Val Răzeşu

[latan.elena]

Val Răzeşu


RĂSFOIEŞTE, FATĂ, CARTEA

Val Răzeşu

Răsfoieşte, fată, cartea vieții,
cartea cu sărutul împlinit
pe tărâmul unde au trăit
îngerii şi-au nemurit poeții.

Eu sunt vântul ce-ți adie-n păr,
şoapta lunii prinsă la ureche,
fulgerând argintărie veche
pe cercei, scântei de adevăr.

Sunt în licuricii de pe cer
nelumina scrisă peste soartă,
hai, descuie steaua de la poartă
către asfințitul unde pier.

Eu privesc din ochii tăi mirați
viața strecurată printre rânduri,
zilele şi nopțile din gânduri
unde nemuream îmbrățişați.

Răsfoieşte una pentru doi,
frunzele sub viscole cum tac,
primăveri urcând în flori de mac,
în săruturi tandre printre foi.

Literele necuvinte plâng
dar priveşte bine, ți-amintesc
că de pe copertă îți privesc
capul aplecat pe brațul stâng...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu



STRĂINUL CU ARIPI

Val Răzeşu

Mi-au tot scris într-un colț de ființă înalt,
printre linii şi puncte, într-o carte incertă,
dragii mei cei mai dragi, şi acum Celălalt,
străinul cu aripi, nu încape-n copertă.

N-am avut niciodată curajul să-i strig
,, eu sunt cel ce te ține atât de departe
de buzele mele crăpate de frig
când arde în flăcări o filă de carte.

Te credeam un Ceva fără formă şi chip,
o părere, un gând fugitiv şi obscur,
nu ştiam că adun în privire nisip
pentru ziua când marea va prinde contur.

Lumi visate cândva, au venit să se-ntâmple,
în oglinzi de cristal se ascunde nisipul,
în zăpada ce lin se aşterne pe tâmple
doar părere rămân şi forma şi chipul.

Te-ai ascuns sub aripi prea destul ca un fur,
eşti al meu, sunt chiar eu, nu mai pot să mă mir
că a pus Dumnezeu doar oglinzi împrejur
şi-a-nvelit veşnicia cu un cer de safir.

În oglinzile vechi, luminate de soare,
ochii văd mai nimic şi îmi spun prea puțin,
de aceea vii Tu cu un semn de-ntrebare
când privesc mai atent şi văd un străin.

De aceea vii Tu, Cel ce Eşti, şi îmi spui,
când mi-e cerul o nuntă părăsită de miri,
că-i un joc, doar un joc ce îl joacă hai-hui
Cel ce-l poartă micuț, mic de tot în priviri.

Dacă Tu poți zbura ca un flutur hai-hui
în nesomnul firavei făpturi trecătoare,
care-i treapta de vis peste care să sui
Cel ce poartă pe buze Cuvântul în floare?

Oare chiar sunt ai mei ochii ce-i locuieşti?
colibri de lumină într-un cuib de oglinzi
ce mă mint că nu eşti şi se-nchid când nu eşti,
când fărâma de Cântec tăcerii o vinzi...


VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu



SIMFONIE CU MACI (51)

Val Răzeşu


Soarele a obosit, se ascunde după nori,
cade frunza obosită în povestea lui de seară,
peste parastas de flori plânge vara părăsită,
toamnei, lacrimi de ocară, de pe aripi de cocori.

Fluieră prin crizanteme, a năvală, vânt capiu,
vii învinețesc ciorchinii în bătaia lui, de ciudă
că se face rubiniu, palid, mirele luminii,
şi în bobul lor asudă taine care nu le ştiu.

Uriaşul din ogradă se ascunde într-o nucă,
strugurele fuge-n vin, ciocârliile în ciori,
şi se scutură năucă, pe cărarea care vin,
ploaia pitulată-n nori de tristețe hăbăucă.

În aceeaşi ochi, iubit-o, ia priveşte tu, să vezi
cum te poartă pe retină amintiri din vara noastră,
unde mai pun frunze verzi pe un lujer de lumină
şi în zarea mai albastră flacără de mac te pierzi.

Vezi-mi palmele-adormite, toropite de fiori
cum tresar a dor de tine furişate dintr-un gând
unde, din petale, flori fac pocale de rubine
şi lumina revărsând din surâsul tău în zori.

Vezi pe fruntea gânditoare vremea-nchisă într-un rid
unde e înțelepciunea clipei prefăcute veac,
toamnele se sinucid, şi înalță rugăciune
toate florile de mac, între noi şi iarnă, zid.

Chiar de frunze cad şi mor, hai să adormim, în vis
în poveste te aştept, neştiuți şi nenumiți,
miri aşa cum ne-am promis, să nuntim la mine-n piept,
unde macii înfloriți te şoptesc pe cord deschis.

octombrie 2017

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu



SIMFONIE CU MACI (52)

Val Răzeşu


Va veni o zi în care inima va obosi
colindând nemărginirea dacă nu va fi să fii
o duminică mai mare decât poate fi o zi,
să-mi aprindă-n cer făclii, roşii, macii, înflorirea.

Zboară păpădii a fluturi obosiți de prea mult zbor,
întristați că nu-i lumină îndestulă pe sub nori,
către alte începuturi se prefac, căzând, că mor,
strigă toamna cu cocori frunzele la rădăcină.

A mirare a rămas curcubeul de sub ploi
în privirea ce te poartă în albastrul altei veri
şi călcăm acelaşi pas în povestea despre noi,
miri ai alte primăveri care ne-a bătut la poartă.

Tu purtai nume de floare, trebuia să fugă gheața
într-un orizont opac de laponii înoptate,
ridicată din candoare, să albească dimineața,
să mi le aduci pe toate, florile de liliac.

Şi uitând în noapte gerul şi în paşi uitați pustiul,
ceasul fără noi să-l pierzi, singure arătătoare
care să măsoare cerul unde n-a venit târziul,
să rămână maci în floare, flacără în ochii verzi.

Iar când stele se anină şi devine pleopa grea,
lasă-te pe brațul stâng, scară de argint să sui,
să mă ierți de marea vină că te fac lacrima mea
de lumină, nani pui, în privire să te strâng.

Bate ploaia în fereastră, amintiri de maci se sting,
lângă tine să rămân ochii altui timp mă cheamă,
şi aştept o iarnă albastră unde doar cireşii ning
şi tristețea se destramă pe zăpezile de sân.

octombrie 2017

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


SIMFONIE CU MACI (53)

Val Răzeşu



Să nu-mi spui că plâng copacii lacrimi frunzele, şoptind.
De priveşti sub geana mea, vezi doar fluturi fără vină
cum aripile-şi întind peste pleoapa tot mai grea,
să prefacă în lumină toamna ce-a venit, murind.

Să nu-mi spui că bate vântul tot mai rece şi posac,
pune-mi degetul pe gură, în tăcere să tresară
buzele ce se desfac şi ne ard fără măsură
în sărut aprins în seară ca o flacără de mac.

Să nu spui e tristă roua şi a înghețat de frig,
sau că fug spre sud cocorii alungați de vremea rea,
pieptul meu aşează-l dig, lasă ploile şi norii,
ce nu ştiu că eşti a mea în povestea ce te strig.

Spune-mi dacă simți în vene cum se-nalță ciocârlii
când te strând sfios, uşor, şi în inimă tresare
îngerul la care vii, depărtările nu dor
de atâta zbor spre soare, aripă cât vrei să-mi fii.

Vezi, la sânul tău în floare vin acoperit de vina
că albastrul lumii strâns într-un gând gingaş cu tine
se preface în lumina verii ce cu maci a plâns
lacrimi roşii de rubine din Înaltul Învierii.

Vai, ce mulți ar vrea să ştie când şi unde, ce şi cum,
doi nebuni, sau doi sfioşi, îngerii visându-şi miri
au deschis spre ceruri drum, aşa tineri şi frumoşi
că nuntim din amintiri în vecia de acum.


Dacă nu-nțeleg nimic, e că vor să vadă doi
pământeşte-mbrățişați cu tăcerile şi frica
unei zile de apoi, nu acei adevărați,
niciodată şi nimica, macii înfloriți în noi.

Poate zilele se surpă pe cadranul unui ceas,
dar de dincolo de vreme te iubesc fără măsură,
din țărâna de sub pas îți voi răsări poeme
şi cu macii de pe gură îți voi spune bun rămas.

octombrie 2017

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu este cu Ghiuri Mezabrovschi.


8 octombrie la 20:30 · YouTube
·


Mii de scuze, d-le Ghiuri Mezabrovschi, postez cu intârziere această melodie deosebit de frumoasă din motive independente de voința mea. Linia melodică aparte aduce căldură şi optimism acestor versuri.
Şi, parcă toamna doar se alintă a aur si lumină, dincolo de timp si vreme.
Mulțumiri şi gratitudine! Felicitări din inimă şi succes în continuare!
Şi-mi cer scuze tutoror prietenilor care apreciază această pagină, şi melodiile d-lui Mezabrovschi că nu am răspuns unor comentarii, şi voi răspunde o vreme mai greu. Şi, tot fără de voie, voi mai lipsi din spațiul virtual. Vă iubesc şi vă respect pe toți!
Seară de duminică binecuvântată!

[latan.elena]

Florin Stana‎ în Val Răzeşu


9 octombrie la 13:53 ·

Somnul lin visează marea -
Val Răzeșu
http://api.ning.com:80/…/J6…/SomnullinviseazmareaValRzeu.mp3

[latan.elena]

Val Răzeşu






RUGĂ ÎN FÂNTÂNA DE NECUVINTE

Val Răzeşu


A-mbătrânit izvorul albastru în fântâna
Copilăriei, luna-nsetată şi sihastră
Zadarnic se izbeşte cu razele-n fereastră,
Zăvoarele-s închise pentru întotdeauna.

Zadarnic vine dorul cu aripi de măiastră,
Au pus multe sigilii păianjenii şi zâna
A părăsit tărâmul şi-a răsucit cu mâna
Zăpezilor eterne, cheia de gheață-n broască.

Pe soclul ei de deal, fântâna-i o statuie,
Pe buze i-a pus maicii tăcerea necuvinte
Şi nu mai urcă tata râzând pe cărăruie,
El a urcat pe crucea aducerii aminte.

În trandafirul lor zâmbesc de sub morminte
Şi murmură o rugă-n fântâni de necuvinte...

16 septembrie 2016

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu



FLOARE PESTE VEACURI

Val Răzeşu



Poate toamna a venit, poate a venit târziul
să şoptească aiurând, a văzut plecând cocorii
luând pe aripi auriul frunzelor ce mor valsând
şi cum plâng aiurea norii umezindu-le sicriul.

Poate pleoapele închizi pe ninsori de crizanteme,
ori, în viscolul absurd de petale triste-n vânt
scrii în dorul meu poeme cu un alfabet bolnav
de iubire, în cuvânt ce de iarnă nu se teme.

Ți-am scris cartea primăverii, verii, toamna o închid
bruma încă să nu cadă, să mă poți visa copac
verde, chiar de-s' pus la zid ca să tragă cu zăpadă
viscolele, ca să tac, în tăcere să te-nchid.

Dormi în vis de primăvară , pe covor de frunze moarte
te-am scris inimii în rai, înfloreşte liliac
în cea mai secretă carte unde poți să mă mai ai,
rămâi floare peste veac şi când eu voi fi departe.

septembrie 2017

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu






SOMN LIN, VISEAZĂ MAREA (24)

Val Răzeşu

Vezi, în ochii mei e bine, dincolo de vânt şi ploi,
dincolo de preatârziul furişat după retină,
strigă vara după noi, să înobilăm pustiul
cu întreaga ta lumină, unde ființăm în doi.

În îmbrățişare suntem până dincolo de chip,
lumile misterioase care se întrepătrund
în clepsidră pun nisip, pentru clipele frumoase
Cântec să mi te ascund în tăcerea ce o țip.

Peste mările din mine cad, scânteie cu scânteie,
din tristețe fără leac, stele de-ntuneric frânte,
şi înalță dorul zmeie unde cerurile tac,
şi dumnezeiesc să cânte marea devenind femeie.

Şi ce mic aş fi, iubito, dacă dincolo de piele
nu te-aş ridica mireasă-n fiecare dimineață,
valurile să te spele să rămâi cea mai frumoasă,
până dincolo de viață primăvara vieții mele.

Lumea mea e nesfârşită, cine ar putea să spună,
dacă nu ai fi măsură mai presus de omenesc,
unde poate să apună un sărut uitat pe gură,
în poem împărătesc ca să porți pe veci cunună.



Adevăr îmi eşti alături, de prisos e întrebarea,
cine ar putea să vadă lacrima lui Dumnezeu?
Te ridică înserarea din adâncul soartei mele,
nani pui în versul meu, somnul lin, visează Marea!



octombrie 2017

VAL RĂZEŞU













17 octombrie la 21:36 ·