Val Răzeşu

[latan.elena]

♡
Voi ştiți atât de bine că florile nu mor...
Aveți o primăvară eternă înainte,
Vâslesc cu nevăzută aripă de cocor,
O lume port sub pleoape, o alta în cuvinte,
In mine vă port Cântec de dragoste şi dor.
În mersul meu nu şovăi, chiar de-i cărarea grea...
Un drum, un om, o țintă. Neutru e abisul.
Bolnav de înălțime, mă-ndrept către o stea
În care locuiesc de când mă ştiu, cu visul.
În steaua mea toți munții închipuie vulcani,
Numai din frământarea iubirii naşte slava,
Torente de iubire în nesfârşit de ani,
O magică potecă îşi întăreşte lava.
Tot ce-i urât îngheață ciudat şi fantezist,
Din urmă vin frumoşii şi dragii mei cei dragi...
Eu în lumina voastră mereu o să exist
Acolo unde steaua i-a îndrumat pe magi:
Un prunc încărunțind din ce în ce mai trist.
Numai uitarea-mi spune că toate au-să dispară
Acolo unde-n Cântec, Tăcerea o să doară...
11 ianuarie 2016

[latan.elena]

Val Răzeşu Deoarece comentariul meu poartă un acrostih, îl postez mai sus, pentru voi toți. Voi mulțumi, în felul meu şi fiecăruia în parte. In zilele care urmează. Vă iubesc şi eu, ,, scribălăii" mei dragi!

[latan.elena]

Neființa din vioară



Ca un cântec în artere scris
Dorul de Înalt mă mai colindă,
Mă ascund în îngerul proscris
Şi tu vezi doar umbra din oglindă.

Urc, de când mă ştiu, acelaşi deal
- Mi-am crestat cărările pe frunte-
Călărind pe umbra unui cal
Nenăscut, ce va urca la munte.

Uneori mă duc ca un răzeş
La porumbul lui de mămăligă,
Alteori, ca floarea la cireş
Când lumina soarelui o strigă.

Şi, adesea, umbră întradins,
Mă ascund în dosul inimii
(Poate chiar cireş de floare nins...),
Treci pe lângă mine şi nu ştii.

Primăvară am zidit mereu.
Deşi ninge-n mine a prăpăd,
Lacrima se face curcubeu
Peste ochii care nu mă văd.
................................................
Mă topesc în aerul din jur
Mii de eu când îți sărută chipul
Şi pe țărmul fără de contur
Mă priveşti şi vezi numai nisipul.
.................................................. .....
Nu port mască, însă mască sînt
Unui Ce mai tare ca granitul,
Totuşi, mai subțire ca un cânt
Ce colindă tainic infinitul.

Eu sunt neființa din vioară,
Aerul ce plânge când te-apasă
Pe retină stelele în seară
Cu lumina lor misterioasă.


In surâsul tău împărățeşte
Crisalida unui vis hoinar
Dar nu-l vezi pe cel ce te iubeşte
Fluture de aur şi de jar.

Uneori mă pierd cu un suspin
În risipa ce te înconjoară
Şi-mpletim, străin lângă străin,
Un arcuş, un Cântec, o vioară.

Înpletim o taină şi nu ştim
Care Noi desăvârşim Înaltul,
Cerul pe argilă-l sprijinim
Două vise, unul lângă altul...

[latan.elena]

In ceasurile de singurătate amară, fiecare auzim cum alunecă viața pe långă noi, ca un tren Expres pe lângă o minusculă haltă părăsită. Şi adeseori aruncăm întrega povară a vinovăției pe umerii destinului.
Nu cred că există undeva în Univers un Cineva-Ceva care poseda dosarele noastre personale şi prin intermediul unor forțe oculte ori a unui superordinator ultrasofisticat ne comandă paşii existenței ,, la stânga, marş, ls dreapta marş!", după bunul său plac.Nu cred nici că destinul poate fi programat precum orele la coafor.
Cred, însă, că în infinitatea de drumuri care brăzdeaźă timpul şi spațiul - şi din care numai pe un număr infim se piate ajunge la Punctul Magic - fiecare din noi intră in funcție de valorile pe care, conştient ori nu, le-a asumat şi le reprezintă. Cărările extrem de puține şi de înguste, cu sens unic, ce duc spre Cetatea Eternă sunt atât de bine camuflate în imensul labirint al nenumăratelor bulevarde de lux ce duc spre pustiu încât fac imposibil accesul impostorilor. Şi mai există o barieră în calea neaveniților: ei nu sunt capabili să-şi ardă viața cu flacăŕă înaltă şi pură spre a lumina în calea sufletului prin aproape imposibilul de descifrat labirint al propriilor lor făpturi şi rătăcesc printre anotimpurile înțelegerii ca nîşte năluci de cocori care şi-au pierdut busola...
Toți învinşii vieții se plâng că nu au avut Noroc. Ei nu pot să înțeleagă că Norocul poartă asuns sub tichia de mărgăritar pumnalul, mereu la pândă, pregătit să îl împlânte pe neaşteptate în sufletul care ar îndrăzni să nesocotească frontiera dintre vis şi realitate.
In ceea ce mă priveşte, pretind că la Marea Şcoală a Vieții am fost unul dintre elevii sârguincioşi, chiar dacă uneori m-a prins copiind sau cu temele nefăcute. Vin din planeta trecutului, ( prezentul nu intră în calcul- cu fiecare clipă devine trecut), escortat de o numeroasă suită de întrebări ce încearcă să-mi călăuzească paşii către Golgota. Adeseori Tăcerea dă câte un răspuns atât de înspăimântător încât înghețul intră în mine până în prăsele. Iar în răspunsurile cere se răzvrătesc să iasă de sub lupa îndoieli, până şi Adevărul poate deveni nălucă... iar Frumusețea, o rană deschisă...

Val Răzeşu

[latan.elena]

Galop



Cer fără de sfârşit şi aripi care abia inmuguresc
Visele
cămăşile acelea de abur ale inimii
când pleci din tine în lume
după ce mai cârpeşti vreo iluzie
mai netezeşti vreo impresie
după ce mai potriveşti o dată stelele
în lumina ochilor
întrebându-te care drumuri îți vor devora paşii
unde îți va scoate îndoiala în cale
înşelătoarea oază de popas
Gândul aleargă nevăzut prin lumea lui
ajunge mereu înaintea ta
în albastrul nemărginirii
să îți dea nume de pasăre în Cântec
în largul amintirilor viitoare
dar se repede ca o pasăre de pradă Uitarea
poate întrebărle asupra drumurilor
şi nu poți răspunde
şi nici altcineva
dacă au un capăt
sau o cale de întoarcere

ŞI cum ai obosit căutând
ți se pare
că de la depărtare de numai un fior
aşteaptă cineva care te aşteaptă
numai pe tine
dai pinten
şi gåndul aleargă
ca un bidiviu potcovit cu stele

[latan.elena]

Pentru tine, Prieten drag, Ion Pavel Ion



Acrostih



Privind mereu în urmă şi respirând trecut,
Eu cel pierdut în lume şi-'n vreme călător,
Nu mai puteam găsi ființa cea de lut
Trecând spre piedestal pe aurit covor.
Rămâne sus, pe soclu, un eu necunoscut,
Un eu ce mă îndeamnă şi astăzi ca să zbor...
Tu ai văzut cândva - încă mai cred aceasta-
În taine cum se-mbracă şi-'n Cântec efemerul,
Nu eu am fost acela ce a deschis fereastra,
Eu doar am deschis ochii şi ai venit cu cerul.
Nici azi şi nici atunci şi poate niciodată,
Eu nu voi putea spune ce dragoste mă cheamă,
Lumina ca o haină- atâta de curată-
Un om când o îmbracă-i devine de o seamă...
La hanul cu luceferi, cu coasa-nlăcrimată
Eu tai pînă la Cântec şi-ntineresc îndată.
Privesc cum vine iar sub paşii mei nisipul,
Eu întâlnesc pustiul cumva ca un sărut...
Nici în oglindă nu-mi mai păstreză riduri chipul,
Tu vii frumos şi tânăr precum te-am cunoscut,
Răsare peste vreme din cântecul meu mut
Un lanț de zei aevea şi, tu eşti prototipul.
Ființe de eter sau călători prin timp,
Rămâne să alegem cărările şi rostul...
Un lucru îl ştiu bine - există un Olimp
Mereu la mine-n suflet, să-ți fie adăpostul.
Un om. Atât. Un om banal cutreierând
Şi scormonind prin sine, prin tot ce-a adunat...
Eu ştiu, fără de greş, prin vene galopând
Toți caii ce jeratic din stele au mâncat,
E greu să-mbrățişezi năluca unui gând
Atuncea când în şa e cu adevărat...
Ziceam în gând pe drumul în doi spre Babilon:
În ce mister plutim, ce pregăteşte soarta?
La mine în destin, de aripă e zvon
E cerul mai albastru şi se deschide Poarta?
Lumina stă pe fruntea străinului Pavel Ion
Oglindă ce arată-n Nemărginire harta
Rămasă şi busola spre-mpărății şi tron?

Cei care n-au urcat pe trenuri nevăzute,
Încoronați n-au fost o clipă cu iubire,
Nu au purtat în suflet decât ciocârlii mute
Degeaba deschid ochii, n'-adună în privire...
Nici azi, când port în mine, ascunse, lumi întregi,
Eu ştiu că aş fi săracul săracilor de-ar fi
Acuma sau vreodată să nu mai înteleģi
Minunea clipei noastre din fiecare zi.
Că arde lumånarea cu flacără mai mică,
Un colț că mai rămâne încă necercetat,
Nu are importanță, din mine se ridică
O pasăre, să zboare când eu voi fi plecat...
Şi va zbura deasupra nisipului fierbinte
Când gândul te va duce la Hilla să-nfloreşti,
Un alb cocor va trece şi-ți va aduce-aminte:
- Tu porți ceva din mine în cerul ce-l priveşti...
Cu dragoste, LA MULTI ANI!

[latan.elena]

2

Nu am avut cal şi am încălecat pe umbra lui... Gândurile au pus biciul pe cuvinte, împingându-le din pleasnă către profunzimile Adevărului. Am descălecat din amintire în adâncuri şi am făcut câțiva paşi... m-am oprit ca şi cum un pinten străin mi-ar fi fulgerat nălucile gândului - ajunsesem la răscrucea Durerii.
Am trăit mulți ani după maxima lui Ioanid Romanescu ,, Dincolo de speranță m-a aşteptat suferința, dincolo de suferință m-a aşteptat poezia, dincolo de poezie nu există nimic." Şi am învățat - uneori scrâşnind din dinți - poezia vieții reale.
Ei bine, printr-o orgolioasă inversare a planurilor de receptere a vieții, dar fără nicio derogare de la principiul absolutismului am reuşit să înțeleg, că acolo unde raiul există, iubire nu există!
Conştiința reală şi justă la superlativ. Aceasta este definiția exactă a tuturor dimensiunilor existenței noastre din Neştiut. Raiul şi Iadul există! Realități absolut distincte dar iremediabil inseparabile, două jumătăți identice ale unui cerc magic în a cărui circumferință -pe care eronat o numim destin - se circumscrie istoria secretă a devenirii umane.
Trăind pe coordonatele dorului de Absolut, studiind cu pasiune şi perseverență astronomia universului meu interior, am constatat cu surprindere că nu cel de-al doilea eu este năluca inabordabilă, ci un al treilea străin, chintesență a omului şi nălucii, mai presus de conştiință şi adevăr, şi totuşi departe de a fi un zeu. Este atât de pur, sensibil şi fragil încât orice tulburare a echilibrului dintre ceilalți doi îl trece în neființă. Acest al treilea este omul-flacără-privighetoare-fluture-floare de nu-mă -uita. Musafir care ne vizitează o singură dată în viață şi locuieşte în noi doar atâta vreme cât din spatele oglinzii dintre trup şi suflet îşi țese nefîința curcubeul Ďorului-Dor. Doar atunci atingem perfecțiunea.
Da, perfecțiunea există. Este unica secție externă a raiului; şi fericiți cei care nu o ating! Celor care o ating, le mijesc de îndată în umeri aripi şi devin într-o dureroasă şi obsedantă conştiență, total şi pentru întreaga viață, străini de acest pământ. Pentru ei, atingerea perfecțiunii înseamnă punctul de sprijin pentru saltul într-o prăpastie fără de sfârşit.
Şi cum să nu-ți vină să dai cu barda în Dumnezeu cănd înțelegi că unica stare normală a Sublimului poate fi atinsă doar sărind cu paraşuta iluziilor, asigurat doar cu fragila centură de siguranță a unui rai cutremurat de blestem?...
Iubirea este o compensație aleatorie, cine poate crede în unicitatea şi eternitatea ei? Şi dacă, totuşi, îndrăgostiții cred, acea credință are numai girul stării de inconştiență absolută.
Nu mă joc cu cuvintele, am suferit destul crezând că ajunge să trăieşti în aşa fel încât să poți veni la Marea Judecată cu sufletul în palme şi să poți spune cinstit: Iată dovada adevărului, Am trăit - Am iubit! Am avut umilința de a arde pentru această idee şi orgoliul de a crede că merită. Dar m-am înşelat amarnic, singurul ,, câştig" a fost Steaua Singurătății Exemplare.
Iubirea este în primul rând instinct primar, ( şi este foarte bine că este aşa), abia apoi vis şi rațiune. Pentru că implică în primul rând animalul împins cu biciul evoluției de imuabila lege a perpetuării speciei. Dar a o rezuma numai ls atât înseamnă a privi lumea şi viața cu ochii orbilor.
În fiecare din noi există doza aceea de sublim numită Dor de Absolut. Dar, cum Absolutul şi l-a rezervat în exclusivitate Creatorul, nouă ne rămâne numai Dorul-Dor. El ne împinge să visăm iubiri unice şi eterne, procurându-ne amnezia atât de necesară asupra faptului că Iubirea se naşte, înfloreşte şi moare, din relativitatea ei luînd naştere setea noastră de Absolut.
Viața fiecărui om este strict circumscrisă în deşertul trinității singurătății sale, Prietenia şi Dragostea sunt doar evadări provizorii din temniță, suntem cu toții, ( toți cei pentru care verbul A FI este sinonim cu A IUBI), nişte uzurpatori ai scăderilor firii omeneşti, nişte bieți proscrişi...
Val Răzeşu

[latan.elena]

Mi-ai pus întrebarea: iasomie?


Zăpada cu parfum de iasomie
Învie iară oameni de zăpadă,
Fulgi obosiți, cu aripi de hârtie
Pictează derdeluşul pe o stradă.

În podul palmei, inima tresare,
Un Cântec în artere se întâmplă,
Se-nalță dorul ca privighetoare
În norii albi ce viscolesc pe tâmplă

Mi-aduci în prag icoane afumate
Şi cercuri care se întrepătrund,
Un clopot tainic între ele bate
Şi-'n înviere morții se ascund...

Ce vis frumos, doi călători de lut,
Prin morți trecând, în înfloriri învie,
Înzăpeziri ce nu s-au cunoscut
Iau chip de ghiocei şi iasomie.

[latan.elena]

,,Nimănui"", fii pe fază, începe un recital care se va opri doar la cererea ta expresă sau a bunului Dumnezeu....

La porțile cerului este un munte înalt;; pe cărările dorului, însetat de lumina Sublimului, hoinăresc către uşa lui Dumnezeu. Privirile mele statornicesc peste declinul necruțător al timpului, clipa de aur. Clipa în care sufletul îngenuncheat se întoarce spre sine. Dacă dorul ar avea o unitate de măsură şi dacă ar exista un aparat de măsurat suferința, acul indicator s-ar duce până la capăt. Îmi trebuiesc nouăzeci şi nouă de prieteni şi Tu, Iubito, să înalț prin inimile voastre o scară până la cer, să şterg praful de pe steaua fericirii.... pentru că nu întotdeauna când Dorul-dor mă cheamă pe celălalt tărâm- al poveştii noastre de dragoste -- aduce de dârlogi calul alb înaripat, deşi îl aud nechezând sălbatic în lacrima ce nu vrea să se rostogolească dincolo de marginile sufletului... Azi am ieşit cu tava de jeratic când Luceafărul de ziuă abia îsi mai stăpânea întredeschise pleoapele somnoroase încărcate cu rouă, aveam multe păcate
de înfăptuit.... Era în ceruri linişte şi pace ca înainte de facerea lumii, pământul dormea învăluit în visul pe care îl visa pe când nu era decât intenție la picioarele Creatorului...
Deodată, un Adevăr înalt a început să incendieze fortificațiile întunericului şi ciocârliile , toate ciocârliile lumii, singurele ființe îngăduite de Creator să lucreze şi în zilele de duminecă, s-au înhămat la caravana zorilor. Cînd o ciocârlie îşi umplea ciocul cu raze de soare şi aripile cu albastru, o stea din candelabru îşi dezbrăca cămaşa de noapte şi închidea pleoapele... Şi ciocârliile strigau din înalt: ,, Treziți-vă oameni şi lucruri, ființe şi neființe, cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor, treziți-vă oameni buni, priviți-ne şi bucurați-vă că v-am ridicat şi azi din cavoul jumătății voastre de moarte! Veniți şi luați Lumină!". Şi sudoarea lor , ce picura fără contenire, aşternea peste lume covoare de diamante...
Ca în fiecare zi, m-am îngropat în tăcere, să-mi plâng morții mei care nu mai pot auzi de sub țărână cântecul ciocârliilor, apoi pe cei îngopați în uitare, pe al căror tărâm abia de mai îndrăzneşte să țipe chiar şi cucuveaua...
Mi-am strigat bidiviul... dar a venit doar un mânz căruia abia îi mijeau aripile...
Val Răzeşu

[latan.elena]

Dacă...



Dacă Lumina nu ar fi fost
şi întunericul s-ar fi numit adevăr
munții
din cioburi de amintiri
de s-ar înălța
şi mările din nisipul clipei ar valuri
dacă sîngele ierbii nu ar pulsa
în corolele florilor
florile vis peste umărul nostru
vis dacă n-ar fi
iar lacrimile
rouă de diamante ar străluci
dacă fiecare gară ar memora
doar trecerea trenurilor
şi nu ar păstra în arhiva secretă
pe lângă certitudinea plecărilor
iluziile întâlnirii
nu am şti niciodată
la care peron fluieră bezmetică
locomotiva destinului