UN OM NOU SE NAŞTE
„CARELE PENTRU NOI OAMENII...
S-A FĂCUT OM"
- 120 -

Ca să ne dăm seama de semnificaţia cosmică pe care o are Naşterea din Betleem, o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la creaţie. Patru mari interventii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele:
1. Creaţia lumii;
2. Potopul ei;
3. Întruparea Mântuitorului, şi
4. Sfârşitul lumii, sfârşitul istoriei.

Intervenţii stihiale, după principalele Sale definiţii. Astfel: de două ori Dumnezeu este „iubire", şi de două ori „sfârşit".
I. „Dumnezeu este iubire": 1. La zidirea făpturii, şi 2. La refacerea făpturii în Iisus Hristos.
II. „Eu sunt... sfârşitul": 1. Precum a fost la potop, prin apă, şi 2. La sfârşitul lumii, prin foc. „Dumnezeu este şi foc mistuitor" (Evrei 12,29).
Aceste patru referinţe mari ale lui Dumnezeu la creaţie se întreţes în următoarea ordine „istorică":

I. CREAŢIA LUMII, din iubire, şi după definiţia: „Eu sunt începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8). Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, „i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ" (Facere 6,1) şi a zis: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul" (Facere 6,13). Aşa „s-au deschis toate izvoarele adâncului şi cataractele cerului" (Facere 6,11), şi a fost:

II. POTOPUL. Dumnezeu şi-a dezlănţuit „căinţa".
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16). E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică, şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor:

III. ÎNTRUPAREA lui Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu „unu" numărarea timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui. Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel numai întruparea Mântuitorului şi e un fapt absolut istoric, dătător de Sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu le ştie (Iov cap. 38-42). Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit de eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
Naşterea lui Dumnezeu ca om, e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu Sensul veşniciei. „Din Betleem - spunea profetul -, are să vină Acela a cărui obârşie e dintru început, şi se suie până în zilele veşniciei" (Miheia 5,1). Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună învoire" (Luca 2,14).
Cu Iisus începe era păcii.
Cântecul început de îngeri trebuia continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea şi pacea sufletului atârnă de aceeaşi condiţie. Autonomia raţiunii, autonomia societăţii omeneşti nu se poate constitui ca atare decât cu preţul pierderii păcii; - ceea ce e de fapt o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente construcţiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau mentinut de arme.
Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti şi ţărâna din Ierusalim s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie „în legitimă apărare" de împăratul Păcii.
Nu tot aşa s-au purtat păgânii. Cei trei Crai, înţelepţi şi magi ai Răsăritului vin şi I se închină, îi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui împărat peste ei. Iar în calitate de Preoţi îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfa adevăratului Dumnezeu. Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat şi numai Naşterea Mântuitorului, şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului în schimb I se închină ca unui împărat şi Dumnezeu.
Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei ce-L aşteptau de mii de ani, L-au primit cu ura, iar cei ce nu-L cunoşteau, L-au căutat cu iubirea.
De altfel şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerului pentru un staul, şi tovărăşia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit Cerul cu stele se naşte într-o iesle. - Probabil locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ; - cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.
Naşterea Veşnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă, prunc în braţele Fecioarei, nu putea rămâne un simplu fapt divers în filele timpului. Naşterea lui Iisus nu e un fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai apropiat de noi. Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară în timp, a antrenat
veşnicia în timp, încât veacurile repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor.
Timpul inevitabil se învecheşte; numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi.
Cu veşnicia a învăluit Iisus viaţa.
„Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are Viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are Viaţa" (I Ioan 5,11-12).
Deşi smerit, Iisus nu e ca vreunul din oameni, - chiar dacă aceştia ar fi culmile omului - ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa fericirii omeneşti. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti. De aceea El e mereu viu: şi în Sine ca Fiinţă supremă, şi e viu şi în noi ca Viaţă veşnică şi posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi ? - afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici" (II Corinteni 13,5). „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2,20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi" (Galateni 4,19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul: „Dumnezeu s-a făcut om, ca de la om să înveţi, cum se face omul dumnezeu". Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus, răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa. Fiindcă Iisus e Omul Cerului şi s-a ţesut pe Sine în firea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizii existenţiale.
Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi mai rămâne. Prin faptul însă că Iisus s-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus, se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contrazicerilor. Aşa se explică de ce „pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât; s-au măcelărit şi s-au ajutat; au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului, a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi" (Couchoud). „Amintirea Lui e vie
pretutindeni. Pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârful clopotniţelor şi al munţilor, pe troiţele drumurilor, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi frescele bisericilor, luaţi-i icoanele din altare şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi pinacotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blestemă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezenţa Lui" (Papini).
„Răsunetul tuturor oamenilor mari ai lumii, le-a încetat odată cu zilele lor; şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă. În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul lui Iisus; dar, după mii de ani, iată că numai în jurul lui Iisus îşi pun oamenii şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile.
Numai Cineva, mai viu ca oamenii, şi care e, cu adevărat, un ideal nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, ca în ziua Naşterii Sale, unii-L iubesc şi alţii-L urăsc.
Oamenii sunt antrenaţi, unii, într-o patimă pentru patimile Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui" (Pr. Prof. D. Stăniloae).
Unii sunt în Destinul lui Iisus, alţii fară destin, nici sens.
Deci, dacă întrebarea „Cine este Iisus ?" a crescut cu veacurile, şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât întru un glas cu Tatăl, întru o vestire cu îngerii, întru o propoveduire cu apostolii, întru o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi întru o afirmare cu toată creştinătatea de două milenii:
Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii !
- Saltul permanent al fiecărui Toma, din îndoiala omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus, - naştere care-i deschide zarea veşniciei, încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.

Prislop, Naşterea Domnului
25.XII.49. Matei 2,1-12

https://invitatielaortodoxie.files.w...vinte-vii1.pdf
https://www.youtube.com/watch?v=k3HCqSNXMuU
https://www.youtube.com/watch?v=ZCj5Dw8UKKk