsemnate si care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul. Sa manance in fiecare zi un fel cu infranare. Vinul e folositor la batranete, la neputinta si la frig si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la sanatate mai buna este apa - dar si aceasta putina, caci setea e mai buna decat toate poftele trupesti.


Privegherea
E bine a folosi jumatate din noapte pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si pentru rugaciune, pentru suspine si lacrimi, ca prin postul si privegherea cu masura, sa se faca supus sufletului sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete barbatie si luminare - ca sa faca si sa vada cele cuvenite.

Psalmodia
Rugaciunea trupeasca prin psalmi si ingenuncheri ca sa se desire trupul si sa se smereasca sufletul, ca sa fuga vrajmasii nostri, dracii, si sa se apropie prietenii nostri, Ingerii, si asa sa cunoasca omul de unde primeste ajutor.

Rugaciunea
Rugaciunea duhovniceasca facuta prin minte care se fereste de orice gand. Stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu infrangeri negraite, cere numai ca sa faca voia dumnezeiasca intru toate faptele cugetarilor sale, neprimind nici un gand, sau figura, sau culoare, sau lumina, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu El fiind ajunsa fara forma, fara culoare si fara figura. Caci aceasta este rugaciunea curata, care se cade sa o aiba cel lucrator.

Citirea
Pentru a invata din dumnezeiestile Scripturi si vietile parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile. Pentru ca sa umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfant si sa uite cuvintele si gandurile necuvioase care le-a auzit fiind afara de chilie. Cel ce vrea sa invete cunostinta de Dumnezeu, nu trebuie sa fie numai cu auzirea. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Cunostinta duhovniceasca nu se iveste numai din cugetare, ci se da de la Dumnezeu dupa Har, celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile, poate le cunoaste in parte, nu e de mirare mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinti Parinti (Preoti).

Intrebarea celor cercati
Despre orice cuvant sau fapta se cade a intreba pe cei cercati pentru ca nu cumva din necercare, sau din placere de sine, intelegand si facand ceva, unele in locul altora, sa rataceasca si sa cada in parerea de sine, inchipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie sa aiba rabdare in toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu sa le ingaduie asupra lui spre invatare, spre cercare, spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se faca indraznet, sa nu-si piarda nadejdea in orice rau sau bine ce i s-ar intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de orice lucru fara rost, si sa cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decat rasufla in toata vremea si in tot locul si lucrul, si sa cada la El din suflet, adunandu-si mintea din toate lucrurile lumii si cautand sa faca numai voia lui Dumnezeu. Atunci incepe mintea sa-si vada greseala sa ca nisipul marii, si acesta este inceputul luminarii sufletului si decada sanatatii lui. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu si gresalele sale. De atunci pazeste poruncile intru cunostinta, de la cea dintai pana la cea din urma, fiindca si Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cumva sa treaca peste una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa inainteze de la cea dintai la cea de-a doua si asa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce (alearga) aleg sa le implineasca. Nici o alta faptura sau zidire insufletita sau neinsufletita n-a calcat voia lui Dumnezeu vreodata, ci numai firea omeneasca, care bucurandu-se de multe binefaceri, a maniat pe Dumnezeu necontenit.
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...rea-79725.html

[Alina Bratu]

Milostenia
Milostiv este cel ce miluieste pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mancari, fie tarie, fie cuvant spre folos, fie rugaciune, fie putere de a mangaia pe cel ce are lipsa de ea, socotindu-se ca e datornic. Saracul poate trai fara sa-l miluiasca, dupa puterea sa, nu poate el insa sa traiasca si sa se mantuiasca. Milostenia desavarsita este aceea pe care ne-a aratat-o Hristos, care a rabdat moartea pentru noi, punandu-ne tuturor o pilda si un chip ca si noi sa murim pentru altii, nu numai pentru prieteni ci si pentru dusmani cand vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunostinta prin care e sfatul si dreapta socoteala.

Ce urmareste Dumnezeu
Pana la judecata din urma, mantuirea se poate dobandi oriunde; si pe campuri de bataie; si se poate dobandi si in iad; si se poate pierde oriunde, si in manastire, si in ceata Sfintilor Apostoli, si s-a pierdut si-n Rai. Talharul, rastignit pentru faptele sale, a sarit de pe cruce in Rai si Lucifer ca fulgerul a cazut din Ceruri. Orbul din nastere capata vederea si a vazut pe Dumnezeu si a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicand ca-I pacatos si are drac. Cereau semn si umblau sa omoare pe Lazar cel inviat a patra zi din morti. Orbirea rautatii, stand de-a pururea impotriva Adevarului, nu are leac, dar are pedeapsa. De aceea infruntand mania, a zis ca vamesii si pacatoasele vor lua-o inaintea "dreptilor" in Imparatia Cerurilor, si ca se face bucurie in Ceruri, pentru un pacatos ce se intoarce.
Aceasta intoarcere urmareste Dumnezeu sa ne-o castige, insa nu poate daca nu ne invoim si noi. De aceea ne poarta pe tot felul de cai, si ne cheama cu tot felul de surle si, daca trebuie, ne graieste si cu tunul.
Ceea ce urmareste Dumnezeu in tot chipul este mantuirea sau intoarcerea noastra duhovniceasca spre El si Acasa, chiar daca mai ramanem si in viata aceasta. Oamenii insa, legati in nestiinta, scurti la minte si slabi in credinta, urmaresc viata pamanteasca si toata mahnirea lor e pentru trupuri (Intelepciunea lui Isus Sirah 41, 14). Cat tine forma aceasta de viata, oamenii vor fi amestecati: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii ii mai tine in randuiala si oamenii fara nici un testament, oamenii faradelegii si ai neoranduielii fara leac, care sunt fiii celui rau.
"Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase tinde de buna voie spre Harul dumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela ce nu-i indragostit de acestea e tras de la pacat impotriva voii lui, si lucrul acesta il face judecata cea dreapta, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit prin Providenta, cel de-al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de Judecata sa ajunga la osanda." (Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, Intrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).
Drept aceea, pana ce nu vom ajunge la aceeasi parere cu Dumnezeu despre viata noastra pamanteasca, precum si despre cealalta, de pe celalalt taram, nu vom avea liniste in suflet, nici unii cu altii, nici sanatate in trup si nici in oranduirea omeneasca. Trebuie sa ne plecam intelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmareste intelepciunea noastra, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecam capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea capatam linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Caci El e Stapanul vietii si al mortii, de El asculta zidirea si de El se teme iadul, si din porunca Lui asculta dracii de Satana al lor. "Toti locuitorii pamantului sunt nimica inaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului si cu locuitorii pamantului, si nimeni nu poate sa stea impotriva maniei Lui, nici sa-i zica: Ce faci?" (Daniil 4, 32).
Cand a vrut sa mantuiasca pe Adam si cu toti dreptii, din iad i-a scos si poate sa scoata din ghearele mortii pe oricine vrea. De aceea au si zis Parintii, mangaind pe oameni: "Ca pacatos ca un drac de-ai fi, nu deznadajdui de puterea lui Dumnezeu", fiindca oricine, care in primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului isi va mantui sufletul sau, caci, in ce-l va afla moartea in aceea va fi in veci. Iata de ce, nestiindu-ne sfarsitul, suntem datori a ne afla mereu in pocainta, ca intr-insa sa fim socotiti in veci. Amin.
Ceasul primejdiei

Multime de oameni insa nici grija nu au de cuvintele chemarii acesteia, oricat le¬ar vedea cu ochii si-ar trece prin ele. Daca nici dupa asprimea unor atare chemari, care ustura pielea vietii, oamenii totusi nu se intorc la Dumnezeu, viata incepe sa fie in primejdie: incep necazurile mortii, surlele chemarii a patra.
Viata o avem de la Dumnezeu: Prin El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17, 28). Adica Dumnezeu este izvorul, sustinatorul si rostul sau destinul vietii noastre. Daca mergem asa, potrivit acestora, avem viata asigurata de Dumnezeu, iar daca nu urmam asa, ci incalcim viata noastra in toate faradelegile si spurcaciunile, care indracesc si sufletul si trupul si o ducem asa vreme indelungata, atunci Dumnezeu - dupa greseala noastra - se desface de viata noastra. Totusi nu se desface indata dupa greseala, ci rabda o vreme ratacirea omului, a fiului Sau mai mic, in tot chipul chemandu-l, pana in sfarsit deznadajduieste de mantuirea multora(?!).
Iar moartea o avem de la ucigasul. Deci, cand oamenii se baga cu totul in voile dracilor, viata le e in primejdie si primejduiesc si pe altii. Iar de se leaga ca robii cu inima de lumea aceasta si de voile trupului, cele impotriva firii, mintea li se stramba, incat nu mai deosebesc adevarul de ratacire; atunci Dumnezeu se indeparteaza din mintea, din inima si din vointa lor si ajung ca nu vor sa mai stie de Dumnezeu si asa vine osanda la moarte, si asa vine prapadul in fiecare rand de oameni. Intai e moartea sufleteasca a ateismului, a necredintei, pe urma se arata si moartea din afara a trupului, dupa vrednicie si spre intelepciunea multora.
La inceput oamenii traiau mai mult. "Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit." (Facere 5, 27). Cu trecerea de vreme, inmultindu-se oamenii pe pamant, s-a inmultit si stricaciunea, desfranarea, in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup. Si a zis Dumnezeu: "Nu va ramanea Duhul Meu in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup, deci zilele lor sa fie numai 120 de ani" (Facere 6, 3). Iar dupa trecere de vreme si inmultirea faradelegilor intre oameni, David zice: "Toate zilele vietii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai in putere 80 de ani; iar ce este mai mult decat acestia, nu-i decat osteneala si durere" (Psalm 89, 10).
Asa era in vremurile de demult. Astazi, multimea bolilor si desimea razboaielor mult a mai scurtat viata oamenilor.
Noi nu mai suntem sub imparatia legii vechi, ci in Imparatia Harului castigat noua de Mantuitorul Hristos ca sa ne mantuim. Dar daca nepriceputul de om se tine impotriva lui Hristos, de dragul faradelegilor, cade din Har sub lege, si asa atarna asupra lui pedeapsa cu moartea napraznica, ce se implineste prin razboaie si nenorociri, intocmai cum scrie la lege:
Cel ce bate pe tatal sau sau pe mama sa sa fie omorat (Iesire 21, 15).
Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat (Iesire 21, 17). Cine nu asculta de preoti, unul ca acela sa moara (Deuteronom 17, 12). Paziti deci ziua de odihna, caci ea e sfanta pentru voi. Cel ce o va intina, acela sa fie omorat. Tot cel ce va face intr-insa vreo lucrare, sufletul acela sa fie starpit din poporul Meu (Iesire 31, 14).
Pe vrajitori sa nu-i lasati sa traiasca (Iesire 22, 18).
Tot cel ce se impreuna cu dobitoacele sa fie omorat (Iesire 22, 19).
La nici o vaduva si la nici un orfan sa nu faceti rau! Iar de le veti face rau si ei vor striga catre Mine, voi auzi plangerea lor, si se va aprinde mania mea si va voi ucide cu sabia, si vor fi femeile voastre vaduve si copiii vostri orfani (Iesire 22, 22-24).
Daca insa va ucide cineva cu viclesug si cu buna stiinta pe aproapele sau, sa fie omorat.
Tot cel ce va munci in ziua odihnei sa fie omorat (Iesire 31, 15).
Cel ce scoate sabia, de sabie va muri si va pieri (Matei 26, 52).
Cei ce se impartasesc cu nevrednicie, furand Sfanta Impartasanie, inca se fac vinovati de moarte. Despre ei inca zice Sfantul Pavel: "Multi dintre voi sunt slabi si bolnavi si o buna parte mor" (I Corinteni 11, 30).
Toti insa care cu buna stiinta fac unele ca acestea fara sa se pocaiasca, vor muri in faradelegile lor, in morti napraznice. Pentru ca: "Focul si grindina, foamea si moartea, dintii fiarelor si serpii si sabia izbanditoare, toate acestea spre pedeapsa sunt facute, ca sa piarda pe cei necredinciosi".
Primul care a furat Sfanta Impartasanie a fost Iuda, fiul pierzarii, care s-a spanzurat si a cazut din spanzuratoare de si-a spart capul, ia crapat pantecele in doua si i s-au varsat toate maruntaiele, luand astfel plata faradelegii sale (Fapte 1, 18). Iata ce lucruri trebuie sa scoatem din noi si dintre noi, ca acestea aduc ceasul primejdiei de moarte si sabia atarna nevazut asupra vietii. Iar daca in loc de indreptare, pentru care ne da Dumnezeu oarece vreme de necaz, noi insa totusi ne indaratnicim cu mintea impotriva vointei lui Dumnezeu, se intampla ca, plinind masura faradelegilor, cade sabia si se implanta in capul care nu mai are minte.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nia-79726.html

[Alina Bratu]

Socotelile intelepciunii cu moartea

Cand nu mai raspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptatii Sale, cand, spre pedepsirea rautatii, ingaduie razboaiele. Atunci viata oricui se afla in primejdie de moarte, si a celor de acasa si a celor de pe fronturi.

Sa cercetam, intre marginile ingaduite, pricina aceasta a razboaielor, care pe multi ii spala de faradelegi in siroaie de lacrimi. Luam ca gand de ajutor de darea raspunsului vointa lui Dumnezeu, care urmareste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptati, pe cei nebagatori de seama sau potrivnici - dar totusi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei ii indupleca, sa vrea si ei ce vrea Dumnezeu, adica mantuirea, singurul lucru cu adevarat de trebuinta. Al doilea gand de ajutor este primirea de mai inainte ca bun a ceea ce oranduieste si face Dumnezeu, sa ne bucuram de hotararea Lui, chiar daca nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e ca in suferinte fara de voie s-au mantuit cuviosii; tot asa si cu suferintele razboaielor, mult mai mult se mantuiesc pe fronturi, decat s-ar mantui acasa.
Obisnuit, lumea crede ca mor in razboaie cei rai si scapa cei buni. Este si nu este asa, pentru ca numai singur Dumnezeu stie si tine socoteala fiecaruia. Unul din sfinti a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaste si le stie". Pe urma numai Dumnezeu stie -si precum stie si face - daca pentru cineva e mai de folos viata sau mai mult ii foloseste mutarea din viata. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseste si pe cei rai, pe necredinciosi, pe cei fara nici un Dumnezeu, ba chiar si pe draci, ca printr-insii sa aduca mantuirea, celor ce cu tot dinadinsul vrea ca sa se mantuiasca si care sunt de mantuit.
Asa bunaoara, cineva incarcat de pacate, cum l-au povatuit cei trei "prieteni" ai sai, ajunge la stramtoare si nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subtiaza mintea si asa gaseste pe Dumnezeu ca pe singura scapare a sa din primejdii. Acum I se roaga pentru prima data, si poate ca niciodata. Deci, cu prilejul tarcoalelor mortii in jurul vietii sale, Dumnezeu in atotstiinta Sa, vazandu-l ca s-a indreptat pe calea buna pentru toate zilele vietii lui, pe care le-ar mai avea de trait - daca ar fi cuminte - in chip nevazut si minunat il scapa de moarte sigura. Daca insa il stie, ca mai tarziu ar avea o pocainta si mai buna, il va ingadui prin mai multe si mai grele primejdii, scapandu-l de fiecare - caci necazurile spala petele pacatelor de pe haina noastra nevazuta -si mai tarziu il scoate din topitoarea suferintelor, fie spre viata cea fara de trup, fie intorcandu-l spre viata pamanteasca, ca pe un inteleptit.
Pe cei ce insa n-au statornicie in bine si iarasi s-ar intoarce la rele, uitand fagaduinta ce-au facut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viata cea desarta, atunci cand dupa stiinta lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai buna pocainta din viata lor, ca in aceea sa se ocroteasca in veci fara de sfarsit. Acestia asa-s mai de castig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu o cat de cata pocainta.
Pentru cei ce trecuti prin suferinte au castigat intarire si statornicie spre bine si printr-insii stie Dumnezeu ca ar dobandi mantuirea si a altora, pe acestia ii scapa si-i intoarce iar acasa. De cumva iarasi se dedau stricaciunii si ingramadirii de pacate, iarasi ii cheama la scoala. Si asa face de cate ori trebuie si cu toti cati trebuie.
Cu cei rai si, dupa stiinta lui Dumnezeu fara intoarcere, printre alte nestiute taine, are si aceste doua socoteli: s-au ii pierde in graba, in chip napraznic, ca sa nu-si mai inmulteasca relele, si asa mai usor sa se osandeasca; sau ca prin rautatea lor vrea sa rasplateasca, sa ispaseasca, sa intoarca, sau sa mantuiasca pe oarecare din cei de acasa, mai zabavnici la pocainta sau indaratnici la sfatul si la rugamintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viata cea desarta, fie stiindu-i ca ar avea sa cada mai tarziu, tinzandu-si la faradelegi mainile lor -si asa-si ingreuiaza sau isi pierd mantuirea lor - fie ca, placuti fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare si i-a aflat Lui-Si vrednici, precum scrie:
1. 1. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si nu se va atinge de dansele munca.
2. Parutu-s-a in ochii celor nepriceputi ca dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume e o mare pedeapsa,
3. Si mergerea lor de la noi sfaramare, iar ei sunt in pace.
2. 4. Chiar daca in fata oamenilor au indurat munci, nadejdea lor e plina de nemurire,
3. 5. Si putin fiind pedepsiti, mare rasplata vor primi, ca Dumnezeu i-a incercat pe dansii si i-a aflat Lui-Si vrednici.
4. 6. Ca aurul in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga, asa i-a primit.

7. Straluci-vor in ziua rasplatirii ...
Iar daca sunt cate unii rai fara de leac si nu patesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie ca i-a lepadat Dumnezeu si-i lasa sa se desavarseasca in rele, ca sa ia osanda vesnica, - precum s-a spus la cele pentru Saul.
O taina a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toata rautatea tuturor, aici si numaidecat; precum nici nu slaveste bunatatea tuturor, aici si numaidecat. Ca daca ar face asa, atunci si oamenii ar face binele de frica; mantuirea ar fi de sila, iar nu o fapta a libertatii si a dragostei. Apoi, daca repede ar pedepsi tot raul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o masura omeneasca, sau cel mult ingereasca, si ne-ar da sa intelegem ca se teme de rau si-si apara stapanirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai prin faptul ca ingaduie railor sa-si faca de cap, si-i lasa pe oameni neinfricati de pedeapsa napraznica, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistita asupra raului, - atotputernicie, sub ocrotirea careia, prin virtutea credintei, stam linistiti si noi, primind palmele si scuiparile raului, ca pe niste marturii ale neputintei aceluia, in fata atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intareste cu linistea Sa.
Cu aceea ca nu pedepseste rautatea numaidecat, ii intinde ispite puternice, sa se desavarseasca si ea spre pedeapsa sigura in ziua judecatii. Iar daca totusi, uneori pedepseste napraznic vreo faradelege, o face ca sa mai puna frau rautatii intre oameni, si mai ales sa nu scada in credinta incepatorii, si sa nu se piarda dintre oameni constiinta rasplatirii dupa fapte.
Deci, ori ca rasplateste, ori ca nu rasplateste, fie binele, fie raul, un singur lucru e sigur: ca vine o rasplata sigura si vesnica, si ca biruieste binele asupra rautatii. Apoi, prin rabdarea multor nestiuti de oameni, atotputernicia si dreptatea lui Dumnezeu sfarma mereu portile iadului, cu puterea Bisericii vazute si nevazute.
Oricat ni s-ar parea de neobisnuit, dar adevarul acesta ramane: "Ca ne-a trimis Dumnezeu in lumea aceasta, ca sa ne invatam a ne lepada de ea si s-o cautam pe cea adevarata".
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afara de pacat -si nu este moarte; ei trebuie fericiti si urmati cu aceeasi lepadare de sine si de viata, oricand vremea ne-ar cere-o. Deci nu sunt de plans decat necredinciosii care s-au stins in necredinta, ca niste instrainati si potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine sa se stie ca viata in primejdii pe multi i-a scos din numarul mortilor si i-a primit Dumnezeu din bratele mortii in Imparatia vietii. Amin.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...tea-79727.html

[Alina Bratu]

Cursele
Unii isi taie mintea in Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa-l iubesca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa unul ca acesta, ca a cazut la lauda straina si ca in credinta lui s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa.

Vicleanul baga de seama ce face Dumnezeu si face si el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite si el; trimite Dumnezeu vedenii, se arata si el; propovaduieste Dumnezeu iubirea de oameni fara deosebire si margini, propovaduieste si el. Cu un cuvant: contraface tot ceea ce face Dumnezeu si da pe rapa de oameni cu multimea inselaciunilor. S-a facut de-o indrazneala nemaipomenita, incat si lumina dumnezeiasca o contraface, nu in intelesul ca s-ar putea apropia sa strambe adevarata lumina, caci l-ar face scrum si nu poate sta intr-insa, ci naluceste si el o lumina, cu care naluceste pe cine poate si pe cine vede ca umbla cu indrazneala dupa daruri dumnezeiesti, inainte de dobandirea smereniei statornice.
De aceea e bine sa lamurim, dupa putere, si acest ucigas viclesug al nalucilor, fiindca de la o vreme incoace multi se ivesc si multa tulburare fac printre oameni. Iata cum vine cursa aceasta:
Vicleanul are doua feluri de momele, dupa iubirea omului, care inclina, fie spre pierzare, fie spre mantuire. Este si-o "ispita a mantuirii" in care au cazut multi inselati, zicand ca-s mantuiti, cand de fapt ei n-au savarsit de fapt nici alergarea si nici dupa lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este si ispita muceniciei. In toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile inguste, care spun ca nu mai au nimic de facut, decat sa creada si sa se socoteasca a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte naluci ale mintii inselate. Au si ei o osteneala, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire inainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu.
Deci, nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca.
Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire imbulziti nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Avand acestia iubirea fara de minte, pe care vor s-o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-l amageasca desavarsit, ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i prapadeasca. Astfel, cand atarna de Dumnezeu o atare pedeapsa peste un oarecare, il cerceteaza Satana luind chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete, ii tranteste o lauda cu care-l castiga fulgerator si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa "placeri duhovnicesti". Iata-l cu momeala pe gat. De-acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita, prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum puiul de drac al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca omorand pe cei ce nu cred in el, i se va parea ca face slujba lui Dumnezeu (Dumnezeu care l-a inselat pe el).
Cand stai de vorba cu cate unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si un sarit la minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi, toate mestesugurile vicleanului trebuie sa-ti dea arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, cel mai adesea, e caderea la lauda cu care tatal minciunii si-a amagit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atata osardie cel amagit la minte. Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile.
O marturie din Scriptura a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinosi din zilele lui Ilie si a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile si moartea ce-l va ajunge in zilele urmasilor sai (3 Regi 22).
Duhul care a iesit si-a stat inaintea fetei Domnului si s-a facut duh mincinos in gura proorocilor, caruia i-a zis Domnul: "Du-te si fa cum ai zis", e acelasi care a cerut de la Dumnezeu sa cerce pe Iov (Iov 1).
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, Satana ii cerne pe oameni, si-i culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, numai sa-i prinda, ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovedanie a Bisericii. Caci patima aceasta face pe om sa cada, lovit de sagetile laudei, si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita din socoteala smereniei.
Ca iata, pe cei ce n-aveau curatia vietii - lingaii de la curtea regelui Ahav - i-a dat inselaciunii desavarsite a regelui minciunii, si sfatul lor era minciuna si ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale.
Ca si inselatii aceia care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita, si palmuiesc smerenia, dandu-se pe ei de ceva mare: "Ilie", "Ioan", "Hristos", "Fiul Omului", "Dreptul Judecator", si asa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru ca Dumnezeu i-a trimis sa spuna la lume . . . lucruri de care iti tiuie urechile auzindu-i, si-ti ingheata inima.
Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:
1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toti ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.
2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.
3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si sfinti.
4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.
5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.
6. Adesea au "graire in duh", cu "duhul" care-i poarta si-i invata.
7. Nu vor nici in ruptul capului sa-si controleze prin preoti cele auzite de la "duhul" lor.
8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si si Sfanta Cruce, batand metanii, sarutand icoane, ba si Sfanta Impartasanie luind-o si jurandu-se ca sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.
9. Fac pe proorocii si imprastie spaima intre oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravedere a "duhului" care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului, si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. In numele "dumnezeului" lor, sunt in stare sa omoare un om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de-o atare ascultare, iar Fines a si facut aceasta si i s-a socotit aceasta ravna pentru Dumnezeul sau (Numerii 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la ucidere de om, a cercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Teroristi ai sufletelor simple.
11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucruri fara nici o legatura. Talmacesc gresit, stramba adevarul si propovaduiesc din Scripturi, mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea din urma sfaramare si sarire a mintii.
12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca. Nu-i blandete pe chipul lor. Nu-i ocaram ci ne pazim, si invatam si pe altii sa se pazeasca si ne infricosam cat de groaznic si-au taiat mintea in Scripturi (2 Petru 1, 20).

Totusi, pe cat se poate, sa incercam a-i intelege, lamurind adevarul lucrurilor si mestesugurile vicleanului.
E stiut ca facand omul gandurile si voile celui rau, intra acela in el. Sau, altfel zicand: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intra vrajmasul in cetate; adica prin cele de-a stanga. Cand vede ca nu poate amagi pe un om cu cele de-a stanga, sare in cealalta margine, de-a dreapta de tot, cautand acolo sa-l amageasca, ca sa-i dea omul crezare. Ii tranteste o lauda pentru multimea credintei in Dumnezeu si-a iubirii virtutii si-l indeamna ca fara masura si fara intrebare sa se sileasca in acestea. Pe unul il trezeste la rugaciune, silindu-se sa-i strecoare in minte si in inima parerea mare despre sine, precum ca pe el il trezesc ingerii la pravila. Sau daca cel ochit spre inselare nu-i chiar asa de virtuos, ii mai ingaduie sa pipe, sa bea, zicandu-i gandurile ca-i trebuie putere, si nu-i pacat. Pe unul l-a sagetat, aratandu-i-se in chipul lui Hristos si spunandu-i "Pentru dumneta mai rasare soarele!". Douazeci si cinci de ani pe urma l-a mai dascalit, ca sa ajunga sa se creada pe sine ca el e Fiul Omului din Scriptura si Dreptul Judecator, care va desparti oile de capre si va intemeia Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, si ca in zilele lui va fi sfarsitul si judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Parintii ca intotdeauna extremele sunt ale diavolului. Deci, ca sa intelegem mai bine lucrul acesta subtire si rostul pentru toti al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda si Ioan. Amin.

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...ele-79728.html