Stancu Tania a distribuit fotografia postată de Ioan Monahul.

4 ore











Ioan Monahul

Cuviosului părinte Daniil Sihastrul, a cărui pomenire se face astăzi, 18 decembrie, Moldova îi datorează cele 48 de biserici si mănăstiri ridicate pe timpul domniei lui Stefan cel Mare si Sfânt, îndemnat fiind de acesta să le construiască, pentru izbândele asupra cotropitorilor. Daniil Sihastrul, Daniil Schimonahul sau Sihastrul cel Bãtrân, cum a mai fost numit, a fost unul din cei mai mari sfinti de pe pământurile Moldovei, mare dascăl al pustiei si sfătuitor al călugărilor, alungător al duhurilor necurate si tămăduitor al nenumăratilor bolnavi care cu smerenie veneau la el si se eliberau de suferintă. Multi sfinți au trait in acesta tărișoara a noastră, pe care poporul i-a cinstit și îi cinstește, iar rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu.
Să începem și noi ziua cu o rugaciune pentru sfinții nostrii români:
Sfintilor romani, voi, care sunteti podoaba neamului nostru si roada lui cea mai de pret: mucenici, care ati murit pentru Stapanul Hristos; ierarhi, care ne-ati pastorit cu sfintenie; cuviosi, care v-ati nevoit ca niste ingeri in trup; marturisitori, care ati pazit dreapta credinta; si voievozi, care ne-ati aparat Biserica si neamul, stati tari, precum ati si stat, inaintea tronului lui Dumnezeu, rugandu-va cu lacrimi sa ne ierte pacatele si sa ne intoarca spre toata fapta cea buna.
Noi credem si marturisim ca voi, sfintilor care ati odraslit din neamul nostru, sau care ati venit in aceste parti pentru a ne lumina cu viata sau cu moastele voastre, va rugati cu dragoste pentru noi si ne sunteti cel dintai ajutor in fata lui Dumnezeu, si pentru aceasta ne si rugam voua cu evlavie: paziti-ne, impreuna cu Maica Domnului, de toate greutatile si incercarile care se abat asupra noastra; nu de cele ce sunt ingaduite spre pocainta si spre intoarcere la Dumnezeu sa ne paziti, sfintilor, ci de cele care sunt din rautatea si invidia vrajmasilor nostri vazuti si nevazuti, si care sunt mai presus de puterea noastra.
Izbaviti-ne, asadar, cu rugaciunile si indurarile voastre, de venirea altor neamuri asupra noastra, de razboiul cel dintre noi, de seceta, de cutremur, de foc, de potop, de boala si de toate necazurile pe care din cauza rautatii noastre le patimim.
Ca, iata, cu nenumarate pacate Il mahnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplita, cu desfranarea cea rusinoasa, cu hotii si viclenii si minciuni, si indeobste cu toata fapta cea rea. Ne-am indepartat sfintilor, intru totul de Dumnezeu si de Biserica Sa, si va rugam acum sa cereti pentru noi iertare de pacate, chip de pocainta si ravna pentru toata fapta cea buna.
Si sa ne intoarceti la dragoste pentru Dumnezeu si pentru Maica Sa si pentru Biserica cea stramoseasca. Ca nu cumva din pricina noastra sa fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degraba sa fim un neam intru care sa se slaveasca sfant numele Lui.
Ca astfel, ridicandu-ne la cinstea cea dintai, sa ne inchinam voua, iubiti ai nostri sfinti romani, si sa slavim pe Dumnezeu cel Unul in Treime, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Poporul roman s-a crestinat în timp ce se forma, procesul este lent dar profund, o pregatire pentru mult timp dar si pentru multe încercari si furtuni. Avem predicatori pe Sf Ap.Andrei, pe capadocieni. Împaratul Constantin este si el mentor al crestinarii poporului roman, iar interesat si preocupat de creştinarea noastră a fost si Ioan Gura de Aur. Poporul roman, care a cunoscut – prin stramosii sai daco-romani – invatatura crestina chiar de la formarea sa ca popor in secolele II-IV, isi are propriii sai sfinti. Unii dintre ei au fost introdusi in sinaxarele noastre la date pe care nu le cunoastem, poate curand dupa trecerea la cele vesnice a unora dintre ei. Altii au fost trecuti oficial in calendarele romanesti prin hotarari sinodale si slujbe speciale intre anii 1950-1955 si apoi in 1992, si in anii care au urmat. Au fost canonizati atunci, adica asezati in ceata sfintilor, o seama de ierarhi, calugari, preoti sau credinciosi de neam roman ori de alte neamuri care au trait la noi si care, prin viata si lucrarea lor duhovniceasca, misionara sau culturala, au contribuit la sporirea patrimoniului spiritual sau cultural al romanilor.
Astfel si sfintii romani, fie ca au fost mucenici ai dreptei credinte in secolul al IV-lea, sau in se-colul al XVIII-lea, fie ca au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvantul si l-au ajutat cu fapta, fie ca au fost sihastri ajunsi la cea mai mare inaltare a fiintei lor in Dumnezeu, prin rugaciune pentru ei si pentru credinciosi, au inaltat prestigiul dreptei credinte si chipul de om care o traieste cu seriozitate la o treapta care ii indeamna pe credinciosii de pretutindeni, cand ajung sa fie cunoscuti, sa o traiasca cu cat mai multa convingere si sa le urmeze pilda.
Cu cat mai mult se impun prin viata lor exceptionala in locul in care traiesc, cu atat chipul lor iradiaza cu mai multa putere in Biserica universala. Dar unirea intre slujirea lor locala si importanta soborniceasca mai poate fi pusa in evidenta si altfel.
Un sfant, chiar daca ridica la cel mai inalt grad niste insusiri prin care se remarca un anumit popor, inaltimea la care se ridica il face sa imbratiseze cu o iubire cuprinzatoare toti oamenii. In sfinti nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism national. Prin aceasta ei sunt adevarate punti de infratire intre oameni si popoare.
Prin sfinti se adanceste mai mult decat prin toti credinciosii sobornicitatea Bisericii, chiar daca aceasta nu inseamna stergerea deosebirilor intre popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se intareste prin ei si din partea dreptcredinciosilor din alte popoare pe masura ce ei devin cunoscuti acelora. Caci credinciosii aceia isi indreapta rugaciunile catre ei cu convingerea ca acesti sfinti se roaga lui Dumnezeu si pentru ei, cum de fapt se si intampla.
De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe sa-si insuseasca prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizarile de sfinti facute de fiecare Biserica sora, pentru a contribui cat mai mult la unirea popoarelor lor in evlavia inchinata reciproc sfintilor lor.
Prin viata si faptele lor, sfintii au pus in lumina adevarata frumusete si stralucire a sufletului crestin, impodobit cu cele mai alese virtuti: credinta, nadejde, dragoste de Dumnezeu si de aproapele.
Prin viata lor de rugaciune, prin felul in care au indurat chinuri si suferinte pentru adevar si dreptate, mergand uneori pana la jertfa vietii, ei au urcat pe cele mai inalte trepte ale desavarsirii, au devenit adevarate „temple ale Duhului Sfant” (cf. I Cor. 6, 19). Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor.
Biserica a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi.
Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă. Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim „următori lui Hristos”, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor.
Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.
Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat.
Să părăsim mândria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi. Amin.