Papornița Moșului
Rezultate 1 la 5 din 5

Subiect: Friedrich nietzsche

  1. #1
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185

    Friedrich nietzsche

    FRIEDRICH NIETZSCHE



    (15 OCTOMBRIE 1844 RÖCKEN - 25 AUGUST 1900 WEIMAR)


    CALATORUL SI UMBRA SA
    ASA GRAIT-A ZARATHUSTRA 1883
    DINCOLO DE BINE SI DE RAU 1886 e-book
    AMURGUL IDOLILOR 1889



    CALATORUL SI UMBRA SA

    OMENESC, PREA OMENESC


    1. DESPRE ARBORELE STIINTEI. - Aproximare, dar nu adevar ; aparenta llibertatii, dar nu libertate ; din cauza acestor doua fructe, Arborele Stiintei nu risca sa fie confundat cu Arborele Vietii.

    38. REMUSCAREA. - Remuscarea este ca un caine muscand dintr-o piatra - o prostie.

    47. UN FEL DE ODIHNA SI CONTEMPLARE. - Fii atent ca odihna si contemplarea ta sa nu semene cu cele ale cainelui de langa tejgheaua macelarului. Frica nu-l lasa sa inainteze, dorinta il impiedica sa dea inapoi si deschide ochii mari, semanand cu o gura cascata.

    51. A STI SA FII MIC. - Langa flori, ierburi si fluturi trebuiie sa sti sa te cobori la inaltimea unui copil, a carui statura de-abia le intrece. Dar noi, oamenii in varsta am crescut deasupra acestor lucruri si trebuie sa ne inclinam pana la ele ; cred ca ierburile ne urasc atunci cand le marturisim dragostea noastra. Cel care vrea sa se impartaseasca din toate cele bune trebuie sa poata avea ceasuri cand este mic (marunt).

    55. ABILITATEA DE A SERVI. - Toti oamenii pe care ii numim practici au abilitatea specifica de a servi : tocmai acest lucru ii face practici, fie in folosul altora, fie pentru ei insisi. Robinson avea un servitor mai capabil decat Vineri : pe Crusoe.

    59. CE INSEAMNA "SA FII INCAPATANAT". - Drumul cel mai scurt nu este drumul cel drept, ci acela pe care briza cea mai favorabila ne umfla panzele : asa ne invata regulile navigatiei. A nu te supune lor inseamna a fi incapatanat : fermitatea caracterului este aici stirbita de prostie.

    64. CEA MAI NOBILA VIRTUTE. - In prima faza a umanitatii superioare,, cea mai nobila virtute este considerat actul de curaj, in a doua - dreptatea, in a treia - cumpatarea, iar in a patra - intelepciunea. In ce faza traim> ? In ce faza traiesti ?

    67. OBISNUINTA CONTRASTELOR. - Observatia superficiala si inexacta vede in natura contraste (de ex. Opozitia dintre "cald" si "frig") peste tot acolo unde acestea nu exista, fiind vorba numai de diferente de grad. Acest prost obicei ne-a impins sa dorim sa intelegem si sa diferentiem, dupa aceste contraste, natura interioara, lumea morala si intelectuala. Sensibilitatea omului s-a incarcat cu nenumarate dureri, impietati, instrainari, rigiditati din pricina faptului ca vedeam contraste acolo unde nu erau tranzitii de stare.

    86. SOCRATE. - Daca toate merg bine, va veni o vreme cand pentru a inainta pe calea moralei si a ratiunii in loc de Biblie vom consulta "Vorbele memorabile ale lui Socrate", iar Montaigne si Horatiu vor fi considerati initiatori si calauze in inteligenta acestui intelept mediator, cel mai simplu si mai viu dintre toti, Socrate. In el se intalnesc caile diferitelor reguli filosofice, care sunt de fapt reguli pentru diferite personalitati (tipuri de…), fixate de ratiune si obisnuinta, toate culminand in bucuria de a trai si bucuria resimtita in fata propriului eu ; de unde am vrea sa incheiem ca participarea lui Socrate la toate temperamentele a fost semnul distinctiv al filosofiei sale - Socrate este superior fondatorului creestinismului prin seriozitatea sa vesela si prin acea intelepciune plina de buna dispozitie care este cea mai frumoasa stare a sufletului omenesc. In plus, si gandirea sa era superioara.

    93. A AFISA INTELIGENTA. - Fiecare din cei care vor sa-si afiseze inteligenta lasa sa se inteleaga ca ar fi la fel generos de contrariul acesteia. Acest capriciu al anumitor Francezi spirituali, care consista in a adauga celor mai stralucitoare idei ale lor o urma de dispret orgolios, isi are originea in dorinta de a parea mai dotati decat sunt ; vor sa se risipeasca cu nonsalanta, istoviti oarecum de ofrandele continue, aduse din prea pline hambare.

    108. RARE SARBATORI. - Concizie nezdruncinata, calm si maturiitate - cand vei gasi aceste calitati reunite la un autor, opreste-te si celebreaza o mare sarbatoare in mijlocul pustiului : va trece ceva timp pana vei mai simti din nou o bucurie atat de mare.

    119. MIROS DE CUVINTE. - Fiecare cuvant are mirosul sau : exista o nepotrivire si o armonie a parfumurilor, deci si a cuvintelor.

    121. PROMISIUNE SOLEMNA. - Nu mai vreau sa citesc un autor la care se observa ca a vrut sa scrie o carte. Nu voi mai citi decat pe aceia la care ideile au devenit pe neasteptate o carte.

    129. SANATATEA GUSTULUI. - Cum de sanatatea nu este la fel de contagioasa ca boala, in general si mai ales in materie de gust ? Sau, exista epidemii de sanatate ?

    148. STILUL GRANDILOCVENT SI CEEA CE-I ESTE SUPERIOR. - Se invata mai usor sa scrii cu grandilocventa decat sa scrii usor si simplu. Motivele se pierd in domeniul moral.

    180. MAESTRII IN VREMEA CARTILOR. - Educatia in particular si educatia in grupuri mici se generalizeaza treptat, aproape ne putem dispensa de educator asa cum exista el astazi. Prieteni avizi sa stie, care vor impreuna sa dobandeasca o cunoastere, gasesc in vremea cartilor o voce mai simpla si mai naturala decat "scoala" si "maestrul".

    192. FILOSOFUL OPULENTEI. - O gradinita, smochine, branza, si pe langa acestea, trei sau patru buni prieteni - aceasta a fost opulenta lui Epicur.

    196. A TRAI SIMPLU. - Un gen de viata simpla este dificil astazi, este nevoie de mult mai multa reflectie si spirit inventiv decat cel pe care-l au oameni poate foarte inteligenti. Cel mai cinstit dintre ei va mai zice poate : "N-am vreme sa reflectez atat la aceasta chestiune. Genul de viata simplu e pentru mine un scop prea nobil, vreau sa astept pana ce oameni mai intelepti decat mine il gasesc".

    204. FINALITATE SI SCOP. - Nu orice finalitate este un scop. Finalul melodiei nu este si scopul sau, dar, in ciuda acestui lucru, daca melodia nu s-a sfarsit, nu si-a atins scopul. Un simbol.

    206. UITAREA INTENTIILOR. - Calatorind, uitam in general scopul deplasarii. Asa cum orice meserie e aleasa si practicata ca mijloc pentru atingerea unui scop, dar continuata ca si cum si-ar fi siesi scopul suprem. Uitarea intentiilor este cea mai frecventa prostie din cate exista.

    210. EXCES DE AROGANTA. - Exista oameni atat de aroganti incat nu stiu sa laude un mare om pe care-l admira altfel decat reprezentandu-l ca o treapta ori un nivel de trecere care duce la ei insisi.

    219. DELOC SEDENTAR. - Oricare ar fi multumirea de a locui inntr-un orasel, ne simtim impinsi, la rastimpuri si din cauza ei, sa fugim spre cea mai solitara si ascunsa natura : asa se intampla atunci cand credem ca ne cunoastem prea bine oraselul. Dar in acel moment, pentru a ne odihni dupa aceasta natura, sfarsim prin a ne intoarce in marele oras. E de ajuns sa luam cateva inghitituri pentru a ghici drojdia care se ascunde pe fundul cupei sale - iar cercul peregrinarilor se redeschide, incepand cu oraselul. Astfel traiesc oamenii moderni : in toate au prea multa profunzime pentru a fi sedentari, ca oamenii altor vremuri.

    235. OMUL SOCIABIL. - "Ma pot suferi cu greu" spunea cineva pentru a-si putea explica atractia spre societate. "Stomacul societatii este mai bun decat al meu, el ma suporta".

    236. A INCHIDE OCHIUL SPIRITULUI. - Daca suntem exersati si obisnuiti sa reflectam la propriile actiuni, vom fi, totusi, fortati sa inchidem ochiul interior in timpul actiunii (scriind o scrisoare, mancand or band). Chiar si in conversatiile cu oamenii medii trebuie sa poti sa gandesti inchizand ochiul spiritului - este singura cale de a atinge si a intelege gandirea medie. Aceasta actiune de reprimare a vazului se poate indeplini in mod sensibil si voluntar.

    241. CUM FOLOSESTE GANDITORUL O CONVERSATIE. - Fara a fi tocmai un bun ascultator, poti auzi multe daca ai invatat sa vezi bine - prefacandu-te pierdut din vedere pentru un anumit timp. Dar oamenii nu stiu sa foloseasca o conversatie ; se concentreaza prea mult la ceea ce vor sa spuna si sa raspunda, in timp ce adevaratul auditor se multumeste uneori sa raspunda provizoriu si sa spuna cate ceva, ca un aconto dat politetii, luand dimpotriva in memoria sa plina de ascunzatori ceea ce celalalt a formulat, plus tonul si atitudinea pe care le-a adus in discurs. In conversatia obisnuita fiecare crede ca orienteaza discutia ca si cum doua vase care navigheaza unul langa celalalt si care se ciocnesc din cand in cand s-ar iluziona ca merg inaintea ori chiar il remorcheaza pe celalalt.

    249. POZITIV SI NEGATIV. - Acest ganditor n-are nevoie de cineva pentru a-l combate : o face chiar el.

    263. CALEA EGALITATII. - O ora de urcare in munti face din ticalos si din sfant doua creaturi aproape asemanatoare. Oboseala este calea cea mai scurta spre egalitate si fraternitate - libertatea se adauga si ea in timpul somnului.

    267. NU EXISTA EDUCATORI. - Ca ganditor n-ar trebui vorbit decat despre educatia de sine. Educarea tineretii dirijata de altii este, fie o experienta pe ceva necunoscut si de necunoscut, fie o nivelare din principiu, pentru a crea fiinta noua, oricare ar fi aceasta, conforma obiceiurilor, uzantelor dominante : in ambele cazuri exista ceva nedemn de ganditor, este opera parintilor si pedagogilor pe care cineva loial si indraznet i-a numit inamicii nostri naturali. Cand suntem de multa vreme educati potrivit parerilor lumii, sfarsim intr-o zi prin a ne descoperi pe noi insine : atunci incepe sarcina ganditorului, atunci e vremea sa-i cerem ajutorul - nu ca educator, ci precum cineva care s-a crescut pe sine si are experienta.

    282. PROFESORUL ESTE UN RAU NECESAR. - Cat mai putine persoane sa stea intre spiritele productive si spiritele insetate de a primi ! Caci intermediarii falsifica aproape involuntar hrana pe care o transmit : in plus, cer prea mult pentru ei in schimbul medierii, interes, admiratie, timp, bani si altele de care sunt astfel private spiritele originale, productive. - Profesorul trebuie intotdeauna privit ca un rau necesar, ca si negustorul : un rau care trebuie redus cat mai mult. Situatia defectuoasa intalnita in Germania de astazi are poate ca principala cauza faptul ca exista prea multi cei care vor sa traiasca, sa traiasca bine, din comert (deci care cauta sa scada cat mai mult pretul producatorului si sa-l creasca pe cel al consumatorului, pentru a obtine profit cat mai mare din pierderile amandurora). Tot astfel putem cauta cu certitudine unul dintre motivele mizeriei intelectuale in numarul exagerat de profesori : din cauza lor se invata atat de putin si prost.

    298. PRACTICA INTELEPTULUI. - Pentru a deveni intelept, trebuie sa vrei ca unele evenimente sa aiba loc de-a lungul vietii tale, deci sa te arunci in vartejul lor. Este adevarat ca e foarte periculos : multi "intelepti" au fost devorati de evenimente.

    300. UN SINGUR LUCRU E NECESAR. - Atunci cand esti inteligent, ceea ce trebuie sa conteze mai mult e o inima plina de bucurie. - Iata ! adauga cineva, atunci cand esti inteligent, ce avem de facut mai bine este sa fim intelepti.

    301. UN SEMN DE DRAGOSTE. - Cineva spunea : "Exista doua persoane la care nu m-am gandit niciodata in mod profund : acesta este un semn de afectiune fata de ele".

    305. CEA MAI NECESARA GIMNASTICA. - Absenta stapanirii de sine in situatii banale, anihileaza treptat facultatea de stapanire de sine in situatii importante. Daca, cel putin o data in viata nu ti-ai refuzat ceva banal, fiecare zi este prost folosita si devine un pericol pentru ziua urmatoare : daca vrei sa-ti pastrezi bucuria de a-ti fi propriul stapan, aceasta gimnastica este indispensabila.

    307. CAND TREBUIE SA-TI IEI LIBER. - Trebuie sa-ti iei liber, cel putin pentru un timp, daca vrei sa cunosti si sa masori. Numai dupa ce ai parasit orasul realizezi ca turnurile se inalta deasupra caselor.

    324. A DEVENI GANDITOR. - Cum ar putea deveni un ganditor cineva ce nu-si poate petrece cel putin un sfert din zi fara pasiuni, fara oameni si fara carti ?

    328. PROFUNZIME SI PLICTISEALA. - Pentru oamenii profunzi, ca si pentru fantanile adanci, este nevoie de un anumit timp pentru ca obiectul aruncat sa atinga fundul. Privitorii care, in general, nu asteapta prea mult timp, isi imagineaza ca astfel de oameni sunt duri si insensibili - sau, mai mult, ca sunt plictisitori.

    337. EROISMUL. - Eroismul inseamna a face lucruri mari (sau a nu face ceva intr-un mod maret), fara a avea, in lupta cu altii, sentimentul ca te gasesti inaintea altora. Eroul poarta in el, in limitele de netrecut, desertul si Pamanturile Sfinte spre care trebuie sa se indrepte.

    348. CU CE PUTEM MASURA INTELEPCIUNEA. - Surplusul de intelepciune se masoara cu aceeasi unitate cu care masuram diminuarea fierii.



  2. #2
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    ASA GRAIT-A ZARATHUSTRA



    PROLOGUL LUI ZARATHUSTRA

    1
    Pe vremea aceea, cand Zarathustra ajunsese la varsta de 30 de ani, isi parasi tara si tinuturile natale ducandu-se in munti. Acolo se inveselea cu gandul si singuratatea, si vreme de 10 ani nu se simti ostenit cu o astfel de viata. Dar in sfarsit inima i se preschimba si – intr-o buna dimineata trezindu-se o data cu zorii zilei – apuca inspre soare-rasare, caruia ii grai astfel :
    - O, mare astru ! Ce fericire ai mai avea tu, de n-am fi noi aceia pe care ne luminezi ?
    De 10 ani de cand tot vii spre pestera mea, te-ai fi simtit satul si de lumina ta si de drumul acesta, de n-as fi fost eu, vulturul si sarpele meu. Dar noi te asteptam in fiecare dimineata, iti luam prisosul si pentru aceasta te binecuvantam. Uite ! m-am dezgustat de intelepciunea mea, intocmai ca albina care a strans prea multa miere. Am nevoie de maini care se intind.
    As vrea sa daruiesc si sa impart pana ce inteleptii din sanul oamenilor vor fi iarasi veseli in nebunia lor, iar saracii – fericiti in avutia lor. Iata pentru ce trebuie sa ma pogor in adancuri, cum faci tu seara cand te duci dincolo de mari, ducand lumina ta de partea cealalta a lumii, o, astru ce reversi avutia !...
    Trebuie sa dispar si eu ca si tine, sa ma culc, cum spun oamenii catre care vreau sa ma cobor. Binecuvanteaza-ma, deci, ochi linistit care poate vedea fara dusmanie, chiar o fericire nemarginita ! Binecuvanteaza pocalul ce vrea sa se reverse, pentru ca toata apa aurita in curgerea ei, sa duca pretutindeni oglindirea bucuriei tale !...
    Uite ! aceasta cupa vrea sa se goleasca iarasi, iar Zarathustra vrea sa fie din nou om...
    Astfel incepu coborasul lui Zarathustra.
    2
    Zarathustra cobori singur muntii si nu intalni pe nimeni. Dar cand ajunse in paduri, deodata se ivi inaintea lui un mosneag care-si parasise sfanta lui coliba, ca sa caute radacini in padure. Si batranul grai astfel lui Zarathustra :
    - Nu mi-i necunoscut drumetul acesta ; uite ani si ani de cand trecut-a el pe aici si se chema Zarathustra, dar s-a schimbat... Pe vremea aceea iti duceai cenusa in munti : azi vrei sa-ti duci focul in vale ? Nu te temi de pedeapsa incendiatorilor ? Da, il recunosc pe Zarathustra. Ochiul lui e limpede si pe buza lui nu se vadeste nici o zbarcitura de dezgust. Nu inainteaza el ca un dantuitor ?
    Zarathustra s-a preschimbat, Zarathustra s-a prefacut in copil, Zarathustra s-a desteptat : ce vei face tu acum pe langa aceia ce dorm ? Vietuiai in singuratate ca intr-o mare – si marea te legana. Spre nenorocul tau vrei sa te cobori pe pamant ?
    Spre nefericirea ta vrei sa-ti tarasti iarasi tu insuti trupul ?
    Zarathustra raspunse :
    - Iubesc oamenii.
    - Pentru ce oare, glasui inteleptul, dusu-m-am in codri si singuratate ? Nu oare pentru ca iubeam prea mult oamenii ? Acum il iubesc pe Domnul – nu mai iubesc deloc oamenii. Omul e pentru mine un ce prea nedesavarsit. Dragostea omului m-ar putea ucide.
    Zarathustra raspunse :
    - Vorbit-am eu despre iubire !... Vreau sa fac un dar oamenilor.
    - Nu le darui nimic, rosti sfantul. Ci mai bine ia-le ceva si ajuta-le sa ti-l duca tot ei, nimic nu le va fi mai pe plac in afara de lucrul acesta : sa-ti faca si tie bine !... Iar de vrei sa le dai, nu le da nimic mai mult decat o pomana si asteapta ca ei sa ti-o ceara !...
    - Nu, raspunse Zarathustra, eu nu fac pomeni. Nu-s destul de sarac pentru aceasta.
    Sfantul prinse a rade de Zarathustra si grai astfel :
    - Incearca atunci sa-i faci sa-ti primeasca comorile. Ei nu se incred in singuratici si nu cred ca noi venim sa le dam.In auzul lor pasii singuraticului rasuna prea straniu de-a lungul strazilor. Neincrezatori ca noaptea, culcati in paturile lor, auzind pe omul ce umbla cu mult inainte de rasaritul soarelui, ei se intreaba, poate, unde se furiseaza hotul acesta ? Nu te duce printre oameni, ramai in codru !... Du-te mai bine printre dobitoace ! De ce nu vrei sa fii ca mine : urs printre ursi, pasare intre pasari ?
    - Si ce face sfantul in paduri ? intreba Zarathustra, iar sfantul raspunse :
    - Fac cantece si le cant ; iar cand fac cantecele rad, plang si murmur : astfel preamaresc pe Domnul. Cu cantecele, plansetele, rasetele si soaptele, aduc multumita Domnului, care este Dumnezeul meu. Totusi, tu ce dar ne aduci ?
    Cand auzi Zarathustra cuvintele acestea, saluta pe sfant si-i spuse :
    - Ce as avea sa-ti dau ? Lasa-ma sa plec mai degraba, pentru ca sa nu-ti iau nimic !
    Si asa se despartira unul de altul, batranul si barbatul, razand cum ar rade doi baietandri.
    Iar cand Zarathustra ramase singur, isi grai astfel inimii :
    -Sa fie cu putinta ! Acest sfant unchias n-a auzit vorbindu-se inca in padurea lui caDumnezeu a murit !
    3
    Mai apoi sosi vremea cand Zarathustra poposi in orasul vecin, cel mai aproape de paduri, unde intalni o mare multime stransa in piata publica : caci se vestise ca un dantuitor pe franghie se va arata. Si Zarathustra grai poporului spunandu-i :
    - Va propovaduiesc pe supraom.Omul e un ce care trebuie suprainaltat. Ce ati facut voi, oare, pentru a-l reinalta ? Toate fapturile au faurit pana in prezent cate ceva mai presus de ele ; voiti oare sa fiti voi reflexul acestul mare talaz, ba chiar mai mult : sa va reintoarceti la dobitoc, decat sa suprainaltati omul ? Ce este maimuta pentru om ? O bataie de joc ori o dureroasa rusine. Si aceasta pare sa fie omul pentru supraom : o bataie de joc sau o dureroasa rusine. Ati strabatut drumul viermelui pana la om si v-a ramas mult din rama. Odinioara erati maimuta iar acum omul e mai mult maimuta decat insasi maimuta. Insa cel mai intelept dintre voi nu e, el insusi, decat un ce ravasit, subred, faurit dintr-o planta si o naluca. Cu toate acestea spusu-v-am eu sa fiti naluca ori planta ? Iata, eu va predic pe supraom !
    Supraomul e intelesul pamantului. Fie ca vointa voastra sa va spuna ca Supraomul cauta sa fie rostul pamantului. Va conjur, fratii mei, sa ramaneti credinciosi pamantului si sa nu credeti in acei ce va graiesc despre sperantele suprapamantesti ! Acestia sunt otravitori - fie c-o stiu sau nu. Acestia sunt otravitorii vietii, niste muribunzi si niste otraviti ei insisi din aceia de care pamantul insusi e obosit : duca-se deci !...
    Altadata blestemul impotriva lui Dumnezeu era cea mai mare faradelege, dar Dumnezeu a murit si cu el pierit-au si defaimatorii lui. Ceea ce e mai grozav acum e a defaima pamantul si a pretui maruntaiele nepatrunsului mai mult decat rostul pamantului insasi !
    Odinioara sufletul privea trupul cu dispret si atunci nimic nu era mai maret decat dispretul acesta : si-l voia slab, uracios, inflamanzit ! In chipul acesta se gandea sa-i scape si lui si pamantului !... O ! sufletul acesta era el insusi slab, uracios si infometat : si pentru dansul cruzimea era o placere !... Ci voi, fratii mei, spuneti-mi : ce vesteste trupul vostru sufletului ? Nu este acel suflet al vostru saracia, murdaria si vrednica de mila multumire de sine ? Adevar graiesc voua ca omul este un fluviu necurat. Trebuie sa devina ocean pentru ca sa poata sa primeasca, fara sa se murdareasca, un fluviu necurat.
    Iata, eu va predic supraomul : el este oceanul ; in el se poate scufunda marele vostru dispret. Ce vi se poate intampla mai sublim ? E ceasul marelui dispret. Ceasul cand fericirea voastra insasi se preface in dezgust, totul ca si judecata si virtutea voastra.
    E ora cand va spuneti : „Ce-mi pasa de fericirea mea ? Ea e saracie, murdarie si vrednica de mila multumire de sine.
    Ci fericirea mea ar trebui sa indreptateasca existenta insasi !”
    E ceasul cand va spuneti : „Ce-mi pasa de judecata mea ? Este ea lacoma de stiinta, ca leul de hrana ? E saracie, murdarie si vrednica de mila multumire de sine ?”
    E ora cand va spuneti : „Ce-mi pasa de virtutea mea ! Ea nu m-a facut inca sa aiurez. Cat de obosit sunt de binele si raul meu !... Toate acestea sunt saracie, murdarie si vrednica de mila multumire de sine”.
    E ceasul cand va spuneti : „Ce-mi pasa de dreptatea mea !... Nu vad c-as fi carbune arzand ; dar ca dreptul e carbune aprins !”
    E ora cand va ziceti : „Ce-mi pasa de mila mea ! Mila nu-i oare crucea pe care se tintuieste acelacare iubeste oamenii ? Si mila mea nu e o crucificare”.
    Vorbitu-v-am astfel ? Ati ras voi asa ? Vai, de ce nu v-am auzit strigand astfel ? Nu pacatele voastre – ci multumirea aceea care striga impotriva cerului, e zgarcenia insasi chiar in pacatele voastre care striga la ceruri ! Unde-i deci fulgerul ce v-ar linge cu limba lui ? Unde-i nebunia ce-ar trebui sa v-o inoculeze ?
    Iata, eu va propovaduiesc Supraomul : el este fulgerul, el este aceasta nebunie !...
    Cand Zarathustra spuse acestea, un oarecine din multime striga :
    -Am auzit vorbindu-se indeajuns despre dantuitorul pe funie ; arata-ni-l ca sa-l vedem acum !...
    Si poporul rase de Zarathustra ; dar dantuitorul pe franghie, care credea ca se vorbise despre dansul, se puse pe lucru.
    4
    In timpul acela Zarathustra privea norodul si se mira. Apoi grai :
    - Omul e o franghie intinsa intre dobitoc si supraom, o franghie peste o prapastie. E primejdios sa treci de partea cealalta, periculos sa ramai in cale, primejdios sa te uiti indarat – fior si oprire periculoasa. Ceea ce este mare in om, e ca el este o punte si nu un tel : ceea ce se poate iubi in om e ca el este o trecatoare si un povarnis.
    Imi plac aceia care nu stiu sa traiasca altcum decat pentru a disparea caci ei trec dincolo.
    Iubesc pe marii defaimatori, pentru ca sunt marii adoratori, sagetile dorului spre celalalt taram.
    Iubesc : pe aceia ce nu cerceteaza dincolo de stele un motiv pentru a pieri sau ca sa se ofere drept jertfa ; dar acei ce nu se jertfesc pamantului, pentru ca intr-o zi pamantul sa apartina Supraomului.
    Iubesc pe acela ce vietuieste pentru ca sa cunoasca si care vrea sa cunoasca, pentru ca intr-o zi sa traiasca Supraomul. Caci astfel isi voieste propriul sau amurg.
    Drag mi-i cel ce-si iubeste virtutea : caci virtutea e o vointa a povarnisului si o sageata a dorintei.
    Iubesc pe cel ce nu-si pastreaza pentru sine decat o particica din spiritul sau, dar care vrea sa fie in intregime duhul virtutii sale : caci astfel strabate puntea cu mintea.
    Iubesc pe cel ce face din virtute inchinarea si destinul sau : caci numai asa, din pricina virtutii, va voi sa vietuiasca inca si sa nu traiasca.
    Iubesc pe cel ce nu vrea sa aiba prea multe virtuti. Sunt mai multe virtuti intr-o singura virtute, decat in doua : e un nod de care se agata destinul.
    Iubesc pe acel a carui inima se iroseste, pe cel ce nu vrea sa inapoieze nimic nici sa i se multumeasca : el da pururi si nu vrea sa pastreze ceva.
    Iubesc pe cel ce se rusineaza vazand degetul lasat in jos in favoarea lui si care, atunci s-ar intreba : „sunt asadar un fals jucator ?” – caci vrea sa piara.
    Iubesc pe cel ce samana cuvinte aurite in drumul operelor sale si pe cel care se tine de cuvant mai mult decat fagaduieste : caci isi vrea amurgul.
    Iubesc pe cel care indreptateste pe aceia ce vor veni si pe cel care mantuie pe cei din trecut, caci el voieste ca cei din prezent sa-l faca sa piara.
    Iubesc pe cel ce iubindu-si idolul, il pedepseste pentru ca mania zeului sau trebuie sa-l faca sa piara.
    Iubesc pe cel cu sufletul profund, chiar in rana, pe acel pe care o mica intamplare il poate face sa piara : caci asa, fara sovaire, trece-va el puntea.
    Iubesc pe cel a carui inima se revarsa pana intr-atat incat se uita pe sine insusi, si pana acolo ca toate sa fie in el : astfel toate lucrurile vor ajunge povarnisul lui.
    Iubesc pe cel cu inima si duhul liber ; astfel capul nu-i va sluji de maruntaiele inimii, iar inima il va tari spre amurg.
    Iubesc pe toti cari sunt ca picaturile greoaie ce cad, una cate una, dintr-un nour ce pluteste asupra oamenilor : ele vestesc fulgerul ce vine si dispar ca niste visari.
    Iata, eu sunt un vestitor al fulgerului, o greoaie picatura din nori : dar acest fulger se cheama Supraomul.
    5
    Dupa ce spuse aceste cuvinte Zarathustra privi iarasi norodul si tacu, apoi isi grai inimii sale :
    - Iata-i pe aceia ce s-au pus pe rasete, ei nu pricep nimic ; nu eu sunt graiul ce trebuie urechilor lor. Trebuie oare ca mai intai sa le sfasii urechile, pentru ca sa se deprinda a intelege cu ochii ? Trebuie oare sa fac zgomot ca tambalagii si propovaduitorii de posturi ? Sau nu au incredere decat in baiguieli ? Si totusi au ceva de care sunt mandri. Cum numesc ei acest ceva de care sunt mandri ? Il numesc civilizatie, e ceea ce-i deosebeste de pazitorii de capre. De aceea nu le place, cand vorbeste cineva despre dansii, sa auda cuvantul „dispret” : Grai-voi deci mandriei lor. Le voi vorbi despre ceea ce e mai de dispretuit : vreau sa zic despreultimul om.
    Si astfel Zarathustra prinse a glasui poporului...
    E vremea ca omul sa-si fixeze siesi telul. E timpul ca omul sa sadeasca samanta sperantei celei mai de seama. Acum pamantul e inca destul de bogat. Dar solul acesta va fi sarac intr-o zi si sterp si nici un arbore nu va mai putea creste. Vai ! Veni-vor vremile cand omul nu va mai arunca sageata dorintei sale, peste capetele oamenilor ; cand coarda arcului sau nu va mai sti sa vibreze ! Adevar va spun voua : e nevoie sa mai purtati in sinea voastra haosul, pentru ca sa se poata naste o stea dantuitoare. Si-n adevar graiesc voua : in voi purtati haosul. Vai !... E aproape vremea cand omul nu va mai naste stele pe lume. Vai ! S-a apropiat timpul celui mai vrednic de dispret din tot ce e printre oameni, si care nu mai este in stare sa se dispretuiasca pe sine.
    Iata, vi-l aratpe cel din urma om !
    Iubire ? Creatiune ? Dorinta ? Stea ? Ce sunt toate astea ? Asa se intreaba omul de apoi clipind din ochi. Atunci pamantul se va fi micsorat si va tupai pe suprafata lui cel din urma om, care micsoreaza tot.
    Rasa lui e indestructibila ca si a plosnitelor ; omul de apoi traieste mai mult ca oricare altul.
    „Noi am nascocit fericirea” zic oamenii de apoi si clipesc din ochi. Ei au parasit tinuturile unde le era greu sa vietuiasca : caci aveau nevoie de caldura. Iubim aproapele si ne lipim de dansul : caci avem nevoie de caldura. A cadea bolnav si a fi neincrezator, trece drept un pacat in ochii lor : de aceea inainteaza cu prevedere numai un nebun se impiedica de pietre si oameni ! Un pic de otrava de aici, de dincolo, ca sa-si procure niscai visuri placute ; in sfarsit multe otravuri pentru a muri dupa plac. Mai muncesc pentru ca munca e o distractie ; dar vegheaza ca distractia sa nu-i slabeasca cumva.
    Sa nu fie nici sarac nici bogat : astea sunt stari de lucruri prea chinuitoare. Cine ar mai voi sa ocarmuiasca ? ba si mai mult, cine ar vrea sa se supuna ? Doua stari de lucruri chinuitoare !... Nici un pastor, dar nici o singura turma ! Fiecine vrea acelasi lucru : toti sunt deopotriva : cine are alte simtaminte merge cu deplina voie buna la balamuc. Odinioara lumea toata era nebuna, spun cei mai de seama, si clipesc din ochi. Cel prevazator stie tot ce s-a intamplat in trecut : numai astfel isi poate rade de toate necontenit. Se cearta dar repede se impaca, pentru ca nu trebuie sa-si strice stomacul. Isi are cate o mica placere in timpul zilei si una in timpul noptii : dar isi respecta sanatatea. „Noi am nascocit fericirea” spun oamenii de apoi si clipesc din ochi.
    Aici se termina intaia cuvantare a lui Zarathustra, aceea care se mai numeste si „Prologul”: caci aci a fost intrerupt de chiotele de bucurie ale multimii :
    - Da-ne pe acest om de apoi, o ! Zarathustra, strigau ei, fa-ne aidoma cu acesti oameni de apoi ! Ne vom socoti razbunati in privinta Supraomului ! Si tot poporul se bucura si plescaia din limba. Totusi Zarathustra se mahni si-si grai inimii sale :
    - Ei nu ma pricep : nu sunt eu acela care poate grai urechilor lor... Am vietuit – fara indoiala – prea mult in munti, am ascultat prea mult izvoarele si arborii : si glasuiesc acum ca unor pastori de capre. Nemiscat e sufletul meu si luminos ca muntele in lumina diminetii, ci ei ma socotesc ca pe o inima rece si un caraghios al batjocurilor lor.
    Si iata-i pe cai cari ma privesc si rad : si in vreme ce rad, ma si urasc. Gheata este rasul lor.
    [...]


  3. #3
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185


    PARTEA INTAI

    PARABOLELE LUI ZARATHUSTRA
    2. DESPRE TRONUL VIRTUTILOR

    I se vorbea cu laude lui Zarathustra despre un invatat care propovaduia despre somn si virtute, si din aceasta pricina incarcat era de cinuri si rasplatiri, inconjurat de tot tineretul ce se imbulzea in preajma catedrei lui dascalesti.
    La el se duse Zarathustra si cu toti tinerii impreuna asezatu-s-a in fata catedrei si astfel grait-a invatatul.
    - Cinstiti somnul si respectati-l ! E cel mai de seama bun. Feriti-va de toti acei care dorm rau si se trezesc noaptea. Hotul, el insusi, se rusineaza in fata somnului. Pasii lui se furiseaza pururea foarte inabusiti in toiul noptii iar paznicul de noapte e un nerusinat, si cu nerusinare isi poarta fluierul. Nu-i putin lucru sa stii dormi : trebuie sa stii veghea toata ziua, ca sa poti dormi bine. De 10 ori pe zi trebuie sa te invingi tu insuti : e dovada unei osteneli puternice si e macul sufletului. De 10 ori sa te impaci cu tine insuti ; caci daca e amaraciune in a se lupta cu sine, cel ce nu s-a impacat cu sine doarme rau. Trebuie sa gasesti 10 virtuti in timpul zilei ; altcum canta-vei adevaruri in timpul noptii si sufletul tau ramanea-va infometat. De 10 ori pe zi cata sa fii vesel : altcum stomacul tau, acest parinte al supararii, te va nelinisti in timpul noptii. Putini stiu asta, dar cata sa ai toate virtutile pentru ca sa dormi bine. Marturisi-voi falsa dovada ? Savarsi-voi o preacurvie ? Pofti-voi la slujnica vecinului meu ? Toate rau imbina-se-vor cu somnul cel bun. Si chiar de ai avea toate virtutile, cata un lucru sa-l intelegi : trimite de timpuriu virtutile la culcare. Nu trebuie sa se certe intre ele, dragutele de femeiusti ! si mai cu seama din pricina ta, nefericitule ! Pace lui Dumnezeu si vecinului, asa voieste somnul cel bun. Si pace cu vecinul diavolului ! Altcum iti vei zadarnici noaptea de-a surda. Cinste si supunere atotputerniciei, ba chiar atotputerniciei ce schioapata ! Asa o voieste somnul cel bun. E a mea vina ca puterii ii place sa umble pe picioare ce schioapata ? Cel ce duce la pasune oile in pajistea inverzita, pururi fi-va un mai bun pastor : asa voieste somnul cel bun. Nu vreau nici multe cinstiri, nici comori : produc multa fiere. Dar fara un bun renume si o comoara cat de mica, dormi rau. Mai placuta mi-i o societate mica decat una rea : totusi ea trebuie sa vina si sa plece la timp nimerit ; astfel o voieste somnul cel bun.
    Mult mi-s dragi cei saraci cu duhul : ei grabesc somnul. Fericiti sunt mai cu seama cand dreptate li se da. Astfel se scurge ziua pentru cei virtuosi. Cand vine noaptea ma pazesc sa chem somnul ! Nu vrea sa fie chemat, el care stapan al virtutilor este ! Ci cuget la ceea ce am facut si gandit in timpul zilei. Rumegandu-mi gandurile ma intreb cu rabdarea unei vite si ma intreb : Asadar cari fost-au ale tale 10 izbanzi asupra ta insuti ? Si cari fost-au cele 10 hohote de ras cu care desfatatu-s-a inima ta ? Si socotind astea, leganat de 40 de ganduri, somnul se agata ca din senin de mine, somnul pe care nu l-am chemat, stapanul virtutilor. Somnul navaleste asupra ochilor, si ochii mei se inchid. Somnul imi atinge gura si ea inchisa imi ramane. In adevar, cu pasi usori se strecoara pana la mine hotul cel mai drag si-mi fura gandurile : raman acolo in picioare, prostit cu desavarsire, aidoma pupitrului acesta.
    Ci multa vreme nu stau in picioare, ci ma si lungesc.
    Cand il auzi Zarathustra pe invatat graind asa prinse a rade in inima sa, caci o lumina se inaltase in el – si astfel glasui inimii sale, careia ii spuse :
    - Inteleptul acesta smintit imi pare cu cele 40 de ganduri ale lui, dar mi se pare ca pricep bine rostul somnului. Fericit cel ce salasluieste langa inteleptul acesta !... Un atare somn molipsitor este chiar printr-un zid gros. Chiar de pe catedra lui de dascal o vraja se desprinde, si nu in dar asezatu-s-au tinerii la picioarele propovaduitorului virtutii. Intelepciunea lui spune : vegheaza ca sa poti dormi. Si adevar spun voua ca, daca viata n-ar avea un talc si ar trebui sa aleg un ce de neinteles, mi s-ar parea vrednic de alegerea mea. Acum pricep lamurit de ce se cauta odinioara mai intai de toate dascalii virtutii.
    Semn bun : se cauta virtuti incununate cu maci !...
    Pentru toti inteleptii de pe catedre, inteleptii astia atat de laudati, intelepciunea era somnul fara de visuri : un mai bun talc al vietii ei nu cunosteau. Iar in zilele noastre mai sunt inca multi de aceia cari se aseamana acestui propovaduitor al virtutii, si nu-s totdeauna atat de cinstiti ca dansul : dar le-a trecut vremea. Nu vor mai ramane multa vreme in picioare, caci doborati vor fi.
    Fericiti cei ce-au atipit : caci adormi-vor in curand.
    Astfel grait-a Zarathustra...
    [...]
    7. DESPRE A CITI SI A SCRIE
    Din tot ce s-a scris, imi place numai ceea ce se scrie cu propriul sange. Scrie asa si vei invata sa stii ca sangele este oprit. Nu-i lesne sa pricepi sangele strain : urasc pe toti trandavii cititori. Acel care cunoaste pe cititor nu mai face nimic pentru aceasta.
    Inca un veac de cititori si duhul insusi va duhni.
    Ca oricine are dreptul sa invete sa citeasca, strica cu vremea nu numai scrisul ci si gandul. Odinioara duhul era Dumnezeu, apoi prefacutu-s-a in om, acum alcatuieste natul de rand. Acela care a scris invatamintele cu sangele lui si cu proverbele, nu vrea sa fie citit ci inteles cu inima. Drumul cel mai scurt in munti duce de la un pisc la altul : dar ca sa urmezi aceasta cale trebuie sa ai picioare lungi. Pildele trebuie sa fie piscuri si acei catre cari vorbi-vor, sa fie oameni mari si voinici. Aerul usor si curat, primejdia apropiata si duhul plin de o veselie rautacioasa : toate acestea se imbina de minune. In preajma mea vreau sa am spiridusi, caci sunt indraznet. Cutezanta care izgoneste nalucile isi faureste proprii sai potrivnici, curajul vrea sa rada. Nu-mi mai leg sufletul cum o faceti voi, norul acesta ce-l vad deasupra mea, aceasta bezna si povara de care rad, e norul furtunii voastre. Cand nazuiti sa va inaltati, cautati in inaltime, iar eu privesc in jos fiindca m-am inaltat. Care din voi poate rade si sa se inalte totodata ?
    Acel ce pluteste deasupra celor mai inalti munti rade de toata tragedia si jelania vietii.
    Indraznet, nepasator si zeflemisitor, naprasnic – asa ne vrea intelepciunea : ea e femeie si nu poate iubi decat un razboinic. Imi spuneti : „E greu de indurat viata”. Dar pentru ce ati avea dimineata mandria iar seara supunerea ? Viata e tare greu de suportat : dar sa n-aveti chipul asa de gingas. Suntem cu totii magari si magarite de poveri. Ce avem noi in clin sau in maneca cu bobocul de trandafir care tremura pe creanga pentru ca-l apasa o picatura de roua !
    E drept ca ni-i draga viata, dar nu pentru ca suntem obisnuiti cu viata, ci cu dragostea. E pururi o picatura de nebunie in dragoste. Dar intotdeauna e un pic de judecata in nebunie.
    Si pentru mine, chiar pentru mine cel ales, imi pare ca fluturi si baloane de sapun si tot ce li se aseamana printre oameni, cunosc mai bine fericirea. Cand vede zburand aceste mici vietati usoare si nebunatice, incantatoare si nelinistite, Zarathustra e ispitit sa planga si sa cante. N-as putea crede decat intr-un Dumnezeu care ar sti sa dantuiasca.
    Dar cand mi-am vazut diavolul, l-am gasit prea serios, tacut, adanc si maret ; era duhul greutatii, prin care toate se prabusesc. Nu prin manie ci cu rasul poti ucide. Inainte, sa ucidem duhul poverii !
    Eu m-am deprins sa umblu, de atunci alerg mereu. Am invatat sa zbor, de atunci incoace nu vreau sa fiu imboldit ca sa-mi schimb locul.
    Sunt usor, acum zbor, ma vad mai presus de mine insumi, acum un Dumnezeu dantuieste in mine.
    Asa grait-a Zarathustra.

    8. DESPRE COPACUL DE PE MUNTE
    Zarathustra bagase de seama ca un tanar se ferea de el. Si cum intr-o seara o luase singur inspre muntele ce predomina orasul „Vaca multicolora”, iata ca gasi in calea lui pe tanarul cu pricina, rezemat de un copac, privind cu o cautatura ostenita valea. Zarathustra cuprinse cu bratul copacul de care se rezemase tanarul, caruia astfel ii grai :
    - Daca as voi sa zgudui copacul acesta cu mainile, n-as putea s-o fac. Ci vantul pe care nu-l vedem, il framanta si-l incovoaie cum ii place. Tot asa si noi suntem incovoiati si framantati de niste maini nevazute. Atunci tanarul se scula incremenit si-i spuse : „Aud pe Zarathustra si tocmai la el ma gandeam”.
    - De ce te inspaimanta lucrul asta ? Lucrul asta e in om ca si in copac. Cu cat mai mult vrei sa te inalti spre inaltimi si seninatate, cu atat mai adanc se afunda radacinile in pamant, in bezna si prapastie, - in rau.
    - Da, in rau ! exclama tanarul. Cum e cu putinta sa-mi fi patruns sufletul ?
    Zarathustra prinse a zambi si grai : Sunt suflete pe care n-ai sa le ghicesti nicicand, afara doar de le vei nascoci.
    - Da, in rau ! exclama mereu tanarul. Spuneai adevarul, Zarathustra. Nu ma mai incred in mine insumi, de cand vreau sa urc in inaltime si nimeni nu se mai increde in mine, - de unde poate deci izvori lucrul acesta ? Ma schimb prea iute : prezentul respinge trecutul meu. Ades sar treptele cand urc, ceea ce treptele nu mi-o iarta. Cand sunt in inaltimi, pururea singur ma aflu. Nimeni nu-mi graieste, fiorii singuratatii ma fac sa tremur. Ce cat asadar acolo pe culmi ? Dispretul si dorinta mea cresc laolalta ; cu cat ma ridic cu atat mai mult dispretuiesc pe cel ce se inalta. Ce vrea el, ce cata in inaltimi ? Ce rusine mi-e de urcarea mea si de pasii mei falsi ! Cum mai rad de rasuflarea mea gafaitoare !... Cum urasc pe acel ce-si ia zborul !... Cat de obosit sunt cand ma vad pe piscuri !... Atunci tanarul tacu, iar Zarathustra privi copacul langa care sedeau in picioare amandoi, si astfel grai el :
    - Copacul asta singur se inalta pe munte ; a crescut cu mult mai presus decat oamenii si dobitoacele. Si de-ar voi sa glasuiasca, nimeni nu l-ar putea pricepe ! intr-atat crescut-a el. Si de atunci asteapta si nu mai conteneste cu asteapta – ce anume ? Salasluieste prea in apropierea tronului norilor : asteapta el oare cea dintai lovitura de trasnet ?
    Cand Zarathustra spuse acestea, tanarul striga facand miscari violente :
    - Da, Zarathustra, tu adevarul il graiesti. Am dorit caderea mea voind sa ating culmile, iar tu esti lovitura de fulger pe care-o asteptam ! Priveste-ma, ce mai sunt de cand ni te-ai aratat noua ? Pizma e ceea ce m-a ucis !... Astfel grait-a tanarul plangand amar. Totusi Zarathustra ii cuprinse mijlocul cu bratul si-l lua cu sine. Si cand prinsera a pasi unul langa altul cateva clipe, Zarathustra incepu sa-i vorbeasca astfel :
    - Mi-i inima sfasiata. Mai bine decat mi-o spun vorbele tale, privirea ta imi spune toata primejdia spre care alergi. Inca nu esti liber, cauti inca libertatea. Cercetarile tale te-au prefacut in lunatic si prea-limpede vazator. Vrei sa te inalti spre culmi si sufletului tau sete ii este de stele. Ci si relelor tale porniri sete li-i de libertate.
    Cainii tai salbatici vor sa fie liberi; latra de bucurie in temnita lor, cand vad ca spiritul nazuieste sa le deschida toate temnitele. Pentru mine inca esti un rob ce nazuieste spre libertate : vai ! sufletul unor astfel de robi ajunge sa fie cuminte si tot atat de viclean pe cat de rau. Pentru cel ce si-a dezrobit spiritul tot mai ramane ceva de curatat. Inca mai ramane in el multa impotrivire si namol : trebuie ca ochiul lui sa se curete. Da, cunosc primejdia spre care alergi. Dar pentru dragostea si speranta mea te conjur, nu azvarli departe de tine dragostea si nadejdea ta ! Te simti inca nobil si altii te cred tot de nobil : acei ce te pizmuiesc si cari te privesc cu ochi rai. Afla ca toti au cate un nobil in calea lor. Bunii, si ei cu totii, au pe cineva nobil in calea lor : si cand l-ar numi bun, n-ar fi decat ca sa-l aiba alaturea de dansii.
    Omul nobil vrea sa creeze un lucru nou si o virtute noua. Omul bun doreste lucrurile vechi iar cele vechi sa fie pastrate.
    Ci primejdia omului nobil nu e ca sa ajunga bun, ci obraznic si distrugator. Vai ! am cunoscut oameni nobili ce-si pierdura cea mai suprema nadejde. Si de atunci cu totii barfesc cele mai supreme nadejdi. De atunci trait-au cu nerusinare in dorinte scurte si abia de si-au insemnat o tinta de la zi la zi. „Spiritul e si o placere” – asa-si spun ei. Atunci duhul lor zdrobitu-si-a aripile : acum nu fac altceva decat sa se cocoate si sa murdareasca tot ceea ce sfasie el. Odinioara se gandeau sa ajunga eroi, acum nu mai sunt decat niste cheflii. Icoana eroului le pricinuieste manie si groaza. Ci pentru dragostea mea si prin duhul meu, te conjur nu azvarli departe de tine pe eroul ce salasluieste in sufletul tau ! Sfinteste-ti cea mai inalta speranta a ta !...
    Astfel grait-a Zarathustra.
    [...]

    10. DESPRE RAZBOI SI RAZBOINICI
    Nu vrem ca dusmanii nostri cei mai buni sa ne crute, nici sa fim crutati de aceia pe care ii iubim din adancul inimii. Lasati-ma deci adevarul sa vi-l spun ! Frati ai mei intru razboi ! Eu va iubesc din adancul inimii, sunt si am fost semenul vostru. Sunt de asemenea dusmanul vostru cel mai hotarat. Lasati-ma dar adevarul sa-l glasuiesc ! Ura si pizma inimii voastre nu mi-s necunoscute. Nu sunteti indestul de mari sa nu cunoasteti ura si pizma. Fiti asadar indeajuns de mari ca sa nu va rusinati de asta !... Si de nu puteti fi sfintii constiintei, fiti cel putin luptatorii ei. Acestia sunt tovarasii si inaintemergatorii unei atari sfintenii. Vad multi soldati : as putea oare sa vad mai multi luptatori !... Se numeste “uniforma” ceea ce purtati voi : fie ca ceea ce se ascunde sub ea sa nu fie uniform !…
    Trebuie sa fiti dintre aceia al caror ochi cauta pururi un dusman – vrajmasul vostru. Si la unii intre voi de la prima vedere se vede ura. Trebuie sa va cautati dusmanul si sa purtati razboiul si numai un razboi pentru gandurile voastre ! Caci daca cugetarea moare, cel putin bunacredinta voastra sa proclame izbanda ! Trebuie sa iubiti pacea ca pe un mijloc al noilor razboiri. Si pacea de scurta durata mai mult decat una de indelungata dainuire.
    Nu va propovaduiesc munca, ci lupta. Nu va propovaduiesc pacea, ci izbanda. Fie munca voastra o lupta sa fie, ca pacea voastra sa fie o izbanda !
    Nu poti tacea si ramane linistit, decat atunci cand ai sageti si un arc : altcum flecareala si cearta este. Fie ca pacea voastra sa fie o izbanda !… Ziceti ca o cauza dreapta e ceea ce sfinteste razboiul insusi ? Eu va spun : razboiul bun este acela care sfinteste orice cauza. Razboiul si curajul facut-au ispravi mai mari decat dragostea de aproapele.
    Nu mila, ci vitejia voastra a mantuit pana acum victimele.
    Ce este bine ? intrebati voi. Sa fii viteaz, iata ce-i bine ! Lasati fetiscanele sa zica : „Bine este ceea ce e totodata si frumos si miscator”. Se va spune ca sunteti fara de inima : ci inima voastra e adevarata si-mi place pudoarea cu care va aratati inimosi. Vi-i rusine de talazul vostru iar altora de rabufnirea lor.
    Sunteti urati ? Ei bine, fratii mei ! Invaluiti-va cu sublimul, mantia uraciunii ! Mareasca-se sufletul vostru ; ajunge navalnic sa fie, si in inaltimea voastra e rautate. Va cunosc eu !... In rautate, navalnicul se intalneste cu cel slab. Dar nu se inteleg. Va cunosc eu.
    Nu trebuie sa aveti dusmani decat pentru ca sa-i urati, nu sa-i dispretuiti. Trebuie sa fiti mandri de dusmanul vostru, atunci izbanzile vrajmasilor vor fi si ale voastre. Razvratirea e nobletea robului. Nobletea voastra sa fie supunerea !... Porunca voastra insasi sa fie supunerea !...
    Un bun luptator alege pe „tu trebuie” in loc de „eu vreau”. Si trebuie sa va porunciti voua insiva tot ce va place. Fie ca dragostea voastra de viata sa fie iubirea celor mai mari nadejdi ale voastre – si cea mai presus speranta sa va fie cea mai inalta gandire a vietii.
    Cea mai de seama cugetare, ingaduiti-mi sa v-o poruncesc eu, iat-o : omul e ceva care trebuie sa se ridice peste sine. Traiti-vaastfel viata de supunere si lupta ! Ce insemnatate are o viata indelungata ?!... Care razboinic vrea sa fie crutat !...
    Eu nu va crut nicidecum caci va iubesc din adancul inimii, o ! frati intru razboi !...
    Asa grait-a Zarathustra.

    11. DESPRE NOUL IDOL

    Mai sunt pe alocuri noroade si turme, dar nu la noi, fratii mei : la noi sunt numai state. Stat ? Ce-i asta ?... Ei !... deschideti-va urechile, am sa va graiesc despre moartea noroadelor.
    Statul e cel mai rece din toate dihaniile reci : minte cu raceala si iata minciuna ce se scorneste din gura lui :
    „Eu statul, eu sunt norodul”.
    E o minciuna !... Fauritorii erau aceia cari faurit-au noroadele si cari atarnat-au deasupra-le o credinta si o dragoste : astfel slujit-au ei viata. Distrugatorii sunt aceia care intind piedici marelui numar, poreclind acest lucru stat : deasupra-le atarna ei un palos si o suta de pofte. Pretutindenea unde inca mai este un popor, el nu pricepe statul si-l uraste ca pe o piaza rea si o abatere de la obiceiuri si legi. Va dau aceasta dovada : fiecare norod isi are graiul sau despre bine si rau ; vecinul lui nu-l intelege. El a nascocit acest grai pentru deprinderile si legile sale. Dar statul minte in toate graiurile lui de bine si de rau, si in tot ce spune – minte, tot ce are, e de furat. Totul e fals ; musca cu dinti de furat, carpanosul. Fatarnici sunt chiar in maruntaiele lor. O zapaceala a graiurilor binelui si raului – iata dovada ce v-o dau, ca semn al fiintei statului. Intr-adevar, e vointa mortii este semnul prin care cheama predicatorii mortii ! Prea din cale-afara de multi oameni vin pe lume : Statul a fost nascocit pentru acei cari sunt de prisos !... Vedeti dar ca el ii atrage pe cei de prisos !... Si cum ii mai inlantuie, cum ii mai macina si rasmacina. „Nimic mai mare decat mine pe pamant : sunt degetul poruncitor al Domnului”, astfel urla dihania. Si nu numai cei urecheati si scurti de vedere dau in genunchi inainte-i !... Vai ! si in voi – suflete mari – murmura posomoratele-i minciuni !... Ghicesc inimile bogate, carora le place sa se risipeasca !... Fireste, va ghicesc si pe voi, invingatori ai Dumnezeului antic. Luptele v-au obosit si acum osteneala voastra se pune in slujba noului idol !... Noul idol ar vrea sa aseze in preajma-i eroi si oameni cinstiti. Ii place sa se incalzeasca „dihania rece”, la soarele unei constiinte curate ! Vrea sa va dea tot daca il slaviti : asa isi cumpara stralucirea virtutii si mandra privire a ochilor vostri. Trebuie sa puneti inainte momeala pentru cei de prisos ! Da, e nascocirea unui renghi dracesc, a unui gonaci al mortii, sclipind in podoaba cinstirilor dumnezeiesti ! Da, e nascocirea unei morti pentru multimea cea mare, o moarte ce se maguleste ca-i vie, o slugarnicie dupa inima tuturor propovaduitorilor !
    Statul e pretutindenea unde toti inghit otravuri, bunii si raii ;statul e unde sinuciderea pe indelete a tuturora se numeste „viata”.
    Uitati-va numai la oamenii acestia de prisos ! Ei prada operele nascocitorilor si comorile invatatilor : si totul se preschimba pentru dansii in boala si lehamite ! Uitati-va deci la oamenii acestia de prisos !... Ei gasesc bogatii si tot mai saraci sunt. Vor puterea, si mai intai de toate, simbolul puterii : bani multi – asta vor neputinciosii acestia ! Vedeti-i cocotandu-se, maimute agere !... Se cocoata unii peste altii si se imping astfel in tina si prapastie. Cu totii vor sa se apropie de tron : nebunia lor – ca si cum fericirea ar fi tronul... Ades noroiul sta pe tron si de asemeni prea des, tronul este in tina. Mie-mi par cu totii niste nebuni, maimute cataratoare si navalnice. Rau mai put recile dihanii : toti laolalta put, acesti idolatri. Fratilor, voiti sa va inabusiti in raspandirea gazelor din gatlejurile si poftele lor ?... Spargeti geamul si sariti afara !... Feriti-va de duhoarea cea rea ! Indepartati-va de idolatria celor de prisos. Feriti-va de duhoarea cea rea !... Indepartati-va de fumaraia acestor jertfe omenesti ! Acum marile suflete, tot vor mai gasi inainte-le o viata libera. Mai raman inca multe locuri pentru cei singuratici sau cei pereche, locuri unde sufla mireasma marilor tacute. O viata libera ramane deschisa sufletelor mari. Intr-adevar graiesc voua, ca cel ce are mai putin, cu atat mai putin este stapanit: binecuvantata fie saracia !... Acolo unde se ispraveste Statul, numai acolo incepe omul care nu-i de prisos ; acolo incepe cantecul trebuintei, melodia unica, cum nici una la fel nu e.
    Acolo unde se sfarseste Statul, priviti numai, fratii mei !... Nu vedeti curcubeu si puntea Supraomului ?
    Asa grait-a Zarathustra.

    12. DESPRE NEVINOVATIE

    Imi placea padurea. E greu sa vietuiesti in orase : acei care se gasesc pe drumul acesta sunt prea numerosi.
    Oare nu-i mai bine sa cada omul in mainile unui ucigas decat sa fie prada visurilor unei femei aprinse ? Ci uitati-va numai la barbatii astia : ochiul lor dovedeste ca nu cunosc nimic mai bun decat sa se culce cu o femeie.
    In adancul sufletului lor e noroiul, si nenorocirea lor, daca noroiul lor mai are si duh !...
    [...]
    Nu cand adevarul e necurat, ci cand e josnic – nu place celui ce cauta cunoasterea sau vrea sa se coboare in undele ei. Adevar graiesc voua, ca sunt si de aceia care sunt nevinovati pana in adancul inimii lor : au cele mai blande inimi, le place sa rada si rad mai mult ca voi. Ei rad si din nevinovatie intrebandu-se : „Ce-i nevinovatia asta ?” Nu cumva o desertaciune ? Desertaciunea aceasta n-a venit oare ea la noi, nu noi la dansa ?... Am dat strainului acesta ospitalitatea inimii noastre, acum el salasluieste in noi, ramane aci atat cat va voi...
    Asa grait-a Zarathustra.

    13. DESPRE PRIETEN

    „Unul singur e pururi prea aproape de mine”, asa cugeta singuraticul. „Pururi cate unul de fiece data – ceea ce face intr-un sfarsit doi !” Eu si cu mine stam pururea si necontenit la sfat : cum as suferi asta, de n-ar fi un prieten ? Pentru singuratic prietenul e pururea cel de al treilea : al treilea e pluta ce impiedica prabusirea sfatului celor doi in adancuri. Vai !... sunt prea multe adancuri pentru toti singuraticii. De aceea nazuiesc ei catre un prieten si la inaltimea unui amic. Credinta noastra in altii descopera obiectul credintei noastre in noi insine.Dorinta de un prieten invedereaza gandirea noastra. Ades dragostea nu slujeste decat de petrecere pizmei. Ataci ades si-ti pricinuiesti dusmanii pentru ca sa tainuiesti faptul ca si tu poti fi atacat. „Fii cel putin vrajmasul meu !” astfel glasuieste adevaratul respect, acela ce nu cuteaza sa cerseasca prietenia. Daca vrea cineva sa aiba un prieten, trebuie sa se si razboiasca pentru dansul : si pentru razboi, trebuie sa poti fi dusman. In prieten trebuie sa cinstesti pe vrajmas. Te poti oare apropia de prieten, fara sa treci pe tarmul lui ? In prieten cata sa vezi cel mai adevarat vrajmas. Cand te lupti impotriva-i, trebuie sa fii cel mai apropiat de inima lui. Nu vrei sa fii fatarnic in fata prietenului tau ? Vrei sa faci cinste prietenului aratandu-te asa cum esti ? Dar de aceea te trimite dracului !... Daca nu stii sa-ti ascunzi razvratirea – trebuie sa te temi mai mult de goliciune ! Numai, daca ati fi niste zei, v-ar putea fi rusine de vesmintele voastre ! Nu stii poate sa te imbraci destul de bine pentru prietenul tau : caci trebuie sa fii o sageata si o dorinta de Supraom. Ti-ai vazut prietenul dormind, ca sa te deprinzi a-i cunoaste infatisarea ? Care-i asadar chipul lui ? E chipul tau insuti vazut printr-o oglinda grosolana si nedesavarsita. Ti-ai vazut prietenul dormind ? Nu te-ai infricosat de infatisarea lui ? O !... dragul meu prieten, omul e ceva care trebuie sa fie peste sinele sau.
    Prietenul trebuie sa fie mester in ghicitorie si tacere : nu trebuie sa vrei sa vezi totul. Visul trebuie sa te faca sa ghicesti ce face prietenul, cand s-a desteptat. Trebuie ca mila ta sa fie dorul de a ghici : pentru ca sa stii mai intai daca vrea prietenul tau mila. Poate ca-i place din tine infatisarea mandra si privirea vesniciei.
    Trebuie ca suferinta laolalta cu prietenul sa se ascunda sub un invelis aspru, si in invelisul acesta sa-ti rupi un dinte.
    Altcum compatimirea ta va fi plina de fineturi si dulcegarii.
    Esti tu oare aer curat si singuratate, painea si doctoria prietenului tau ? Sunt de aceia ce nu se pot libera din propriul lor lant, si totusi, sunt pentru prietenii lor niste mantuitori.
    Esti un rob ? atunci nu poti fi prieten. Esti un tiran ? Atunci nu poti avea prieteni. Vreme indelungata un rob si un tiran erau tainuiti in femeie : de aceea femeia inca nu-i in stare sa cunoasca prietenia : ea nu cunoaste decat dragostea.
    In iubirea femeii este nedreptate si orbire in privire, fata de tot ce nu iubeste.
    Si chiar in iubirea constienta a femeii e pururea, alaturea de lumina, umilirea fulgerului si noptii.
    Femeia inca nu-i capabila de prietenie. Pisici, iata ce sunt pururea femeile, pisici si pasari. Sau, in cel mai bun caz, vaci. Femeia inca nu-i in stare sa simta prietenia. Ci, spuneti-mi, voi barbatii, care dintre voi e asadar capabil de prietenie ? Blestem saraciei si zgarceniei sufletului, o barbati !... Atat cat daruiti prietenilor vostri, vreau sa harazesc vrajmasilor mei, fara ca prin aceasta sa fiu mai sarac. Este tovarasia : sa fie si prietenia !...
    Asa grait-a Zarathustra.
    14. DESPRE MUSTELE DIN PIATA PUBLICA

    Fugi prietene, in sihastria ta !... Te vad ametit de zgomotul oamenilor mari si zdrobit de ghiontelile mititeilor. Cu vrednicie, padurea si stanca stiu sa taca in tovarasia ta. Aseamana-te iarasi copacului ce-l iubesti, copacului cu crengile puternice, el asculta tacut, atarnand deasupra marii. Unde inceteaza singuratatea, incepe viata publica, si unde incepe viata publica, incepe zgomotul marilor comedianti si bazaitul mustelor veninoase.
    In lume cele mai bune lucruri nu pretuiesc nimic fara un oarecine, care sa le infatiseze : norodul le zice acestor reprezentanti, oameni mari.
    [...]
    Dar clipa ii zoreste : de aceea te zoresc si ei. Vor din parte-ti un „da” sau un „nu”. Nenorocire tie, daca ai voi sa-ti asezi scaunul intre un pentru si un contra !
    Nu pizmui spiritele nerabdatoare si absolute. O ! indragostit al adevarului. Niciodata pana acum adevarul nu s-a spanzurat de bratul celor intransigenti.
    [...]
    Ci tu care esti profund, suferi prea adanc chiar in ranile mici ; si mai inainte de a fi tamaduit, viermele lor veninos va fi trecut pe mana ta. Imi pari prea mandru pentru ca sa ucizi acesti flamanzi. Ci ia aminte sa nu fi menit sa porti toata veninoasa lor nedreptate !
    Ei bazaie in preajma ta, chiar cu laudele lor ; suparari, iata laudele lor. Vor sa fie aproape de pielea si sangele tau.
    Te magulesc cum se maguleste un Dumnezeu sau un diavol ; se sclifosesc inaintea ta ca un zeu ori un diavol. Ce are a face ?
    Sunt niste lingusitori si bocitori, nimic mai mult. Astfel fac adesea binevoitorii cu tine. Ci astfel lucreaza intotdeauna viclenia lasilor.
    Da, fricosii sunt vicleni !
    Sunt lingusitori si bocitori, nimic mai mult. Astfel fac adesea binefacatorii cu tine. Astfel lucreaza intotdeauna viclenia lasilor.
    Da, fricosii sunt vicleni !
    Cugeta mult la tine cu sufletul lor ingust – le esti pururea banuit. Te pedepsesc pentru toate virtutile tale. Nu-ti iarta din toata inima decat greselile tale. Pentru ca esti binevoitor si drept, tu zici : „Sunt nevinovati de nemernicia existentei lor”.
    Dar sufletul lor ingust cugeta : „Orice existenta mare e vinovata”.
    Cand esti binevoitor cu dansii, ei se simt dispretuiti de tine si-ti inapoiaza binele facut, prin rau tainuit. Mandria ta – fara cuvintele lor – e pururea potrivnica, ei jubileaza cand ti se intampla sa fii indestul de modest, ca sa fii vanitos.
    Tot ce se poate pricepe la om nu face altceva decat sa-i inflacareze. Pazeste-te, deci, de cei mici !
    In fata ta se simt mici iar josnicia lor se aprinde impotriva ta, prefacandu-se intr-o razbunare nevazuta.
    Nu ti-ai dat seama ca ei tac, de indata ce te apropii de dansii, si ca puterea lor ii paraseste, cum se iroseste fumul unui foc ce se stinge ? Da, prietene, tu esti constiinta cea rea a aproapelui tau : caci ei nu-s vrednici de tine. De aceea te urasc ei si ar vrea sa-ti suga sangele. Aproapele tau va fi pururea musca veninoasa : ceea ce este maret in tine – ii va face mai veninosi si pururea hrapareti precum mustele.
    Fugi, prietene, fugi in singuratate, acolo unde sufla un vant aspru si puternic. Menirea ta nu-i sa fii un alunga muste.
    Asa grait-a Zarathustra.

  4. #4
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185

    [...]
    18. DESPRE FEMEIA BATRANA SI CEA TANARA

    [...]
    Femeia il intelege mai bine pe copil decat barbatul, dar acesta e mult mai copil decat femeia. In orice barbat aievea se ascunde un copil : un copil ce vrea sa se joace. Haide, femei !... aratati-mi copilul din barbat. Femeia sa fie o jucarie curata si ingrijita, aidoma diamantului plin de stralucirea unor virtuti ale unor lumi inca in nefiinta ! Straluceasca licarirea unei stele in dragostea voastra ! Speranta sa zica : „O ! de-as aduce pe lume Supraomul !...” Fie in dragostea voastra luare aminte ! Inarmate cu dragoste sa pasiti inaintea celui ce insufla teama. Puneti in iubire cinstea voastra. Femeia stie de altfel prea putine despre cinste. Dar spre cinstea voastra fie,sa iubiti pururea mai mult decat sunteti iubitesi sa nu ajungeti nicicand pe planul al doilea.
    Barbatul sa se teama de femeie cand iubeste : atunci ea face orice jertfe si orice altceva i se pare fara de pret.
    Barbatul sa se teama de femeie cand uraste – caci in adancul inimii barbatului nu e decat rautaciosul, dar in adancul inimii femeii e rautatea. Pe cine uraste femeia mai mult ? Asa grait-a fierul catre magnet : Te urasc mai mult pentru ca atragi si pentru ca nu esti indeajuns de puternic sa alipesti.
    Fericirea barbatului e :vreau; a femeii este :el vrea.
    Lumea trebuie sa fie desavarsita ! Asa cugeta orice femeie care se supune dragostei sale. Si trebuie ca femeia sa se supuna si sa gaseasca o adancime la suprafata ei. Sufletul femeii e suprafata, un strat de apa agitata peste mocirla. Dar sufletul barbatului e profund, valul sau mugeste in pesterile subterane : femeia zoreste puterea barbatului, dar n-o pricepe.
    Atunci batrana raspunsu-mi-a :
    - Zarathustra a spus multe lucruri placute, mai ales pentru acelea cari sunt indeajuns de tinere, pentru a-l pricepe. Ciudat !... Zarathustra cunoaste foarte putin femeile, totusi spune adevarul cand vorbeste de dansele !... Sa fie oare pentru ca nimic nu-i e cu neputinta femeii ? Si acum primeste ca rasplata un mic adevar ! Eu sunt indestul de batrana, ca sa ti-l pot spune !... Inveleste-l bine si inchide-i pliscul : altcum ar tipa nevoie mare adevarul acesta !...
    -Da-mi, femeie, micul tau adevar !... i-am spus eu. Si iata ce mi-a raspuns batrana :
    -Te duci la femei ? Nu uita biciul !...
    Asa grait-a Zarathustra.
    [...]
    20. DESPRE COPIL SI CASATORIE

    Am o mare intrebare pentru tine si numai pentru tine, o frate al meu !... O adancesc in sufletul tau ca pe o sonda, pentru a-i cunoaste adancurile... Esti tanar si doresti femeie si copil. Dar, te intreb : esti tu oare omul caresa aibadreptul sa doreasca un copil ? Esti tu oare invingatorul – invingator asupra ta insuti – suveran al simturilor, stapanul virtutilor tale ? E ceea ce te intreb. Sau vointa ta e strigatul dobitocului si saraciei ? Sau e teama de singuratate, sau e ura de tine insuti ? Vreau ca izbanda si libertatea ta sa nazuiasca a se invesnici prin copil. Tu trebuie sa cladesti monumente vietuinde izbanzii si eliberarii tale. Trebuie sa construiesti mai presus de tine insuti. Dar mai intai trebuie ca tu insuti sa fii cladit pe baze temeinice din cap pana-n picioare. Nu trebuie numai sa-ti propasesti rasa mai departe, ci cat mai presus. La asta sa-ti slujeasca gradina casatoriei. Tu trebuie sa fauresti un trup de o speta superioara, o prima miscare, o roata ce se invarte in jurul ei insisi – trebuie sa fauresti un creator.
    Casatorie : asa numesc eu vointa a 2 de a fauri pe unicul, care e mai mult decat aceia ce l-au savarsit.Respect dintr-o parte si alta, iata casatoria; respect celor ce nazuiesc o atare vointa ! Acesta sa fie intelesul si adevaratul rost al casatoriei tale. Dar celei ce-o numesc casatorie cei de prisos, multimea de netrebnici, cum i-as putea zice ?... Vai !... aceasta saracie a sufletului in 2 !... Vai ! aceasta necuratie a sufletului in 2 !... Vai !... aceasta nenorocita multumire in 2 !... Casatorie, asa au poreclit ei toate astea ; si mai spun ca unirile lor au fost pecetluite in ceruri. Ei bine, nu-mi trebuie cerul acesta al celor de prisos ! Nu, nu vreau dobitoacele astea incalcite in plasa cereasca !... Departe de mine si Dumnezeul ce vine schiopatand sa binecuvanteze ceea ce n-a unit el !...
    [...]
    * * * * * * *
    Cand va inaltati mai presus de lauda si barfeli si cand vointa voastra – vointa omului care vorbeste – vrea sa porunceasca tuturor lucrurilor : izvorul virtutii voastre este.
    Cand dispretuiti ceea ce e placut, culcusul moale, si cand nu te poti odihni indestul de departe de moliciune, atunci e obarsia virtutii noastre.
    * * * * * * *
    Fratilor, ramaneti credinciosi pamantului, cu toata puterea virtutii voastre ! Va rog si va conjur ca, dragostea ce daruieste si constiinta voastra sa slujeasca rostului pamantului.
    * * * * * * *
    Sunt mii de poteci ce n-au fost nicicand strabatute, mii de sanatati si mii de pamanturi ascunse vietii. Omul si pamantul oamenilor inca n-au fost descoperiti si sleiti. Vegheati si ascultati singuraticilor. Rasuflari din adancuri tainice pornesc in viitor ; un trimis incantator cauta urechi delicate. Singuratici de azi, voi aceia cari vietuiti despartiti, veti fi un norod intr-o zi oarecare. Voi, cari sunteti insisi alesii, veti alcatui intr-o zi un popor ales si din norodul acesta se va naste Supraomul. Adevar graiesc voua, pamantul va ajunge sa fie intr-o zi locas de tamaduire ! Si iata ca o mireasma noua il invaluie, o mireasma mantuitoare – si o nadejde noua !...
    * * * * * * *
    Toti Zeii au murit : voim acum sa vietuiasca Supraomul !
    [...]
    PARTEA A DOUA
    * * * * * * *
    Poarta-ma destinul pururea pe drumul celor, care, ca si voi, nu sufera : ci pururi mi s-a parut ca este mai bine cand invat sa ma bucur mai bine. De cand sunt oamenii, prea putin s-a bucurat omul. Numai faptul acesta, fratilor, e pacatul nostru stramosesc.
    Si cand invatam sa ne bucuram mai bine, numai atunci ne dezvatam mai bine de a face rau altora si a scorni dureri. De aceea imi spal mainile, cand ele au ajutat celui ce sufera. Iata pentru ce-mi sterg si sufletul.
    Caci mi-a fost rusine de rusinea lui, de ceea ce am vazut ca suferea cel suferind ; si cand i-am venit in ajutor, strasnic i-am ranit mandria. Obligatiile mari nu ne fac recunoscatori, ci razbunatori, si daca nu se uita mica facere de bine, sfarseste prin a ajunge un vierme rozator. „Nu primiti decat cu luare-aminte ! Deosebiti-va luand !” Acest sfat il dau celor care n-au nimic de dat. Ci eu sunt unul dintre aceia care dau ; imi place sa dau, ca prieten, prietenilor.
    * * * * * * *
    E greu sa traiesti cu oamenii laolalta, pentru ca e atat de anevoios sa taci. Si nu din pricina celui ce ne este cat mai potrivnic, ci din a celui de care nu ne sinchisim intru nimic. Cu toate acestea, daca ai un prieten ce sufera, fii un refugiu pentru suferinta lui – dar fii intrucatva si pat aspru, nu pat de lupta : numai asa vei fi lui cel mai folositor.
    Si daca un prieten iti pricinuieste rau, spune-i asa : „Iti iert ceea ce mi-ai facut – dar de ti-ai facut-o tie insuti – cum as putea ierta lucrul acesta ?” Asa glasuieste orice dragoste mare : preamareste iertarea si mila. Trebuie sa-ti stapanesti inima : caci daca o lasi sa plece vai ! ce repede iti pierzi capul ! Vai ! unde s-au savarsit pe pamant mai multe nebunii decat printre cei milostivi, si cine faptuia mai mult rau pe pamant decat nebunia milostivilor !... Nenorocire tuturor acelora ce iubesc, fara sa aiba o inaltime, care sa fie mai presus de mila lor !...
    Astfel graitu-mi-a intr-o zi diavolul : „Si Dumnezeu isi are iadul sau : e dragostea lui de oameni.”
    Si in urma auzitu-l-am spunand aceste vorbe : „Dumnezeu e mort ; numai mila lui de oameni l-a ucis.”
    Feriti-va deci de mila : ea va gramadi asupra omului un nor greoi !... Intr-adevar cunosc semnele vremii. Tineti minte si vorba asta ! orice dragoste puternica e mai presus de mila sa, caci ea vrea sa faureasca. „Ma ofer pe mine insumi dragostei mele,si pe aproapele ca si pe mine”, asa graiesc toti creatorii. Si totusi creatorii sunt aspri.
    * * * * * * *
    Adevar graiesc voua, izbavitorilor : ci astfel n-ati stiut sa iubiti Dumnezeul vostru decat prin aceea ca – omeneste – spanzuratu-l-ati pe cruce ! Vai ! nici o iesire a libertatii nu aveti ! Adevar graiesc voua, ca nu pe covoarele constiintei pasiti voi !
    * * * * * * *
    Si mai sunt altii, care aidoma ceasornicelor de perete, pe care le intorci la vreme, isi bat tic-tacul si vor ca acest tic-tac sa fie numit virtute ! Adevar graiesc voua, ca astia ma fac sa rad de dansii : pretutindeni unde intalnesc atari pendule, le voi intoarce masinaria cu ironia mea, si vor trebui neaparat sa inceapa a bazai.
    * * * * * * *
    9. CANTECUL NOPTII

    Se innopteaza : iata se inalta mai presus glasul fantanilor tasnitoare. Ci sufletul meu, e si el o fantana tasnitoare. Se innopteaza : iata ca se trezesc toate cantecele indragostitilor. Si sufletul meu – el insusi – e un cantec de indragostiti. E in mine ceva nepotolit si de nepotolit care vrea sa-si inalte glasul. In mine e o dorinta de dragoste ce graieste : e insusi graiul dragostei.
    Eu sunt lumina : Ah ! daca as fi noapte ! Ci aceasta e singuratatea mea : sa fiu invaluit in lumina. Vai ! de ce nu sunt umbra si bezna !... Cum mi-as potoli setea la tatele luminii !... Si pe voi insiva, v-as binecuvanta, stelute scanteietoare, viermi lucitori ai cerului ! si m-as bucura de lumina ce mi-ati da-o. Ci vietuiesc din propria mea lumina, inghit in mine insumi flacarile ce tasnesc din launtrul meu.
    Nu cunosc bucuria celor ce iau ; si ades visat-am ca a fura e placere mult mai mare decat a lua.
    Saracia mea e, pentru ca mana mea nu-si mai gaseste ragaz niciodata sa tot daruiasca ; invidia mea sa vada ochi plini de adastare si nopti luminate de dorinta. O nemernicie a tuturor celor ce daruiesc ! Intunecime a soarelui meu !... Dorinta a dorintelor ! Foame sfasietoare a satului !... Ei au ce le dau : dar mai sunt eu oare inca in atingere cu sufletele lor ? E o prapastie intre a da si a lua ; si cea mai mica prapastie e cea mai cu anevoie de umplut. O foame se naste din frumusetea mea : as vrea sa fac rau celor pe care-i luminez ; as vrea sa despoi pe cei pe care ii umplu de daruri – atat de foame mi-e de rautate.
    Retragand mana cand o alta spre dansa se intinde ; sovaind ca o cascada care in caderea ei tot mai sovaieste : astfel mi-e sete de-a mea rautate. Indestularea mea astfel de razbunari cugeta ; atari rautati se nasc din sihastria mea.
    Fericirea mea de a darui a murit tot daruind mereu, virtutea mea s-a istovit si ea din pricina indestularii sale ! Cel ce daruieste, paseste pururi catre primejdia de a-si pierde rusinea ; cel ce imparte mereu sfarseste impartind intr-una, prin a face bataturi la mana si la inima. Ochii mei nu iubesc mai mult, inlacrimati de rusinea celor ce cer ; mana mi-a devenit mai aspra pentru ca sa simta tremurul mainilor pline. Ce s-au facut lacrimile ochilor si puful inimii mele ?
    O sihastrie a tuturor celor ce daruiesc ! O tacere a tuturor celor ce lucesc !
    [...]
    * * * * * * *
    E o mare in mine, fundul ei este linistit : cine ar ghici dar ca el tainuieste mortii placuti !... De nepatruns e adancimea mea, dar ea straluceste de ghicitori si hohote de ras.
    [...]
    Si-mi spuneti, prieteni, ca „nu se cade sa discuti gusturile ?” Ci toata viata e o lupta pentru gusturi si culori ! Gustul e totodata greutatea, cumpana si cantaritorul ; si nenorocire oricarui insufletit, care ar vrea sa vietuiasca fara lupta, din pricina piedicilor, cumpenelor si cantaritorilor !...
    [...]
    Te cred capabil de toate rautatile, de aceea vreau de la tine binele. Adevar graiesc voua ca, am ras ades de neputinciosii ce se cred buni pentru ca li-i laba cotonogita !

    14. DESPRE TARA CIVILIZATIEI

    Am zburat prea departe in viitor : un fior de groaza m-a strabatut. Si cand m-am uitat in preajma mea, iata, vazut-am ca timpul imi era singurul contemporan. Atunci m-am inapoiat, fugind indarat – si tot mai repede mergeam : si asa venit-am langa voi, voi oamenii de azi, am venit in Tara civilizatiei. Pentru intaia oara, privitu-v-am cu ochiul ce trebuia si cu doruri bune : adevar graiesc voua ca cu inima tanjitoare venit-am. Si ce mi s-a intamplat ? Cu toata frica ce am avut-o a trebuit sa prind a rade !
    Ochiul meu nicicand n-a zarit ceva mai inzorzonat !...
    [...[
    Sterpi sunteti ! side aceeava lipseste credinta. Ci acela ce trebuia sa faureasca, isi avea pururi visele si stelele lui – si avea incredere in credinta sa !
    [...]
    * * * * * * *
    Crede-ma , diavol al izbucnirilor zgomotoase si dracesti, cele mai mari intamplari – nu-s ceasurile noastre cele mai stralucite, ci cele mai tacute. Nu in preajma nascocitorilor de zgomote noi, ci in jurul nascocitorilor noilor valori se invarte intacerelumea.
    * * * * * * *
    Vad si vazut-am lucruri mai rele, si atat de inspaimantatoare, incat n-as vrea sa-i graiesc fiecaruia si nici sa tac multora: am vazut oameni ce nu se lipsesc de nimic, - numai daca nu cumva prea mult – oamenii care nu-s nimic alta decat un ochi mare, sau o gura nemasurata, ori un pantece urias, - indiferent ce-i mare – pe astia ii numesc eu neputinciosi ciudati.
    * * * * * * *

    „Greu este sa vietuiesti printre oameni, pentru ca e greu sa taci. Mai cu seama cand esti un flecar.”
    [...]
    PARTEA A TREIA
    [...]
    Iti urmezi calea maririi : aci nimeni nu se va furisa pe urmele tale ! Indaratul tau, chiar si urma pasilor ti s-a sters din cale, iar deasupra drumului tau scris este :cu neputinta. Si daca de aici inainte toate scarile iti vor lipsi, trebuie sa stii sa te cocoti chiar pe propriul tau crestet : cum ai vrea sa faci altcum, ca sa te inalti mai sus ? Pe propriul tau crestet si mai sus, mai presus de inima ta chiar ! Acum lucrul cel mai placut, cel mai aspru va sa-ti fie.
    * * * * * * *
    Si asa venit-ai la mine, frumos si invaluit in frumusetea ta, ca sa-mi graiesti fara cuvinte, destainuindu-te prin intelepciune : O, de ce n-am ghicit toate pudorile sufletului tau, cand ai venit catre mineinainteasoarelui, catre mine care sunt cel mai singuratic.
    Prieteni suntem de cand lumea : comune ne sunt durerea sufleteasca, groaza si temeiul – chiar si soarele comun ne este. – Nu ne vorbim unul altuia, pentru ca prea stim multe : tacem si unul si altul, radem insa din stiinta noastra ! Nu esti oare lumina valvataii mele ? Sufletul tau nu-i oare frate cu priceperea mea ? Laolalta invatat-am noi toate ; laolalta deprinsu-ne-am sa ne urcam mai presus de noi insine si sa radem cu seninatate si voie buna. Fara nori, zambind cu lumina in ochii limpezi, de-a curmezisul indepartarilor nemarginite, cand deasupra-ne clocotesc ploaia, sila si telul si greseala.
    Si cand umblam singur, de ce-i era sufletului meu foame in noptile si pe potecile greselii ? Si cand urcam muntii pecine-lcautam pe culmi, daca nu pe tine ?
    * * * * * * *
    Si mai sunt unii ce merg inainte, in vreme ce privesc indarat cu gatul intins, bucuros m-as indeparta de atari trupuri.
    Picioarele si ochii nu trebuie nici sa minta nici sa dezminta ; dar printre oameni misuna minciuna. Unii din ei „vor” ; dar cea mai mare parte nu-s decat „voiti”. Unii sunt sinceri, dar cea mai mare parte sunt comedianti prosti.
    Sunt printre ei prefacuti, fara s-o stie, si prefacuti fara sa vrea, acei care sunt sinceri, sunt intotdeauna rari – mai ales comediantii sinceri. Calitatile omului sunt rare aici : de aceea femeile se prefac in barbati.
    Caci acel care este indestul barbat, va fi in stare sa izbaveasca in femeie, pefemeie.
    * * * * * * *
    Vai ! de ce nu-mi intelegeti vorba : „sa savarsiti pururea ceea ce vreti – dar sa fiti dintru-ntai dintre aceia carepot sa voiasca!” Iubiti intotdeauna pe aproapele vostru ca pe voi insiva ; si fiti mai intai cei cese iubesc pe sine insusi. –
    * * * * * * *
    E mai bine sa-ti clantaneasca dintii, decat sa slavesti idolii ! asa e firea mea. Si pica port mai ales tuturor idolilor focului, care sunt arzatori, clocotitorii morocanosi. Cand iubesc pe careva, mai bine il iubesc iarna decat vara ; imi bat joc mai bine de vrajmasii mei, si-mi bat joc cu mai mult curaj, de indata ce a poposit iarna in casa la mine.
    [...]
    Un pat simplu ma incalzeste mai bine decat unul luxos, caci imi pizmuiesc eu insumi saracia. Si in iarna, saracia mi-i mai credincioasa. Incep fiecare zi cu o rautate, imi bat joc de iarna facand o baie rece : ceea ce-l face pe asprul meu prieten sa mormaie. Imi place sa-l mangai cu o lumanarica : pentru ca sa iasa din amurgul cenusiu. Caci, mai cu seama dimineata sunt rautacios : in ceasul cel dintai, cand canturile scartaie la fantana si necheaza caii pe ulitele fumurii. Astept atunci cu nerabdare sa se lumineze cerul iernii cu barba carunta, mosneagul cu capul alb, cerul de iarna, tacut, care cateodata lasa si soarele in tacere.
    De la dansul sa fi invatat eu oare indelungile taceri iluminate ? Ori le-a invatat el de la mine ?
    Sau nascocitu-le-a fiecare dintre noi ? Toate cele bune au o obarsie multipla – toate cele bune si nebunatice tresar de placere in existenta : cum n-ar face ele lucrul acesta odata macar ? Tacerea indelungata, si ea, e un bun nebunatic.
    Si aidoma cerului de vara e limpede chipul meu, si liniste in ochii mei.
    - Ca cerul iernii imi tainuiesc soarele si neincovoiata mea vointa de soare : intr-adevar bineam deprins mestesugul acesta, de la aceasta rautate a iernii !
    Este oare mestesugul meu cea mai scumpa rautate a mea, incat sa-mi fi deprins tacerea sa nu se dea de gol prin tacere ?
    [...]
    Oare nutrebuiesa ma ascund, ca un oarecare ce inghitit-a aur, pentru ca sa nu-mi deschida cineva sufletul ?
    Nutrebuieoare sa urc pe picioroange, pentru ca ei, toti invidiosii astia tristi, din preajma mea, sanu-mi vadalungile mele picioare ?
    * * * * * * *
    „Pentru ce sa traiesti ? Totul e in zadar ! A trai e a treiera paie : a trai, inseamna a te arde si a nu te incalzi.”
    Aceste trancaneli trec inca drept „intelepciune” ; sunt invechite, miros a mucegai,de aceeasunt inca onorate. Coptura innobileaza si ea. Copiii pot grai astfel :ei se temde foc pentru ca focul i-a ars ! E multa copilarie in vechile carti ale intelepciunii. Iar cel ce treiera paie, cum n-ar avea dreptul sa-si bata joc cand treiera graul ? Ar trebui sa li se puna caluse unor atari nebuni !
    Astia se pun la masa si nu aduc nimic, nici chiar o foame deplina ; - si acum ei blestema : „totul e zadarnic !” Ci a manca si a bea bine, fratilor, nu e un mestesug zadarnic ! Zdrobiti, zdrobiti-mi tablele vesnicilor nemultumiti !
    „Pentru cei curati, totul e curat”, asa graieste norodul. Ci eu va spun :pentru porci, totul este porc !
    [...]
    „Lasati deci lumea sa fie lume ! Nu clintiti nici chiar degetul cel mic impotriva-i !”
    „Lasati pe oameni sa fie gatuiti de cei ce vor, lasati-i sa se gatuie, sa bata, sa impileze si sa se jupoaie : nu miscati nici degetul cel mic ca sa va impotriviti. Asta ii va deprinde sa se lepede de lume”.
    „Iar propria ta judecata ar trebui s-o depreciezi si s-o gatui – caci judecata asta, lumii acesteia apartine : astfel te vei invata sa renunti la lume”.
    [...]
    Iubesc vitejii : dar nu ajunge sa fii numai un bun manuitor de sabie, ci cata sa stii si pecineil lovesti ! Caci ades e mai multa vitejie in a te stapani si sa treci : pentruca sa te pastrezi pentru un vrajmas mai vrednic !
    [...]
    Dacaacestiaar avea paine degeaba, nenorocire lor ! Dupa ce ar mai tipaei? De ce s-ar mai ocupa ei daca nu de intretinerea lor ? Si trebuie ca viata sa le fie aspra !
    [...]
    Astfel vreau pe barbat si pe femeie : unul in stare de a se razboi, pe cealalta capabila sa insamanteze, dar amandoi in stare sa dantuiasca pe capete si picioare. – Si ca fiecare zi, cand nu dantuiesc cel putin o data, pierduta sa fie pentru noi ! Si ca orice adevar, care nu aduce cel putin un raset, sa ni se para fals !
    [...]
    Am gasit pururi ca cei care erau rau alesi, razbunarea cea mai uracioasa ii ticalosea : se razbunau asupra lumii intregi, pentru ca nu pot sa mai umble despartiti. De aceea vreau ca cei ce sunt de buna credinta, sa spuna : „Ne iubim :veghemsa ne pastram dragostea ! Ori fagaduiala noastra e un dispret !”
    - „Dati-mi un termen, o scurta unire ca sa vedem, de suntem in stare sa duram o indelunga unire !... E lucru mare sa fii pururea in tovarasie !
    [...]
    „De ce atat de aspru ? spuse intr-o zi diamantul carbunelui de bucatarie ; oare nu suntem atat de puternic inruditi ?”
    „Pentru ce atat de molai ? fratilor, va intreb eu : nu sunteti oare fratii mei ?
    De ce asa moi, asa de plecati, asa de molesitori ? De ce atata tagaduire, atata uitare de sine in inima voastra ? asa de putina menire in privirea voastra ?
    Si daca nu vreti sa fiti meniri neinduplecate : cum ati putea cu mine impreuna sainvingetiintr-o zi oarecare ?
    [...]
    O, dobitoacele mele, sunteti asadar si voi haine ? Ati vrut sa admirati marea mea durere, cum fac oamenii ?
    Caci omul e cea mai cruda faptura dintre toate dobitoacele.
    [...]
    N-am fost rastignit peaceastacruce, care este stiinta ca omul este rautacios, ci am strigat cum n-a strigat inca nimeni :
    „Vai ! de ce cea mai rea rautate e asa de mica ?
    Vai ! de ce cea mai buna bunatate a atat de mica !”
    * * * * * * *
    O ! cum sa nu fiu aprins de dorul vesniciei, inflacarat de dorinta inelului de nunta, cel mai dorit dintre toate inelele, inel al viitorului si trecerii ? Nicicand nu mi-am gasit femeia de la care as vrea prunci sa am, daca nu-i aceasta femeia pe care o iubesc ; caci te iubesco vesnicie !
    Caci te iubesc vesnicie !
    [...]
    PARTEA A PATRA
    [...]
    6. AFARA DIN SERVICIU

    Eu sunt Zarathustra, necredinciosul, grai el : cine-i cel mai necredincios dintre noi amandoi, ca sa ma inveselesc cu invatatura lui ?”
    Asa grait-a Zarathustra, strabatand cu privirea gandurile si gandirile ascunse ale batranului papa.
    Intr-un sfarsit acesta incepu din nou.
    - „Acela care-l iubea si-l avea mai mult, e cel care l-a pierdut si mai mult : Uite, cred ca dintre noi amandoi, eu sunt cel mai necredincios ! Dar cine s-ar bucura de lucrul asta ?
    - „Slujitu-l-ai pana la sfarsit ? intreba Zarathustra ganditor, dupa o tacere adanca si indelungata, stii tu cum a murit el ? Drept e ceea ce se povesteste, ca mila l-a doborat ? – mila, sa vada omulspanzurat pe cruce, fara sa poata indura, ca iubirea de oameni sa ajunga iadul lui si in sfarsit moartea sa ?”
    Fostul papa nu raspunse totusi ci-l privi la randu-i cu un aer de salbaticie si dureroasa infatisare, cu posomorare in obraz.
    „Lasa-l sa se duca, reincepu Zarathustra dupa o indelunga chibzuire, privind mereu pe mosneag pana in albul ochilor. Lasa-l sa se duca, pierdut este. Si cu toate ca intru cinstirea ta este sa nu spui decat bine despre mortul acesta, stii tot asa de bine ca si mine,cineera el : si ca umbla pe cai ciudate.”
    „Ca sa vorbim intre 3 ochi, grai batranul reinseninat (caci era orb de un ochi) intru cele dumnezeiesti sunt mult mai luminat decat insusi Zarathustra, si am dreptul sa fiu asa. Dragostea mea slujit-a pe Dumnezeu vreme de ani indelungati, vointa mea ii urma pretutindeni vointa sa. Ci un bun slujitor stie totul chiar si anumite lucruri pe care stapanul le tainuieste si de sine insusi. Era un Dumnezeu tainic, plin de mistere. Intr-adevar, pe Fiul sau il capatase pe cai laturalnice. La usa credintei sale este preacurvia. Acela ce-l lauda ca pe Dumnezeul dragostei, nu-si face o parere destul de inalta despre dragostea insasi. Dumnezeul acesta nu voia sa fie si judecator ? Dar acela ce iubeste, iubeste mai departe de pedeapsa si rasplata. Cand era tanar, acest Dumnezeu oriental era aspru si falsificat de razbunare, si-a faurit un iad pentru a-si amuza favoritii. Dar sfarsi prin a imbatrani si a ajunge moale si duios, si compatimitor, asemanandu-se mai mult cu un bunic decat unui tata, si asemanandu-se totodata si cu o bunica batrana si sovaitoare. Cu fata incretita, sta la vatra, pricinuindu-si tot soiul de griji din pricina slabiciunii picioarelor sale, scarbit de lume, ostenit de atata vointa, asa ca sfarsi intr-o zi prin a se inabusi din prea mare mila sa”.
    - „Batrane Papa, intrerupse atunci Zarathustra, vazut-aiastacu ochii tai ? Se prea poate ca se va fi si petrecut asa :asasi altmintrelea. Cand mor zeii, ei mor pururea de mai multe feluri de morti. Ei bine ! in felul acesta ori altul, asa sau pe dincolo, fapt e ca nu mai este ! imi e sila ochilor si urechilor, nimic alta mai rau n-as vrea sa-i imput. Imi place tot ce are cautatura senina si vorbeste sincer. Dar el – o stii bine, batrane preot, – el avea ceva din felusagul tau, din felul tau preotesc : era echivoc.
    Avea de asemeni judecata confuza. Cat nu ne-a dusmanit, suparaciosul asta, pentru ca l-am priceput rau ! Ci, de ce nu glasuia el lamurit ? Si daca de vina erau urechile noastre, de ce ne daruise niste urechi ce-l auzeau rau ? De era mocirla in urechile noastre, ei bine ! cine o pusese acolo ? Erau multe ce nu izbutisera, pentru olarul ce nu-si ispravise ucenicia. Dar sa se razbune asupra oalelor si fapturilor lui, pentru ca le nimerise rau a fost un pacat impotrivabunului gust. E de asemenea un bun gust in mila :gustul asta bunula sfarsit prin a spune : „Luati-ne unatareDumnezeu. Caci mai bine fara nici unul, mai bine sa se alcatuiasca destinele dupa capul lui, mai bine sa fii nebun, mai bine sa fii insusi Dumnezeu !”
    - „Ce aud ! grai la auzul acestor spuse batranul Papa ciulind urechea ;
    tu Zarathustra, esti mai credincios decat crezi tu chiar, cu o atare neincredere. Trebuie c-a fost un Dumnezeu oarecare ce te-a convertit la necredinta ta. Oare nu credinta ta insasi te-a impiedicat sa crezi intr-un Dumnezeu ? Si prea marea ta sinceritate sfarsi-va prin a te calauzi dincolo de bine si de rau ! Vezi dar ce ti-a fost harazit tie ?
    Ai ochi, o mana si o gura, care menite au fost sa binecuvanteze toata vesnicia. Nu se binecuvanteaza numai cu mana.
    * * * * * * *
    Mi se spune ca omul se iubeste pe sine : vai, cat de mare trebuie sa fie aceasta dragoste de sine ! Cat dispret n-a trebuit sa invinga !... Si acela ce se iubeste, dispretuindu-se, e pentru mine un mare indragostit si un mare dispretuitor.
    * * * * * * *
    „Ce mi s-a intamplat oare ? se intreba el, un ce cald si plin de viata ma reintareste – trebuie ca lucrul acesta e in vecinatatea mea. Ma si simt mai putin singur ; presimt tovarasi, frati necunoscuti ce tarcolesc in jurul meu, rasuflarea lor calda imi tulbura sufletul.”
    * * * * * * *
    O, fericire ! fericire ! De ce nu canti tu, suflete al meu ? Te-ai culcat in iarba. Ci iata ora tainica si sarbatoreasca, cand nici un pastor nu canta din fluier. Ia seama ! caldura amiezii se revarsa peste livezi. Nu canta ! Nu-ntrerupe tacerea ! Lumea si-a implinit chemarea. Nu canta, pasare a livezilor, o suflete al meu ! Nici nu murmura ! Ci priveste numai – tacere !
    Batrana amiaza doarme, misca gura : nu bea ea oare in clipa asta o picatura de fericire ?
    - O picatura de demult, innegrita de fericire, daurita de vin chihlimbariu ? razatoarea-i fericire se strecoara pe furis spre dansul. Asa rade un Zeu. Tacere !
    - „Cat de putine lucruri trebuie fericirii !”
    Asa spuneam odinioara, crezandu-ma intelept. Dar asta era defaimare ; iata ce am aflat acum : nebunii intelepciunii vorbesc mai bine. Ceea ce este mai mic, mai tacut, mai usor, zgomotul unei soparle in iarba, un sst !o clipita de ochi, e catimea ceamicace faureste calitatea celeimai bunefericiri. Tacere !
    * * * * * * *
    Dezobisnuiti-va deci de mahnirea si toate tristetile norodului ! O, cat de triste mi se par astazi paiatele norodului !
    Aceasta zi dupa zi plevustii apartine.
    [...]
    Cate nu sunt inca cu putinta !Invatatideci sa radeti pe deasupra capetelor voastre ! Inaltati-va inimile, buni dantuitori, sus, mai sus ! Si nu uitati nici rasul sanatos !
    Aceasta cununa a celui ce rade, aceasta cununa de trandafiri, voua fratilor, va arunc aceasta cununa ! Am sfintit rasul, oameni superiori,deprindeti-va de aiciinainte sa radeti !
    * * * * * * *
    Prietenii mei, voi toti cei adunati laolalta aci, spuse cel mai urat dintre oameni, cum vi se pare ? Din pricina acestei zile – e pentru intaia oara in viata mea – candsuntmultumit, de cand vietuiesc eu. Si nu mi-i de ajuns sa fi marturisit lucrul acesta. Face sa vietuiesti pe pamant : o zi, o sarbatoare in tovarasia lui Zarathustra a fost de ajuns sa ma invete sa iubesc pamantul.
    “Sa fie oare – viata acolo !” ci atunci as spune mortii, “Ei bine ! inca o data !”
    Prieteni, cum vi se pare ? Au n-ati vrea sa spuneti ca si mine mortii : “Au sa fie oare acolo viata, ei bine, pentru dragostea de Zarathustra, inca o data !”
    Astfel grai cel mai urat dintre oameni, dar nu era mult pana la miezul noptii. Si ce credeti ca se intampla atunci ? De indata ce oamenii superiori auzira intrebarea lui, avura pe loc constiinta transformarii si vindecarii lor, si intelesera cine era acela ce le-o procurase : atunci inaintara catre Zarathustra, plini de recunostinta, de respect si de iubire, sarutandu-i mana, dupa deprinderea fiecaruia, asa ca unii radeau si altii plangeau.
    [...]
    Invatat-ati acum cantecul meu ? Ghicit-ati ce vrea el sa spuna ? Ei bine ! Haide ! oameni superiori, cantati-mi cantarea, cantati-o in hora !... Cantati acum voi insisi cantecul al carui nume este <inca o data>, al carui inteles este <in intreaga vesnicie> ! – cantati, o ! oameni superiori, cantati in hora cantecul lui Zarathustra :
    „O, omule ! ia Seama !
    Ce spune profunda miaza-noapte ?
    Am dormit, am dormit, -
    Dintr-un somn adanc m-am trezit : -
    Lumea profunda e,
    Si mai adanc decat n-o cugeta ziua
    Profunda e durerea sa. –
    Bucuria si mai adanca decat suferinta.
    Durerea zice :Treci si sfarseste !
    Dar orice bucurie vrea vesnicie,
    - Vrea profunda vesnicie !”


  5. #5
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.185
    20. SEMNUL
    Totusi dimineata, a doua zi dupa aceasta noapte, Zarathustra sari din culcusul lui, isi incinse coapsele si iesi din pestera, dogoritor si puternic ca Soarele diminetii care rasare din negurile muntilor.
    „Mare astru, spuse el asa cum vorbise si odinioara, profund ochi de fericire, care ti-ar fi fericirea ta, de nu i-ai avea pe aceiape care-i luminezi : Si daca ei ramaneau in odaile lor, pe cand tu te-ai si trezit si vii sa dai si sa raspandesti : au cum ar putea sa se supere pudoarea ta !...
    Ei bine ! dorm inca, oamenii superiori, in timp ceeum-am desteptat : nuacolosunt adevaratii mei tovarasi ! Nu pe ei ii astept eu in muntii mei.
    [...]
    Mila ! mila pentru omul superior !exclama el si fata lui deveni de bronz. Ei bine : Asta, avutu-si-a vremea ei !
    Mila si compatimirea mea –, ce-mi pasa de ele ? Au caut eufericirea? Eu imi cautopera!
    Ei bine ! venit-a leul, copiii mei sunt pe aproape, Zarathustra s-a copt, mi-a sosit ceasul :
    - Iata-mi aurora matinala, ziua mea incepe, scoala-te deci, scoala-te, o, mare amiaza!”
    Asa grait-a Zarathustra si parasi pestera sa, inflacarat si puternic ca Soarele diminetii, care tasneste din negurile muntilor.

    - sfarsit -



    DINCOLO DE BINE SI DE RAU e-book

    Esenta vietii

    A te abtine reciproc de la practicarea ofensei, a violentei, a jafului, a recunoaste vointa semenului ca fiind egala cu a ta : acestea pot deveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi, in caz ca exista conditiile necesare pentru aceasta (si anume, o reala asemanare a puterilor si criteriilor indivizilor, precum si apartenenta lor comuna la unul si acelasi corp social), insa din momentul in care s-ar incerca extinderea acestui principiu, mergandu-se pana la considerarea ei ca principiu fundamental al societatii, ea s-ar arata pe data in adevarata ei lumina: aceea de vointa de negare a vietii, de principiu al descompunerii si decaderii. In acest domeniu trebuie sa patrundem temeinic pana in strafunduri si sa ne stavilim toate slabiciunile sentimentale : viata insasi este in esenta sustragere, ranire, biruinta asupra celui strain si asupra celui mai slab, oprimare, duritate, impunere cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si in cel mai bland caz, exploatare[…].
    „Exploatarea” apartine nu numai societatii corupte sau imperfecte si primitive ; ea apartine esentei vietii ; ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zisa, cea care este insasi vointa de a trai.

    Vointa puternica – vointa slaba si libertatea

    Asa-numitul „liber arbitru” este de fapt sentimentul de superioritate asupra celui care trebuie sa se supuna : „eu sunt liber, el trebuie sa se supuna” – iata lucrul ce se ascunde in toate vrerile, laolalta cu acea incordare a atentiei, acea privire dreapta fixata exclusiv asupra unui singur lucru, acea apreciere absoluta : „In momentul de fata acesta e lucrul necesar, si nici un altul”.
    [...] In cazul tuturor vrerilor este vorba pur si simplu de porunca si supunere.
    [...] „Vointa incatusata” este un mit : in realitate, se poate vorbi despre vointe puternice si slabe.
    – Cand un ganditor simte ca a descoperit deodata in intreaga „inlantuire cauzala” si in intreaga „necesitate psihologica” ceva ce seamana a constrangere, a necesitate, a succesiune obligatorie, a presiune, a incatusare – aceasta este mai intotdeauna semnul ca in cazul lui ceva nu este in regula.
    [...] Trebuie sa ne dovedim noua insine ca suntem haraziti la independenta si la poruncire...

    AMURGUL IDOLILOR

    s a u

    CUM SE FILOSOFEAZA CU CIOCANUL
    Eroarea liberului arbitru

    Azi nu mai avem nici o mila pentru conceptul de „liber arbitru” : stim prea bine ce este el de fapt – cel mai ticalos dintre toate artificiile teologilor, menit sa faca omenirea „raspunzatoare” in sensul lor, adica dependenta de ei.
    Aici eu nu fac altceva decat sa furnizez psihologia oricarei actiuni de a „face raspunzator”.
    Oriunde se cauta responsabilitati, ceea ce actioneaza este de obicei instinctul de a vrea sa judeci si sa pedepsesti [...] ; doctrina liberului arbitru a fost inventata in esenta pentru scopul de a pedepsi, adica pentru ca se dorea imputarea vinovatiei.
    Intreaga psihologie veche, psihologia vointei, era conditionata de faptul ca initiatorii ei, preotii si conducatorii vechilor comunitati, voiau sa-si creeze dreptul de a pedepsi – sau voiau sa creeze acest drept pentru Dumnezeu.
    Oamenii erau considerati „liberi” astfel incat sa poata fi judecati si pedepsiti - , astfel incat sa poata deveni vinovati ; ca urmare, fiecare act trebuia considerat drept intentionat, iar originea fiecarui act trebuia considerata drept legata de constiinta [...]

    * * * * * * *

    RAIDURILE UNUI INTEMPESTIV

    Nietzsche ne dovedeste aici ca stie sa danseze si sa se joace cu cuvintele – pentru a rade !

    Dupa ce a luat in deradere cultura germana a timpului sau, el ii enumera pe cei pe care nu-i tolereaza (in sens medical) intre celebritati-idoli.

    Nu este o intamplare, in acest sens, ca el se opreste asupra a 4 ganditori recunoscuti ca morali (Seneca, Rousseau, Schiller, Kant) si asupra autorilor contemporani cu el, pe care ii socoteste idealisti.

    In felul acesta, Nietzsche isi asigura o distanta fata de admiratiile idealistilor si fata de moda timpului.

    A fi intempestiv inseamna „a invata sa vezi”, nu urmand moda, ci luandu-ti „campii”, parasind actualitatea o data cu respingerea traditiei morale. Nietzsche va dezvolta cele mai multe dintre aceste notatii in paragrafele urmatoare.

    Toate formulele sale sunt aluzii si jocuri de cuvinte, de unde necesitatea de a le explicita. Nietzsche declara razboi prin ras incetinelii mintii si idealismului.

    Aici, rasul vrea sa aduca la realitatea prozaica, pe pamant (si chiar mai jos !), zburatorii spiritualisti si idealistii de toate felurile.

    Intolerantele mele :
    Seneca: sau toreadorul virtutii. (nascut in Spania [toreador], filosof stoic latin, prezentat aici ca avand capacitatea [virtutea] de a infrunta cu indrazneala destinul si de a-si domina pasiunile [taurul : simbolul violentei si al fortei sexuale].)
    Rousseau: sau intoarcerea la natura in impuris naturalibus (in starea naturii impure). (Nietzsche il evoca ca partizan al intoarcerii la natura, idee pe cat de raspandita, pe atat de eronata. In puris naturalibus vrea sa spuna : in cea mai simpla infatisare, cu totul nud. Transformand expresia, Nietzsche sugereaza ca natura imaginata de Rousseau este mai curand atinsade o impuritate morbida, idealista, moralizatoare, care ar evoca aici starea de natura a unui nudism dezgustator !)
    Schiller: sau trambitasul moral din Sackungen. („Trambita din Sackingen” se afla in Suabia [Germania de Sud]. Or, Nietzsche, care e din nordul Germaniei, se foloseste de traditia care ia peste picior peste suabi, cunoscuti pentru prostia lor. Schiller era originar din Suabia, si s-a consacrat mai intai vietii militare [trambita]. Ca dramaturg, el este un mare clasic, simbolizand apararea idealurilor de libertate politica si generozitate morala [ este autorul „Odei bucuriei”, pusa pe muzica de Beethoven]. Nietzsche crede spiritual si subversiv sa opuna pe Schiller, naiv si generos, realismului – ar trebui sa spunem cinismului politic si snobismului aristocratic al lui Goethe.)
    Dante: sau hiena care cauta versuri in morminte. (autorul Divinei Comedii, care descrie un itinerar spiritual prin alegoria unei calatorii in lumea de dincolo – mai intai, in Infern sau in tara mortilor. De unde asocierea cu hiena, animal necrofag.)
    Kant: sau cant ca un caracter inteligibil. (caracterul inteligibil este libertatea eului inaccesibil cunoasterii prin experienta si principiu al legii morale. Kant e un cuvant englez, care desemneaza moralismul auster si predicator.)
    Victor Hugo(1802-1885): sau farul pe Oceanul Absurdului. (Nietzsche parodiaza stilul vizionar al lui Hugo, gandindu-se poate la Oceano Nox sau la Travailleurs de la mer. Lui nu-i plac nici grandilocventa lui Hugo, nici ideile sale politice de libertate, socotindu-le a fi ale unui idealist. Din cauza stilului sau pompos, Nietzsche l-a numit pe Wagner, Hugo germanul...)
    Liszt(1811-1886): sau scoala velocitatii – pentru a alerga dupa femei. (Velocitate : viteza si agilitate ale degetelor, de care e nevoie pentru a canta la un instrument muzical – aluzie la celebra virtuozitate a pianistului Liszt, elev al lui Czerny, autorul „Artei velocitatii”. Dar, in limba germana, acelasi cuvant inseamna a alerga, aluzie la cuceririle intre femei ale lui Liszt, care a avut, de la Marie d’Agoult, o fiica, pe Cosima, viitoarea sotie a lui Wagner, aici vizata indirect. Nietzsche i-a iubit si urat cu pasiune pe Wagner si pe Cosima.)
    George Sand(1804-1876): sau lactea ubertas (abundenta laptoasa), traducerea germana : vaca laptoasa cu „stil”. (lui Nietzsche nu-i placea idealul sau umanitar, pretinzand ca el e ostil mai ales feminismului. Se stie ca romanele lui Sand au ca loc de actiune mediul rural de unde vaca cu lapte, evident o aluzie licentioasa la formele feminine. Aceasta gluma se vrea cu atat mai mult haz, cu cat G. Sand trecea adesea sau vroia sa treaca drept barbat, datorita si fizicului sau, atitudinilor sale, ca si numelui sau de scriitoare.)
    Carlyle(1795-1881): sau pesimismul mesei de pranz care ramane in stomac. (Nietzsche l-a citit mult si ii va dezvolta criticile dupa acest capitol. Admirator al marilor oameni [in special germani], Carlyle a insistat asupra stilului geniilor in istoria umanitatii. Ca bun geneaologist, Nietzsche gaseste radacina pesimismului sau in proasta functionare a stomacului, idee obisnuita pentru el, dar care contrasteaza cu aura glorioasa a geniului.)
    John Stuart Mill(1806-1873): sau lumina care supara ochii. (logician si teoretician empirist al cunoasterii [clare], atras de socialism si utilitarist in morala. Nietzsche ii reproseaza de a fi facut din fericire scopul actelor noastre.)
    Fratii de Goncourt (Fratii Goncourt)(Edmond : 1822-1896 ; Jules : 1830-1870): sau cei 2 Ajax care rivalizeaza cu Homer. Muzica de Offenbach. (Nietzsche a citit extrase din celebrul lor Jurnal, care contine remarci mondene nefavorabile lui Homer. Cei 2 Ajax nu erau frati – se distinge cel mic de cel mare ! – dar amandoi sunt renumiti prin vitejia si pentru insolenta lor : unul in infrunta pe Hector, celalalt o violeaza pe Cassandra [Homer : Iliada]. Offenbach, contemporan cu fratii Goncourt, este, in primul rand, autorul Frumoasei Elena : la el, ca la Nietzsche, aici exista in mod aparent un burlesc de opereta, intre nobil si vulgar.)
    Zola(1840-1902): sau „bucuria de a duhni”. (asemenea conservatorilor din vremea sa, Nietzsche detesta naturalismul lui Zola, pe care-l asimila cu neglijenta, dar si cu bunavointa pentru scenele respingatoare :”bucuria de a duhni” parodiaza titlul romanului lui Zola, aparut in 1885 – La joie de vivre [Bucuria de a trai], ca si cum, pentru Zola, viata reala duhnea. Nietzsche nu aprecia mai ales preocuparea pentru social si opiniile socialiste ale lui Zola : bucuria de a duhni inseamna, pentru Nietzsche, etalarea mizeriei, a murdariei. Un alt joc de cuvinte, in care Nietzsche asociaza ideea de respingator cu cea de om care duhneste ar putea explicita notatia lui Nietzsche : „Gorgon-Zola”, Gorgona [monstru hidos, infricosator al mitologiei grecesti] + Zola = o branza cu „parfum” mai mult decat puternic.)

    Unii se nasc dupa moarte.

    O preferinta a celor puternici pentru chestiunile care astazi nimeni nu mai are curajul sa le lamureasca :

    curajul fructului oprit ; predestinarea labirintului.

    O incercare a celor 7 singuratati.

    Noile urechi pentru o muzica noua.

    Ochi noi pentru cele mai indepartate lucruri.

    O constiinta noua pentru adevarurile ramase mute pana aici.

    Si vointa economiei marelui stil : adunarea puterii sale, a entuziasmului sau... Respectul de sine insusi...

    Ei bine ! Acestia sunt singurii mei cititori, cititorii mei preursiti... Ce-mi pasa de rest ?

    – Restul nu-i decat omenirea.

    Trebuie sa fii faptura superioara omenirii in tarie, in inaltime de suflet,

    - in dispret...
    FRIEDRICH NIETZSCHE

    Ultima modificare făcută de latan.elena; 02.11.2016 la 21:56.

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •