Marele Enescu a fost jelit doar de câine
Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscătoare, nu-i are, nici azi, rămășiţele pământești.
L-au aflat dis de dimineaţă. Fila calendarului arăta 5 mai 1955. O rupsese, cu o seară ȋnainte, infirmiera care avea grijă de muribund. Plecase, trăgând după ea uşa cea grea. În urmă, o ultimă răsuflare, o adiere de aripă şi un lătrat lung, trist, ce spărsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fără lumânare, fără ca nimeni să-i fie alături, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rămăsese, finalmente, alături: căţeluşul Mutzerli.
Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Română”, ”Rapsodia Română”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima dată, de către comuniştii apăruţi după cel de-al Doilea Război Mondial. L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarăşe”. Nu i-au dat măcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trăsese de şireturi cu toate personalităţile de ”dinainte”. Ca să n-o mai lungească, poseda una bucată paşaport cu stema regală pe el. Pac, ȋl ardea, ȋi dădea foc, efectiv, se dezicea de tot ”răul”, pur şi simplu ȋntâmplător ȋn zonă respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune că se leapădă şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertăciunea, binecuvântarea bolşevică, mai tare ca orice rugăciune, mai puternică decât orice Crez.
”Părinţii mei, care proveneau fiecare din familie de preoţi ortodocşi, se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a ȋmplinit ȋn anul 1881...Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei şi ca mistic”
”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?”
I-a scuipat, direct! Zice-se că atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar să urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apărarea patriei, după ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.
A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput să trăiască din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispărut. Locul său a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici măcar ca simplu membru!!!
S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apăsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţă (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecată din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zămislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi făcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astăzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.
Pe 1 mai 1955, o doamnă de 80 de primăveri, rafinată, ȋnvăluită ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scările ce formau melcul până la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, două camere mari, luminoase, cu vedere la stradă, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagă, trup din care viaţa părea că se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma căzută pe lângă pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, regină a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintă, lătrând, ”Mutzerli”.
A refuzat castelul lui Chateaubriand
Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaseră că starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trăsese sforile ca Enescu să se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, băiatul care pusese prima cărămidă la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum să se despartă de ea? Femeia iubeşte Parisul...Nu, nici nu vrea să audă. Dar nu-i aşa că destinul e un ”ceva” tare ciudat? N-ajunge ȋn casteluul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numărul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se află hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbă, Enescu se mută la stabilimentul de patru stele. Se duelează cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţă, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare dată când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmă, avea locuri ȋn primele rânduri la Operă, la Ateneu...Acum...Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau să se mai ȋntoarcă, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadă. Geniul nu apuca să-i mai mângăie, niciodată, clapele.
Una dintre cele mai puternice imagini. George Enescu, gârbovit, ȋn gara din Salsbury, Anglia, 1953.
Foto: Norman Parkinson
Pe 1 mai e vizitat de către Elisabeta. Îl simte, vede că nu mai are mult de trăit. Lasă vorbă violonistului Serge Blanc, să dea pe la Enescu, că nu se ştie...Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scările Conservatorului din Paris. Se găsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu ȋl ȋndrăgise. Sub o aripă ţinea vioara, sub cealaltă ȋl adăpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stă pe marginea patului. Timid, ȋntreabă infirmiera dacă Maestrul ȋl aude, dacă pricepe ce i se spune, dacă gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o viteză cosmică. Răspunde, pe loc: ”Luci...de Lammermour”. Aripa morţii ȋi dă târcoale, dar mintea continuă să facă aluzii la celebra piesă a lui Donizzetti!
Florescu plăteşte simbrie, fără ca Enescu să ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, să-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului că zilele-s numărate.
George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun că ȋn miez de noapte, un lătrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.
Unii zis că-s doar legende, dar un sâmbure de adevăr tot există. Doi compozitori uriaşi, două genii, Mozart şi Enescu, au avut alături de ei, ȋn ultimele clipe de viaţă, doi căţeluşi...
L-au găsit dis de dimineaţă. Vestea s-a răspândit repede. Brusc, jos, la recepţie, a apărut un băiat. Corneliu Bediţeanu, agent de securitate. A băgat o un text cu ”Domnul George Enescu a fost patrimoniu al statului român”, a glăsuit ȋn franceză, a spus că este normal ca trupul său să fie repatriat. Florescu a vrut, ȋn primă instanţă, să-l dea pe scări, afară. S-a abţinut. A sunat-o pe Maruka, ea era ceva mai diplomată. I-a explicat cerberului că Enescu a plecat din România din cauza regimului totalitar, că a suferit mult pentru această despărţire forţată şi că lăsase, prin testament, dorinţa de a nu se mai ȋntoarce niciodată acolo: mort sau viu. Punct! Dar Bediţeanu nu crede. Atunci, Florescu cheamă poliţia. E e comedie neagră, ȋnsă patronul e ferm convins că securiştii vor să fure coşciugul, aşa că-l păzeşte cu străşnicie. Finalmente, Bediţeanu este expulzat din patria lui Voltaire!!!
Pe 7 mai 1955, marele George Enescu e coborât, la cele veşnice, ȋn cimitirul parizian ”Pere Lachaise”, la un arcuş distanţă de mormântul lui Georges Bizet. Maruka trăieşte până ȋn decembrie 1968. Când pleacă, vine lângă Enescu. Geniul ceruse, expres, asta. Iubirea unisens funcţionase până la moarte. Şi dincolo de ea.
Articol scris de Cătălin Oprișan
Sursa:https://www.ferratum.ro/marele-enescu-fost-jelit-doar-de-caine?
Marcaje