Sfântul VASILE CEL MARE

[Alina Bratu]

[Alina Bratu]

[Adrian Pop]

http://www.sfantulvasilecelmare.info/

Acasă Viaţa Acatist Cărţi Icoane Diverse

SFÂNTUL VASILE CEL MARE "Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvantul, tarie buna Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amutesti gurile ereticilor; iar noi credinciosii, bucurandu-ne, cantam lui Dumnezeu: Aliluia!" Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate. Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie. A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii. Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti. S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

[Adrian Pop]

Sfantul Vasile cel Mare

Mareste imaginea.
Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Parinti capadocieni si singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit "cel Mare", si aceasta datorita darurilor speciale cu care a fost inzestrat: mare personalitate ecclesiastica, organizator, excelent exponent si aparator al invataturii crestine ortodoxe, parinte al monahismului rasaritean, reformator al liturghiei. S-a nascut la anul 330, in Capadocia, intr-o familie vestita pentru nobletea, bogatia materiala si spirituala si credinta ei cu totul deosebita. Temelia educatiei sale este pusa de tatal sau, Vasile, profesor de retorica la Neocezareea in Pont, fiu al Sf. Macrina cea Batrana, si elev al Sf. Grigorie Facatorul de Minuni. Doi dintre fratii sai au ajuns episcopi alaturi de el: Grigorie de Nyssa si Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tanara, a ajuns un model de viata ascetica. Dupa ce a studiat laCezareea Capadociei, la Constantinopol si Atena, insusindu-si si aprofundand tot ceea ce era mai bun din cultura pagana, revine in tara in 356 si devine profesor de retorica.

Nu dupa multa vreme, paraseste cariera de profesor pentru a imbratisa viata monahala. Primul pas pe care il face este de a se boteza. Apoi porneste intr-un pelerinaj, care il duce in marile centre de traire ascetica din Egipt, Palestina, Siria si Mesopotamia, pentru a-i cunoaste pe marii traitori asceti ai vremii, in cele din urma se stabileste ca sihastru pe malul raului Iris de langa Neocezareea (358). Nu dupa mult timp, in jurul sau se aduna o multime de ucenici, punandu-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice. in 358 este vizitat de Grigorie de Nazianz, cu care legase o trainica prietenie, in timpul studiilor la Atena, si impreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Totodata, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari si mici) care vor avea un mare impact asupra organizarii si dezvoltarii monahismului cenobitic inBiserica Rasariteana. Totodata, infiinteaza o serie de manastiri care vor urma regulele intocmite de el. Eusebiu, episcop de Cezareea, sesizand aptitudinile deosebite ale lui Vasile, il convinge sa primeasca harul preotiei. Este hirotonit in 364. Vasile se dedica trup si suflet noilor sale indatoriri, fiind un bun sfatuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stalp al credintei si sprijinitor al Bisericii. Dupa moartea lui Eusebiu in 370, este numit succesor al acestuia in scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia si exarhal diecezei politice a Pontului. Constient de importanta misiunii sale, Vasile s-a ostenit sa fie la inaltimea raspunderilor care ii reveneau.

A incercat sa curme schismele si ereziile din intregul Rasarit crestin, prin cuvantari unite cu actiuni, prin tratate polemice, prin legaturi practice cu toti, cautand pe unii, trimitand pe altii, apeland, avertizand, blamand, cenzurand, aparand popoarele, cetatile, pe particulari, ajutand pe cei saraci, pe bolnavi si napastuitii soartei. El creeaza un complex de asistenta sociala langa Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie il asaza mai presus de cele sapte minuni ale lumii, in materie de credinta, il infrunta direct pe imparatul Valens, sprijinitor al arianismului si pe trimisii sai. Pentru el, succesul Bisericii era strans legat de unitatea ei. In acest sens, s-a straduit sa mentina relatii bune cu Biserica Romei. Personal i s-a adresat papii Damasus, descriind situatia dificila a Bisericii din Rasarit si invitandu-l la un contact direct cu aceasta. Din nefericire, unitatea dintre Rasarit si Apus nu putea fi realizata din pricina disputei legate de cearta dintre Paul in si Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scaunului episcopal antiohian. Apelurile facute de catre Vasile la Alexandria si Ia Roma, nu au dat nici un rezultat, mai ales pentru ca ierarhia apuseana era impotriva lui Meletie, favorizat de Vasile, recunoscandu-l pe Paulin.

In planul controverselor teologice, Vasile s-a confruntat cu aripa extremista a arienilor, condusi de catre Eunorriiu, cat si cu pnevmatomahii, care negau dumnezeirea Duhului Sfant. Dupa cum era de asteptat, activitatea deosebita pe care Marele Vasile a desfasurat-o, nu a fost vazuta pretutindeni cu ochi buni. in unele cercuri a fost suspectat de apolinarism, pentru ca a corespondat cu Apolinarie si ca ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decat separarea celor doua firi. Cu toate acestea, el si-a dus misiunea la bun sfarsit, adormind intru Domnul la l ianuarie 379, fara a vedea rezultatele stradaniilor sale concretizate in convocarea si tinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/2, prin care se pune virtual capat ereziei ariene. Opera scrisa completeaza excelent portretul Sf. Vasile. Desi adeseori s-a accentuat doar latura sa de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literara il dezvaluie in plinatatea maretiei sale. Opera sa s6risa a fost apreciata atat de cei educati, cat si de cei mai putin educati, de crestini, dar si de pagani. Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice si liturgice. Din fericire cea mai mare parte a productiei sale literare s-a pastrat.

Dintre lucrarile dogmatice prima si cea mai veche este Adversus Eunomium, conceputa in trei carti si scrisa intre anii 363-365. Titlul grecesc al acestui tratat indica faptul ca, in realitate lucrarea Sf. Vasile este o respingere a Apologiei lui Eunomiu, episcop de Cyzic, conducatorul gruparii extremiste ariene a anomoienilor. A doua scriere dogmatica este indreptata impotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, si este intitulata: Despre Duhul Sfant. Acest tratat pnevmatologic argumenteaza in esenta consubstantialitatea Fiului si a Duhului Sfant cu Tatal, in virtutea careia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egala. Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate intr-un corp de treisprezece lucrari, dintre care insa unele nu sunt scrise de el si apartin, dupa cate se pare, lui Didim cel Orb. Acest segment literar cuprinde optzeci de Reguli morale, fiecare regula fiind bazata pe un citat noutestamentar. Colectia se adreseaza tuturor crestinilor, desi tinta finala a normelor ramane trairea ascetica. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada sederii sale in asezamantul monahal de pe malul raului Iris si in timpul vizitei Sf. Grigorie de Nazianz.

La aceste reguli moral-ascetice se adauga cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care contin norme pentru viata de zi cu zi intr-un asezamant monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezinta principiile de baza ale vietii monahale si, bineinteles, Filocalia, compusa in colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. Aceasta expunere se mai pastreaza doar in traducerea siriaca si in cea facuta de Rufin. O a doua redactare a acestora este realizata de Sf. Vasile si adaugata colectiei de Epitimii sau norme pentru pedepsirea calugarilor care incalcau regulile monahale. Aceasta versiune a fost rezumata de Teodor Studitul. Cea de a treia redactare, facuta tot de Sf. Vasile, contine o combinatie intre regulile monahale si cele moral-ascetice pe care autorul o trimite discipolilor sai din Pont. Dintre toate versiunile cea mai populara a fost asa-numita Vulgata, compilatie realizata de un autor necunoscut din sec. VI.

Regulile monahale ale Sf. Vasile au ramas in Biserica de Rasarit temelia organizarii vietii manastiresti, in Apus, ele au circulat in traducerea facuta de Rufin de Aquileia si au fost cunoscute de Sf. Cassian si Sf. Benedict, legiuitori monahali apuseni. Tratatele pedagogice ale Sf. Vasile abordeaza deschis problema educatiei tinerilor si definesc limpede atitudinea Bisericii crestine fata de stiinta si cultura pagana. Este vorba de indemn catre tineri, care arata modul in care scriitorii antici pot fi folositori, mai exact, atunci cand se realizeaza o buna selectie din lucrarile acestora, in scrierile acestora, tinerii trebuie sa caute mierea si sa evite otrava, caci autori ca Homer, Hesiod, Theognis, Solon, Euripide si, mai presus de toti, Platon, le pot furniza exemple de virtute, in realitate, Sf. Vasile a fost constient de avantajul unei eruditii sanatoase, bazate pe adevarul crestin si cultura mostenita. Admonitio S. Basilii ad filium spiritualem nu ii apartine Sf. Vasile, desi timp indelungat a fost plasata intre lucrarile sale. Se pare ca a fost scrisa in mediul monahal din Egipt. Spre deosebire de alti Sfinti Parinti, Sf. Vasile nu a scris comentarii biblice in adevaratul sens al cuvantului. Cu toate acestea, Omiliile si cuvantarile sale insumeaza adevarate comentarii pe marginea unor teme biblice. Un loc de seama in acest context il ocupa cele noua omilii la Hexaemeron, adica, cele sase zile ale creatiei (Facere I, 1-26). Desi uneori autorul da senzatia unor improvizatii, aceste omilii sunt neintrecute ca frumusete retorica si bogatie de idei, ceea ce a facut ca ele sa circule nu numai in Rasarit, ci si in Apus.

Una dintre primele traduceri a fost facuta de Eustatie Africanul in jurul anului 440, iar Ambrozie a facut uz de ele intr-o lucrare asemanatoare. Interpretarea data de Sf. Vasile nu este una alegorica. El s-a aplecat cu osardie asupra sensului literal al textului biblic, pentru a deslusi conceptia crestina despre lume in contrast cu cea pagana si cea maniheica. Chiar daca in interpretarile sale face uz de stiinta si filosofia vremii, pentru el intreaga existenta vine la viata prin lucrarea directa a lui Dumnezeu creatorul. Lucrarea aceasta a Sf. Vasile a fost continuata apoi de Grigorie de Nyssa, care a compus De homine opi ficio. Celelalte doua omilii care se circumscriu ca idee Hexaemeronului, De hominis structura si De paradiso, nu sunt autentice, in aceeasi serie a omiliilor exegetice avem apoi cele 18 omilii la Psalmi, dintre care cel putin 13 sunt autentice. Ele prezinta psalmii: l, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61 si 114. Ca material informativ Sf. Vasile a folosit Comentariul la Psalmii lui Eusebiu de Cezareea.

Comentariul la Isaia nu este autentic, in pofida incercarilor lui Wittig de a dovedi autenticitatea. Pe langa teme exegetice, Sf. Vasile a abordat si alte subiecte in omiliile si cuvantarile sale: dogmatice, pedagogice, morale si panegirice, in seria cuvantarilor dogmatice, un loc aparte il ocupa: despre credinta, in care analizeaza textul "La inceput a fost Cuvantul"; Contra sabelienilor; a lui Arie si a eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al raului etc; morale: Contra bogatiilor; La textul din Luca 16, 18;La timp de foamete si seceta; Contra betiei; Despre invidie; Despre post; Despre smerenie; la martiri: Sf. lulita; Sf. Varlaam; Sf. Gordius; Cei 40 de martiri din Sevastia; Sf Mamant. De la Sf. Vasile a ramas o corespondenta deosebit de bogata, care dezvaluie rafinamentul literar si gustul deosebit pentru frumusetea cuvantului ales. in colectia bene-dictina de la Sf. Maur s-au pastrat 365 de scrisori, unele din acestea nu au fost scrise de el, ci i-au fost adresate. Corpul epistolar vasilian este o sursa pretioasa pentru istoria Bisericii crestine in Rasarit, in special din Capadocia. Pentru istoria crestinismului in Dacia, de importanta deosebita este scrisoarea nr. 155 adresata de Sf. Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, prin care ii solicita acestuia sa-i trimita "moastele martirilor" din aceste parti. Acesta i-a trimis moastele! Sf. Sava, martirizat de catre gotii pagani ia nord de Dunare, in anul 372, aprilie 12, probabil in 373/4, intrucat Sf. Vasile confirma primirea lor in scrisorile 164 si 165 adresate lui Ascholius, arhiepiscop de Tesalonic, prieten al sau.

Corpul epistolar cuprinde scrisori: de prietenie, de consolare, de recomandare, scrisori canonice, moral-ascetice, dogmatice, liturgice si istorice. Sf. Vasile este pomenit mai ales pentru Liturghia care ii poarta numele. Se pare ca el a reformulat slujba Liturghiei in perioada in care era preot in Cezareea, Cel putin asa deducem din reprosul pe care Leontiu de Bizant il face iui Teodor de Mopsuestia, in jurul anului 540, ca a inlocuit cu neobrazare liturghia Apostolilor", adica a Sf loan Gura de Aur, si "cea a lui Vasile cel Mare, compusa de, el sub inspiratia Duhului Sfant", cu o Anafora scrisa de el. Gandirea teologica a Sf Vasile este una teocentrica, doarece pentru el totul reprezinta in realitate legatura lui Dumnezeu cu lumea si in special cu omul. Dumnezeu creeaza lumea si il plaseaza pe om in acest context, dupa ce l-a creat dupa chipul Sau. In pofida perspectivei crestine a teologiei sale, trebuie sa retinem faptul ca modul in care el intelege creatia contine si elemente pagane. Astfel, deslusim la el o identificare implicita a Demiurgului platonician cu Yahweh, impartirea aristoteliciana a universului in sfere supralunare si sublunare si notiunea de armonie universala. Natura este lucrarea lui Dumnezeu care a creat-o in timp, sau mai exact a creat timpul in procesul crearii ei. Materia este parte din creatie, caci daca ar fi fost necreata, atunci Dumnezeu ar fi depins de ea in activitatea Lui creatoare, in plus, daca ea ar fi fost independenta de Dumnezeu, atunci nu ar mai fi existat aceareciprocitate intre agentul creator si cel ce sufera, lucrare evidenta pretutindeni. Desi Scriptura nu vorbeste despre patru elemente, ci face referire doar la pamant si implicit la foc, aerul si apa intervin ca intermediari.

Fiecare element are calitati proprii, si se afla intr-o relatie de permanenta interpatrundere, care produce varietatea .uluitoare de combinatii din care sunt create fiintele sensibile. Pe langa elementele stoice si aristoteliciene prezente in aceasta viziune, intervine ca adevar revelat, postularea "apelor deasupra firmamentului". Alexandrinii au interpretat acest lucru alegoric, ca fiind vorba de lumea sensibila, separata de cele sensibile prin Firmament, sau Primul cer. Vasile abordeaza o interpretare literala, sustinand ca Moise era preocupat doar de universul fizic. Existenta apei deasupra Firmamentului are scopul de a separa elementul foc si a preveni in acest fel conflagratia stoica . Omiliile la Hexaemeron demonstreaza ca adevarul descoperit de mintea omului nu se deosebeste, in limitele proprii, de adevarul revelat de Scriptura. Aceasta dezvaluie adevarurile inaccesibile mintii umane: natura Iui Dumnezeu, total incomprehensibila pentru om, precum si principiile fundamentale ale lumii sensibile si ale celei inteligibile. Tema incom-prehensibilitatii naturii divine era elementul de discordie intre Capadocieni si Eunomiu, reprezentant al arienilor, care sustinea, urmand lui Aetius, ca ratiunea este egala ca valoare si putere revelatiei si, in consecinta, cele descoperite de revelatie despre natura divina sunt accesibile ratiunii.

Pentru Vasile, daca sustinem ca ceea ce cunoastem despre Dumnezeu este esenta Sa si daca il cunoastem ca Tata, Fiu si Duh Sfant, atunci fiecare din acestia este esenta Sa; insa, pe de alta parte, noi deducem ca Dumnezeu nu este mai mult decat Treime si ca, prin urmare, toate numele care ii sunt date de Scriptura dincolo de acestea Trei, trebuie sa fie simple metafore. Modul de abordare a cunoasterii lui Dumnezeu il duce pe Vaslie la examinarea problemei Numelor divine. El descifreaza doua categorii de nume: cele care afirma ceea ce Dumnezeu nu este (nascut, creat) si ceea ce este (drept, judecator, creator). Numirile din prima categoriei pot duce la cunoasterea partiala a lui Dumnezeu, prin ceea ce neoplatonicienii numesc aphairesis (procesul de inlaturare a oricarui concept pe care ni-l facem despre Dumnezeu). Singur, acest proces duce la negare absoluta, aceasta fiind tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, dar Scriptura ne reveleaza ceea ce El este si ca poseda Atribute. Numele si atributele scripturistice sunt efuziuni ale Naturii lui Dumnezeu spre intelegerea umana si ca atare, sunt nume autentice ale Energiilor Sale. Lumea inteligibila este accesibila ratiunii, insa doar ca mijloc de substantiere a celei sensibile.

Revelatia ne-o dezvaluie ca "lume angelica", in afara timpului, fara insa a fi parte din absoluta vesnicie a lui Dumnezeu, ci din acea vesnicie care ii revine in virtutea starii de creatie, caci aion exclude chiar si activitatea intelectuala a omului de a fi infinita. Lumina este mult mai generala decat timpul, caci acesta se gaseste doar in lumea sensibila, intrucat nu este limitata Ia timp, lumina a fost imprastiata in momentul creatiei. Firmamentul actioneaza ca o bariera intre lumea inteligibila si cea sensibila, el putand fi patruns de lumina, dar nu si de timp, care nu poate trece dincolo de el. Limitat de Firmament, timpul este principiul lumii sensibile si de aceea poate fi accesibil ratiunii mult mai usor decat cele inteligibile, in plus, intrucat timpul este rasadul vesniciei, el se aseamana cu ea; continutul lumii temporale fiind o copie a ei in acest mediu extins al prototipului neextins, dupa cum acesta este, la randul lui, expresia Gandurilor Mintii divine. Astfel, intregul univers este legat intr-un tot unitar printr-un lant al asemanarii si dezvaluie o simpatie armonica.

Aceasta simpatie este substanta primara a intregii creatii, inteligibila si sensibila, reprezentand modul in care energiile exprima unitatea divina. Acolo unde ea nu ajunge, creatia nu ajunge, iar acesta este taramul raului,care nu are nici o substanta si este absenta binelui. Acest taram poate fi identificat cu intunericul, care a acoperit fata pamantului "inainte" de creatie. Sf. Vasile ramane in istoria gandirii crestine ca primul teolog care a definit in mod clar sensurile cuvintelor ousia si hypostasi. In timp ce Atanasie cel Mare si chiar sinodul de la Alexandria din 362 dadeau aceeasi semnificatie acestor termeni, adica, pur si simplu fiinta, Sf. Vasile insista asupra diferentei de sens, specificand ca ousia inseamna fiinta, existenta sau esenta lui Dumnezeu, iar hypostasis persoana, existenta in plan particular, modul de a fi al fiecarei Persoane treimice.

Intre ousia si hypostasis exista aceeasi relatie ca intre comun si particular. Pentru el, termenul hypostasis este mai bun decat prosopon, deoarece Sabeliu l-a folosit pe acesta din urma pentru a exprima distinctii in dumnezeire care erau doar temporare si externe. Prin clarificarile sale, Vasile aduce o contributie majora la intelegerea conceptului de Treime. Ceilalti doi capadocieni, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa ii urmeaza, in aceeasi ordine de idei intervine clarificarea pe care o aduce invataturii hristologice privind deofiintimea Fiului cu Tatal, determinand, in cele din urma, adoptarea termenului deofiinta la sinodul ecumenic de la Constantinopol din 381. Pentru el, afirmarea deofiintimii era necesara, intrucat in acest fel se evita politeismul;"Marturisiti numai o singura ousia in amandoi (Tatal si Fiul) pentru a nu cadea in politeism" (Epist. 210). Acuzatia de semiarianism care i-a fost adusa Sf. Vasile este determinata de faptul ca el nu-L numeste pe Duhul Sfant in mod explicit Dumnezeu. Analiza atenta a demonstratiei pe care el o face in tratatul sau Despre Duhul Sfant, evidentiaza invatatura sa clara despre dumnezeirea si deofiintimea sau consubstantialitatea Duhului cu Tatal. Interesant de retinut ca Sf. Vasile vede deofiintimea Duhului cu Tatal si cu Fiul in contextul comuniunii de nume, cat si de lucrare: "Comuniunea numelor se infatiseaza ca proprie Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si nu este straina de natura (Contra lui Eunomiu III, 2), si "Identitatea de actiune in cazul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh dovedeste in mod clar absoluta asemanare de natura (Ep, 189, 5-7). Cat priveste purcederea Duhului, Sf. Vasile o concepe la fel ca toti Parintii Bisericii de Rasarit: Duhul purcede de la Tatal prin Fiul.

Mostenirea literara a Sf. Vasile este deosebit de vasta, marturie fiind cele patru volume din editia Migne (39-42), iar gandirea sa inglobeaza o mare varietate de idei si probleme, vitale si folositoare pentru invatatura dogmatica a Bisericii, pentru viata religios-morala a crestinilor si, nu in ultimul rand, pentru activitatea sociala a Bisericii. Primul dintre "Cei trei mari dascali ai lumii crestine si ierarhi", el insumeaza adevarata perenitate a Bisericii privita din pespectiva slujirii preotesti.

Prof. Dr. Remus Rus

[Alina Bratu]

[Adrian Pop]

https://www.youtube.com/watch?v=QoiKJ9e6b_I

Rugăciunea sfântului Vasile cel Mare către Dumnezeu-Tatăl ✞

[Adrian Pop]

Stancu Tania a distribuit postarea publicată de Ioan Monahul.

6 ore











Ioan Monahul9 ore
evrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptăţile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosinţă peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic şi, punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem, Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste Darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să le arate: Pâinea aceasta, adică, însuşi Cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este în potirul acesta, însuşi Cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viaţa lumii. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt."
Urmându-i Sfântului Vasile ne mărturisim totala nevrednicie în aducerea Sfintei Jertfe "că n-am făcut ceva bun pe pământ". Totuşi, având în vedere bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu pe care am evocat-o până acum, îndrăznim să cerem venirea Duhului Sfânt "peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să la arate" însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Sfinţirea înseamnă primirea darurilor de Tatăl ca jertfă. Arătarea lor ca Trupul şi Sângele Domnului se descoperă ochilor duhovniceşti ai credinţei şi nu celor trupeşti: "Noi credem nu în ceea ce vedem ci în altceva care nu se vede" spune Sfântul Ioan Gură de Aur în legătură cu Sfintele Taine. «Arătarea» pâinii şi a vinului în Euharistia de la cea din urmă Cină se perpetuează în "memoria" Bisericii, în fiecare Euharistie făcută întru pomenirea Domnului, în oferirea darurilor către Tatăl şi în rugăciunea ca Duhul Sfinţeniei să pogoare peste daruri şi peste credincioşi. Astfel se manifestă "Cincizecimea euharistică" în sfinţirea şi arătarea credincioşilor ca moştenitori ai Împărăţiei şi ca fii ai luminii şi ai zilei, la sfârşitul rugăciunii euharistice.
"Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă…”. Epicleza continuă cu rugăciunea pentru unitatea credincioşilor care se împărtăşesc "dintr-o pâine şi dintr-un potir", să se unească unul cu altul "prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". Este scos astfel cu putere în evidenţă aspectul eclezial al împărtăşirii la Liturghie, ca mijloc esenţial de împlinire a unităţii Bisericii. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare înfăţişează împărtăşirea Sfântului Duh ca rod principal al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului şi ca condiţie a unirii mădularelor Bisericii. În teologia Sfântului Vasile noţiunea de «împărtăşire a Sfântului Duh» desemnează "participarea la viaţa dumnezeiască prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh". Împărtăşirea tuturor "dintr-o pâine şi dintr-un potir" ne conduce aşadar la unirea cu Hristos şi între noi în Biserică după chipul unităţii Sfintei Treimi, prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh. Conştienţi de marea taină pe care o reprezintă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne rugăm ca aceasta să nu ne fie spre judecată sau spre osândă. "Ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bine-plăcut Ţie: cu strămoşii, părinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii şi cu tot sufletul cel drept ce s-a săvârşit întru dreapta credinţă; Mai ales cu Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Cu Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul; cu Sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli; cu Sfântul (N) a cărui pomenire o săvârşim, şi cu toţi sfinţii; pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule, şi pomeneşte pe toţi cei mai înainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci".
Împărtăşirea nu îi uneşte doar pe credincioşii adunaţi la slujbă, ci uneşte toată Biserica, de aceea anaforaua îmbrăţişează întreaga Biserică triumfătoare şi luptătoare. Ne rugăm astfel "să aflăm mila şi har împreună cu toţi sfinţii" cu care ne împletim rugăciunea. "Afirmăm în acest chip, pe de o parte, că sfinţilor li s-a acordat deja sfinţirea de la jertfa răscumpărătoare a lui Hristos şi, în acelaşi timp, că Jertfa euharistică uneşte într-un singur Trup tainic al lui Hristos pe toţi care se împărtăşesc şi s-au pomenit în prezenţa ei". Anaforaua şi întreaga Liturghie se descoperă nu numai ca o rugăciune comună, a tuturor, ci şi pentru toţi. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să-i pomenească "pe toţi cei mai dinainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci". Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă tocmai viaţa veşnică, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
"Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe dânsa, şi sfânt locaşul acesta întăreşte-l, până la sfârşitul veacului. Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Ţi-au adus Ţie aceste Daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea. Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Adu-ţi aminte, Doamne, de cei din pustie şi din munţi şi din peşteri şi din crăpăturile pământului. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce, în feciorie, în evlavie, în înfrânare şi în viaţă cinstită vieţuiesc. Pomeneşte, Doamne, pe cârmuitorii, pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânşii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; veghează asupra capului lor în ziua de război, întăreşte braţul lor, înalţă dreapta lor, întăreşte stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruieşte lor adâncă şi statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta şi pentru tot poporul Tău, ca, în liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia. Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomeneşte, Doamne, poporul care stă înainte şi pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace şi în unire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi ce au trebuinţă de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi, şi de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Şi pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Apără, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara aceasta şi toate oraşele şi satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi".
Rugăciunea se răsfrânge asupra Bisericii "cea de la o margine până la cealaltă a lumii", despre care ne aduce aminte că a fost câştigată "cu scump Sângele" lui Hristos, integrând toate nevoile, toate treptele, vârstele şi situaţiile concrete în marea rugăciune pentru comuniune şi unitate, cimentată de legăturile de iubire ale Duhului Sfânt. Astfel se apleacă asupra nevoilor diferitelor categorii de credincioşi, începând cu cei care "Ţi-au adus Ţie aceste daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea". În continuare sunt pomeniţi binefăcătorii bisericilor şi săracilor, cei ce se nevoiesc pentru Dumnezeu, cârmuitorii tării şi ai oştirii şi întreg poporul cerând ca "pe cei buni în bunătate îi păzeşte, pe cei răi buni îi fă în bunătatea Ta". Ne rugăm pentru tot ajutorul de la Dumnezeu atât în cele spirituale cât şi în cele materiale amintindu-i pe cei aflaţi în situaţii deosebite: călători, posedaţi de duhuri necurate, orfani, robi, închişi şi pe toţi "cei ce au trebuinţă de marea Ta milostivire… pe cei ce nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare sau pentru mulţimea numelor". În concluzie ne rugăm lui Dumnezeu să fie "tuturor toate… Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui". De asemenea ne rugăm să fim feriţi de calamităţile de orice natură.
"Întâi pomeneşte, Doamne, pe (episcopul locului), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelung în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea de fără de voie, şi să nu opreşti, pentru păcatele mele, harul Sfântului Tău Duh, de la Darurile ce sunt puse înainte. Pomeneşte, Doamne, preoţimea cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi să nu laşi ruşinat pe nici unul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic".
Un loc aparte îl ocupă pomenirea episcopului locului, ca întâi stătător al Bisericii locale, alături de toţi episcopii ortodocşi şi întreg clerul. Preotul, conştient de nevrednicia sa pentru măreaţa slujire care îi este încredinţată, se roagă şi pentru sine ca să nu se oprească, pentru păcatele sale, harul Sfântului Duh de la Darurile ce sunt puse înainte. "Ce fel de om trebuie să fie, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la preot, cel ce se roagă pentru tot oraşul - dar pentru ce spun tot oraşul? - pentru toată lumea, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de păcatele tuturora, nu numai a celor vii ci şi a celor morţi?… Unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh?"
"Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite şi de folos ne dăruieşte; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale". Într-o rugăciune de mijlocire cosmică, pentru lume, ne rugăm ca Domnul să-şi reverse binecuvântarea asupra noastră şi a lumii astfel încât să ne putem bucura de roadele muncii noastre şi să avem cele necesare traiului. "Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh". Despre Sfântul Vasile cel Mare se poate spune că "în afară de Sfântul Atanasie, nimeni nu a resimţit mai dureros drama Bisericii şi nici n-a luptat mai cu curaj pentru a o îndepărta". Grija lui pastorală şi preocuparea pentru unitatea Bisericii este reflectată şi de anafora în care, în partea ei finală, ne rugăm pentru îndepărtarea a tot ceea ce distruge unitatea Bisericii.
"Pe noi pe toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi fii ai zilei arătându-ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ne-o, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă". În încheiere, ca o concluzie a întregii anaforale, se arată finalitatea eshatologică a participării la Liturghie şi a împărtăşirii, rugându-ne ca să ne primească Dumnezeu în Împărăţia Sa dăruindu-ne pacea şi dragostea Sa, astfel încât să ne unim cu toţii în dreapta - slăvire a lui Dumnezeu:
"Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta şi a slăvi preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".Unitatea Bisericii, fundamentată pe unitatea în credinţă, se împlineşte în unitatea în dreapta slăvire a lui Dumnezeu pe care o cerem prin ecfonisul de la sfârşitul anaforalei. Acest ecfonis "uneşte în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga lume spirituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinţii şi terminând cu toţi - încât El însuşi să fie totul în toţi" .

[Adrian Pop]

Stancu Tania a distribuit postarea publicată de Ioan Monahul.

6 ore











Ioan Monahul9 ore
evrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptăţile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta şi îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosinţă peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic şi, punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ţie ne rugăm şi de la Tine cerem, Sfinte al sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste Darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să le arate: Pâinea aceasta, adică, însuşi Cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este în potirul acesta, însuşi Cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viaţa lumii. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt."
Urmându-i Sfântului Vasile ne mărturisim totala nevrednicie în aducerea Sfintei Jertfe "că n-am făcut ceva bun pe pământ". Totuşi, având în vedere bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu pe care am evocat-o până acum, îndrăznim să cerem venirea Duhului Sfânt "peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte şi să le binecuvânteze pe dânsele şi să le sfinţească şi să la arate" însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Sfinţirea înseamnă primirea darurilor de Tatăl ca jertfă. Arătarea lor ca Trupul şi Sângele Domnului se descoperă ochilor duhovniceşti ai credinţei şi nu celor trupeşti: "Noi credem nu în ceea ce vedem ci în altceva care nu se vede" spune Sfântul Ioan Gură de Aur în legătură cu Sfintele Taine. «Arătarea» pâinii şi a vinului în Euharistia de la cea din urmă Cină se perpetuează în "memoria" Bisericii, în fiecare Euharistie făcută întru pomenirea Domnului, în oferirea darurilor către Tatăl şi în rugăciunea ca Duhul Sfinţeniei să pogoare peste daruri şi peste credincioşi. Astfel se manifestă "Cincizecimea euharistică" în sfinţirea şi arătarea credincioşilor ca moştenitori ai Împărăţiei şi ca fii ai luminii şi ai zilei, la sfârşitul rugăciunii euharistice.
"Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă…”. Epicleza continuă cu rugăciunea pentru unitatea credincioşilor care se împărtăşesc "dintr-o pâine şi dintr-un potir", să se unească unul cu altul "prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". Este scos astfel cu putere în evidenţă aspectul eclezial al împărtăşirii la Liturghie, ca mijloc esenţial de împlinire a unităţii Bisericii. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare înfăţişează împărtăşirea Sfântului Duh ca rod principal al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului şi ca condiţie a unirii mădularelor Bisericii. În teologia Sfântului Vasile noţiunea de «împărtăşire a Sfântului Duh» desemnează "participarea la viaţa dumnezeiască prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh". Împărtăşirea tuturor "dintr-o pâine şi dintr-un potir" ne conduce aşadar la unirea cu Hristos şi între noi în Biserică după chipul unităţii Sfintei Treimi, prin lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh. Conştienţi de marea taină pe care o reprezintă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne rugăm ca aceasta să nu ne fie spre judecată sau spre osândă. "Ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bine-plăcut Ţie: cu strămoşii, părinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii şi cu tot sufletul cel drept ce s-a săvârşit întru dreapta credinţă; Mai ales cu Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Cu Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul; cu Sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli; cu Sfântul (N) a cărui pomenire o săvârşim, şi cu toţi sfinţii; pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule, şi pomeneşte pe toţi cei mai înainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci".
Împărtăşirea nu îi uneşte doar pe credincioşii adunaţi la slujbă, ci uneşte toată Biserica, de aceea anaforaua îmbrăţişează întreaga Biserică triumfătoare şi luptătoare. Ne rugăm astfel "să aflăm mila şi har împreună cu toţi sfinţii" cu care ne împletim rugăciunea. "Afirmăm în acest chip, pe de o parte, că sfinţilor li s-a acordat deja sfinţirea de la jertfa răscumpărătoare a lui Hristos şi, în acelaşi timp, că Jertfa euharistică uneşte într-un singur Trup tainic al lui Hristos pe toţi care se împărtăşesc şi s-au pomenit în prezenţa ei". Anaforaua şi întreaga Liturghie se descoperă nu numai ca o rugăciune comună, a tuturor, ci şi pentru toţi. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să-i pomenească "pe toţi cei mai dinainte adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci". Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă tocmai viaţa veşnică, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
"Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte, Doamne, sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe dânsa, şi sfânt locaşul acesta întăreşte-l, până la sfârşitul veacului. Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Ţi-au adus Ţie aceste Daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea. Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Adu-ţi aminte, Doamne, de cei din pustie şi din munţi şi din peşteri şi din crăpăturile pământului. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce, în feciorie, în evlavie, în înfrânare şi în viaţă cinstită vieţuiesc. Pomeneşte, Doamne, pe cârmuitorii, pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânşii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; veghează asupra capului lor în ziua de război, întăreşte braţul lor, înalţă dreapta lor, întăreşte stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruieşte lor adâncă şi statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta şi pentru tot poporul Tău, ca, în liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia. Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomeneşte, Doamne, poporul care stă înainte şi pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace şi în unire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi ce au trebuinţă de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi, şi de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Şi pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Apără, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara aceasta şi toate oraşele şi satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi".
Rugăciunea se răsfrânge asupra Bisericii "cea de la o margine până la cealaltă a lumii", despre care ne aduce aminte că a fost câştigată "cu scump Sângele" lui Hristos, integrând toate nevoile, toate treptele, vârstele şi situaţiile concrete în marea rugăciune pentru comuniune şi unitate, cimentată de legăturile de iubire ale Duhului Sfânt. Astfel se apleacă asupra nevoilor diferitelor categorii de credincioşi, începând cu cei care "Ţi-au adus Ţie aceste daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse acestea". În continuare sunt pomeniţi binefăcătorii bisericilor şi săracilor, cei ce se nevoiesc pentru Dumnezeu, cârmuitorii tării şi ai oştirii şi întreg poporul cerând ca "pe cei buni în bunătate îi păzeşte, pe cei răi buni îi fă în bunătatea Ta". Ne rugăm pentru tot ajutorul de la Dumnezeu atât în cele spirituale cât şi în cele materiale amintindu-i pe cei aflaţi în situaţii deosebite: călători, posedaţi de duhuri necurate, orfani, robi, închişi şi pe toţi "cei ce au trebuinţă de marea Ta milostivire… pe cei ce nu i-am pomenit din neştiinţă sau uitare sau pentru mulţimea numelor". În concluzie ne rugăm lui Dumnezeu să fie "tuturor toate… Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui". De asemenea ne rugăm să fim feriţi de calamităţile de orice natură.
"Întâi pomeneşte, Doamne, pe (episcopul locului), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelung în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea de fără de voie, şi să nu opreşti, pentru păcatele mele, harul Sfântului Tău Duh, de la Darurile ce sunt puse înainte. Pomeneşte, Doamne, preoţimea cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi să nu laşi ruşinat pe nici unul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic".
Un loc aparte îl ocupă pomenirea episcopului locului, ca întâi stătător al Bisericii locale, alături de toţi episcopii ortodocşi şi întreg clerul. Preotul, conştient de nevrednicia sa pentru măreaţa slujire care îi este încredinţată, se roagă şi pentru sine ca să nu se oprească, pentru păcatele sale, harul Sfântului Duh de la Darurile ce sunt puse înainte. "Ce fel de om trebuie să fie, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la preot, cel ce se roagă pentru tot oraşul - dar pentru ce spun tot oraşul? - pentru toată lumea, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de păcatele tuturora, nu numai a celor vii ci şi a celor morţi?… Unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh?"
"Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite şi de folos ne dăruieşte; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale". Într-o rugăciune de mijlocire cosmică, pentru lume, ne rugăm ca Domnul să-şi reverse binecuvântarea asupra noastră şi a lumii astfel încât să ne putem bucura de roadele muncii noastre şi să avem cele necesare traiului. "Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh". Despre Sfântul Vasile cel Mare se poate spune că "în afară de Sfântul Atanasie, nimeni nu a resimţit mai dureros drama Bisericii şi nici n-a luptat mai cu curaj pentru a o îndepărta". Grija lui pastorală şi preocuparea pentru unitatea Bisericii este reflectată şi de anafora în care, în partea ei finală, ne rugăm pentru îndepărtarea a tot ceea ce distruge unitatea Bisericii.
"Pe noi pe toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi fii ai zilei arătându-ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte-ne-o, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă". În încheiere, ca o concluzie a întregii anaforale, se arată finalitatea eshatologică a participării la Liturghie şi a împărtăşirii, rugându-ne ca să ne primească Dumnezeu în Împărăţia Sa dăruindu-ne pacea şi dragostea Sa, astfel încât să ne unim cu toţii în dreapta - slăvire a lui Dumnezeu:
"Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta şi a slăvi preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".Unitatea Bisericii, fundamentată pe unitatea în credinţă, se împlineşte în unitatea în dreapta slăvire a lui Dumnezeu pe care o cerem prin ecfonisul de la sfârşitul anaforalei. Acest ecfonis "uneşte în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga lume spirituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinţii şi terminând cu toţi - încât El însuşi să fie totul în toţi" .

[Adrian Pop]

Stancu Tania a distribuit postarea publicată de Ioan Monahul.

6 ore











Ioan Monahul22 de ore
apadocia, iar Cesareea devenise capitala sa religioasa. Sute de ani, construirea si pictarea a mii de biserici rupestre care, in ultima instanta, reflecta nivelul artei bizantine au fost una dintre obsesiile crestinilor din centrul Turciei. Prezenta acestor biserici evoca marii predicatori care au fost in zona, Sf. Vasile si Sf. Grigore din Nazianz, dar si certurile teologice despre natura Fiului, care au dus la marea schisma a crestinismlui. In Capadocia, din 400 de biserici si capele deschise, 200 prezinta un real interes stiintific si cutural. Cele mai frumoase constructii se afla in zona Goreme, numita si Valea Calugarilor.
Cei care au fost astăzi la Sfânta liturghie a Sfăntului Vasile cel Mare au rămas surprinsi și împresionați, nu mai de molifte dar și de profunzimea textului rugăciunii în timpul Sfintei Jertfe. De aceia am căutat și eu să înțeleg mai bine.
Explicarea Sfintei Liturghii din Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Anafoa este - piinea ramasa de la prescurile din care s-a scos Sf. Agnet, numita "atidoron", pentru ca "da darul harazirii lui Dumnezeu" . Dupa ce preotul o binecuvanteaza la Axion, se da spre sfintire- celor ce nu s- au impartasit, de acelasi preot care a slujit. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare debutează cu o slăvire, cu un cuprins profund teologic, a Sfintei Treimi, slăvire care culminează în unirea oamenilor cu îngerii prin intonarea "cântării de biruinţă": "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus".
A doua parte a anaforalei exprimă învăţătura despre om şi despre iconomia mântuirii împlinită de Hristos. După "cântarea de biruinţă" anaforaua continuă expunând învăţătura despre om şi despre opera mântuitoare împlinită de Hristos. Expresiile sunt luate aproape în întregime din Sfânta Scriptură. Întâlnim aici o expunere detaliată a învăţăturii despre natura omului creat de Dumnezeu, despre căderea lui, despre grija pe care Dumnezeu i-a purtat-o în continuare pregătindu-l pentru mântuire şi despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Şi această expunere, ca de altfel întreaga anafora, se face într-o formă doxologică adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl.
"Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni, şi noi, păcătoşii, strigăm şi grăim: Sfânt eşti cu adevărat şi Preasfânt şi nu este măsură sfinţeniei Tale şi drept eşti întru toate lucrurile Tale; căci, cu dreptate şi cu chibzuire adevărată, ne-ai adus toate; că, zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi, cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i, întru paza poruncilor Tale, viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi. Dar, neascultându-Te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul, şi amăgirii şarpelui supunându-se şi, dat fiind morţii, pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul, cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta, şi l-ai întors în pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea cea din a doua naştere, cea prin Însuşi Hristosul Tău. Că nu Te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, şi nici n-ai uitat lucrul mâinile Tale, ci, în multe chipuri, l-ai cercetat întru îndurările milei Tale: prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinţii Tăi, care au bineplăcut Ţie, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori".
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Lui, din ţărână şi a fost aşezat în rai "făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi". Neascultarea de Dumnezeu ca urmare a "amăgirii şarpelui" a dus la căderea omului din starea primordială "dat fiind morţii" şi izgonit "din rai în lumea aceasta". Dar, încă de la căderea lui, Dumnezeu i-a rânduit "mântuirea cea din a doua naştere, cea prin însuşi Hristosul Tău". În continuare este înfăţişată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de om până la venirea lui Hristos, scoţându-se în evidenţă întreaga valoare a Vechiului Testament ca neîncetată pedagogie a iubirii, împlinită prin întruparea Cuvântului la "plinirea vremii". "Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcându-se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău. Şi, vieţuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt. Şi, curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi, înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate. Şi, suindu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălţime. Care iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale".
Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă într-o amplă frescă doctrinară, folosind numeroase texte scripturistice, tema întrupării şi lucrării mântuitoare a lui Hristos. El arată chenoza Fiului lui Dumnezeu, preluând textul clasic paulin pe care îl adaptează numindu-L pe Dumnezeu Tată, şi afirmă ferm că Fiul este Dumnezeu adevărat, mai înainte de veci, combătând astfel erezia ariană care nega dumnezeirea Fiului. Rugăciunea surprinde aspectul ontologic al mântuirii aduse de Hristos, Care S-a făcut pe Sine"asemenea cu chipul smeritului nostru trup ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale" "şi înviind a treia zi… cale a făcut oricărui trup la învierea cea din morţi". Mântuirea are şi un aspect recapitulativ Fiul lui Dumnezeu "făcându-se sub Lege ca să osândească păcatul în Trupul Său pentru ca cei morţi în Adam să învieze întru însuşi Hristosul Tău". Si aspectul de jertfă este subliniat: Hristos "S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat". Prin întruparea, moartea şi învierea Sa Hristos ne-a scos din rătăcirea idolească, ne-a adus la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu ca Tată şi ne-a rânduit ca preoţie împărătească, şi, curăţindu-ne prin apă şi prin Duh, adică prin Taina Botezului şi a Mirungerii, ne-a deschis calea spre înviere făcându-se "începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi". Hristos S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta slavei Tatălui şi "iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale".
"Şi ne-a lăsat nouă aduceri aminte de patima Sa cea mântuitoare, Acestea pe care le-am pus înainte, după poruncile Lui. Că, vrând să meargă la cea de voie şi pururea pomenită şi de viaţă făcătoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însuşi pentru viaţa lumii, luând pâine în sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătând-o Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând, A a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.Asemenea şi paharul, din roada viţei luând, amestecând, mulţumind, binecuvântând şi sfinţind, A dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, Care, pentru voi şi pentru mulţi, se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi".
Actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se împlineşte prin săvârşirea Sfintei Liturghii pe care Mântuitorul a întemeiat-o la Cina cea de Taină. Această Cină are o semnificaţie aparte în seria evenimentelor mântuitoare, fiind în legătură directă cu Crucea şi "moartea Sa de viaţă făcătoare", tocmai pentru că, prin participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, roadele lucrării mântuitoare a lui Hristos devin accesibile tuturor celor ce cred într-Însul, până la sfârşitul veacurilor. Slujirea Sfintei Liturghii este o poruncă a Mântuitorului, prin participarea la aceasta şi împărtăşire căpătând puterea să-L mărturisim pe Hristos prin viaţa noastră. "Fiul lui Dumnezeu se imprima în noi în starea Sa de jertfă tocmai pentru a ne face să trăim jertfa Lui pentru noi, sau simţirea Lui capabilă de jertfă pentru noi, şi să răspundem şi noi cu jertfa noastră, sau cu renunţarea la mândria noastră sub impresia iubirii Sale până la jertfa pentru noi" "Deci, pomenind şi noi, Stăpâne, patimile Lui cele mântuitoare, Crucea cea făcătoare de viaţă, îngroparea cea de trei zile, învierea cea din morţi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu-Tatăl, şi slăvita şi înfricoşătoarea Lui a doua venire…". Ca o concluzie a expunerii lucrării lui Hristos se face anamneza principalelor acte mântuitoare: patimile, Crucea, îngroparea, învierea, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi cea de-a doua venire. Anamneza lucrării veşnice a Fiului depăşeşte timpul şi amestecă prezentul, trecutul şi viitorul. Intrăm astfel în veşnicia Împărăţiei lui Dumnezeu ieşind din liniaritatea timpului lumii acesteia. "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate".
Anamneza, cuvântul înseamna aducerea aminte a celor rostite de Mântuitorul Iisus Hristos la cina cea de taină, lucrării mântuitoare a lui Hristos se revarsă în mod firesc în actul dăruirii noastre totale lui Dumnezeu concretizat în înălţarea de către preot, în numele întregii Biserici, a darurilor de pâine şi vin. Mărturisim astfel că noi nu avem nimic al nostru, propriu, pentru a constitui din partea noastră un dar vrednic de Dumnezeu, ci îi oferim din cele ce sunt de fapt ale Lui şi anume pâine şi vin pe care Mântuitorul a poruncit apostolilor Săi să le aducă lui Dumnezeu ca pârgă din cele pe care El le-a creat pentru oameni (3). Pâinea şi vinul fiind hrana specifică omului care ne ţine în viaţă devin un simbol al vieţii noastre pe care o aducem lui Dumnezeu.
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Dăruirea noastră şi a întregii creaţii lui Dumnezeu, exprimată de înălţarea de către protos a darurilor de pâine şi vin şi de rostirea cuvintelor "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate", îşi află împlinirea în momentul culminant al anaforalei şi al întregii Liturghii şi anume în epicleză, invocarea Duhului Sfânt peste noi şi peste daruri.

[Adrian Pop]

Schitul MoneasaÎmi place paginaIeri la 04:43



Sa ne ajute Dumnezeu la inceput de An Nou sa devenim incet, dar sigur, oameni care sfintim locul...
LA MULTI ANI tuturor celor care purtati numele Sfantului VASILE Cel Mare !






SFANTUL VASILE CEL MARE SAU POVESTEA DE VIATA A OMULUI CARE A SFINTIT LOCUL
SFANTUL VASILE CEL MARE SAU POVESTEA DE VIATA A OMULUI CARE A SFINTIT LOCUL 0Cultura, Ultimele ştiri1 ianuarie 2016 A+ A- Email Print Zilele…
LIVEARAD.RO