HAI, IUBITO, ÎN POVESTE, HAI
Val Răzeşu
A fost odată, într-un colț de lume,
Cânf florile priveau cu ochi de rouă,
Când ne strigau izvoarele pe nume
Când în Sahara sufletului plouă,
Un templu sacru străjuit de brazi
Scăldat împărăteşte în lumină,
În care urci şi nu mai poți să cazi,
În taină eşti spălat de orice vină.
Când iarba ne striga cu verde crud
Şi ne lovea o nevăzută coasă
Ne prăbuşeam în raiul cald şi nud
Şi ne miram că am ajuns acasă.
Privirea ta mă îmbrăca destul,
Sărutul tău mă sătura de toate,
Surâsul oprea clipa în pendul,
Cuvintele - grădini înmiresmate.
O lume cucerisem, tu erai...
- Perechea evadată din potop -
Şi nechezau sălbatic nişte cai
Prin venele încinse, la galop.
Ne părăsise timpul, fulgerând
Chiar Dumnezeu a sigilat nisipul
Şi te-a lăsat pe tine, surâzând,
Să luminezi veciile cu chipul.
Era risipă de-nflorire-n jur
Cum n-a mai fost în lume niciodată,
Se răsfrângea pe frunte aur pur
Lumina ce cânta în inimi, fată.
O primăvară cât un infinit
Am fi putut trăi nemuritori,
Dar s-a-ntâmplat ceva şi s-a sfârşit,
S-au ofilit în templu nişte flori.
Ne-am risipit în jocul de lumini
Luînd doar cartea cu ,, A fost odată..",
Să o citim amarnic de străini
Când viscolul la geamuri o să bată.
....Şi-am răsfoit-o de atâtea ori....
De dorul tău mi-e sufletul o rană
Şi cuibăresc în ea privighetori
În linistea atoate suverană.
Eu, fără tine-s' zero absolut,
Părere de ecou care persistă,
Cum sa trăiesc şi orb şi surd si mut
În lumea dimprejur, ce nu există...
Prea bine ştiu că plângi neîncetat
Într-un pustiu de casă şi de stradă,
Mă afli de iubire vinovat
În cartea ta cu Oameni de Zăpadă.
Dar nu-ndrăzneşti, măcar în vis,
Ca să întorci ultima filă,
Să închizi poarta spre abis
Şi să deschizi spre clorofilă.
Intoarce-o fără frică, iar,
Sunt vinovatul fără vină
Şi pe Golgota mea de jar
Nechează caii de lumină.
De scuturi frâul, vei ieşi din vis
Înspre tărâmul nopților de mai,
Să evadăm din Marele Abis,
Hai, iubito, în poveste, hai!
Să adormim ca firele de grâu
Când tristețea iernii le-nconjoară
Cu zăpada albă până-n brâu
Şi să ne trezim la primăvară.
Să vii ca floarea la cireşul verde,
Eu vin cu tot seninul cuvenit,
Să locuim sărutul ce ne-o pierde
Din ochii lumii către asfințit.
Când, obosiți de-atâta fericire,
Vom poposi-n oglinzi de neminciună,
Bătrâni şi albi de-atâts înflorire,
Vom da galop, pe sub pământ, spre lună...
Jar de stele-n inimă mai ai,
Cai nechează tainic şi le cresc
Aripi albe, dor împărătesc...
Hai, iubito, în poveste, hai!
26 august 2016
Val Răzeşu
Marcaje