Glasul StrămoşescUrmăreşte8 ore



Scrisoare deschisă către PF Daniel despre sinodul din Creta
Preafericite Părinte Patriarh,
Ne adresăm Preafericirii Voastre în calitate de creştini ortodocşi preocupaţi de deciziile pe care le-a luat pentru întreaga Ortodoxie sinodul panortodox din Creta, desfăşurat anul acesta. Am urmărit cu deosebit interes semnalele de alarmă pe care le-au lansat teologi de vază şi mari duhovnici ai Ortodoxiei în legătură cu pericolele ce decurg din aplicarea la viaţa Bisericii a acestor decizii sinodale. După un studiu îndelungat şi o consultare intensă cu teologi şi duhovnici care cunosc problematica acestui sinod, ne-am format opinia că foarte multe dintre hotărârile sinodale pot influenţa negativ viaţa spirituală creştină în Biserica noastră şi, implicit, capacitatea Bisericii de a mântui credincioşii ortodocşi.
Dintre multele probleme teologice care ne-au atras atenţia şi ne-au provocat o nelinişte spirituală puternică cu privire la acest sinod din Creta, Vă supunem atenţiei câteva.
Nu a stabilit limite între Ortodoxie şi erezie
Contrar tradiţiei celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, acest sinod nu a stabilit nicio limită între ortodoxie şi erezie, ci, dimpotrivă, a şters hotarul existent până acum, stabilit de sinoadele anterioare. Sinodul nu a condamnat ereziile şi schismele apărute de la ultimul sinod ecumenic, dimpotrivă, unora le-a acordat caracter eclesial. De asemenea, sinodul s-a mulţumit să sesizeze unele ideologii lumeşti cu un puternic impact asupra conştiinţei creştine, necondamnându-le şi neoferind niciun remediu spiritual ortodox.
Toate sinoadele ecumenice au condamnat ereziile dinaintea lor şi pe cele pentru care s-au întrunit. Astfel, după ce recunoaşte deciziile dogmatice ale Sinodului I Ecumenic, canonul 1 al Sinodului al II-lea Ecumenic anatemizează toate ereziile apărute între cele două sinoade: “Au hotărât sfinţii părinţi cei adunaţi în Constantinopol a nu se strica Credinţa Părinţilor celor trei sute optsprezece, ce s-au adunat în Niceea Vitiniei, ci a rămâne aceea domnitoare şi a se anatemisi toate eresurile şi cu deosebire cel al evnomianilor, adică al evdoxianilor, şi cel al imiarienilor [jumătate arieni] sau al pnevmatomahilor [luptătorii Duhului]. Şi cel al savelienilor, şi cel al marchelianilor, şi cel al fotinianilor, şi cel al apolinarianilor [1] (s.n.).
Canonul 7 al Sinodului al III-lea Ecumenic reafirmă credinţa stabilită la Niceea şi inspiraţia acelui sinod de către Sfântul Duh, anatemizează pe oricine ar avea altă mărturisire de credinţă: “Acestea citindu-se, a hotărât Sfântul Sinod, altă credinţă nimănui a-i fi slobod să aducă sau să scrie, sau să alcătuiască, afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi, cei adunaţi în cetatea Niceenilor, împreună cu Duhul Sfânt; iar pe cei ce îndrăznesc ori a alcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunoştinţa adevărului, sau din elinism, sau din iudaism, sau din orice fel de eres; aceştia de ar fi episcopi sau clerici, străini să fie episcopii de episcopie şi clericii de clericat, iar de ar fi lumeni, să se anatematisească”[2]. Canonul anatemizează şi pe mireanul care învaţă ceva contrar învăţăturii sinodului al III-lea, pe clerici caterisindu-i. Canonul I al Sinodului al IV-lea Ecumenic recunoaşte toate deciziile canonice ale sinoadelor precedente: “Canoanele cele aşezate de Sfinţii Părinţi în fiecare sinod până acum, am îndreptuit a se ţinea”[3].
Cea mai sintetică trecere în revistă a luptelor sinoadelor ecumenice contra ereziei o face canonul 1 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, care enumeră cele cinci sinoade anterioare la care adaugă în mod natural deciziile acestui al VI-lea sinod, recunoscându-le inspiraţia din partea Duhului Sfânt şi întărindu-le învăţăturile dogmatice, hotărând ca “lepădând şi noi şi anatematisind pe toţi cei care i-au lepădat şi i-au anatematisit (şi ei), ca pe vrăjmaşi ai adevărului şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu şi nu vor slăvi şi nu vor propovădui aşa şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii sfinţii şi fericiţii Părinţi... Căci noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte nicidecum am socotit, nici măcar după orice fel de cuvânt am putut.'' [4] Canonul 2 al aceluiaşi sinod recunoaşte valabilitatea tuturor canoanelor emise înainte, fie de către cele cinci sinoade ecumenice anterioare, sau de către Sfinţii Apostoli, sau de sinoade locale, sau chiar de diverşi sfinţi părinţi.
Acelaşi duh reiese din canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, care reafirmă toate hotărârile emise de “trâmbiţele Duhului” (Sfinţii Apostoli, sinoadele locale, sinoadele ecumenice sau diferiţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii), anatemizând pe toţi cei anatemizaţi de sinoadele anterioare.
Nu a dat răspuns marilor probleme ale lumii
Sinodul nu a abordat multe dintre marile probleme ale Ortodoxiei, ale vieţuirii ortodoxe într-o lume secularizată şi duşmană a lui Hristos, iar celor cărora le-a acordat atenţie, le-a oferit rezolvări confuze, care au scos Biserica Ortodoxă din sfera naturii sale teantropice, plasându-o în multitudinea de instituţii omeneşti “preocupate de binele umanităţii”.
Documentul despre relaţia Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii este un document politic, mai mult decât unul eclesial. În acesta, se vorbeşte despre realizarea păcii mondiale prin colaborare cu cei din afara Bisericii, uitându-se că pacea este un dar al lui Dumnezeu care se dă ca rezultat al credinţei. O pace lumească, realizată cu preţul ascunderii adevărului de credinţă al Bisericii, sau al relativizării acestuia, pentru a se încadra în conceptul de “unitate în diversitate”, este inacceptabilă.
De asemenea, documentul a făcut concesii majore pe linia corectitudinii politice predicate în zilele noastre în societatea laică. Nediscriminarea “de orice altă natură”, nediscriminarea “de gen” sunt doar câteva formulări care pun Bisericile Ortodoxe în dificultatea de a se apăra contra ofensivei puternice a ideologiei LGBT.
Angajamentul Bisericii de a participa la “marile proiecte ecologice internaţionale” reprezintă iarăşi un motiv de consternare, ştiut fiind că ecologia este o armă ideologică a religiei mondialiste New Age, care creşte în societatea occidentală de la zi la zi, inclusiv în România, unde este propovăduită în şcoli, în societatea civilă, în media. Din păcate, Biserica Ortodoxă şi-a dat mâna cu asemenea forţe prin această decizie sinodală, dar şi prin anunţul făcut de enciclica patriarhală, potrivit căruia 1 septembrie va fi declarată zi de meditaţie pentru mediu, ca şi când Biserica noastră nu ar fi avut în cursul anului atâtea prilejuri liturgice de a sfinţi cu rugăciunile ei creaţia lui Dumnezeu. Această eroare majoră s-a întâlnit, într-un efort uluitor de a combina ecologia new-agistă cu ecumenismul, cu propunerea similară a romano-catolicismului, care a dedicat această zi de 1 septembrie “rugăciunii ecumenice cu ortodocşii”.
Angajează Biserica în continuare în Mişcarea Ecumenică
În documentul “Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” (pe care îl vom denumi în continuare Documentul 6) se face într-adevăr enunţarea faptului că Biserica Ortodoxă este “Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, însă această afirmaţie este invalidată câteva pasaje mai jos de angajamentul participării Bisericii Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, cu scopul declarat al “refacerii unităţii creştine”.
Articolul 19 al Documentului 6 afirmă că premisele unui document ecumenist extrem de controversat, Declaraţia de la Toronto, sunt “de o importanţă capitală pentru participarea BO la mişcarea ecumenică”. Documentul 6 citează următoarea premisă din Declaraţia de la Toronto: “Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul sens al cuvântului”. Aceasta este a doua teză a premisei pozitive 4 din Declaraţie. Prin urmare, afirmarea cu emfază a faptului că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu serveşte la nimic în perspectiva participării Bisericii în dialogurile ecumenice, deoarece, dacă Bisericile Ortodoxe nu sunt obligate să recunoască în celelalte confesiuni creştine „biserici”, este de la sine înţeles că niciuna dintre celelalte membre ale CMB nu este obligată să recunoască Biserica Ortodoxă drept Biserică în adevăratul sens al cuvântului, prin urmare nu este obligată nici să admită afirmaţia că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Mai mult, niciun alt membru al CMB nu este obligat să-şi modifice eclesiologia, prin urmare nu este obligat să recunoască în vreun fel că Biserica Ortodoxă este Biserica adevărată.
Asociază Mişcarea Ecumenică Sinoadelor Ecumenice
Documentul 6 creează o confuzie puternică în rândul credincioşilor ortodocşi prin faptul că legitimează Mişcarea Ecumenică prin menţionarea ei într-un context care lasă să se înţeleagă că ea este continuatoarea Sinoadelor Ecumenice. În plus, se creează o confuzie regretabilă şi între spiritul ecumenic al Bisericii şi spiritul ecumenist al Mişcării Ecumenice, care sunt două lucruri cu totul diferite.
Susţine teoria refacerii unităţii pierdute a creştinilor
“Căutarea unităţii pierdute a creştinilor” este expresia unor teorii protestante (teoria ramurilor, teoria undelor de har, teoria baptismală etc.) care susţin ideea că unitatea Bisericii primare s-a spulberat prin crearea diferitelor confesiuni creştine, iar refacerea unităţii acestei Biserici este motivul pentru care există Mişcarea Ecumenică, după cum spune şi pasajul citat din Declaraţia de la Toronto: “Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor… este de a realiza un contact viu între biserici, de a promova studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii”. Din acest pasaj reiese că CMB urmăreşte rezolvarea problemelor ce privesc unitatea Bisericii, însă expresia “unitatea Bisericii” din documentul ecumenist nu se referă desigur la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci a “Bisericii creştine” aşa cum este aceasta concepută de către Mişcarea Ecumenică. Apartenenţa la această “Biserică”, despre care vorbeşte documentul de la Toronto, este “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trup eclesial” (Declaraţia de la Toronto IV.3). Cu alte cuvinte, documentul 6, în articolul 5, ne spune că Biserica Ortodoxă participă activ, în cadrul Mişcării Ecumenice, la refacerea unităţii pierdute a creştinilor, adică la refacerea a ceea ce Declaraţia de la Toronto numeşte “Sfânta Biserică Catolică mărturisită de Crezuri”. Acest lucru este de altfel stipulat şi în Constituţiile CMB: „Scopul primordial al comuniunii bisericilor în Consiliul Mondial al Bisericilor este acela de a se chema una pe alta spre unitatea văzută într-o singură credinţă şi spre participarea la o singură Euharistie exprimată în cultul şi în viaţa comună în Hristos, prin mărturie şi slujire către lume, şi de a avansa către această unitate, pentru ca lumea să creadă” (Constituţia CMB, III). Şi Constituţia CMB este menţionată şi legitimată în Documentul 6 al sinodului din Creta.
Acceptă statutul de “biserică între biserici” pentru Biserica Ortodoxă
Vorbind despre “participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, art. 4 al Documentului 6 precizează că aceasta nu este “contrară naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe”. Din acest pasaj ar trebui să înţelegem că participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii creştine se face cu scopul readucerii acestor creştini la Biserica Ortodoxă, însă, în realitate, documentele Mişcării Ecumenice nu recunosc nicăieri că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească. Dimpotrivă, tot documentul de la Toronto ne arată că Biserica “pe care crezurile o mărturisesc” este un ideal (în realitate o viziune eclesiologică protestantă) pe care creştinii participanţi la ME se străduiesc să îl împlinească: “Mişcarea Ecumenică îşi datorează existenţa faptului că acest articol de credinţă a fost din nou readus în actualitate pentru membrii multor biserici cu o putere extraordinară. Pe măsură ce se confruntă cu discrepanţa dintre adevărul că există şi poate exista doar o singură Biserică a lui Hristos şi faptul că există atât de multe biserici ale lui Hristos care nu trăiesc în unitate unele cu altele, ei resimt o sfântă nemulţumire faţă de actuala situaţie. Bisericile îşi dau seama că este o datorie creştină elementară pentru fiecare biserică membră să facă tot ce poate pentru manifestarea Bisericii în unicitatea sa şi să lucreze şi să se roage ca scopul dat de Hristos Bisericii sale să se îndeplinească” (Declaraţia de la Toronto IV,2). Din acest document rezultă că Biserica Ortodoxă este una dintre acele Biserici, nicidecum nu este Biserica lui Hristos, existentă deja în lume, în jurul căreia să se construiască întreaga activitate de refacere a “unităţii pierdute a creştinilor”. Mai mult decât atât, Declaraţia de la Toronto argumentează această viziune a Bisericii creştine care trebuie “rezidită” printr-o afirmaţie a unei delegaţii ortodoxe din 1937, care, la Edinburgh, a spus: “În ciuda diferenţelor dintre noi, Stăpânul şi Domnul nostru comun este Unul singur – Iisus Hristos – care ne va conduce către o şi mai profundă colaborare pentru edificarea Trupului lui Hristos” (Toronto, IV,1). Afirmaţia delegaţiei ortodoxe de la Edinburgh este considerată a fi răspunsul la întrebarea: “Cum pot oameni cu convingeri diferite aparţine uneia şi aceleiaşi federaţii a credincioşilor?”.
Susţine minimalismul dogmatic
Articolul 18 al Documentului 6 pune accent pe minimalismul dogmatic, pe care îl numeşte condiţie sine qua non. Termenii acestui minimalism dogmatic sunt citaţi din Constituţia CMB, transformată pe această cale şi ea în izvor de drept bisericesc ortodox, şi se referă la condiţiile în care cineva poate participa la CMB şi deveni partener de dialog în acel for al Bisericilor Ortodoxe: “credinţa în Domnul Iisus ca Mântuitor şi Dumnezeu, potrivit Scripturilor şi mărturisirea Dumnezeului în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit sinodului niceo-constantinopolitan”.
În realitate, mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos şi a Treimii reprezintă condiţie sine qua non doar în condiţiile în care ea este şi ortodoxă. Majoritatea rupturilor dintre Biserică şi diferitele confesiuni creştine se datorează tocmai unei greşite înţelegeri a acestor două dogme fundamentale: dogma Sfintei Treimi şi dogma Întrupării. Toate cele şapte sinoade ecumenice au avut ca temă de discuţie exact aceste două dogme, într-o formă sau alta (inclusiv sinodul despre icoane este direct în relaţie cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu), iar condiţia sine qua non a ortodoxiei Bisericii a fost tocmai înţelegerea ortodoxă a Persoanei divino-umane a lui Hristos şi a modului în care cele Trei Persoane ale Treimei există deofiinţă. Acelaşi minimalism îl găsim aprobat şi în Declaraţia de la Toronto, unde se vorbeşte despre „elemente ale Bisericii adevărate”, care s-ar găsi împrăştiate peste tot, în toate comunităţile creştine (inclusiv în BO). Aceste “elemente” ar fi: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, nefiind ortodoxe, această idee a acceptării minimalismului dogmatic este eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele.
Acceptă denumirea de “biserici” pentru confesiunile heterodoxe
Una dintre cele mai puternic contestate afirmaţii ale documentului 6 este cea referitoare la acceptarea denumirii istorice de “biserici” pentru unele confesiuni creştine. Nu se poate accepta nici măcar denumirea istorică de “biserici”, pentru că “denumirea istorică” reprezintă acceptarea faptului că aceste erezii s-au autointitulat sau au fost numite de-a lungul timpului “biserici” pentru nişte motive pe care le acceptăm, la rândul lor. Denumirea este rezultatul unui proces cognitiv prin care este surprinsă esenţa lucrului denumit. Acceptarea denumirii înseamnă acceptarea caracteristicilor esenţiale ale lucrului denumit. Dacă acceptăm denumirea de “biserică” dată unei comunităţi eretice, acceptăm ideea că învăţăturile şi practicile eretice sunt însuşiri accidentale ale acesteia, nu însuşiri esenţiale, care o definesc. Or, această idee contravine complet eclesiologiei patristice şi referatelor biblice, potrivit cărora căderea într-o chestiune de doctrină cât de mică antrenează căderea din har a Bisericii respective, transformarea sa în erezie şi încetarea caracterului său bisericesc, adică încetarea capacităţii sale de a mântui, pentru că, până la urmă, Biserica este depozitara harului mântuitor şi există în măsura în care are capacitatea de a mântui.
Pe lângă această argumentare logică a imposibilităţii de a numi ceva într-un fel, în acelaşi timp contestând motivele pentru care îl numeşti aşa, această acceptare a denumirii istorice de “biserici” se înscrie pe linia Declaraţiei de la Toronto, în care se spune clar că membrii CMB nu trebuie să se recunoască drept Biserici depline (expresie ce duce cu gândul la teoria protestantă a “Bisericilor nedepline”), dat fiind că, în realitate, niciuna dintre ele nu este Biserică deplină, potrivit aceluiaşi document (Biserica deplină este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial). Articolul IV.4 al Declaraţiei de la Toronto spune că membrele CMB consideră relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile (şi care nu este Biserica Ortodoxă sau oricare altă biserică membră CMB) ca subiect de consideraţie reciprocă. Mai interesantă este în acest articol precizarea că “aceste Biserici divizate, chiar dacă nu se pot accepta încă una pe alta ca Biserici adevărate şi curate, consideră că nu ar trebui să rămână în izolare una faţă de cealaltă şi, în consecinţă, s-au asociat în cadrul CMB”. Recunoaşterea celorlalte “biserici” ca denumiri istorice se înscrie pe linia neacceptării lor încă drept Biserici adevărate şi curate, însă acest încă din documentul de la Toronto deschide posibilitatea ca în viitor aceste “biserici” să fie recunoscute ca “Biserici adevărate şi curate”. Mai mult decât atât, premisa 5 a Documentului de la Toronto, ne spune că “bisericile membre recunosc în celelalte biserici elemente ale Bisericii adevărate”. Prin urmare, acceptând această premisă şi validându-o în acest sinod, Bisericile Ortodoxe semnatare ale documentului au acceptat faptul că denumirea istorică de “biserică” nu este doar o formă de politeţe, ci o recunoaştere a acestor vestigia Ecclesiae (elemente ale Bisericii). Această afirmaţie contravine cu totul doctrinei ortodoxe care susţine că în afara Bisericii Ortodoxe nu operează nicio Sfântă Taină săvârşită de eretici, lucru afirmat tranşant de către Sfântul Iustin Popovici, în cartea sa despre Biserica Ortodoxă şi ecumenism.
Legitimează Declaraţia de la Toronto
O eroare foarte gravă a acestui sinod este referirea la premisele Declaraţiei de la Toronto, pe care documentul, în art. 19, le consideră “de importanţă capitală” pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, ratificându-le astfel. Declaraţia de la Toronto conţine cinci premise despre “ce nu este CMB” şi opt premise “pozitive” despre ce doreşte să fie CMB. Textul citat în documentul sinodal combină o premisă “negativă” şi una “pozitivă” din Declaraţie, însă formularea “consideră premisele eclesiologice”, la plural, lasă să se înţeleagă că este vorba despre toate premisele eclesiologice enunţate în document, nu doar de cele două citate, pentru că, dacă era vorba despre cele două citate, s-ar fi pronunţat de exemplu: “consideră următoarele premise eclesiologice ale Declaraţiei... de o importanţă capitală”, eventual, pentru înlăturarea confuziei, ar fi adăugat şi “însă nu este de acord cu celelalte”, aşa cum s-a procedat mai sus, unde, vorbindu-se despre Constituţia CMB, se spune “respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB...”. Dat fiind faptul că acest document este emis de către un sinod panortodox, care reprezintă în acest moment istoric autoritatea legislativă bisericească cea mai înaltă în Biserica Ortodoxă, în lipsa unui sinod ecumenic, referirea la Declaraţia de la Toronto o transformă pe aceasta în izvor de drept bisericesc ortodox.
Iată care sunt premisele numite “pozitive”, care vin în completarea câtorva afirmaţii despre ce nu este CMB [5]:
Bisericile membre ale Consiliului cred că discuţia, cooperarea şi mărturia comună a Bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea comună a faptului că Hristos este Capul divin al Bisericii.
Bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, pe baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una.
Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul corp eclesial. Ele caută, prin urmare, să intre în contact viu cu cei din afara rândurilor lor, care mărturisesc că Hristos este Domnul.
Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră că relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile reprezintă un subiect de consideraţie reciprocă. Totuşi, apartenenţa nu implică că fiecare dintre Biserici trebuie să privească celelalte biserici membre ca biserici în adevăratul sens al cuvântului.
Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă la o discuţie serioasă una cu cealaltă, cu speranţa că acele elemente ale adevărului vor conduce la recunoaşterea adevărului deplin şi la unitatea bazată pe adevărul deplin.
Bisericile membre ale Consiliului sunt dispuse să se consulte pentru a încerca să afle de la Domnul Iisus Hristos ce mărturisire doreşte El ca ele să aducă lumii în numele Său.
O implicare practică mai activă a apartenenţei comune la Consiliul Mondial este faptul că Bisericile membre trebuie să-şi recunoască solidaritatea una cu cealaltă, să-şi acorde asistenţă în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni incompatibile cu relaţiile frăţeşti.
Bisericile membre ar trebui să intre într-o relaţie spirituală, prin care să încerce să înveţe una de la alta şi să se ajute reciproc, pentru ca Trupul lui Hristos să fie edificat, iar viaţa Bisericilor să fie reînnoită.
Premisele acestei Declaraţii, unele dintre ele discutate mai sus, prevăd în linii mari că niciuna dintre Bisericile participante nu poate pretinde că este Biserica lui Hristos cea mărturisită în Crezuri, ci doar că conţine părţi ale acesteia. Astfel, premisa 5 spune: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc în alte Biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să se angajeze într-o discuţie serioasă una cu cealaltă, în speranţa că aceste elemente ale adevărului vor conduce la recunoaşterea adevărului deplin şi la unitatea bazată pe adevărul deplin”. Din această premisă reţinem că Biserica Ortodoxă, în calitate de membru CMB: 1) recunoaşte elemente ale adevăratei Biserici (care, în sens ecumenist, nu este Biserica Ortodoxă) în celelalte membre ale CMB; 2) consideră că adevărul său de credinţă este doar un element al adevărului de credinţă al Bisericii, nicidecum deplinătatea adevărului de credinţă; 3) acceptă ideea că aceste elemente de adevăr vor conduce la stabilirea adevărului deplin, care în acest moment nu există nicăieri în Bisericile membre; 4) acceptă ideea unităţii Bisericilor membre, bazată pe adevărul deplin, rezultat din dialogurile bazate pe elementele de adevăr existente în Bisericile membre. Mai mult decât atât, premisa 3 a Declaraţiei admite că Biserica lui Hristos depăşeşte graniţele tuturor “Bisericilor” membre ale CMB, deci, pe cale de consecinţă, şi a Bisericii Ortodoxe: “Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Prin urmare, ele caută să iniţieze un contact viu cu cei din afara rândurilor lor, care mărturisesc că Hristos este Domnul”. Documentul oferă şi o explicaţie a acestei premise: “Toate Bisericile creştine [deci şi Bisericile Ortodoxe participante la CMB – nota noastră], inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există o identitate perfectă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria Biserică. Ele recunosc că există membri ai Bisericii extra muros [în afara zidurilor Bisericii], care aparţin aliquo modo [în aceeaşi măsură] Bisericii şi chiar că există o ecclesia extra ecclesiam [Biserică în afara Bisericii]”. Ideea de ecclesia extra ecclesiam contravine frontal principiului afirmat în tradiţia ortodoxă de către Sfântul Ciprian: extra ecclesiam nulla salus [“în afara Bisericii nu există mântuire”].
Admite mentalitatea ecumenistă în familie
Articolul II.5.ii al documentului intitulat “Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” consacră posibilitatea aplicării de către Sfintele Sinoade locale a iconomiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie între ortodocşi şi neortodocşi. Faţă de această decizie, Patriarhia Georgiei a considerat că “este inacceptabilă anularea unui canon al unui sinod ecumenic (canonul 72 al Sinodului Quinisext), care interzice căsătoriile mixte, pentru a considera acceptabilă participarea unui neortodox la o Taină a Bisericii” [6]. Acesta a fost unul dintre motivele principale ale neparticipării acestei patriarhii la sinod.
Articolul II.6 al documentului respectiv precizează că “la aplicarea tradiţiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să ţină cont, în egală măsură, de prescripţiile legislaţiei civile cu privire la acest subiect, fără să depăşească limitele iconomiei bisericeşti”. Rămâne neclar ce se poate întâmpla dacă legislaţia civilă va considera că apartenenţa la acelaşi sex nu se mai constituie în impediment la căsătorie, iar considerarea sa ca atare se constituie în discriminare pe motive sexuale. Cum se va împăca iconomia bisericească cu o astfel de decizie?
Se afirmă de către cei ce susţin că sinodul din Creta nu a greşit cu nimic faţă de învăţătura dogmatică a Bisericii că sinodul nu a dat dogme noi, prin urmare, nu putea să greşească. În realitate însă, prin ataşamentul său la valorile Mişcării Ecumenice, sinodul din Creta a ştirbit sau chiar anulat dogme vechi, chiar dacă nu a formulat unele noi, or, aceasta face ca el să fie la fel de eretic ca şi cel ce a aprobat dogme noi greşite.
Doar cu titlul de ,,REMEMBER”, amintim despre crearea CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) încercare nereuşită în 1937 dar validată la 23 august 1948, înregimentarea B.O.R. fiind făcută în 1961, iar în 1991 la Canberra - Australia, şeful delegaţiei B.O.R. la adunarea generală a consiliului aţi fost chiar dvs. din poziţia de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei pe care o aveaţi atunci.
Pentru toate aceste motive şi încă foarte multe altele care numai pentru enumerare ar umple zeci şi zeci de pagini, prin care ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi toţi cei care deservesc cu slugărnicie ierarhia B.O.R. au adus în pragul dezastrului duhovnicesc CREDINȚA STRĂMOȘEASCĂ a acestui popor, care de-a lungul timpurilor a zămislit neam de sfinţi în ceruri, culminând cu cei ai temniţelor comuniste pe care nu doriţi să îi canonizaţi, încadrându-i în categoria ’’legionari’’ (Legiunea Arhanghelul Mihail vă spune ceva?), vă rugăm să vă deziceţi de hotărârile Sinodului din Creta şi să militaţi pentru invalidarea acestora în cadrul şedinţei Sfântului Sinod al B.O.R., care va lua în dezbatere şi aprobare documentele aprobate de acesta.
Vă rugăm să țineți cont și de faptul că documentul intitulat “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” nu a fost semnat de 33 de ierarhi, adică 20% din participanții prezenți la lucrările sinodului. Astfel, 17 ierarhi din Biserica Ortodoxă Sârbă, 5 ierarhi din Patriarhia Ecumenica, 4 ierarhi din Biserica Ortodoxă a Ciprului, 3 ierarhi din Biserica Ortodoxă a Greciei, 2 ierarhi din Biserica Ortodoxă a Ierusalimului și 2 ierarhi din Biserica Ortodoxă a Alexandriei.[7] Ne-am fi bucurat ca și din delegația Bisericii Ortodoxe Române să fi fost măcar un singur ierarh care să fi avut conștiința, măcar lumească dacă nu duhovnicească, de a nu semna și acela ați fi putut fi Preafericirea Voastră, mai ales că ne este cunoscut faptul că ați luat o atitudine fermă cu privire la denumirea de ’’biserici’’ a confesiunilor heterodoxe.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
[1] Pidalion, ed. cit., p. 173.
[2] Ibidem, p. 192.
[3] Ibidem, p. 202.
[4] Ibidem, p. 236.
[5] https://www.oikoumene.org/…/central-…/1950/toronto-statement.
[6] http://basilica.ro/sfanta-taina-a-cununiei-si-impedimentel…/.
[7] Conform documentului oficial (copie)“Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” atașat la scrisoare
Anexa 1 - Tabel cu semnatarii scrisorii
Anexa 2 - Documentul oficial (copie) “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”
Cei care doresc să rămână ortodocși și doresc să susțină această scrisoare pot să trimită în continuare semnături pe adresa de e-mail gabriel_igs@yahoo.com , pe formularul de tabel postat. Formularul poate fi descarcat de aici
Hristos în mijlocul nostru!
http://www.glasulstramosesc.ro/…/scrisoare_d…/2016-09-15-171






Scrisoare deschisă către PF Daniel despre sinodul din Creta - 15 Septembrie 2016 - Se întâmplă azi... - Glasul Strămoşesc
Ne adresăm Preafericirii Voastre în calitate de creştini ortodocşi preocupaţi de deciziile pe care le-a luat pentru întreaga Ortodoxie sinodul panortodox din Creta, desfăşurat anul acesta. Am urmărit cu deosebit interes semnalele de alarmă pe care le-au lansat teologi de vază şi mari duho...
GLASULSTRAMOSESC.RO















Îmi place
Îmi place


Ador


Haha


Uau!


Tristeţe


Furie









ComenteazăDistribuie