Papornița Moșului
Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12
Rezultate 11 la 15 din 15

Subiect: Mircea Eliade

  1. #11
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.190
    Statul si poporul roman vor disparea. Pilotii orbi – articol Mircea Eliade 1937 valabil si in prezent (pol89)

    Posted on 08/12/2012 by Emilian
    Mircea Eliade a publicat în 19 septembrie 1937 un articol foaaarte interesant în ziarul Vremea – PILOŢII ORBI – despre conducătorii şi politicienii români din vremea aceea, care se comportau exact ca cei din prezent. Egoişti până în măduva oaselor, tot timpul căutând să-şi asigure propriul interes, ignorând nevoile poporului român şi pericolele care se abat asupra statului românesc, denotând o gravă lipsă a unui “instinct statal”. Viitorul statului România şi al poporului român sunt astăzi incerte, aşa cum erau şi la vremea la care Mircea Eliade scria acel articol. Îl puteţi citi în continuare:
    Mircea Eliade (1907 – 1986) – “Piloţii orbi” – articol publicat în ziarul Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937, p.3 –
    Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.
    Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
    Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
    Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. […]Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându-le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.
    Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.
    Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.” Mircea Eliade, 1937.Eu n-am prea citit la viaţa mea, dar din ce-am citit aici, pot susţine că Mircea Eliade “ăsta” era chiar şmecher, într-un sens bun bineînţeles, raportat la înţelegerea lumii în care trăia…spre deosebire de românii de azi care sunt doar nişte oi, în marea lor majoritate din păcate.



    https://ceicunoi.wordpress.com/2012/...l89/#more-3593
    Ultima modificare făcută de latan.elena; 14.03.2019 la 20:52.

  2. #12
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.190
    Eliade de vorba cu Blaga despre spatiul mioritic si omul universal romanesc







    CONVORBIRI CU LUCIAN BLAGA
    Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească — laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfîrşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite — mă încîntă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.
    Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu*nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sînt numai copaci bătrîni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară pînă jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci cînd plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci — bernezii le ridică, în glastre, cit mai sus. Balcoanele şi ferestrele sînt încărcate cu muşcate roşii…
    Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi*rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.
    — Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi*seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gîndindu-mă la „sistemul”‘ meu… înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gîndit şi scris sistemul meu de filosofie, cînd voi putea din nou citi pînă la istovire…
    CULTURĂ ŞI METAFIZICĂ
    Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvînt, şi te priveşte în ochi, concentrat — dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întîl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Ramîne tăcut în mij*locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte cîteodată tul*burătoare. ..
    — Sînt încă la vîrsta care îmi permite oricît de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, «a un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul*tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sînt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie — sucombă „in*fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi — şi mă gîndescla un Cantemir, la un Hasdeu, la un Eminescu — ies •din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun*jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sînt convins că enciclopedismul şi universalismul sînt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sint bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi*tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, cîte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica. . .
    — Şi vor ,veni în curînd şi alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că ţin cu orice preţ să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanţă metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercînd o încununare a celorlalte şi o valorificare meta*fizică a problemelor dezbătute.. .
    — Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, cînd filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gîndi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope*rind, bunăoară, garnitura categoriilor subconştientului.
    Este un curaj pe care, de la Ilegel, nu 1-a mai avut nici un filosof european. îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sint cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace — dumneata înalţi cultura românească pe adevăratul său nivel.
    Vasile Băncilă a avut dreptate dîndu-te ca pildă de „energie românească”…
    — Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. In general, dacă mă gîndesc la generaţia tînără, eu nu am de ce mă plînge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa*tie… Spuneai însă adineauri că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpînesc în întregime istoria filosofiei, pînă în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spu-nîndu-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…
    — Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gîndi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobîndi rezultate atît de originale încît adeseori surprind şi paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunînd despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sînt decît comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi (*In text deci) în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gînditori şi poziţia dumitale. Descoperind matca stilisticăîn inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic şi avînd, deci, o anumită limită de vîrstă — cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă — dumneata te deosebeşti net de aceşti gînditori contemporani.
    — Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale Geneza metaforei şi sensul culturii, lucrurile acestea sînt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.
    Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu*lui în Univers.Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe cm de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omiul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale intru mister şi revelare. Omul, încereînd să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte — creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con*cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frînele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali*zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespon-dente categoriilor conştientului — este frîna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelînd şi creînd misterul…
    — Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie,care au dat atît de mult de lucru gînditorilor şi istori*cilor din ultimii douăzeci de ani.
    — Intocmai. Cultura răspunde existenţei umane Intru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei intru autoconservare şi securitate. între ele nu există deosebiri de vîrstă biologică, aşa cum crede Spengler cînd afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrînind, în civilizaţie — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; şi ca atare poartă constitutiv o pecete sti*listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe cîtă vreme civi*lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister. De aceea civilizaţia poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con*fortul şi securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se im*pregnează prin imitaţie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil…
    — Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă îneîntă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei teleologice în genere.
    — Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atît de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? In cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.
    PROBLEMA MORŢII
    — Filosofia, ea însăşi, mi se pare zadarnică dacă nu dez*leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra*gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii. Pentru mine. cel puţin, s-au făcut nenumărate greşeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mîntuire, beati*tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului — lăsînd deschisă problema nemuririi pînă la, sfîrşitul lumii, adică pînă la ieşirea din veac, la oprirea timpului. în ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sînt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci sîntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno*grafie — documente,urme de experienţe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică a supravieţuirii sufletului, lăsînd deschisă problema ne*muririi …
    — Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Iţi mărturisesc că încă nu na-am gîndit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rînd, şi deşi mă gindesc, fireşte, la mai multe din ele — nu abandonez o problemă pînă ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decît pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi intîlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atît de tragică, la sat. îmi amin*tesc plinsul mamei la moartea unui fecior pe care-1 iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plîns liniştit, împăcat.. .
    — Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decît manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Cînd un indian mănîncă, el crede că săvîrşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atît de năpraznică. ..
    SATUL — CENTRUL LUMII
    — In cartea mea, Geneza metaforei şi sensul culturii, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltînd tocmai această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.
    — Imi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stîlp este considerat „axa Universu*lui”. Vechile oraşe — Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. — sînt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii.
    Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu*rilor moderne, odată cu revoluţia industrială….
    — Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se afjâ.în centrul Lumii— am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vîrstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vîrsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vîrsta reală, biologică. Intr-o cultură majoră, copiii sînt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vîrstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe-larg, In primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, insă, dacă una din aceste culturi — majoră sau minoră — este superioară celeilalte. Fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sînt proprii. Lin luciu este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vîistă, car avînd toţi ca „vîrstă adoptivă” copilă*ria — nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a iîndul, fsiă să se transforme — cum cred gînditorii morfologiei ciganiciste — într-o cultură majoră. Este drept că aceste transfoimări au loc cîtecdată, dar ele nu sînt necesare, nici fatale…
    DESTINE ROMÂNEŞTI
    — Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumi-tale, românismul şi naţionalismul dumitale — îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atîtea cărţi, creaţiei culturale. şi eforturile pe care le faci de a funda metafizic acest elan creator — mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atît de rotunjită şi atît de „românească”, încî t nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite cu mai mare uşurinţă…
    — S-au făcut, şi se vor mai face confuzii în această dez*batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. îndeosebi cei care gîndesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul*turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om — găsesc motive să nu creadă în eficienţa creaţiei culturale…
    — Mă bucur că întîlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi*care optimistă a culturii, pe care am dobindit-o şi eu, plecînd de la cu totul alte premise. Cercetînd simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai cînd se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cult ura începe prin a fi o prelungire a vieţii,o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” — este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-1 izola în mijlocul Cosmosu*lui — cultura solidarizează pe om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea.. .
    — Omul nu devine om aecit încercind să-şi reveleze Misterul, adică creînd cultură, _ spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, in viaţă, nu are. Chiar şi atunci cînd încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mintuiască”, să trăiască „în absolut” — chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sînt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică….
    — De aceea nu văd destinul României decît ca un destin cultural — adaug eu —, valorificînd adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. In Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare. Iti mărturisesc că eu sînt impresionat deomogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti — iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se*pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care-îl va urma cultura românească modernă — şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen*tar”, nici „specializat”, ca în Apus.
    — Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se — spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, avînd ca „vîrstă adoptivă” copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales. ţăranul român — care se păstrează şi astăzi autentic — este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cîntăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică…
    — De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vîrsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul”‘ dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal”” românesc…
    „Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11
    Reprodus dupa
    PROFETISM ROMANESC

    SURSA:http://www.ziaristionline.ro/2011/01...rsal-romanesc/

  3. #13
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.190
    Episodul yoghin al vieţii lui Mircea Eliade
    expus în memoriile sale


    În Himalaya

    Mă îndreptam spre Hardwar şi Rishikesh, acea fabuloasă regiune himalayană aleasă de veacuri, poate de milenii, de asceţii şi contemplativii indieni. Ceea ce putea să pară tragi*comic, mă îndreptam spre locurile unde tînjeam de mult să ajung. De aproape un an tot voiam să mă duc la Hardwar, dar Dasgupta mă îndemna să amîn. Mă sfătuia să învăţ întîi tot ce se poate învăţa într-o universitate indiană şi, mai ales, de la un savant ca el — şi apoi să petrec cîteva luni într-un ashram, încercînd să practic unele tehnici meditative. Şi acum, pe neaşteptate, datorită acelui tragic malentendu, poziţiile erau răsturnate: Dasgupta era mai încîntat să mă ştie într-un ashram himalayan, cît mai departe de Calcutta.
    Am călătorit anevoie de la Delhi la Hardwar, pentru că era tocmai timpul vacanţelor Puja, cînd milioane de indieni vizitează locurile sfinte, îndeosebi cele din Himalaya. Gangele, abia scăpat din strîmtoarea munţilor, se repede învolburat, apoi se potoleşte şi pătrunde senin în Hardwar. M-am instalat în dok-bungalow-uldin apropierea gării şi am petrecut ziua colindînd prin oraş, vizitînd templele şi coborînd cheiurile ghat-ului. Cum eram singurul european care se scăldase ceremonial în Gange şi oferise petale de trandafiri zeiţei Lakshmi, mă urmăreau pretutindeni o mulţime de curioşi. În aceeaşi zi, cu o trăsurică cu un cal (tonga), am fost la Kankhal, la cealaltă extremitate a Hardwarului, ca să vizitez templul înconjurat de plopi uriaşi şi salcîmi, prin care se fugăreau maimuţele. Gangele curgea chiar prin faţa templului şi liniştea era adîncă, nefirească.
    În zilele următoare, am vizitat alte temple şi biblioteci, şi colegiul Gurukul, important centru de studii Arya-Samaj, la cîţiva kilometri de oraş. Dar nu pentru asemenea excursii şi vizite venisem la Hardwar. Am plecat mai departe, spre Rishikesh. M-a impresionat templul lui Shiva, zidit chiar în acel an, alb, cu poarta albă şi cu un glob de cristal în vîrful săgeţii care-şi lua zborul din centrul cupolei. Cu oarecare greutate, am găsit găzduire la dok-bungalow, chiar pe malul Gangelui. Rishikesh e de mult paradisul sihastrilor şi contemplativilor. Mai toate clădirile sînt ashram-urisau case de găzduire pentru pelerini. Pe străzi întîlneam necontenit sadhu, în robe portocalii, asceţi naga, cu trupurile goale, unse cu cenuşă, tot felul de swami, dar şi grupuri de pelerini, veniţi cu familiile să viziteze locurile sfinte şi să-i omagieze pe cei plecaţi pe drumul renunţării.
    A doua zi, am căutat un loc care să-mi priască, dar inima nu mă îndemna să rămîn. Am trecut atunci mai departe, la numai cîţiva kilometri de Rishikesh, dar pe celălalt mal al Gangelui, la Svarga-ashram, şi, de îndată ce-am pus piciorul, am ştiut că acesta era locul. Gangele curgea repede printre stînci şi jungla se întindea pînă aproape de mal, pădure deasă, plină de maimuţe, de şerpi, de păuni şi pisici sălbatice. Toamna, tîrziu, cînd vor seca izvoarele în munte, şacalii vor veni pînă la marginile sihăstriei şi din coliba mea le voi auzi urletele. În chiar ziua sosirii, am întîlnit pe Swami Shivananda. M-a călăuzit către locuinţa mahant-uluişi am obţinut dreptul să rămîn în ashram, cu condiţia să mă lepăd de hainele europene şi să îmbrac o robă galbenă sau albă, să umblu în sandale şi să nu mă nutresc decît cu hrană vegetală. Apoi, mahant-ulmi-a arătat kutiar-ulpe care mi-l punea la dispoziţie — o colibă măruntă şi solitară, cu prispă de ciment, un pat de lemn şi o lampă cu petrol. A doua zi, mi-am adus bagajele din Rishikesh şi m-am instalat. Credeam că voi rămîne cîteva luni — către Crăciun, mă hotărîsem să rămîn pînă în mai, cînd drumul spre Badanath devenea din nou accesibil. Am plecat, tot atît de brusc pe cît venisem, în martie, după aproape şase luni de sihăstrie.
    Colibele se aflau la cîteva sute de metri una de alta. De trei ori pe zi, cînd auzeamclopotele, plecam cu un vas de alamă şi o cană, să-mi "cerşesc" hrana de la chetra: orez, legume fierte, lapte, uneori turte de orez cu miere. Mă deşteptam în zori şi mă duceam să mă scald în Gange, la doar cîţiva metri de kutiar-ulmeu. La începutul toamnei, jungla era proaspătă si luxuriantă. Aşezată în coapsa colinelor, sihăstria era ferită de arşiţă, iar iarna de vîntul îngheţat de miazănoapte. Liniştea era neînchipuită. Nu se auzeau decît apele repezi ale Gangelui şi ţipetele scurte, guturale ale maimuţelor. Dacă aş fi voit, puteam rămîne toată ziua singur; dar, mai ales la început, îmi plăcea să stau de vorbă cu Swami Shivananda sau cu alţi sihaştri. Notam cît mai multe din aceste convorbiri, şi astfel regăseam gustul pentru filozofie şi sanscrită. Serile, rămîneam cîteva ceasuri pe prispă, ascultînd Gangele, căutîndu-mă, încercînd să mă adun, să mă înţeleg.
    După cîteva săptămîni, am simţit că încep să mă înseninez. Începeam, totodată, să înţeleg sensul întîmplărilor care provocaseră ruptura mea cu Dasgupta. Dacă India "istorică" îmi era interzisă, mi se deschidea acum calea către India "eternă". Mi-am dat seama, de asemenea, că trebuia să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiunea "istorică" a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine. Mai tîrziu, am înţeles că însăşi drama mea urmase un model tradiţional: trebuia ca relaţiile mele cu Dasgupta să depăşească faza de candoare şi facilitate şi să cunoască tensiunea şi ciocnirile care caracterizează începuturile raporturilor dintre guru şi discipol. Marpa, bunăoară, îl persecutase ani de-a rîndul pe discipolul lui favorit, Milarepa. Îmi spuneam că mă aflam, acum, în faza de "încercare". Deşi gonit cu brutalitate din Bhowanipore, Dasgupta mă va recunoaşte într-o zi ca pe adevăratul lui discipol — dar asta se va petrece pe alt plan, in aeternum, iar nu in saeculum. (Într-adevăr, asta s-a întîmplat mai tîrziu, după ce publicasem Yoga şi revista "Zalmoxis", în primăvara anului 1939. În drum spre Anglia, Dasgupta mi-a telegrafiat din Roma că vrea să mă vadă, dar, datorită unor împrejurări independente de voinţa noastră, nu ne-am putut întîlni.)
    Ultimele întîmplări din Bhowanipore mi se păreau acum o lungă rătăcire într-un labirint. (De altfel, imaginea labirintului avea să revină de mai multe ori în cursul vieţii, de cîte ori mă "deşteptam" dintr-o pasiune care părea a nu face parte din destinul meu.)
    Simţeam că nu voi putea ieşi din labirint decît după ce mă voi putea reîntoarce la "centru". Trebuia, cu orice preţ, să mă "concentrez", să-mi regăsesc adevăratul meu "centru". Meditaţiile şi tehnicile yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta în textele clasice şi pe care le aplicam acum sub controlul lui Swami Shivananda, m-au convins încă o dată că erau re*ultatul unei extraordinare cunoaşteri a condiţiei umane. Numai cineva care cunoscuse cu adevărat pasiunile, ispitele şi distracţiile celui "prins în mrejele existenţei" putuse elabora toate celelalte tehnici psihofiziologice care alcătuiesc yoga. Şi tocmai faptul că ajunsesem în Himalaya la capătul puterilor, vlăguit, turmentat, îmi îngăduia acum să mă "stăpînesc" şi să mă "desfac de legături", mai repede decît aş fi putut-o spera dacă m-aş fi aflat într-o "condiţie normală". Paradoxul era numai aparent. Verificasem într-adevăr ceea ce îmi plăcea să numesc "optimismul camuflat" al spiritualităţii indiene, cre*inţa că un exces de suferinţă stîrneşte setea de eliberare, că, în fond, cu cît te simţi mai "pierdut", cu atît eşti mai aproape de "mîntuire", adică de eliberare: că situaţia cu adevărat tragică este cea a "fericitului" şi "mulţumitului de sine". (De aceea, în concepţia indiană zeii nu pot cunoaşte libertatea absolută; tocmai pentru că trăiesc o existenţă beatifică.)
    În preajma Crăciunului, eram un om "schimbat". Nu voi încerca să rezum aici etapele acestei transformări lăuntrice. Ceea ce se putea spune despre rezultatele feluritelor exerciţii preliminare le-am descris cît am putut în lucrările mele despre yoga. Alte exerciţii şi experienţe au fost trecute sub tăcere, pentru că am ţinut să rămîn credincios tradiţiei indiene, care nu acceptă decît comunicarea iniţiatică de la guru la discipol. De altfel, mă îndoiesc că aş fi fost în stare să descriu cu exactitate, adică într-o proză ştiinţifică, anumite experienţe. Singurul mijloc de expresie aproximativ exact ar fi fost un nou limbaj poetic — şi darul acesta nu l-am avut niciodată. Mai tîrziu, în 1939, am încercat să evoc unele experienţe yoghine într-o nuvelă, Secretul doctorului Honigberber. Libertatea artistului de a "inventa" mi-a îngăduit să sugerez mai mult şi mai precis decît aş fi izbutit într-o descriere strict ştiinţifică.
    Swami Shivananda se minuna de rapiditatea cu care îmi însuşisem rudimentele practicii yoga. Îmi prevestea o carieră senzaţională: voi deveni un al doilea Vivekananda, menit să zguduie Occidentul şi să-l reîntoarcă la izvoarele lui spirituale, pe cale de a fi uitate. Personal, comparaţia cu Vivekananda nu mă flata. Deşi îl admiram pe Sri Ramakrishna, nu mă simţeam atras de textele suave, moralizante ale lui Vivekananda şi consideram hibridă, neindiană opera de propagandă şi "vulgarizare". Eram hotărît să pătrund cît voi putea mai departe în tainele contemplaţiei indiene, dar, în afară de teza la care începusem să lucrez, îmi făgăduisem să nu mă fac purtătorul nici unui "mesaj" himalayan. De altfel, destinul avea să intervină la timp pentru a face să triumfe dorinţa mea secretă de a nu mă dedica nici unei "misiuni", nici măcar aceea a "eliberării".
    În ianuarie 1931, coliba pustie din vecinătatea kutiar-uluimeu şi-a regăsit stăpînul: un ascet naga din sud, care se reîntorcea după nu ştiu cîte luni de pelerinaj. Deşi se făcuse frig, schivnicul îşi păstra cu rigurozitate nuditatea lui rituală. Îşi petrecea o bună parte din zi şi din noapte meditînd, dar, dacă se întîmpla să se afle în faţa colibei cînd treceam spre chetra, mă saluta ducîndu-şi amîndouă mîinile la frunte şi zîmbind. Ne-am împrietenit repede şi, deşi ne înţelegeam anevoie, în hindi, limbă pe care amîndoi o vorbeam prost, mi-a fost de folos în unele practici. Acum, după mai bine de trei luni petrecute în ermitaj, cunoşteam destui schivnici şi învăţasem mult din convorbirile cu ei. Regăsisem regimul de pe vremuri. Dormeam doar cîteva ceasuri şi izbuteam să fac multe lucruri fără să obosesc şi fără să mă plictisesc. În afară de ceasurile consacrate meditaţiei şi exerciţiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teză, scriam articole pentru "Cuvântul" şi nopţile continuam Lumina ce se stinge.
    Uneori, porneam singur spre peşterile din Brahmapuri. Petreceam cîteva zile în coliba unui swami pe care îl cunoscusem în prima mea excursie, cînd îl întovărăşisem pe Shivananda. Sihastrul îşi ridicase coliba de trestie de bambus într-o plantaţie de bananieri, pe care o cultiva cu mare greutate, căci un întreg trib de maimuţe (erau cenuşii, cu feţele albe) se aciuiaseră chiar în arborii din spatele colibei. În fiecare dimineaţă, swami scotea cîteva piei de leopard şi le întindea pe trunchiuri. Cînd vedeau pieile, maimuţele erau cuprinse de panică şi se refugiau către vîrfurile arborilor, spionîndu-ne printre ramuri. Swami mi-a mărturisit o dată că le observă de luni de zile şi se minunează de neistovita lor vitalitate, îndeosebi de capacităţile sexuale ale masculilor. Asta i se părea cu atît mai impresionant cu cît hrana maimuţelor era puţină şi la întîmplare. Swami era sigur că această vitalitate extraordinară se datora unor anumite rădăcini, pe care nu le cunoşteau decît maimuţele. Se hotărîse atunci să le urmărească, să vadă ce rădăcini şi ce bulbi culeg ele. Spera să descopere într-o zi rădăcina miraculoasă — şi atunci omul va redobîndi exuberanţa sexuală a maimuţelor.
    Pentru un sihastru indian, curiozitatea aceasta mi se părea extravagantă. Mă duceam să-l văd de cîte ori puteam, pentru că, deşi aparent aplica o metodă "ştiinţifică" (observa, aduna şi încerca rădăcinile pe care bănuia că le mănîncă maimuţele) swami căuta, în realitate, "planta vieţii", "fructul tinereţii şi longevităţii", de care vorbesc atîtea mituri şi legende — şi mă fascina forţa cu care se manifesta acest mit arhaic camuflat acum în preocupări ştiinţifice. De altfel, nu era singurul exemplu. Înainte de a ajunge la coliba de bambus, mă opream la un brahmacharin nepalez, care-şi petrecea o parte din timp îngrijind şi culegînd plante medicinale. De mult aflasem de "fructul rishi-lor", nişte rădăcini-bulbi cu care se hrănesc pustnicii. Brahmacharin-ulîmi arătase o întreagă cultură de "frunza lui Brahma", o plantă cu frunze mici şi rotunde, cu gust medicinal, renumită pentru însuşirile ei fortifiante. Planta era cunoscută de mii de ani în farmacopeea Ayur-veda şi, de curînd, fusese adoptată de "Bengal Pharmaceutical Works", din Calcutta, pentru tratamentul surmenajului.
    Dar mai ales îmi plăcea să vizitez pustnicii din peşterile care se întindeau pe malul Gangelui, de la Brahmapuri la Lashmanjhula. Peşteri mărunte, ascunse între stînci, alcătuite la întîmplare prin rostogolirea malurilor de piatră. Intram cu greutate şi mă aşezam pe nisipul rece al peşterii, aşteptînd să primesc încuviinţarea de a pătrunde în interior. O adevărată peşteră de sihastru, pitorească şi încăpătoare, era locuită de un bătrîn swami din Malabar. Printre cărţile lui de căpătîi, alături de Bhagavad-Gita şi [comentariul lui] Shankara [pe marginea ei], avea Imitaţia lui Christos, pe care o considera cea mai adîncă operă a spiritualităţii creştine după Evanghelii. Rămîneam uneori ceasuri întregi de vorbă, şi o dată am petrecut noaptea în firida peşterii.
    Nu prea departe, se afla peştera unei bătrîne sihastre. N-am putut afla niciodată cine era şi de unde venise. Era unsă cu cenuşă pe tot corpul, avea cenuşă şi pe craniul ras şi rămînea zi şi noapte în meditaţie, în aceeaşi poziţie yoghină, aşezată pe un strat de cenuşă. Aproape că nu vorbea, dar simţeam că ştie că te afli acolo, lîngă ea, mult înainte de a rosti primul cuvînt. Cînd m-a dus la ea, Swami Shivananda m-a privit pătrunzător, apoi a zîmbit. M-am simţit deodată senin, împăcat. Parcă aş fi descoperit pe neaşteptate o certitudine care mi-ar fi putut schimba viaţa. Am revăzut-o, după multe luni, la începutul primăverii. M-a privit, şi privirile ei au devenit deodată reci, aspre, depărtate. Am ştiut că ghicise că nu mai eram brahmacharin-ulpe care îl văzuse ea la început şi m-am retras încurcat. Am înţeles că drumul pe care apucasem, deşi exaltat de atîţia maeştri spirituali indieni, îi repugna profund. Bătrîna mea cenuşăreasă desigur nu credea că există alt drum în afară de cel al ascezei şi al rugăciunii, pe care-l alesese ea.
    Multă vreme, nimeni nu ştiuse de mine, nici cei din ţară, nici doamna Perris. Cîteva săptămîni, trăisem fără nici o veste, de nicăieri. Numai după ce am simţit că-mi vin în fire, i-am scris doamnei Perris, rugînd-o să-mi trimită corespondenţa la Svarga-ashram. Într-o zi, factorul a urcat pînă la kutiar-ulmeu, încărcat cu scrisori şi ziare şi reviste din ţară. Aşa am aflat, într-un amurg de octombrie, pe stînca pe care îmi plăcea să mă aşez ca să ascult valurile repezi ale Gangelui, aşa am aflat de recenzia aspră pe care o publicase Nichifor Crainic în "Gândirea" şi de apărarea pe care mi-o luase Mircea Vulcănescu în "Cuvântul". Mircea îşi intitulase articolele Carte pentru Isabel şi erau într-adevăr scrisori către mine, povestind furtuna pe care o stîrnise Isabel şi explicîndu-mi pentru ce motiv se înşelase N. Crainic, socotind romanul imoral. (Cu amărăciune şi regret, Crainic scrisese: "Atîta inteligenţă şi atît talent îngropate sub pămînt" — şi de atunci numele meu n-a mai figurat printre colaboratorii "Gândirii".) Mircea Vulcănescu încerca să pătrundă dincolo de camuflajul pe care îl elaborase autorul, descifrînd intenţiile secrete ale cărţii. Pentru el, Isabel era în primul rînd o "carte cu cheie" şi trebuia judecată ca atare. Dintr-o scrisoare a lui Ionel Jianu, am aflat că F. Aderca elogiase romanul în "Adevărul", scriind între altele: "Într-o ţară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate şi avere."
    Trimisesem mai de mult lui Ionel Jianu prima parte a Luminii ce se stinge şi el îmi sugerase s-o public în foileton la "Cuvântul". A apărut în iarna anului 1931, dar nu cred că a avut cineva răbdarea să citească toate foiletoanele pînă la capăt. Scriam acum partea a II-a. Scriam noaptea, la lumina slabă a lămpii cu gaz, într-un stil tot mai "străin", ca şi cum aş fi scris cartea altcuiva. Scriam totuşi, fascinat de "misterul" pe care credeam că mi-l revelez cu cît mă apropiam de final.
    Uneori, nopţile, după cîteva ceasuri de migăleală la manuscrisul Luminii ce se stinge, simţeam că nu voi putea adormi înainte de a mă reîntoarce la "izvoarele" mele indiene. Traduceam atunci, în cea mai poetică limbă românească pe care o mai puteam mînui, fragmente din Bhagavad-Gita sau poeme din ultimul volum al lui Tagore. Dar India era pentru mine şi a rămas de atunci o cultură integrală, în care se articulau curente de gîndire diferite şi adesea antagonice. Mă interesau nu numai tehnicile şi filozofiile prin care spiritul indian spusese cel mai formidabil Nu! vieţii şi Universului întreg, ci şi creaţiile în care distingeam o valorificare pozitivă a realităţilor cosmice şi vitale. Descoperisem mai demult paradoxala exaltare şi transfigurare a sexualităţii pe care o elaboraseră teologiile şi tehnicile tantrice. Descopeream acum rădăcinile spirituale ale interesului pentru lumea organică. Numai un savant indian ca Sir Jagadish Bose izbutise să demonstreze ştiinţific homologia între regnul vegetal şi cel animal. Nu ştiu în ce măsură implicaţiile teoretice ale experienţelor lui Jagadish Bose sînt încă acceptate. Dar, pentru mine, important era faptul că ştiinţa modernă a înregistrat o asemenea ipoteză a unităţii funciare a vieţii şi că ea a fost formulată de un indian, în conformitate cu tradiţiile filozofice ale Indiei (pe care Bose, de altfel, le ignora — ceea ce face şi mai semnificativă opera lui ştiinţifică).
    Acolo, în kutiar-ulmeu din Svarga-ashram, meditam adesea asupra posibilităţii de a scrie o istorie a ştiinţelor indiene — dar nu în sensul apologetic în care o înţelegeau anumiţi savanţi indieni, încercînd să arate că şi India a fost capabilă de "observaţii riguroase şi experienţe obiective ştiinţifice", ci arătînd, pur şi simplu, că spiritul indian a aplicat metodele care-i conveneau pentru a descrie, clasa şi explica fenomenele naturale. Am scris atunci, nopţile, în kutiar-ulmeu, un lung studiu despre Cunoştinţele botanice în vechea Indie, care a apărut în 1931. Plănuisem alte cîteva, dar n-am apucat să redactez, mai tîrziu, decît un scurt text despre "caracterul calitativ al fizicii indiene", rămas inedit, şi capitolele despre metalurgia şi alchimia indiană, publicate în Alchimia asiatică (1935).
    Pe la sfîrşitul lui octombrie, îl întîlnisem pe Arthur Young, un englez încă tînăr, îmbrăcat în roba portocalie a eremiţilor. Se întorcea de la Badrinath, umblînd anevoie, căci avea tălpile umflate; uneori, cîţiva pelerini mai voinici îl purtau în cîrcă. Făcuse parte din armata din Mesopotamia şi, după aventuri fără număr — incontrolabile, dacă nu chiar improbabile —, încercase să se sinucidă zvîrlindu-se cu motocicleta în ocean. Fusese salvat şi, din deznădejde şi exasperare, îşi aruncase într-o seară hainele europene într-o baltă, îmbrăcase roba portocalie şi, cerşind din sat în sat, se îndreptase spre Himalaya. Petrecuse cîtva timp în Rishikesh şi Svarga-ashram, îşi luase numele de Swami Jnanananda, apoi plecase cu un grup de pelerini spre Badrinath.
    Nu ştiu în ce măsură fusese transformat de disciplina monastică, în orice caz, părea un om împăcat cu viaţa. Regăsise chiar curiozitatea şi gustul de aventură din prima tinereţe. După numai vreo zece zile de odihnă în Svarga-ashram mă convinsese să-l întovărăşesc la Peshawar, ca de acolo să pătrundem în Afganistan prin trecătoarea Khyber. Cum eram îmbrăcaţi amîndoi ciudat, el în robă portocalie, eu într-una albă, de brahmacharin, şi barba îmi crescuse mare, roşie şi neîngrijită; cum plecarea noastră coincisese cu noi atentate în nordul Indiei, am fost tot timpul suspectaţi şi urmăriţi de poliţie. În gara Lahore, am fost chiar arestaţi şi anchetaţi, extrem de politicos, de mai mulţi poliţişti. A trebuit să ne lăsăm paşapoartele la şeful gării şi să ne suim în primul tren către Peshawar. Din fericire, şeful gării din Peshawar era înrudit cu d. Perris, aşa că am găzduit la el, scăpînd astfel de vigilenţa poliţiei.
    Ca să putem trece prin Khyber Pass, trebuia să obţinem o permisie specială. [Ruda domnului] Perris a reuşit să ne-o procure şi, după trei zile de la sosirea noastră în Peshawar, ne-am urcat în trenul către Landi Kotal. În cei patruzeci de kilometri care ne despărţeau de frontieră, am traversat peste treizeci de tuneluri. Dar ce privelişte fantastică, valea aceea strîmtă, pustie, dezolată, prin care urcă trenul de la Lalabegh la Landi Kotal; cu pereţii de stîncă roşcată, înălţîndu-se vertiginos de-o parte şi de alta. Pe piscurile zimţuite, se profilau forturile Ali Masjid, Jamrud, Landi Kotal. Dar în Landi Kotal am aflat că frontiera era interzisă chiar celor cu permise speciale. Descurajaţi, ne-am reîntors în Peshawar. Optimismul gazdei noastre era însă inepuizabil. Ne-a asigurat că putem pătrunde în Afganistan prin alt punct de frontieră şi, a doua zi, am pornit din nou, de astă dată spre Durgai. Dar nici de data aceasta nu am avut noroc. Două din degetele lui Arthur Young, aproape degerate pe drumul Badrinathului, se infectaseră. A fost pansat de un sanitar într-o mică gară şi iar ne-am întors la Peshawar. Eu am plecat spre Rishikesh, oprindu-mă la Lahore ca să-mi iau paşaportul, iar Young s-a dus să-şi vadă un prieten, Father Brown, în Rurki.
    În preajma Crăciunului, sosise în Svarga-ashram o violoncelistă din Johannesburg. Swami Shivananda a luat-o sub protecţia lui şi, spre mirarea tuturor, i s-a îngăduit să locuiască în casa pe care şi-o clădise o maharani, chiar pe malul Gangelui. Jenny părăsise pentru totdeauna Johannesburgul şi muzica, pentru a căuta "absolutul" în India. Îmbrăcase o sari simplă, albă şi medita pe terasă sau îl asculta pe Shivananda explicîndu-i rudimentele filozofiei Vendanta. O indiană bătrînă din Hardwar îi împrumutase un patefon şi cîteva plăci. Uneori, serile, Swami Shivananda şi cu mine veneam să ascultăm Simfonia neterminată sau Jupiter, şi Jenny ne oferea o ceaşcă de cacao.
    Aveam atîtea lucruri de făcut, încît o vedeam destul de rar. Lunile de iarnă au trecut repede. Rămîneam aproape tot timpul închis în kutiar-ulmeu, lucrînd — iar nopţile scriam ultimele capitole din Lumina ce se stinge. Aşteptam primăvara ca să pot pleca spre Badrinath. Şi, pe nesimţite, m-am trezit, fără să vreau, implicat într-o nouă dramă. Fiind singurul european tînăr din tot ashram-ul, Jenny se îndrăgostise de mine. Cînd am înţeles asta, i-am mărturisit că ultimul lucru la care m-aş gîndi, mai ales într-o sihăstrie himalayană, ar fi o aventură amoroasă.
    Credeam că rămăsesem bine înţeleşi, dar destinul hotărîse altfel. Swami Shivananda plecase la Benares şi Jenny m-a rugat să continuu eu lecţiile despre Vedanta. I-am răspuns că n-o pot face; pe de o parte, n-aveam timp; pe de altă parte, Vedanta nu mă pasiona. I-am explicat de ce. I-am vorbit despre Samkhya-yoga, despre teza mea, despre tantrism, adăugind că yoga tantrică mă interesează îndeosebi, dar fără să intru în amănunte. Venită în India să caute "absolutul", Jenny nu s-a lăsat abătută de rezerva şi indiferenţa mea. Discret, dar cu multă dibăcie, reuşea să mă antreneze în discuţii din care afla întotdeauna ceva mai mult despre ritualurile tantrice. Continua să mă invite la ceaşca de cacao pe terasă şi, deşi refuzam de cîte ori puteam, tot acceptam să mă duc s-o văd o dată, de două ori pe săptămînă.
    O dată, i-am făgăduit că vin, şi am uitat. Pe seară, am auzit bătăi timide în uşa kutiar-uluimeu. Îmbujorată, stînjenită, cu lacrimile în ochi, Jenny mi-a mărturisit că mă aşteptase toată după-amiaza, iar în cele din urmă izbucnise în plîns, văzîndu-se umilită şi dispreţuită. M-am scuzat cît am putut, dar, pentru că o vedeam atît de abătută, i-am spus că voi veni, mai tîrziu, să ascultăm împreună Peer Gynt.
    Am înţeles, mai tîrziu, cum un amănunt oarecare, o întîmplare fără nici o semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingîndu-te pe un drum care, doar cu puţine ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil. Viaţa mea în India ar fi fost alta dacă, în acea seară de februarie, nu m-aş fi dus s-o văd pe Jenny. De cum am intrat, am simţit că se schimbaseceva — în văzduhul camerei vaste şi albe, cu ferestrele spre Gange, în chipul şi purtarea lui Jenny. Nu era numai faptul că pentru întîia oară îşi fardase buzele şi îmbrăcase o sari de mătase transparentă. Era mai ales presentimentul că mă aştepta o încercare grea şi că această încercare e de ordin "iniţiatic", adică de ea depinde o împlinire ulterioară sau un lamentabil eşec. În ceasul care trecuse de cînd o descoperisem plînsă şi umilită, la uşa kutiar-uluimeu, Jenny se transformase total. Prin ce miracol regăsise misterul propriului ei corp şi dobîndise gravitatea aproape rituală a vocii, lumina secretă a privirilor — n-am înţeles niciodată. Dar de această Jenny nu-mi mai era milă. Aproape că mi-era frică. În locul blondei, timidei îndrăgostite care mă plictisea şi mă încurca, apăruse o fiinţă a cărei simplă prezenţă provoca o confruntare cu mine însumi. Simţeam că, orice drum aş fi ales, nu voi mai putea reintegra seninătatea şi plenitudinea pe care le cucerisem cu atîtea eforturi în ultimele cinci luni. Dacă m-aş fi retras îndată în kutiar-ulmeu, mi-aş fi spus că mi-a fost frică de prima ispită reală care-mi ieşise în cale, şi m-aş fi simţit umilit pentru tot restul vieţii. Dacă aş fi acceptat ceea ce mi se părea inevitabil, şederea mea în ashram ar fi devenit ridicolă şi umilitoare.
    Ca de atîtea alte ori în viaţă, soluţia se afla între cele două alternative. Într-adevăr, cînd, după ce-mi adusese ceaşca de cacao, Jenny m-a întrebat dacă am văzut vreodată o nayika în carne şi oase, am înţeles. Sensul atmosferei rituale care mă tulburase de cum intrasem în odaie acesta era: fără să-mi dau seama, Jenny întrupase o nayika, partenera consacrată în anumite ceremoniale tantrice. I-am răspuns că, nefiind iniţiat, n-am putut vedea o nayika în nuditatea ei rituală. "Am putea să ne iniţiem împreună?", m-a întrebat Jenny. "E imposibil, fără un guru", i-am răspuns. "Am putea să-l căutăm, a stăruit Jenny. Iar pînă arunci..."
    Ştiam ce vrea să spună. Pînă ce vom găsi un guru (dar eu ştiam mai dinainte că nu-l vom găsi în acest ashram), am putea încerca ritualele preliminare, de care-i vorbisem odată. Dar şi asemenea rituale preliminare implicau o seamă de riscuri. Îmi era totuşi peste putinţă să nu le înfrunt.
    De-atunci, veneam tîrziu, după miezul nopţii, şi mă reîntorceam în kutiar-ulmeu un ceas înainte de zori. Izbutisem să-mi păstrez luciditatea şi stăpînirea de sine nu numai în "ritualele preliminare", ci şi în tot ce-a urmat. Jenny era uluită, iar eu simţeam că sînt pe cale să devin un alt om. Dormeam uneori numai două-trei ceasuri şi nu eram obosit. Lucram tot timpul şi lucram mai bine ca niciodată. Am înţeles atunci temeiul acelei orgolioase beatitudini pe care o proclamă unii asceţi, meşteri în Hatha-yoga. Am înţeles şi cauza pentru care anumiţi yoghini se socotesc asemenea zeilor, dacă nu chiar superiori lor, şi vorbesc despre transmutarea şi chiar nemurirea trupului.
    În martie, întorcîndu-mă o dată în zori, l-am găsit pe vecinul meu naga aşteptîndu-mă pe prispă. "Ştiu de unde vii", mi-a spus el îndată ce-am intrat împreună în kutiar. "Crezi că te poţi compara cu Maha Bhairava. Dar ai destulă virya (energie) ca să înaintezi pe drumul acesta? Oamenii din ziua de astăzi sînt impuri şi slăbănogi. Foarte curînd ai să simţi o fierbinţeală puternică în creştetul capului. Să ştii atunci că nu mai ai mult. Mai bine, opreşte-te înainte..."
    Vorbise cît putuse mai clar, utilizînd propoziţii întregi în sanscrită, ca să-l pot înţelege. Îl înţelesesem. "Dar dacă voi găsi un guru?",l-am întrebat. "Ai avut deja un guru", mi-a spus zîmbind. Apoi, m-a salutat ducîndu-şi palmele la frunte şi s-a retras în coliba lui.
    Nu m-am mai culcat. Am rămas cîteva ceasuri nemişcat, lîngă perete, acolo unde învăţasem primele poziţii yoghice şi mă deprinsesem să-mi ritmez respiraţia, concentrîndu-mă asupra unui singur obiect mental. Încet, încet, am început să înţeleg. Pentru a doua oară în mai puţin de un an, mă lăsasem păcălit de propria mea imaginaţie; în termeni indieni, de nălucirile urzite de maya. Înţelesesem greşit afecţiunea pe care mi-o arătase familia Dasgupta şi mă lăsasem orbit de o pasiune pe care, dacă mi-aş fi păstrat luciditatea, aş fi putut-o evita. Tocmai acum, cînd mi se părea că mă "deşteptasem", căzusem pradă celei dintîi ispite magice pe care neodihnita maya mi-o scosese în cale. Într-adevăr, n-o iubeam pe Jenny şi nici măcar nu eram atras trupeşte de ea. Şi totuşi, acceptasem să-i cunosc corpul în chip "magic", adică lucid şi detaşat, aşa cum numai un "iniţiat" îşi poate îngădui s-o facă — şi eu ştiam bine că nu există iniţiere fără guru. Mă lăsasem antrenat într-un "joc magic" fără sens şi, aşa cum mi-o anunţase naga, extrem de primejdios.
    De data aceasta, o fată tînără întrupase o taină pe care nu ştiusem s-o descifrez. Şi, încă o dată, ignoranţa sau nepriceperea mea îmi închisese încă un drum către "India" cu care voiam să mă identific. Ratasem "adoptarea" mea de către Dasgupta, şi deci India "istorică". Iar acum, în urmă, îndată după plecarea lui Swami Shivananda, pierdusem şi şansa de a mă integra Indiei "eterne", transistorice. Nu mai aveam dreptul să rămîn în acestashram. Va trebui să iau totul de la început, mai tîrziu, în alt ashram. Dar, deocamdată, trebuia să plec, şi imediat.
    Nu puteam şti atunci că eterna maya, în oarba ei înţelepciune, provocase şi acest al doilea malentendu ca să mă ajute să-mi găsesc propriul meu destin. Nici viaţa de "bengalez adoptat", nici cea de sihastru himalayan nu mi-ar fi îngăduit să-mi împlinesc virtualităţile cu care venisem pe lume. Mai curînd sau mai tîrziu, m-aş fi trezit din "existenţa mea indiană" — istorică sau transistorică — şi mi-ar fi venit greu să mă reîntorc, pentru că n-aş mai fi avut 23 de ani. Ceea ce încercasem eu să fac, şi anume să renunţ la ereditatea mea occidentală şi să-mi caut o "casă" sau o "lume" într-un univers spiritual exotic, echivala, într-un anumit fel, cu renunţarea înainte de vreme la toate posibilităţile mele de creaţie. N-aş fi putut fi creator decît rămînînd în lumea mea, care era în primul rînd lumea limbii şi culturii româneşti. Şi n-aş fi avut dreptul să renunţ la această lume decît după ce mi-aş fi făcut datoria faţă de ea, adică după ce-aş fi istovit posibilităţile mele creatoare. Aş fi avut dreptul să mă retrag definitiv în Himalaya la capătul activităţii mele culturale, iar nu la începutul ei. A crede că, la 23 de ani, aş fi putut sacrifica istoria şi cultura pentru "absolut" era încă o dovadă că nu înţelesesem India. Vocaţia mea era cultura, nu sfinţenia. Ar fi trebuit să ştiu că nu ai dreptul să "arzi etapele" şi să renunţi la creativitatea culturală decît în cazul unei vocaţii speciale — pe care nu o aveam... Dar, evident, toate acestea le-am înţeles mai tîrziu.
    Calm, înseninat, m-am dus s-o vestesc pe Jenny de hotărîrea pe care o luasem. A împietrit — apoi a izbucnit în plîns. Am trecut pe la mahanti, i-am mulţumit de găzduire şi, îmbrăcînd pentru prima dată hainele europene după aproape şase luni, am plecat la Hardwar şi m-am suit în primul tren spre Delhi. A treia zi de dimineaţă, eram la Calcutta.
    Extras din Memorii (1907-1960), de Mircea Eliade
    2011

  4. #14
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.190
    Mircea Eliade, biografie - Istoria.md


    istoria.md/articol/596/Mircea_Eliade,_biografie



    Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, București - d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gînditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, ...




    MIRCEA ELIADE - Spiritus.ro


    www.spiritus.ro/ROMANIA/in_memoriam_mircea_eliade.htm



    Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, Bucureşti - d. 22 aprilie 1986, Chicago), originar din România, naturalizat cetăţean american în 1966, a fost ...




    Mircea Eliade | Opere - Liceunet.ro


    https://liceunet.ro/mircea-eliade



    Mircea Eliade a fost un istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Născut în data de 13 martie 1907 la ...



    Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric


    https://www.historia.ro/.../paradoxul-lui-mircea-eliade-de-la-corigentul-miop-la-savant...



    Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme:nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor ...




    Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade - Historia


    https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cariera-diplomatica-a-lui-mircea-eliade



    În primăvara anului 1940, la cei 33 de ani ai săi, Mircea Eliade (foto sus) era deja un nume consacrat în știința, filozofia și literatura română. Din noiembrie ...



    Mircea Eliade - carti - Libris


    https://www.libris.ro/carti?fsv_77564=Mircea+Eliade



    Cartile autorului Mircea Eliade sunt pe Libris.ro in stoc, la preturi mici. Transport gratuit in 24 de ore la comenzi de peste 30 de lei.




    O viață printre rânduri: Mircea Eliade - Cartea de la ora 5


    www.carteadelaora5.ro/o-viata-printre-randuri-mircea-eliade/



    13 mar. 2018 - Opera lui Eliade pare o lume în sine, iar explorarea ei o aventură. Să descoperim viața lui Mircea Eliade între rândurile cărților sale.



    Mircea Eliade - Enciclopedia României - prima enciclopedie online ...


    enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_Eliade



    Mircea Eliade (n. Bucureşti, 28 februarie 1907 — Chicago, 22 aprilie 1986) filosof al religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar.



    Mircea Eliade | Humanitas


    www.humanitas.ro/mircea-eliade



    MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii ...





    Anunțuri despre rezultatele filtrate

    Este posibil ca unele rezultate să fi fost eliminate conform legislației privind protecția datelor din Europa. Aflați mai multe

    Căutări referitoare la Mircea Eliade



    mircea eliade referat
    mircea eliade biografia
    mircea eliade citate
    mircea eliade maitreyi

    mircea eliade poezii
    mircea eliade eseuri
    mircea eliade memorii
    mircea eliade familie


    Navigare în pagini


    1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Înainte


  5. #15
    Senior Member
    Data înscrierii
    20.03.2014
    Locație
    Locuiesc in Craiova,Brazda
    Posturi
    45.190

    LOT : 057
    Mircea Eliade, carnetul de membru al Societății Scriitorilor Români
    Carnetul de membrul al Societății Scriitorilor Români al lui Mircea Eliade. Carnetul conține o fotografie originală a lui Mircea Eliade și este semnat olograf de către președintele societății N. M. Condiescu și de către secretarul acesteia N. I. Herescu.
    Piesa este reprodusă în lucrarea „Mircea Eliade. O biografie ilustrată” editată de Mircea Handoca la pagina 124.
    Piesa face parte din Licitația Eliade, Cioran, Sebastian, Ionescu și Noica - "Exercițiu de admirație", organizată în data de 7 aprilie 2021 de la orele 19;00
    https://historic.ro/licitatia-eliade-cioran-noica..


Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12

Informații subiect

Utilizatori care navighează în acest subiect

Momentan sunt 1 utilizatori care navighează în acest subiect. (0 membri și 1 vizitatori)

Marcaje

Marcaje

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •