Val Răzeşu

[latan.elena]

Val Răzeşu


DOAMNE FĂ-MI TĂCEREA CÂNTEC

Val Răzeşu

Doamne, fă-mi tăcerea cântec dintr-un fluture de frig
Şi iubita simfonie dintr-o floare de alean,
Din povestea ce ne leagă în smaralde şi mărgean
Marea să nu-şi ia tainul, împreună-ți palme dig.

Din uimirea care-i scrie cu vecie efemerul
Dau lumina ce-mi răsfață darurile ce mi-ai dat,
Fă un doi pe-aceeaşi cruce, de Iubire înălțat,
Şi închide-ne în palme, să nu ne strivească cerul.

Din minunile din rai, fă-ne parte la sărut,
Din comoara pământească, partea de îmbrățişare,
Din cuvintele rostite, catedrale de mirare,
Zvârle dintre palme golul ce vreodată te-a durut.

Doamne, vis țesut cu aur, înserarea mi-o pătrunzi,
Hai, învață-mă, cu stele să-mi răsfăț gingaş iubita.
Răstigneşte-ne în patul unde ne-a chemat ursita,
De privirea rea a lumii, vreau în palme să ne-ascunzi.

Fă-mi plecarea numai scară înflorită pentru ea,
Câte lacrimi sunt în lume, pune-mi-le in desagă,
Lasă-i numai bucuria de a şti cât mi-e de dragă.
Moartea să nu ne despartă, salt-o dintre palme stea..

21 decembrie 2016

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


APRINDE LUMÂNAREA PE MASA DE CRĂCIUN

Val Răzeşu

Aşteaptă doar o clipă, iubito, nu pleca,
mai am de scris refrenul la melodia ta,
în suflet se înşiră din lacrimi partitură
şi lacăte de aur pe pleoape şi pe gură.

Timpul ne-a înşelat, şi ne-am iubit în grabă,
măcar pe minutar să fim amanți de treabă,
să locuim o noapte-n ecoul unui cânt,
chiar dacă-n zori, adio e ultimul cuvânt.

Îngenuncheat în mine, privirea ți-o contemplu,
sub genele umbroase ascunzi un mare templu
în care depărtarea aripile-şi avântă.
În sobă arde focul, şi,flăcările cântă.

Priveşte, la ferestre roiesc fulgii de nea,
strigându-ne din viscol, pe nume, draga mea,
uitarea să-şi aducă pe buze grănicerii,
să ascultăm în doi orchestrele tăcerii.

Aprinde lumânarea pe masa de Crăciun,
surâde şi asteaptă, eu scaunul îl pun,
că vine Mos Gerilă, atât de obosit,
cărând sacul cu lacrimi în care-am rătăcit.

Nu apleca privirea, priveşte-mă în față,
să vezi cum mă alungă din mine nori de gheață.
La rândul tău, pleca-vei, pe urmele ninsorii,
zburând ca un cocor cu aripi iluzorii.

Dar mai avem o noapte de jaf adevărat
spre-a ne-aminti cu grijă ce trebuie uitat.
Mai pune-un lemn în sobă, te rog, mi-e tare frig
că vine clipa-n care zadarnic te mai strig.

Hai, vino lângă mine, e ultimul păcat,
să ardem două torțe pe-altarul unui pat
şi să uităm, iubito, că dimineață-n zori
vom rătăci aiurea cu țipăt de cocori...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu

MAGIA BRAZILOR

Val Răzeşu

Iarna e în inventar, socoteşte cu zăpadă
unde înveleşte grâul adormit sub arătură,
câtă pentru sănii cerne peste derdeluş, pe stradă,
câtă peste cozoroc, peste streaşina la şură.

Catifeaua neagră-i zdrențe, noaptea s-a ascuns năucă.
Crivățul, flămând de-un an, parcă a înebunit,
simte-n hornuri cozonacii şopotind a miez de nucă
şi-a stafide sfidătoare din colacul rumenit.

Şopotesc în grindă carii, flămânziți de-atâta post,
că e criminală şunca şi cârnații atârnați,
zurgălăii ştiu colinde învățate pe de rost,
bronzul freamătă a cântec, zici că-n aur sunt turnați.

Mama-mpodobeşte casa cu surâsul ei blajin,
tata pleacă spre Laponii în mister de nepătruns,
nu-l dezleagă nici piperul ce boscorodeşte-n vin
scorțisoara îngânfată, alt secret ce a ascuns.

Dar copiii, ei, vezi bine, de la fumul de pe coş
nu îşi dezlipesc privirea, printre nouri scotocesc
să îl vadă fiecare primul, lunecând, pe Moş,
pe o pârtie de stele, ce în ochi le strălucesc.

Toate-s descăntate-n lume către seara de ajun,
în pădurea fermecată brazi de taină au sosit.
Cu mirare fără seamăn îi priveşte Moş Crăciun,
potopiți de mii de stele, cum valsează-n asfințit.

Cu puterea-i nepătrunsă, îi pofteşte la plimbare
şi-i pofteşte să adune-n frunze multe bucurii
şi să poarte, seara asta, nume tainic fiecare
de poveste nesfârşită. Toți, iau nume de copii.

Şi apoi, să vezi magie, se întâmplă nu ştiu cum,
se adună-n jurul lui, peste norul de cenuşă
de prin hornuri, şi-o pornesc cu toți la drum,
iar la semnul lui Crăciun, înverzesc din uşă-n uşă...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


LAS COPILUL SĂ TE SCRIE

Val Răzeşu

Îmi aduc pe gene noaptea, ochii tăi ca doi tăciuni
Moş Crăciune, din povestea ce-am trăit-o parcă ieri
lângă bradul poleind veşnicia unei seri
când, pe cerul tău din poale, luna scăpăra minuni.

Zvon de zurgălăi de stele întunericul îl spală
în ninsoarea ce se cerne-n clipele ce-mi iau uium,
şi aud în hornul sobei, strănutând în nori de fum,
Moşul, numai zâmbet bun, în costumul lui de gală.

Aş umbla şi azi cu steaua ce îmi lumina cândva
până-n zorii bucuriei ticăind în partea stângă
până-n ieslea unde Pruncul sfânt uita să plângă
auzind pe nori de vise lunecând sania ta.

Las copilul să te scrie cu miros de cozonac
şi mirarea să te vadă cum pe uşa din covrig
mâi din cântecul zăpezii renii rebegiți de frig
lângă bradul amintirii, unde ceruri se desfac.

Timpul mă călatoreşte în întunecări târzii,
a plecat copilul meu, ce eram odinioară,
în mirarea că trăieşte in toți anii într-o seară
mare cât o veşnicie, luminată de copii..

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


IISUS ORFAN

Val Răzeşu


Copiii străziii-n zdrențe ude,
moştenitorii de nevoi,
par nişte biete paparude
ce-şi plimbă frigul printre noi.

Cu gerul atârnat de oase,
mumii precare sub zăpezi,
visează foc şi haine groase...
Din limuzine, cum să-i vezi?

Creştini de trei parale slute,
biserici fără Dumnezeu
ce țin in palme, prefăcute
în ceară, ceruri de un leu,

feresc din calea lor: au râie,
sunt prea murdari, urât miros...
- Miroase iadul a tămâie
când te îmbraci atât de gros

că sufletul ți se sufocă
în preadestulul tău prezent
şi din grăsimea lui de focă
nu simte frigul permanent.

Când te fereşti de ,, derbedei",
un cer întreg tu ai pierdut...
- Ar trebui să vezi in ei
raiul în lacrimi prefăcut.

Ei pot doar frigul să-l colinde,
cine să-l vrea pe ,,zdrențăros"?
Şi, nepăsarea noastră-l vinde
Golgotei, iară, pe Christos.

De-atâta iarnă, nici zăpada
nu mai colindă diafan;
s-a înegrit de lume strada
şi, printre ea, Iisus, orfan.

Colindă tremurând, nomadul,
şi nu văd oamenii ,,cuminți":
- Din ochii lui lipseşte bradul
împodobit cu doi părinți.

Chiar credem că ne este milă?!
Printre pahare şi urări,
privim cum, aspru, Moş Gerilă
i-alungă în canalizări.

Ca Moş Crăciun, atâția alții,
oameni în roluluri de-mprumut,
nu îi iubesc pe vinovații
de vina de-a se fi născut.

Se plimbă printre magazine
- ei nu primesc nicicând nimic.
Deşi zâmbeşte prin vitrine,
rămâne Moşul un calic

ce dăruieşte câte-n cer
copiilor din pol in pol.
Doar ei când cântă Leru-i Ler,
le-arată Moşul sacul gol.

Vreun pântecos, le dă, in silă,
cu mult aplomb şi mult elan,
un rest din mila lui debilă
televizată an de an.

Apoi, tăcere. Nimeni nu e
cu-adevărat pătruns de ger,
ne facem orbi şi batem cuie
în palma celor care cer.

Îşi poartă crucea şi nu ştiu
că nespălați aşa cum sunt,
sunt fiii Celui Vesnic Viu;
care coboară pe pământ

în noaptea asta luminată
şi ne priveşte mânios
că îndrăznim să-i spunem ,, Tată"
cu inima atât de jos

că nu e pic de cer în ea
şi-n întuneric zămislim,
de doi-trei lei, o acadea,
ca pe Iisus să-l mituim.

Stă lângă bradul împodobit,
plin de lumini scânteietoare,
Iisus, în stradă răstignit
pe mii de cruci, pe trotuare.

Oraşul e în sărbătoare,
Iisus se plimbă prin oraş
şi tremură în fiecare
din copilaşii de pripas...

25 decembrie la 23:19 ·

VAL RAZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


DINTR-O LACRIMĂ S-A NĂSCUT MÂNTUITORUL

Val Răzeşu

Închid ochii, dar zadarnic, nici sub pleoape nu-i Iisus,
văd, şi nu ştiu cum, doar Moşul hăulind la renii lui.
Chiar de are steaua-n sac, magii pe aicea nu-s
şi în Bethleem, în piept, e doar Maica, ieslea nu-i.

Timpul şi-a amestecat înțelesurile-n fleacuri,
vai de începutul lumii, ( din bomboane împletit!...),
Adevărul adunat în clipitele din veacuri
nu încape-n buzunare, nici în sacul peticit.

Marii lumii, Nevăzuții, fel de fel masonerii,
să le crească burdihanul, poartă între fălci poporul.
... A privit la suferința celor ce-s mâncați de vii,
dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Ne priveşte-nfiorată cum fugim de noi în noi,
între inimi cum închidem, in silențium, zăvorul,
ca nici drepții să nu scape Judecății de apoi...
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Mai sunt Preoți. Dar prea alții, mulți, au îmbrăcat sutana
popilor, de-şi face cruce către ei televizorul
cum aleargă ca năucii după ,, ochiul lui Satana"...
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Cui îi pasă de săracul ce nu are de-un cartof,
de bătrânul părăsit, ce îl gârboveşte dorul,
de orfanul ce îşi cântă Leru-i Ler numai în ,, Off!"?
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Cu invidii şi ranchiună ne împodobim vecinii,
nu mai dăm fără răsplată, aşteptăm numai onorul,
ne vopsim cu smoală luna şi cu întuneric crinii...
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Zăpăcită-i soarta lumii, fiii nu mai au părinți,
să le spună ,,sărut-mâna" nu au timp, îi duce zorul...
Şi se duc spre neființă cu oftatul între dinți...
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Lacomi suntem şi de aer, altora l-am vrea la kil,
răsuflăm cu uşurare după ce lăsăm şi storul
după ce am dus bolnavii şi bătrânii la azil...
Dintr-o lacrimă de milă s-a născut Mântuitorul.

Închid ochii, dar zadarnic, nici sub pleoape nu-i Iisus,
văd, şi nu stiu cum, doar Moşul hăulind la renii lui.
Chiar de are steaua-n sac, magii înşişi au apus...
Şi, în Bethleem, în piept, e doar Maica, pruncul nu-i...

Timpul şi-a amestecat înțelesurile-n fleacuri,
vai şi de sfârşitul jalnic, nevăzut, ce a venit.
Adevărul adunat în clipitele din veacuri
nu încape-n buzunare de mileniu peticit...

27 decembrie la 19:43


VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu

SUB BRAD, UN BUN RĂMAS

Val Răzeşu

Numai tu, iubito, ştii ce am aşteptat aseară
şi-ai trimis, prin frig năprasnic, din cuvinte nerostite,
lacrimile înserării, stelele şoptind ,, Iubite,
nu mă căuta aiurea, sunt în tine, primavară."

Să nu spui că e delir ori magie de Crăciun,
steaua mea mai sus de ceruri şi de moarte mai presus.
Te iubesc, tu eşti lumina de pe fruntea lui Iisus,
care mi te-a scris în soartă, în poemul cel mai bun.

Tu mă faci să cred din nou că pe ceruri zboară renii
şi îi mână în poveste cel mai straşnic vizitiu,
chiar de nu sunt Făt Frumos, să văd chipul Cosânzenii
şi cu fulgi de nea, mirare în privire să te scriu.

Ştii că te sărut cu gândul? Hai, roşeşte-n poezie...
Te-am aflat Crăciunul meu, Paştele şi Învierea.
Numai Dumnezeu mă vede Cântec sărutând Tăcerea
şi notează-n Cartea Vieții, două locuri să reție.

Ai şi nume... L-aş şopti să răsune veşnicia,
să tresară înoptarea cu luceferi cum porți tu
sub sprâncene, şi le-aş spune zilelor eterne ,, Nu
ştie soarele surâde, cum surâzi tu bucuria."

Mă alungă întristarea, ştii că mă vânează ceața...
Anul ăsta am văzut că e Moşul prea bătrân
să mai vină şi la anul. Pune-mi amintirea-n sân
şi sub brad un ,, bun rămas", să-mi şoptească dimineața...

26 decembrie 2016

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


MOŞ CRĂCIUNE, VEI MURI ŞI TU CÂNDVA

Val Răzeşu

lui P.V.E. D.

Moş Crăciune, Moş Crăciune, vei muri şi tu cândva...
Hai, cu sania şi renii, vreau acasă să mă mut,
în felia mea de viață, cum e şi povestea ta,
unde Jiul spală cerul făcând Dumnezeu de lut...

Eram noi, sau, zeii noştri, sprijinind cerul pe umeri,
stârneau cetina sub paşi şi în suflet necuvinte
care se prefac în stele când veciile le numeri
şi-nțeleg că sunt doar clipe, cele care ne țin minte?

Eram noi, sau doar Lumina se-ntorcea din sine-n sine
căutându-şi înțelesul şi visându-şi Absolutul
şi se intreba mirată care taină, ce sau cine,
prefăcându-se în Cântec, îmbrăca in stele lutul?

Eram noi, sau, doar în codri, un ecou in alt ecou
în Parâng, când raza lunii, picurând, spală tăcerea
din iubire fără margini înflorind un Cântec nou
şi revarsă nesfârşit stupii inimilor mierea?

Noi eram, chiar noi, copiii cu aripi in umeri, grele,
ochii noştri cer, şi zborul curcubeu zidea pe tâmple,
stelele veneau sub pleoape de-ntuneric să se spele
şi, pe buze, Dumnezeu aştepta să se întâmple.

Noi eram, fără de vârstă, zugrăvindu-ne icoane,
din cadelnițe de aur şopotind povestea noastră
suflete îngenuncheate în sfințitele amvoane
ce ne cheamă părinteşte pe poteca lor albastră.

Am fost doi prin anotimpuri, toate le-am trăit la Sud,
numai despărțirea lungă mirosea lacom a iarnă,
ai rămas acelaşi Cântec, ce doar eu îl mai aud
şi-l voi lua pe drum înalt, crini cu aripi să-mi aştearnă.

Moş Crăciune, Moş Crăciune, vei muri cândva şi tu...
Se vor minuna copiii, căutându-te hai-hui,
că nu poți veni cu sacul cu povestea noastră, nu.
Dar vom fi sătui de stele şi de veşnicii sătui...

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]

Val Răzeşu


CA UN BRAD ÎMPODOBIT

Val Răzeşu

Poate vei afla vreodată,-n noaptea asta de catran
eşti în depărtarea lumii dorului nemărginit
în târziul unui ceas rotind luna pe cadran.
Şi îmi locuieşti în suflet ca un brad împodobit.

Pentru rai şi nemurire, gândul are-ntr-una cheie...
Dar acum şi-aici, te strigă, din mister de nepătruns,
Cântecul, să-i fi vioară de Cremona, tu, femeie
care tainele luminii în privire le-ai ascuns.

Depărtarea-i vis urât, ba, de fapt nici nu există...
Eşti atâta de aproape, îți sărut mirarea vie
când mă vezi valsând cu bradul în rotirea-i fantezistă
şi te fulgeră fiorii câte ceruri pot să fie...

Nu mi-a împlinit dorința, dau pe Moş în judecată,
l-a cârpit doar cu iluzii şi-a umplut cu vise sacul.
Totuşi, cum se face, oare, că te simt îmbrățişată
şi pe buze fără aer se îmbujorează macul...

Vor veni zori să te fure, seri bezmetice la pradă,
se vor duce la culcare stelele de sub arcuş,
dar mă vei afla acolo - mă fac omul de zăpadă
de sub streaşina privirii prefăcută derdeluş...

Poate vei afla vreodată,-n noaptea asta de catran
eşti în depărtarea lumii dorului nemărginit
în târziul unui ceas roteşti luna pe cadran.
Şi îmi locuieşti în suflet ca un brad împodobit...

26 decembrie 2016

VAL RĂZEŞU

[latan.elena]