Mitropolitul Antonie de Suroj - Rugăciunea vie



Cândva, parohul din Ars, un sfânt francez din secolul al XVIII-lea, l-a întrebat pe un tăran bătrân ce anume face ore în sir în biserică, aparent fără ca măcar să se roage. Tăranul a răspuns:
Îl privesc, mă priveste si suntem fericiti împreună”.
Acel om învătase să vorbească cu Dumnezeu, fără a rupe tăcerea intimitătii prin cuvinte. Dacă putem face asta, putem folosi orice formă de închinare. Dacă încercăm să întelegem închinarea prin cuvintele folosite, vom obosi numaidecât de aceste cuvinte, fiindcă, dacă nu au adâncimea tăcerii, sunt superficiale si plictisitoare.

Prea adeseori rugăciunea nu are atâta importantă în vietile noastre încât orice altceva să dispară pentru a-i face loc. Rugăciunea e adăugată multor altor lucruri; dorim ca Dumnezeu să fie prezent, nu fiindcă nu există viată fără El, nu fiindcă este valoarea supremă, ci fiindcă ar fi asa de bine ca,
pe lângă toate binefacerile lui Dumnezeu, să beneficiem, de asemenea, si de prezenta Sa. El este ceva adăugat nevoilor noastre si când Îl căutam în acest fel, nu-L vom întâlni.