Petru Cretia : ''Ultimul chip '' al lui Eminescu

 Sunt deja cincisprezece ani de cīnd, la fiecare 15 iunie, Eminescu īmi revine īn memorie īnsoţit de figura lui Petru Creţia. Nimeni, pīnă azi cel puţin, nu a „citit” mai tulburător şi mai adīnc, cu mai multă şi comprehensivă iubire „masca” sub care eternitatea l-a primit izbăvitoare pe Poet. Să ne reamintim şi de această dată…







”Orice pămīnt īntors īn pămīnt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rīvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Īntre ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţărīnă stă ultimul lui[COLOR=#009900 !important]chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborīt de pe o cruce nevăzută, flămīnd şi īnsetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte. Semănīnd sfīşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi aiunor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da petru vecie un chip. De ce doar gīnduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tīrzii cīnd atīt de greu suspina “o, Doamne” şi apoi cădea īn tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cīnd le cīnta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plīns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tīrzie şi ea, cīnd, īnsingurat īntre mai mulţi prieteni, īi spunea lui Panu: “Panule, ştii tu că īn lumea asta nu e nimic mai interesant decīt istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neīntrerupt de martiri.” A fost un om care greu se dădea pe mīna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani. De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost īn toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, īntr-un īndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea īnalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am īnfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neīndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a īnceput să-i lipsească an după an, luptă după luptă.







Cine n-a ştiut, īn acest ceas, să sărute īn gīnd, plīngīnd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său.” (Petru Creţia)




SURSA: https://vasilegogea.wordpress.com/20...-lui-eminescu/