UN GRĂUNTE DE CREDINŢĂ
- 124-

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Credinţa e factorul sau datul pe care am clădită sau nu mântuirea. Cu credinţă cât un grăunte de muştar se dau ca posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, - căci „religie" înseamnă legătura omului cu Dumnezeu.
Noi, necredincioşii, aşteptăm să avem o religie raţională; aşteptăm să-L cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-i acordăm creditul sau credinţa. Raţiunea - s-a văzut - nu poate conferi omului certitudinea aceasta, - deşi la obârşiile încercărilor ei, tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.
Iisus, - răspunzând odată ucenicilor Săi, care-I „cereau mai multă credinţă" -, le-a spus: să înceapă prin a crede că o au şi vor sfârşi prin a o avea de fapt. Atunci şi lemnele „v-ar asculta".
E drept că nu e în natura omului - aşa cum a mai rămas - ca să mute munţii numai cu cuvântul (îi mută uneori cu munca), dar extraordinarul e cu putinţă lui Dumnezeu. „Aveţi credinţă în Dumnezeu ! Că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede că ce va zice se va face, fi-va orice lucru va zice. De aceea, zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat, şi le veţi avea" (Marcu 11,21-24).
Aceasta e credinţa cât un grăunte de muştar. Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de-a voi şi de-a gândi. Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui e creatoare a realităţii. Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului de rând, care e creator numai în ordinea conceptelor şi a fanteziei, şi intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.
Grăuntele de credinţă e de fapt grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. E acelaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus:
comoară îngropată în ţarină, mărgăritar de mult preţ, sămânţa căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia Cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. - cu un cuvânt, e locuire mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească. Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută Chenoză, e vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: ...„Propoveduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza se va mântui; cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne:
în numele Meu demoni vor scoate, în limbi nouă vor grăi, şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi mâinile-şi vor pune şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,15-18).
Prin urmare, o credinţă în numele Evangheliei propoveduite, în numele Botezului primit, credinţă din credinţă, credinţă din Duhul Sfânt, credinţă din Iisus, credinţă în Dumnezeu !
Credinţa la măsura de fapte nu creşte decât din fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Dumnezeu ne cere viaţa şi conducerea ei potrivit Evangheliei. Aceasta-i minunea care se cere de la noi. Celelalte le face El.
Deci, dacă e aşa, de ce aşa de puţină credinţă se vede pe pământ ?
- Mai întâi nu ştim sigur dacă e chiar puţină. Provocările o vor arăta-o. Din înmulţirea necredinţei se poate deduce provocarea credinţei.
O explicaţie ar fi că puţine vieţi i se predau lui Dumnezeu; puţini oameni îi acordă lui Iisus stăpânirea absolută peste viaţa lor; - şi nu opriţi de frica opreliştilor, ci opriţi de înşelăciunea amăgitoare a iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.
Credinţa e un risc: „împotriva" raţiunii, „împotriva" vieţii, „împotriva" limitelor omeneşti. Câteodată şi împotriva „normalului". De aceea sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri erau doar dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinţei omeneşti. Suferinţa, până la un loc, e normală naturii omeneşti. E un factor de purificare.
Dar, ca unii ce trăiau în credinţă (nu numai vorbeau despre credinţă - ca noi), sfinţii, ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar:
Cât asculţi tu de Dumnezeu, atâta ascultă şi Dumnezeu de tine.

De cine ascultă de Dumnezeu, ascultă şi munţii şi fiarele şi ascultă şi toată natura.

[Prislop, 29.XII.49 Marţi XXXII, Marcu 11,11-23]

https://invitatielaortodoxie.files.w...vinte-vii1.pdf
https://www.youtube.com/watch?v=k3HCqSNXMuU
https://www.youtube.com/watch?v=ZCj5Dw8UKKk