 |
EMINESCU ŞI MORALA CREŞTINĂ
Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup (Mss. 2288)[1]
S-au împlinit 167 de ani de la naşterea celui mai nefericit poet din pământul patriei sale, un poet care, cu preţul acestor suferinţe, face parte dintre aceia care, în acelaşi pământ al pătimirii, L-a slăvit şi propovăduit pe Împăratul împăraţilor, dreptatea şi adevărul Lui, dobândind astfel înscrierea lui în Cartea
Vieţii.
Prin trecerea anilor, poetul supranumit fără pereche, a stârnit admiraţia iubitorilor de autentică poezie, dar şi dispreţul, prin neînţelegerea operei lui, de către aceia care au pierdut farmecul limbii româneşti și minunata bogăție a înțelesurilor ei, sau au fost lezaţi de justiţiarul Mihai Eminescu, pe care nu contenesc să-l denigreze în mod barbar. Astăzi, tot mai puţini au ca punct de reper valorile autentice la care ar trebui să se raporteze, fiind lipsiţi de cunoaşterea istoriei neamului în care s-au născut, de sacrificiile făcute de fiecare generaţie, de obligaţiile ce le revin în păstrarea patrimoniului cultural moştenit. Toate aceste carenţe duc la anihilarea personalităţii, la manipularea facilă a tinerilor, care neştiind să discearnă autenticul de fals, nu pot înţelege necesitatea unei continuităţi ideatice, necesară vieţii morale, civilizate, proprie tuturor timpurilor în spațiile în care este prezent Iisus Hristos.
|
| În zilele noastre, asistăm neputincioşi la ieşirea din matca firească a istoriei, în care instituţiile au avut un rol extrem de important, mai ales Școala şi Biserica, instituţii de bază prin care s-a pus temelia educaţiei prin valorile perene, valori naţionale şi universale, apărate prin respectul faţă de adevărul ştiinţei şi al culturii autentice, care dăinuiesc datorită adevărului revelat, adevăr pe care l-a definit simplu şi concis Mihai Eminescu: Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul (Mss. 2275)[2]. Pornind de la genialitatea exprimării şi de la autenticitatea culturii tradiţionale, prezente în opera lui Mihai Eminescu, asistăm în momentul de faţă, la o receptare a operei lui, din punctul de vedere al credinței creștine, la două puncte de vedere, ce se află în totală contradicție, manifestată pe două planuri, cu atitudini radical diferite, chiar opuse, în ceea ce priveşte religiozitatea lui Mihai Eminescu. Din aceste atitudini s-au închegat, prin argumente mai mult sau mai puţin obiective, în substanţa lor, două cărți, pledoarii prin care se încearcă demonstrarea sfinţeniei, prin prisma martiriului eminescian, pe de-o parte[3], cât şi a religiozităţii discutabile, pe de altă parte[4]. |
_____________________________
[1] Marin Bucur, Eminescu, Cugetări, Editura „Albatros”, Colecţia Cogito, 1979, p. 53
[2] Id. ib. p. 2
[3] Iosif Niculescu, Hereditatea sau Arborele genealogic al lui Mihail Eminescu, Bucureşti, 2009, lucrare în care propune: Recunoaşterea de către Sf. Biserică a faptului că M. Eminescu este creatorul poeziei creştine ortodoxe româneşti, că prin aceasta are dreptul ca orice imnograf, să fie trecut în rândul Sfinţilor Bisericii Creştine Ortodoxe Române şi totodată erou al neamului românesc ( p. 73).
[4] Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, Editura „Christiana”, Bucureşti, 2009, capitolul Eminescu şi creştinismul, p. 37 – 60. |
În ceea ce priveşte prima poziție a autorului, regretatul doctor Iosif Niculescu, fost deținut politic, medic luptător pe front, care propune Bisericii Ortodoxe Române canonizarea lui Mihai Eminescu pentru opera cu caracter moral religios și pentru suferința și prigoana deslănțuită împotriva adevărului, exprimat în opera sa, este o exagerare din partea autorului. În acest caz sunt multe aspecte care impun anumite rezerve ce ar trebui avute în vedere, dacă ţinem seama de rigorile sfinţeniei, de pătimirea sfinților pentru numele lui Iisus Hristos și trecerea lor în rândul sfinților.
În ceea ce privește cea de-a doua propunere a regretatului autor, Iosif Niculescu, este aceea de acordare, post mortem, a marii distincţii de a fi declarat „erou naţional”, propunere care poate fi analizată și găsită o formă prin care națiunea română să-i recunoască marele merit de a fi cel mai mare poet creștin român, iubitor de Dumnezeu, de neam și de țara din care face parte, idee care este cât se poate de justificată și de bine venită.
Mărturisim că alegerea titlului articolului nostru şi conţinutul acestei modeste intervenţii are la bază o încercare de a răspunde, fără un studiu amplu și temeinic fondat, pe o bogată bibliografie analitică, ci printr-o simplă spicuire a câtorva pasaje din opera eminesciană, spre a se vedea clar, cât era de angajat poetul în cultul şi cultura creştină ortodoxă. |
 |
Motivația însemnărilor noastre are la bază un răspuns pe care am dorit să-l dăm nostalgiei celui de-al doilea autor, iubitor al operei eminesciene, scriitorului Răzvan Codrescu, care afirmă că: Şi mie mi-ar fi plăcut ca “poetul naţional”, atât de reprezentativ în multe alte privinţe pentru “sufletul românesc”, să fi fost mai pătruns, în viaţă şi operă, de duhul creştinismului - şi mai ales al ortodoxiei “strămoşeşti”. Se întâmplă însă că n-a fost aşa[5]. Un prim răspuns la această afirmație, îl găsim atestat în Rugăciunea unui dac, o rugăciune adresată Împăratului viilor şi al morţilor, Celui care a biruit moartea, Iisus Hristos: „El singur zeu stătut-au înainte de a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, Cântare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii[6].
Să reţinem mai ales sintagma “Sus inimile voastre”, după îndemnul pe care îl rostesc preoţii, „Sus să avem inimile”, o sintagmă desprinsă din slujba Sfintei Liturghii. Lectura Bibliei, a Vechiului şi a Noului Testament, a rodit în toată gândirea eminesciană, folosind adesea izvorul biblic, aşa cum vom vedea şi în ceea ce priveşte originea vieţii pe pământ. Este primul care a descris crearea universului, cu mult înainte de revoluţia tehnico-ştiinţifică spaţială, a dezvoltării ştiinţei astrofizicii, prin care s-a confirmat faptul că această creaţie a macrocosmosului, este în concordanţă cu punctul de vedere biblic.
Rezultatele cercetării au fost acceptate de toţi oamenii de ştiinţă şi s-a lansat teoria, formulată de astronomul englez, Fred Hoyle (1950), sub numele Big-Bang, iar Eminescu a redat-o, în 1881, într-un chip poetic de excepţie, fiind în mod netăgăduit, rezultatul lecturilor sale biblice: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/ Pe când totul era lipsă de viaţă si voinţă,/... Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace./ Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară El devine Tatăl.../ Punctul acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, e Stăpânul fără margini peste marginile lumii.../ De-atunci negura eternă se desface în făşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii.../ De-atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/.[7][5] Id. ib, p. 38.
[6] Mihai Eminescu, Poezii, Ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, 1958, p. 92
[7] Id. ib. ( Scrisoarea I ), p.104
|
 |
Cine a răsfoit revistele de informaţie ştiinţifică, apărute şi la noi, după anul de graţie 1989, reviste ce cuprind mărturiile celor mai mari astrofizicieni, au putut observa şi imaginea care a fost realizată, prin tehnici de redare spectaculoasă a începutului vieţii, în perspectiva descrierii biblice din Cartea Facerii: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Și pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. (Facerea 1, 1-4) [8]
Ca să ajungă la o asemenea splendidă descriere, pe care o desăvârşeşte în poemul Luceafărul, poetul s-a instruit, zi şi noapte, prin lecturi dintre cele mai diverse, spre a găsi un răspuns la chinuitoarea întrebare despre om şi rostul lui pe pământ, despre perspectivele lui într-o viaţă morală desăvârşită, de sfinţenie, sau cea petrecută în vârtejul plăcerilor aducătoare de păcat şi moarte.
Poemul Luceafărul este chintesenţa acestei în-delungi meditaţii şi iscodiri, este perla născută din permanenta confruntare a realului cotidian cu minunea pecetluită de relaţia om-cosmos, creatură şi Creator, viaţă pur terestră şi alta celestă (în sfinţenie). Problema verticalităţii, a deschiderii omului spre esenţa vieţii, aceea a acceptării sacrificiului, ca formă de supunere a omului cerinţelor, întruchipate în Cuvântul |
lui Dumnezeu, Creatorul a toate câte sunt, toate aceste înalte aspiraţii se află într-o perpetuă opoziţie cu fragilitatea morală a omului, situat într-un timp şi spaţiu pe care nu-l poate înţelege şi depăşi, fiind supus adesea compromisurilor pe care le acceptă, ca fiind ale firii, ale vieţii.
Cele două lumi sunt în structura poemului, al cărui titlu este încărcat de înţelesuri simbolice, nu doar separate, ci într-o adâncă opoziție. Abdicarea de la legea morală divină, nerespectarea legământului făcut, a pecetei spirituale primite prin har la botez, prin care s-a dobândit nemurirea întru Iisus Hristos, va aduce după sine abisul, căderea într-o altă stare prin care se va pierde nimbul nemuririi: Da, mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu veşnicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege/. Dezlegarea poate înseamna renunţarea la rigorile sfinţeniei, ale vieţii întru harul şi lumina lui Hristos, „Fiinţa” supremă (O W N. cele trei litere de pe nimbul lui Iisus) cel care are viață în Sine, dătătoare a vieţii veşnice, de sălăşuire întru locaşurile (sălaşele) cele multe ale Edenului recucerit, de Mântuitorul, loc în care dimensiunea spaţiului şi a timpului măsurat nu mai există: Şi din a chaosului văi/ Jur împrjur de sine/ Vedea ca-n ziua cea dintâi cum isvorau lumine/ Cum isvorând îl inconjor/ ca nişte mări, de-a-notul.../ El zboară, gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul, totul/ Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vreame-ncearcă în zadar din/ Goluri a se naşte[9].
O altă componentă existenţială, care i-a adus multă suferinţă poetului, a fost determinată de neînţelegerea dintre plinătatea viziunii lui romantice, de o perfecţiune și corectitudine extremă, specifică celui ce nu acceptă compromisul, şi atitudinea celor din jur, caracterizată prin pragmatismul excesiv, impus de o modernizare într-un ritm rapid şi prin orice mijloace.[8] Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti
[9] Id. ib. ( Luceafărul ), p.139
|
Schimbările politice afectează relaţiile social - umane, mai ales în ceea ce priveşte moralitatea specifică poporului român, oglindită în viaţa cotidiană care presupune niște norme ale credinței, o cale ce nu se vrea arbitrară, dezordonată, impusă de orgolii şi interese meschine, strict materiale, ci având o motivaţie de ordin spiritual clară, de angajare în faţa lui Dumnezeu, ca parte a toată bunătatea și echilibrul. Ieşirea din această matcă tradiţională îl mâhneşte „peste măsură” şi va constitui o temă predilectă în care viaţa socială va fi analizată sub toate aspectele ei: profesional, economic, politic dar şi sub aspectul vieţii obişnuite de familie creştină, ce se materializează în planul afectiv, al respectării, prin dragoste, a tuturor membrilor ei, într-un cuvânt viața morală creștină. Această ordine, dictată de credinţa străbună, nu admite compromisurile și minciuna, ci este calea pe care fiecare om ar trebui s-o urmeze.
Dezgustul şi tristeţea, faţă de nerespectarea adevăratelor valori, impuse de milenara tradiţie a moralei creştine, specifică acestui spaţiu creştinat de 1900 de ani, sunt exprimate în versurile bine cunoscutei Scrisori a II-a: De ce pana mea rămâne in cerneală, mă întrebi?/...Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,/... De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?/ Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,/ Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/ Idolului lor se-nchină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic./ Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ / Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi?/ [10]. |
 |
Credem că aceste versuri sunt suficiente spre a vorbi de moralitatea poetului şi nu ne mai întrebăm de unde a izvorât atâta ură a contemporanilor lui şi, din nefericire, şi ura multora dintre contemporanii zilelor noastre.
Cultura universală şi cea naţională, impresionante întru capacitatea receptării lor de către poet este specifică numai geniului și se împleteşte cu identificarea totală a acestuia cu pământul patriei, cu „tot ce mişcă în ţara asta”, cu ansamblul elementelor ce formează specificul naţional: limbă, religie, istorie, justiţie, natură, fapt care rezultă din întreaga alcătuire poetică dar, mult mai direct şi mai aspru, din scrierile sale cu caracter publicistic. Din impresionantele volume ce redau articolele publicate fie în Timpul (1877 – 1883), România Liberă (1888) sau Fântâna Blanduziei (1888 – 1889) se pot desprinde ideile curajoase, exprimate fără menajamente, în polemica pe care o avea cu cei care susţineau o politică, zisă liberală, în paginile ziarului ce se identifica, bineînțeles din necesităţi de ordin politic, cu etnonimul, Românul. Gazeta Românul avea în primul rând un caracter politic, dar şi literar, fiind un cotidian atestat din 15 decembrie 1859, sub conducerea şi îndrumarea politică şi redacţională a lui C. A. Rosetti.
Spre a înţelege angajarea poetului Mihai Eminescu în atacurile pe care, cu preţul vieţii, le susţinea în ziarul Timpul, gazeta politică şi literară, apărută tot la Bucureşti în anul 1876, trebuie să urmărim problemele politico-sociale ale vremii. Timpul era un ziar scos iniţial de conservatori, în perioada guvernării lor, dar în scurt timp, după venirea liberalilor la putere, devine un ziar de opoziţie[11]. Adversarii politici ai lui C. A. Rosetti, suveranul politic şi directorul gazetei Românul, adversari în privința ideilor promovate de această gazetă, la care trudeau I. Heliade-Rădulescu, Vasile Alexandri, M. Eminescu, I. Slavici şi mai târziu, I. L. Caragiale. Spre a fi judecată cu dreptate atitudinea critică, exprimată cu consecvenţă de Mihai Eminescu, în articolele publicate în gazeta Timpul, trebuie să ştim care erau acţiunile ce determinau această reacţie a redactorilor de la Timpul: Obiectivitatea lui Eminescu, care îl face, adesea, să se ridice deasupra intereselor de partid, intransigenţa şi, uneori, ridigitatea, dovedite atunci când se referă la apărarea drepturilor naţionale... îi aduc neplăceri tot mai mari....Atitudinea independentă a redactorilor şi, implicit, a oficiosului conservator are ca rezultat o scădere a subvenţiilor de partid[12].
[10] Id. ib. ( Scrisoarea II ), p.108-109
[11] Dicţionarul literaturii române, de la origini până la 1900, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p. 850
[12] Ib. p. 851
|
 |
În aceste condiţii apar presiuni tot mai mari, exercitate asupra celor trei scriitori, Eminescu, Slavici şi Caragiale. Caragiale este primul care se hotărăşte să părăsească redacţia, fiind urmat după câteva luni, de Slavici. Sarcina copleşitoare de a scrie, aproape în întregime ziarul, îi revine lui Eminescu.[13]
Spre a reliefa credinţa şi fapta, adică angajarea lui Eminescu în apărarea creştinismului, ne vom opri numai asupra unui singur articol prin care poetul îşi exprimă deschis, cu toată sinceritatea punctul de vedere, sancţionându-şi confraţii ziarişti de la Românul, care scriu nu în spiritul sfintei dreptăţi şi al sfintei tradiţii, ci în interesul meschin, al unui grup restrâns care are puterea economică şi politică şi prin acestea, desigur, şi puterea de decizie. De aceea, poetul nu îi iartă pe gazetarii cunoscuţi, ca redactori la publicaţiaamintită, deoarece aceştia se abat de la norma morală creştină, de la statutul bisericii ortodoxe, pe care îl ignoră într-o manieră ce nu putea fi trecută cu vederea. Pentru a răspunde multor atacuri, aduse intransigentului poet, începând cu 12 februarie 1879, data publicării articolului Liber-cugetător, liberă-cugetare, în paginile ziarului Timpul, şi până astăzi,vom zăbovi asupra acestui text, recurgând chiar la copierea unor fragmente, spre o mai bună înţelegere a creştinului trăitor (practicant), poetul Mihai Eminescu: ”Liber cugetător, liberă cugetare”, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se-ntemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al Bisericii Române[14], o frumoasă supranumire, folosită spre a desemna Episcopul de Argeş.
Toată pledoaria pentru respectarea datinilor credinţei strămoşeşti şi a respingerii formelor nelegiuirilor care ating fiinţa umană, viaţa sufletului înaintea lui Dumnezeu, are la bază o întâmplare nefericită. Un tânăr, pe numele său Nicolae Codreanu, fiul unui preot “din ţinutul Iaşilor”, vine în vizită la Curtea de Argeş şi moare în casa celui care îl găzduise, fără să aibă un testament asupra sa, cu privire la înmormântare sau la moştenirea bunurilor sale. În acest sens poetul relatează: Preoţii vin să-l îngroape şi sunt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe când Episcopia dispune înmormântarea după ritualele bisericii răsăritene, al cărui fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormântarea după ritualul liber-cugetătorilor, şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adică al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană. Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P[rea] S[finţeniei] Sale Episcopului de Argeş[15].
Important este faptul că în acest articol, Mihai Eminescu încearcă să explice care sunt deosebirile extraordinare în ceea ce priveşte cugetarea în domeniul religiei, fie în cadrul diferitelor ei confesiuni, fie între normele cu caracter moral din Vechiul Testament şi cele din Noul Testament, fie între speculaţiile filosofice şi credinţă, în genere. Religia, pe lângă vecinicile ei adevăruri morale, pe care nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie, pe care biserica însăşi nu le ia decât în mod simbolic... Noul Testament, adică temelia Bisericii Creştine, mai nici nu coprinde teze de cosmogonie sau teogonie, încât nici aşa numita liberă-cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are a face cu miezul Bisericii creştine... Libera-cugetare admiţând-o chiar în cazul de faţă, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă asemenea idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele, neavând a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adecă neputându-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimărui dispoziţii [ca cele pe care le-ar fi avut răposatul şi] cari jignesc ca din senin, fără niciun motiv învederat, credinţele şi datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de 18 sute de ani... În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntâmplă în adevăr ca liberi-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţii dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gândesc liber, ci de indivizi cari nu gândesc în genere nimic... A vorbi deja despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”[16].
Pentru Mihai Eminescu relatarea întâmplării este un fel de încununare a luptei pe care o duc cei de la Timpul cu reprezentanţii vremelnici ai puterii decizionale, reprezentanţi pe care, cu această ocazie, îi cunosc mai bine cu toate intențiile lor și le certifică dreptul de a se lupta pentru păstrarea nealterată a tradiţiei şi credinţei strămoşeşti.[13] Ib. p. 851
[14] Dimitrie Vatamaniuc, M. Eminescu, Opere, X, publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880) „Timpul”, Editura Academiei RSR, 1989, p.186
|
|
Permisiuni postare
Răspunde cu citat
Marcaje