CRINII PUSTIEI
- 67 -
Fariseii instigau mulţimile să vocifereze împotriva lui Iisus. Iisus, apăsător, descoperea păcatul lor cel mai greu, păcatul veşnic fără iertare:
starea omului împotriva adevărului. În pauza unor atari momente culminante, un om aduce o stridenţă: vrajba lui cu frate-său, pe chestiunea averii, rugându-L pe Iisus să le împartă averea.

Se vede că omul acela n-a înţeles nimic din absurda luptă a oamenilor cu Dumnezeu, care se petrecea sub ochii lui. El n-o vedea de vrajba sa. Iată însă schimb pe schimb: nici Iisus n-a ascultat durerea lui.

De-ar fi ştiut omul acela cumpăna lucrurilor, cumpăna durerilor, de-ar fi priceput să ţie partea lui Iisus, ar fi încetat din clipa aceea necazul său.

Totuşi, cu prilejul omului aceluia, Iisus destăinuieşte un nou fel de viată: trăirea în Providenţă, trăirea în riscul credinţei. Iisus n-a detestat munca, dar a arătat-o atârnătoare de binecuvântarea lui Dumnezeu.

A zis chiar, prin apostolul Pavel: „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce !" (II Tesaloniceni 3,10). Dar numai că munca prin credinţă se binecuvântează, iar prin necredinţă ajunge o muncă zadarnică de Sisif.

Autonomia omului e ultimul păcat împotriva evidenţei adevărului, îndeajuns s-a văzut că omul nu poate substitui pe Dumnezeu: nu se poate asigura împotriva morţii, nici măcar de-un fir de păr. Multa lui ştiinţă încă n-a putut face nici măcar un ou de muscă, sau un bob de grâu. Puterile ştiinţei sunt până la hotarele vieţii. De la viaţă începând sunt puterile lui Dumnezeu. Dar nici până la viaţă ştiinţa nu le poate pe toate; de pildă omul nu poate da ordin să plouă, nu poate da ordin să rodească pământul, sau să se lungească anotimpurile. „Fără Mine, sau împotriva Mea, nu puteţi face nimic !" (Ioan 15,5). E o fatalitate, că, cu cât aruncă omul pietre mai tare în sus, cu atât mai năpraznic îi cad în creştet. A vrea peste puteri, a vrea să treci limitele, e o vrere în zadar.

Grijeşte-te de ceea ce atârnă de tine. - Iar o grijă care a făcut-o Dumnezeu atârnătoare de om e: a atârnării sale de El. Grija omului de Dumnezeu, simplifică grija omului de om: aşa, omul va avea de toate.

Pe când, dacă omul va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii şi vieţii (- ceea ce numai în fantezia lui e cu putinţă şi nicidecum de fapt -) va avea şi atunci, dar ca un hoţ, nu ca un fiu, până, treptat, va ajunge să nu mai aibă nimic. Dumnezeu nu se lasă expropriat !

„Grija" zilei „de mâine" e o grijă presantă. Când conducea Dumnezeu israelitenii prin pustie, nu le îngăduia grija zilei „de mâine": mana se strica. Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru „astăzi".

Chiar nevrând, suntem sfătuiţi să trăim prin credinţă. Sfinţii pustiilor au trăit numai în condiţiile credinţei, punând în ordinea preocupărilor: întâi grija de mântuire. De aceea Crinii pustiei au ajuns până la strălucirile luminii divine.

Braşov, Luni XXV
7.XI.49 Luca 12,13-15; 22-31

https://invitatielaortodoxie.files.w...vinte-vii1.pdf
https://www.youtube.com/watch?v=k3HCqSNXMuU
https://www.youtube.com/watch?v=ZCj5Dw8UKKk