Sfantul cuvios david din tesalonic .

[saveta zegrean]

Sfântul Cuvios David din Tesalonic

26 iunie Viaţa Sfântului Cuvios David din Tesalonic

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pământesc şi omul cel ceresc, s-a născut şi a crescut în strălucita şi marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească şi lepădându-se de lume şi de cele din lume, a părăsit prietenii şi rudeniile, cinstea şi slava cea vremelnică, banii, averile şi orice altă norocire vremelnică, încă şi sufletul său, după porunca Evangheliei, şi a urmat Stăpânului, luând crucea din tinereţe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci şi-a tăiat perii capului, călugărindu-se, şi a rămas în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se numea Cunuliaton. Acolo a petrecut în linişte, nevoindu-se mai presus de om şi păzind toată fapta bună cu multă sârguinţă. Şi îndeosebi dădea întâietate înfrânării şi smereniei decât celorlalte, ştiind bine că săturarea pântecelui goneşte privegherea şi întreaga înţelepciune, iar slava deşartă prăpădeşte toate faptele bune în chip desăvârşit. Pentru aceasta se sârguia să câştige smerita cugetare ca un înţelept. Şi citind dumnezeieştile Scripturi ziua şi noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinţilor de mai dinainte de Lege şi după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dânşii, pentru că I-au slujit şi I-au bineplăcut cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credinţă, pe Iosif pentru înţelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil şi pe cei trei tineri i-a păzit nevătămaţi de foc şi de lei.

Petrecerea acestora socotind-o Cuviosul David, se sârguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dânşii moştenitor în împărăţia cerească. Şi citind şi vieţile cuvioşilor care s-au pustnicit după întruparea Mântuitorului şi au săvârşit atâtea minunate nevoinţe şi vitejii, se înspăimânta mai ales de Simeon din muntele minunat, şi de cel de un nume cu dânsul, şi de Daniil şi Patapie, stâlpnicii, care şi-au petrecut viaţa fără acoperământ, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi. Vieţile acestora citindu-le pururea pomenitul, plângea şi se umilea într-atâta, încât a luat hotărâre să petreacă cu aceeaşi strâmtorare, câtă vreme va putea, ca astfel să afle lărgime după moarte.

Şi într-o zi s-a înfierbântat tare şi s-a umilit inima lui, de aceea, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, a rămas pe o creangă a copacului, pe care şi-a făcut un pat mic, cum a putut; şi acolo se pustnicea cu îngăduire şi cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi şi zăpezi, arzându-se de căldura soarelui din timpul verii şi de alte strâmtorări chinuindu-se cumplit. O, îngăduire şi răbdare minunată a mult pătimitorului şi mucenicului de fiecare zi! Şi cum răbda el atâta pătimire rea? Ceilalţi stâlpnici aveau cel puţin întărire, căci stâlpii erau zidiţi şi stăteau; iar când dormeau, ori îşi făceau altă trebuinţă de care aveau nevoie, erau nemişcaţi. Iar acest diamant se mişca totdeauna pe creanga copacului şi nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi şi chinuindu-se cumplit de zăpadă.

Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător, nu s-a lenevit câtuşi de puţin, nu s-a împuţinat cu sufletul şi nu s-a trândăvit; iar faţa lui cea cu chip de înger nu s-a schimbat, nici nu s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvântreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul din Liban se va înmulţi, căci şi el a înflorit cu faptele ca şi finicul, dând rod bine potrivit lui Dumnezeu, mai dulce şi mai folositor decât migdalul şi finicul, de vreme ce copacul făcea flori şi rod stricăcios, spre veselia şi îndulcirea omenească, iar cuviosul cu roduri de privire şi de faptă veselea în tot ceasul pe Dumnezeu, lăudându-L neîncetat pe Dânsul şi slăvindu-L.

El avea şi câţiva ucenici evlavioşi şi iubitori de Hristos, ostenindu-se şi trudindu-se împreună cu dânsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la păşune mântuitoare. Iar el le răspundea, zicând: „Fraţilor şi fiii mei, eu sunt om păcătos şi nevrednic, dar Stăpânul Hristos, Păstorul cel bun, Care îşi pune sufletul pentru oi, Acela, ca un prea bun ce este, să vă păzească de bântuielile diavolului şi să vă învrednicească împărăţiei Sale celei veşnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, până ce se vor sfârşi trei ani, şi atunci numai cu porunca Lui; că fără a fi voia lui nu mă pogor nicidecum de aici". Atunci ei, văzând neschimbarea voinţei lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.

Deci când s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dânsul şi i-a zis: „Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, şi-ţi dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător şi înfrânat, să te temi de El şi să-L cinsteşti cu evlavia cuviincioasă; deci pogoară-te din copac şi linişteşte-te într-o chilie, binecuvântând pe Dumnezeu, până vei sfârşi şi altă iconomie; şi atunci vei afla odihnă de ostenelile trupeşti şi mângâiere sufletului". Şi cât timp a vorbit îngerul cu dânsul, cuviosul a ascultat cu frică şi cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcându-se nevăzut, cuviosul mulţumea lui Dumnezeu, zicând „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care a primit rugăciunea mea şi m-a miluit!"

Atunci, chemând pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia şi le-a spus să-i zidească o chilie după porunca stăpânească; iar ei au făcut cu sârguinţă după cum li se poruncise, înştiinţând despre aceasta pe prea sfinţitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luând pe cei mai cucernici cle*rici, bucurându-se şi suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat şi l-au dat jos din copac cu multă cucernicie şi, slujind, l-au dus în chilia lui, săvârşind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniştindu-se şi binecuvântând neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atâta dar, încât gonea diavolii, lumina orbii şi orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredinţarea celorlalte, precum leul se cunoaşte după unghii şi ţesătura după margine.

Un tânăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului şi stând afară la uşă, striga: „Slobozeşte-mă, Davide, robule al veşnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta şi mă arde pe mine". Atunci cuviosul, întinzând mâna prin fereastra sa, a zis, apu- cându-l pe tânăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îţi porunceşte ţie, duh necurat, să ieşi din zidirea Lui". Acestea zicând, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Şi toţi cei de faţă, văzând o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăveşte pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultaţi şi o altă minune, tot asemenea.

O femeie oarecare era cu totul oarbă şi nu vedea deloc. Deci auzind de faptele cele bune ale cuviosului şi minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mână; şi, mergând la chilia lui, a căzut la pământ afară de uşă, plângând şi zicând cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvântat, ajută-mi, urmând bunătatea Stăpânu*lui Hristos. Izbăveşte-mă de această muncă mult chinuitoare şi-mi dăruieşte lumina ochilor cea de bucurie tuturor şi cu totul veselitoare".

Acestea şi multe altele zicând ea cu suspinuri şi cu lacrimi fierbinţi, cuviosul a lăcrimat, fiindu-i milă de durerea şi chinuirea ei, ca un pătimitor şi milostiv ce era. Apoi, făcând mult timp rugăciune către Domnul, i-a zis să se scoale de la pământ, unde zăcea plângând, şi să se apropie de fereastră. Şi a întins atunci dreapta sa şi, pecetlu*ind ochii ei cu Sfânta Cruce, s-a rugat iarăşi către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria şi din Duhul Sfânt, ca să scoţi din întuneric pe om şi să-l aduci la lumina cea veşnică; Care pe orbul din naştere l-ai luminat; însuţi şi acum, Stăpâne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu eşti luminarea sufletelor noastre şi pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt". Astfel rugându-se, îndată s-au luminat ochii celei oarbe şi vedea luminat şi curat, mulţumind cuviosului şi slăvind pe Dumnezeu.

Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumne*zeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputinţă, venea la dânsul şi cum îşi apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputinţa şi se împrăştia, precum piere întunericul de lumină.

Deci multe şi nenumărate minuni săvârşind el, a fost slăvit şi cinstit foarte mult de oameni. Iar după câţiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care şi acesta era om îmbunătăţit. însă în acea vreme se făceau în Tesalia mari pagube şi multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătăţit, să-l roage să aleagă şi să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci Prea Sfinţitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor şi boierilor cetăţii, le-a zis să aleagă pe un om iscusit şi cuvântăreţ, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.

Deci, adunându-se atunci toţi cetăţenii în biserică, au strigat toţi, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dânsul prea evlaviosul împărat, ca de un om îmbu*nătăţit şi sfânt. Iar aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească cuvântul îngerului de mai înainte, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să facă şi altă iconomie şi atunci să meargă către Domnul.

Deci luând arhiereul pe cei mai cucernici din clerici şi din mireni, s-a dus la cuviosul şi i-a vestit pricina, rugându-l să meargă la împărat pentru cererea cea de sus. Iar cuviosul întâi a spus că nu poate să meargă din pricina bătrâneţilor; apoi, aducându-şi aminte de grăirea de mai înainte a îngerului şi văzând că toţi îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului şi tuturor iubitorilor de Hristos. Deci a zis către arhiepiscop: „Stăpâne sfinte, facă-se voia Domnului; să ştiţi că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu câte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veţi mai vedea viu! Căci, întorcându-mă către voi de la împărăţie, când vor lipsi încă o sută douăzeci şi şase de stadii ca să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpânul meu". Iar arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăşi, zicându-i: „Urmează pe Păstorul şi Învăţătorul nostru, Hristos, Care S-a omorât pentru noi ca un om; mori şi tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulţumire, iar de la Stăpânul Hristos laudă şi slavă nemărginită, ca un următor al pătimirii Lui" .

Atunci, ieşind din chilie de trei ori fericitul, toţi i s-au închinat; căci faţa lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajungeau până la brâu şi barba până la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos şi cu bun chip ca al lui Avraam, şi fiecare văzându-l, se minuna. Deci Cuviosul David luând pe doi din ucenicii săi, pe Teodor şi pe Dimitrie, bărbaţi cucernici şi îmbunătăţiţi, asemenea lui nu numai la suflet, ci şi la chipul trupului, s-a pogorât la portul cetăţii şi, intrând în corabie, au plecat. Şi, ajungând în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.

Într-acea vreme era împărat dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis nişte postelnici şi nişte purtători de suliţi şi l-au primit cu multă cinste şi evlavie. Şi văzând ea acea strălucită faţă cu chip de înger, cu nişte cărunteţe ca acelea, s-a minunat şi i s-a închinat cu multă smerenie, cerând rugăciune şi binecuvântare de la dânsul. Deci cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dânsa şi pentru toată cetatea. Iar împărăteasa l-a primit cu atâta bucurie şi veselie, încât nu pot să povestesc mai pe larg cât de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Şi întorcându-se împăratul, augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicând: „Stăpâne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi a trimis astăzi la stăpânirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic şi mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam".

Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune tot sfatul şi să vină cuviosul. Iar acela venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinşi şi tămâie, şi a tămâiat pe împărat şi pe tot sfatul, fără a se vătăma de foc mâna lui câtuşi de puţin, trecând mai mult de un ceas până a tămâiat tot poporul. Văzând acest lucru minunat, toţi s-au înspăimântat; iar împăratul, sculându-se de pe scaun, l-a întâm*pinat cu multă cucernicie. Deci, primind scrisorile mitropolitului, dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos împărat le-a ascultat pe toate. Şi a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci şi altele câte a cerut cuviosul prin gură, le-a săvârşit cu toată osârdia şi le-a iscălit după rânduială cu slove roşii, dându-le cuviosului cu mâna sa şi zicând: „Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!"

Şi aşa l-a slobozit cu multă cinste, precum se cuvenea. Iar el a plecat către Tesalonic, însă, precum a proorocit, n-a ajuns până la cetate, ci, când era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: „Fiii mei, a sosit vremea sfârşitului meu! Să îngropaţi moaştele mele în mănăstirea unde locuiam şi să îngrijiţi de sufletele voastre, ca să aflaţi odihnă veşnică" .

Zicând acestea şi alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numeşte Emboli, şi de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind şi-a făcut cruce şi, sărutând pe ucenici, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar atunci când a murit, era vânt groaznic, încât mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, deodată corabia a stat multă vreme, cu tot vântul, şi nu s-a clintit din loc câtuşi de puţin. Şi a venit şi miros de tămâie nepovestit şi se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cântări. Şi trecând multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit şi corabia. Dar nu s-a dus după obicei în port, ci s-a îndreptat către partea dinspre apus a cetăţii, la locul unde păgânii aruncaseră mai înainte moaştele Sfinţilor Teodul şi Agatopod. Atunci, auzindu-se de adormirea şi venirea cuviosului, a ieşit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul şi, purtând cu multă evlavie sfintele lui moaşte, le-au dus în mănăstire şi le-au făcut o raclă de lemn în patru colţuri, în care le-au pus şi le-au îngropat cu cinste. Apoi au mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire.

Şi trecând 150 de ani, era acolo egumen un om îmbunătăţit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, având dor să ia o părticică din sfintele lui moaşte, ca să o aibă spre sfinţenie, a pus oameni să sape mormântul; dar îndată lespedea cea de deasupra s-a crăpat în patru, şi văzând el că sfântul nu voieşte, s-a lăsat de lucru.

Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen şi, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios şi avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcându-şi rugă*ciunea, să-l ierte a lua o părticică din sfintele lui moaşte. Şi adeverindu-se deplin de la Dumnezeu că a primit cuviosul, a dezgropat mormântul şi îndată a ieşit o minunată mireasmă şi, văzându-l încă întreg pe sfântul, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puţini peri din cap şi din barbă. De atunci, iubitorii de Hristos păzeau cu dinadinsul acei peri şi îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvârşea în 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în fiecare an cu veselie, lăudând pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

dayid_o_en_thessaloniki1_26_iunie.jpg