Nichita Stănescu: noduri și însemne

[latan.elena]

[latan.elena]

Nichita Stănescu – copilul teribil al poeziei româneşti

DE ZULLY MUSTAFA · PUBLICAT 26 MARTIE 2013 · ACTUALIZAT 28 MARTIE 2016

Nichita Stanescu este acceptat necondiţionat, adeseori de oameni care nu-i deschid cărţile, tocmai pentru că-l iubesc foarte mult şi nu vor să sufere o dezamăgire. În felul acesta se pierde, rămîne neutilizat un bun spiritual de mare valoare.

Nichita a scris şi a publicat mult, dar nu a publicat integral şi exact ceea ce a scris. De multe ori, poetul şi-a dictat versurile trimişilor unor reviste ori le-a recitat – pe măsură ce le improviza – celor din anturajul său (care nu întotdeauna au avut grijă să le noteze sau să le ţină minte. Numeroase texte au fost scrise pe şerveţele de hîrtie, margini de ziar, bilete de teatru, pentru a fi dăruite unor oameni ridicaţi pe loc la rangul de prieteni. Există de asemenea şi poeme scrise cu creionul dermatograf pe pereţii dormitoarelor unor frumoase femei.

Toată această risipă de texte asemănătoare cu o împrăştiere de manifeste din avion, este în consens cu o strategie a afirmării specific scriitorilor din secolul XX. Cu o sută de ani în urmă un poem era inaugurat ca un monument, ceea ce presupunea o finisare prealabilă şi o la fel de îndelungă expunere ulterioară. Autorul investea foarte multă energie creatoare într-o operă şi apoi aştepta răbdător ecourile, iar dacă acestea întîrziau să apară se resemna cu idea că, poate, cîndva, după ce va muri, I se vor recunoaşte şi lui operele artistice. Astăzi însă interesează succesul imediat.

MAI MULT:https://www.mala-hierba.com/nichita-...iei-romanesti/

[latan.elena]

[latan.elena]

[latan.elena]

Enghidu

A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul Ghilgameş)IPriveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
Atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
Dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
Ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
Ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurtă trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
Şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
Puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
Căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
La moara de vânt.De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
Niciodată atinsele de mine lumini,
Suava durere albastra-mi întind peste creştet,
Să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
Cu pietre, cu o dungă de mare,
Atât cât să-mi fie toate un pat,
Totdeauna neîncăpător gândului meu
În veşnică creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
Te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
Cu care vorbesc!IICa să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
Însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
Rănindu-mă,
Mereu împuţinându-mă, mereu murind,
Cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
Tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
Surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
Cărei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
Ca pe o suliţă fără întoarcere,
Tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
Gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
Să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
De pe o gură pe alta ca un rău nevăzut,
Căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?IIIJoc de treceri, mai iuţi, mai încete,
Pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
Arbori, pietrele şi râul,
Deasupra mai încetului meu trup
Atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
De funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
Şi după aceea.IVŞi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
Nimic nemaifiind, decât în ochii celor
Ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
Timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
Eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
Nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
În munţi, trecerea timpului,
Ştiindu-se singur,
Schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.VCeea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor.VIEu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
Stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
Fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
Sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
Mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
Îl privesc cum aş privi moartea, rareori
Uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
Şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
Bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.VIIIeşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
Privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
În sine celălalt dacă e,
Şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
De undeva stârnite, spre altundeva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Dreptul la timp

[latan.elena]

Necuvintele (1969)




https://pentrunichita.wordpress.com/...uvintele-1969/

[latan.elena]

INEDITE

Cântecele inorogului

ATUNCI – ROMANȚĂ
Era adânc, era tăcut,
picau pe jos andante
foiri de foi, când între noi
l-am rechemat pe Dante.
Eram absurd și spălăcit
și, lighioană dragă,
de ghidușari zburau bondari
zbenguitori, în șagă.
Era o broască lângă lac
micuță și țestoasă,
Un stâlp de lemn și telegraf,
vroia scâncind, acasă…
…Și becul a rămas stingher,
în mijlocul luminii…
Trecu în gând, pe lângă noi,
Francesca da Rimini.
Ceva micuț de tot și viu
s-a strâns în carapace,
Năsucă, ai strâmbat din glas
și-ai zis că nu îți place.
DUPĂ PLOI
Aruncă-ți văpăile negre din gene
hotarul din tine și mersul alene,
dă-mi mâna și hai să fugim din hotare
copila mea dragă, e soare, e soare…
Noroiul cărării de-ți scuipă despoiul
nu pasul ci ochiul ți-atinge noroiul
și nu-ntoarce geana să vadă, rebel
cald sângele nostru cum tremură-n el.
Privirile dacă ți-s arse de soare
nu ochiul ci drumul sub talpă te doare
și nu-ntoarce geana să vezi prin noroi
nici umbrele noastre cum fug după noi.
Dă-mi mâna și hai să fugim înainte
copilă mlădie, copilă fierbinte
La capul cărărilor șerpuitoare
e soare în ierburi, în ramuri e soare…
CEAS SURD
„Ea n-a venit și nimeni mireasă nu-mi va mai fi soție”
Ady Endre
Am așteptat întâi, să se usuce bine
noroaiele și nopțile din mine…
Dar palma fierbântată-a rechemat în ea
garoafa înflorită-n coapsa ta
și buzele încinse-au vrut în ele
sărutul cu arsuri de stele.
Tu goală-mi aiurai în piept
cuvântul mort, cuvântul cel nedrept:
„– Ce-s patimile arse toate-n tei?…
…și fericirea toată, toată… ce-i?”
– Poate privirea ta cu unde line
străluminată până-n mine
Poate uitarea ce fărâmă
potecile cu mers de râmă
intrate-n orele târzii…
…ori poate mersul tău când vii…
Am așteptat apoi, tăcerile să vină
cu aiurarea lor de taină și lumină
cu noaptea destrămată, calmă
Dar orele mi se rostogoliră-n palmă
și buzele-ngâimară-n ceasul surd, un cânt
din vorbe-amestecate cu pământ.
PRELUDIU ÎN SI
Lustra joasă orb și-a rătăcit lumina
pe gravura lui Ravel și Debussy
și șarpele din mâini mi se oprește-n Si
și se oprește fremătând, pianina;
Surd, tăblia coboară până-n clape
tremurând în Si îngână – locul ei
făptura ta de somn, plutind în funigei
pe-acest sfârșit de stele și de ape.
Cântec spart veghează încă, în odaie,
Dansatorii încă nu s-au dezlipit
și încă, brațul cel străin e-ncolăcit
de cingătoarea ta ce se îndoaie.
Pete pe tăblie, pete moi, de sânge,
își ghicesc haot conturul tremurat
cum umed brațul îți zdrelește sânul dat
și te adună-n coapse și te frânge.
Ape murmură în cărnuri și în oase…
Albă, vii din umbra răsturnată-n prag,
ca și de-atâtea ori, să-mi spui că îți sunt drag
și să îmi lauzi mâinile nervoase.
Hai, iubito, spune-mi, spune-mi înc-odată:
șarpele din mâini, oprit în Si era?
Ca o frânghie galbenă și udă-n lustra grea
se clatină lumina atârnată…
***
…Și roțile reci sacadate pe șine
sfredelul acesta… tăcerea aceasta…
iar voi privi câmpul negru
agățat de fereastră…
Dar umbrele-acele pe caldarâmele reci?
…ciudate și gingașe ca o meninge…
Departe-n târziul nopților vechi
și fereastra ta se va stinge.
SCURTĂ POVESTIRE
De mine cum trecea grăbită
Își rupse umbra și apoi
cum i-o luai în brațe, iute
veni ca să mi-o ceară înapoi
și astfel ditamai bărbatul
a fost nevoie ca s-ajut
o fetișcană, să-și înnoade
umbra la gleznă, cu-n sărut.


SEVĂ DE PRIMĂVARĂ
Apele ochilor s-au amestecat
cu poleiul de pe-acoperișe
Nu mai cutreieri jivină piezișe
lemnul plopilor suri, înghețat.
Iată, ți-am prins la urechi, rotogoale
cerceii albaștri de fată
Te răsfiri, și parcă auzi deodată
luna cum sună pe străzile goale.
Pete albe, lespezi albe, un zid infinit
pete albe, și una prelinsă
Mijlociul e-ntors, inelaru-nchircit
…arătătorul cu așchia ninsă.
MARINĂ
Se-nfioară botul de licorn,
a surâs și a-ntristare
Dintr-o cupă-ntr-alta lent mă torn
ne-ncercată, grea, licoare.
Arcul bolților s-a rupt cu-o stea
care-o linge cerul, marea
Masa grea de piatră, masa grea
cupe bate-n lună.
Ah, până la gleznă e culoarea neagră
violetul urcă până la genunchi
roșul pân’ la coaste, trupul mi-l subție
Și mă torn din cupă-n cupă leneș
pe când tandra agonie
înfioară uniform
a surâs și a-ntristare
botul fraged de licorn.
UN RĂSĂRIT MARIN
(variantă la Marină)
Se-nfioară botul de licorn
a surâs și a-ntristare
Dintr-o cupă-ntr-alta lent mă torn
ne-ncercată, grea, licoare.
Arcul bolților s-a rupt cu-o stea
care-o linge cerul, marea
Brațul greu, de piatră, mâna grea
cupe bate-n lună
Ah, până la gleznă e culoarea neagră
violetul urcă până la genunchi,
pân’ la coaste movul trupul mi-l subție
Dintr-o cupă-ntr-alta lent, mă torn
Noaptea-n tandră agonie
Înfioară uniform
a surâs și a-ntristare
botul fraged de licorn.
ALE TURNURILOR UMBRE
Turn rămas pe lume dintr-un timp barbar
ca o mistică rachetă de granit
nezvârlită niciodată, aerul se-ngălbenește
împrejurul tău, de vreme,
la crenelul tău oprit.
Mă opresc o clipă lângă tine așteptând
o zvârlire-n sus, spre lună
dar tu mori în nemișcare scuturând
umbra ca o ancoră sunând
niciodată smulsă din pământ.
Și copilăria-mi, cuburi cuburi
într-o amintire o mai țin
împrejurul gleznei ridicată lin,
strică și reface piețe vechi și ruguri.
Îmi privesc genunchiul și surâd
e și-aici o altă amintire
Pare-un râu cețos ce duce colorând
către mare săbii, scuturi în neștire.
Când deodată-mi mângâi pieptul viu,
E un cerc de-argint pe care-l sună
luna ce-am cuprins-o-ntr-un târziu
Într-un turn de la pământ la lună.
RITM MOLCOM
…Ondulele limpezi coborâte-n sânge
și steaua aerului nu se răsfrânge…
Prin zborul cocorilor, iată
privirea te așteaptă filtrată
Pașii tăi îi aud și tu nu vii
cu liniștea suplă a marilor fluvii.
Lângă copacii de marți
lângă copacii de miercuri
lângă copacii de joi
lângă copacii de vineri
O, pașii tăi limpezi și tineri!
NAȘTERE
Greu atârnam și-ncetinit
de-un cordon imaginar
de care se-agățau lunar
și descrescând către zenit
bunica, străbunica și
femeile străvechi, în șir
din care trupul mi-l deșir
de mai nainte de a fi
De-un cordon crescând mereu,
în fața unui zid întins
de soare-aprins, de lună stins
vai, atârnam și-ncet și greu.
CONEXIUNI
Aer magnetic smulgându-mi spre tine
liniștea, calmul, dorința de-a fi
Zid de sticlă, în care amintirile
fulgerând spre mine, se izbesc și rămân sângerii
Cearcăne invizibile și-mpătrind privirea
pentru pământ, pentru aer, pentru apă și foc
Gând atras, nemaiputând să plece
spre lume din loc.
Repedea întindere pe spate a sufletului
asemenea picăturii pe lespezi
irosind prea mult în greutate
limpezimi ținând prea repezi.
Apăsare de sine însuși
bruscă gravitație interioară
totul prăbușindu-se spre globul inimii
în timp ce trupul încă zboară.
CONEXIUNI
(variantă)
Aer magnetic smulgându-mi spre tine
liniștea, calmul, dorința de-a fi
când fiece frunză e-o roată dințată
în care amintirile se rup ca niște degete
și rămân sângerii (de copii)
Cearcăne lungi, invizibile atârnând
de gâtul de lebădă al privirilor
Gând atras, nemaiputând să plece
înapoi în relieful trezirilor
Repede întindere pe spate a sufletului
asemenea picăturii de apă pe lespezi
cheltuind prea multă greutate
ca să susție străvezimi mult prea repezi
apăsare de sine însuși tu bruscă
blestemată și bruscă gravitație interioară
totul prăbușindu-se spre globul inimii
în timp ce trupul se preface că zboară.
CONEXIUNI
(variantă)
Deodată aerul a devenit magnetic
de el izbindu-mi, sângerii,
ca de un zid de sticlă plat și rece
calmul, dorința de a fi.
Și cearcăne-mi adaogă privirii
care-o mirasem de pământ, de apă și de foc
Gândul atras spre mine nu mai poate
să plece spre lumea din loc
Și mi se-ntinde sufletul pe spate
brusc picătură peste lespezi
nemaiputând să țină greutatea
acestor limpezimi prea repezi
și simt cum fulgerând se mută
închisa gravitație din stâncă
și totu-ncepe înspre globul inimii să cadă
în timp ce trupul zboară încă.

Starea poeziei

COLOANA INFINITĂ
Vârtej interior și spus
prin luciul privirilor căzând înapoi,
Voi, ierarhii de nouri negri
curgând pe umeri de femeie, goi,
Unghii sclipind electric, violet,
zgâriind lumina până la culoare,
Tu, alunecare de toamnă spre iarnă
pe balustrada unui vânt, nemișcătoare,
Divină vocală, fluier de aur.
Sunete jupuite de melodie,
Voi, cuvinte, cu silabele în stea
ca geamul lovit de-o săgeată târzie.
Scări, scări de frânghie cu noduri,
Scări clătinate atârnând de nori,
Tu, ascensiune friguroasă spre ploaie
printr-un tunel de aripi, de condori.
Primele lui valuri s-au și amestecat
cu varul, cu nisipul, ca-ntr-o plajă verticală.
ATENA
Ea nu avea trup.
Ceea ce-i ținea loc de trup
era asemenea unui corn de melc.
Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa,
de îndată trupul i s-ar fi retras în sine,
Ori s-ar fi ascuns, ca un luptător încolțit de săgeți,
sub propria lui tâmplă, ca un scut de os înflorit
cu ghirlandele pletelor.
N-ar fi putut să calce decât pe nori,
De aceea, ea nu se arăta niciodată pe timp senin.
O singură dată și-a pierdut urmele,
Dar și atunci, ele au căzut atât de adânc
încât au devenit zid de cetate.
O, TU
Murea natura animală
cea a secundelor regine
când numai pentru prima oară
din nou te-am fost gândit pe tine
Ca aerul din alizee
cu frunzele de toamnă tu cădeai
pe curva mea de inimă-femeie,
schimbându-mi-l pe Este în Erai.
O, tu ștreang larg, al vieții mele, –
os rupt purtând coroană suplă
rană de carne de gazele
simplă și dublă…
…durere ești și fericire
amurg și înălțare!
Cel care este este mire;
mireasă-l are cel ce are
CÂINE
Lațele somnului atârnă de mine când latru
câine la lună
la sclav, la idolatru
la singur, la împreună
Mă uit în jos ca și cum sunetele
n-ar fi de sus în jos
ca și cum urmele
nu mi-ar reface trecutul fioros
Dă-mi Doamne un ciolan
nu mai am în mine gâtlej
oră, an
și nici de a fi, alt prilej
AH, FRĂȚIOARE

Ah, frățioare
nu stau prea bine cu sufletul
Aseară, iar s-a făcut seară.
Azi noapte, iar s-a făcut noapte.
Azi de dimineață iar s-a făcut dimineață.
Și la răsărit
iar a răsărit soarele;
și iar a apus la apus soarele
Ah, frățioare
nu stau prea bine cu sufletul.
Frățioare,
nu stau prea bine cu sufletul.
Nu stau prea bine cu sufletul
…prea bine cu sufletul
…bine cu sufletul
…cu sufletul
…sufletul
PALIMPSEST
Mi-au spus că o glandă ciudată
numită gâtlej, beregată, –
odată și numai odată
se va umfla minunată
Atunci voi tuși, zepeline
îngerii mei cu burțile pline,
lent și greoi și departe
umbra lăsa-mi-vor pe carte
Homuncul! strigau alchimiștii
crezând că m-oi face de aur
La pielea de vacă copiștii
lucrară doar pentru balaur
BOGZA STÂND DE VORBĂ CU BAUDELAIRE
Unul din ei a zis:
Viața mea e viața cuvintelor mele.
Altul dintre ei a răspuns:
Curve sunt cuvintele, și fără plăcere!
Unul din ei a zis:
Cuvintele îmi sunt piele.
Altul dintre ei a răspuns:
Cărnii mele-i este dor de stele.
Unul din ei a zis:
Ceea ce n-am trăit – pe inima mea se culcă.
Altul dintre ei a răspuns:
Viața cu Moartea e dublă.
Unul din ei a zis:
Numărătoarea începe cu mine.
Altul dintre ei a răspuns:
Numărătoarea se sfârșește cu mine.
Unul din ei a întrebat:
Frate al meu, știi să numeri?
Altul dintre ei a răspuns:
Cum aș putea să știu să număr?!
Dialog auzit de Nichita, și consemnat de el
PE O PLOAIE
Ah plouă cu vederea altei lumi
pe triste bănci de lemn verzui
imagini rupte din minuni
lucesc pe ploaia nimănui
Apare un palat invers
străluce o caretă
Plouă prelung lucind intens
o albă lume mult secretă
Stau să mă plouă-n ochi deschiși
cu reci vederi apuse
când de odată în iriși
cuie mă bat prelungi Isuse
Sunt de din palma ta căzute
în viața mea sub ploi grăbite…
LENT ANIMAL
Lent animal, copacule,
îți bate luna pe spinare
împăduchiat de păsări, ții
lumina în samare
Apa de lut în care-noți
devine tot mai tare,
lent animal, copacule
în plină alergare,
Și te grăbește-n rostogol
băltoaca asta mare
pe care tu, copacule,
o dormi când ea te doare.
ROMANTICĂ
Ea a trecut cum trece valul
de alizee peste țărm
Eu am trecut cum trece calul
pe drum nepietruit, etern
Ea a trecut cum trece unda
pe piatra șlefuită ca și oul
Eu am trecut cum trece hoarda
a sunetelor din ecouri
stârnite-n peșteri mult intime
mult răcoroase și străine
când gândul meu de mult plecase
să-ți spună că mi-e dor de tine
Ea a trecut cum trece ora
cum verdele din frunza smulsă
lăsându-ne amândurora
înfățișarea clipei plânsă
Ea a trecut lăsând în urmă
doar pe noi doi, doar pe noi doi
umbră de cal și cal în fugă
spre înapoi
SPIRITUL LUI PARSIFAL
Distrugea astronomia
și de la sine, cădea tot
De aceea consideram apa
ca pe o curvă.
Ea descria tot trecutul universului
în culori prietene
străfundului ochiului nostru.
Dar ea
se culca uneori în timpul nopții
pe o idee
și după aceea declara
feluri de somn și feluri de viață ciudată.
Noi cei care eram
în văzul lumii întregi
înfățișam zeului
petrecerea noastră, moartea
***
Cu toții consideram apa
ca pe o curvă
Ea descria trecutul universului
în culori prietene
străfundului ochiului nostru
și totuși cu toții consideram apa
ca pe o curvă
Ea se culca uneori, în toiul nopții,
pe o idee
iar la trezire în zori, zvârlea în noi
cu pești și cu meduze
mărturisind un vis cu feluri de viață
ciudate
Și totuși cu toții consideram apa
ca pe o curvă
SPAȚIU GOL
Acum simt cum diavolul coboară,
cum tropăie pe străfundul ochiului meu
Iată-l: priviți-l, salvați-mă, acum miros îmi este în nară,
Și sudoare de Dumnezeu.
În spinare acum îl simt pe omoplat.
Da, adică nu, nu.
Ah, trup planat
zburând spre-alaltăieri dinspre acu
– Ai aripi, mi-a spus îngerul
– Am diavol, i-am răspuns.
– Îngere! mi-a zis
– Îngere! i-am urlat.
TEXT
Iarba a obosit să mai fie verde
Calul s-a plictisit să mai aibă patru copite
Să nu mai îmi spuneți negru sau galben
Eu nu mai cred nici în negru nici în galben
Luna s-a transformat într-un fluture
Ea s-a așezat pe umărul tău drept
Umărul tău drept s-a prefăcut într-un câmp cu flori
Și s-a așezat sub tâmpla mea dreaptă
– Ai adormit, mi-a spus îngerul
– Da, i-am răspuns, precis am adormit.
Dovadă e că ești.
VEDERE ÎNLĂUNTRU
– De ce îți ții inima înlăuntru,
de ce o înconjori tu cu atâta sânge,
de ce o stea de carne înflorită, ții
pe inima ta, prunce?
– Nu, nu,
ce spui tu, taci!
BOTUL CEL LUNG AL CÂINELUI
– Tu vrei să fii aidoma unui crin,
mi-a spus îngerul,
tu vrei să omori pe cei care dorm și visează,
tu vrei să fii mirosul mirosurilor,
tu vrei să aduci știre despre sufletul lucrurilor,
tu vrei să ai un trup la fel de lung
cât nasul câinelui lup,
tu vrei să fii fericit!
– Da, i-am răspuns îngerului.
MUTAȚII
Arăți nemaipomenit așa cum te-a făcut mă-ta!
Când mergi, parcă mi-ar stoarce cineva
o lămâie pe limbă.
Hai să mutăm îngerii.
Eu duc aripile,
tu duci nimbul.
Eu duc cel de-al -lea război mondial,
tu, conferința de la Yalta.
Eu te duc pe tine,
tu duci un măr…
zise șarpele uitându-se fix la Eva.
DOINĂ
Pe sub vișina de la perdea
nici nimica nu era
numai clanța de la ușă
la aer mi-a fost cătușă
și în mână fostu-mi-a
bot de miel ce paște nea,
sprânceană de fier
la un ochi de ger
care-l țin în palmă
până-l fac aramă…
Ah, nu s-a deschis
irisul din vis
care plânsu-mi-s
UN COPIL TRECEA PRIN GARĂ
De la geamul trenului am văzut într-o gară de munte
un copil suav, o fată, trecând
prin frigul curat, prin razele soarelui
absolut fiind, absolut existând.
Ea tăia în două gara, aerul, muntele
ca un tunel de lumină curată,
ea trecea prin inima mea, prin osia trenului
prin aripa vulturului
Unde se ducea, nu știu.
Inimă, unde se ducea? Nu știi.
Aer de gheață, unde se ducea?
Nu știi.
Ea exista, ea era.
Totul se dădea în lături din fața ei.
Ea ținea în mână o carte de citire
învelită într-un ziar.
De bună se seamă într-un ziar de copii.
De bună seamă o carte de citire
din care inorogii urmează să învețe
să citească alfabetul inorogilor.
După ce a trecut,
și aerului, și gării,
și trenului,
și mie,
ni s-a făcut urât.
CÂND MI-ERA LUMEA MAI DRAGĂ
Mi-au rupt orga, ceasul, cucul –
toate la un singur prânz…
când mi-era lumea mai dragă
și când eu, divinul mânz,
fără nimeni de-a-n-călare
dam un nechezat de aur…
Mi-au stors sâmburii
pe o farfurie acră
când mi-era lumea mai dragă
Când eram un câine
ce lătra doar la lămâie…
Mi-au dus sufletul
chiar pe el, chiar pe el,
Când mi-era lumea mai dragă…
– Care lume, mă-ntrebă
numărul, umbletul
– lumea lumii, îi răspunse
singurul, singurul și, și
străinul…
Când mi-era lumea mai dragă
ai murit tu, iarbă verde!
DEȘIRAREA CAPREI
Am luat-o-n brațe și am dus-o
numai unde lumea e, –
pe șosele cu mașini am spus-o
chiar pe limba ei; Be-he, Be-he!
Botul numai sub o roată
ochiul sus sub schele
Cu o capră-n piept, – o capră
behăia sub stele…
Noi te vom mânca pe tine;
te vom mulge noi, da, noi
Behăia în înălțime
unul, – cel născut din doi…
LA CEA CARE MĂ SUFERĂ
Piaptă-nă-mă tu cu un iepure,
îmbracă-mă tu într-un plop.
Pune-mi mâna cu inel
șea – peste crivăț!
Ah, lasă-mă să dorm
pe o spinare de ciocârlie!
Sunt obosit și inelat.
Întocmai cum este Saturn,
Ah, lasă-mă să câine!
Câine, câinere,
Câineam, câineai,
până când
am să te câine
ai să mă câine
Cățeauă!
OCHIUL
A-o-leu, aoleu
lobodă!
Trăiască furnica regină
și foamea de iarbă verde
Bruno a fost ars pe bună dreptate
pe bună dreptate a fost iertat Galilei
Bruno a fost ars pe bună dreptate
pe bună dreptate a fost iertat Galilei
Vom construi un colectiv de ființe
de natură să aducă ființelor ce nu s-au născut
imaginea unui colectiv de ființe
cu ochi din ce în ce mai mari
care vor desena și vor topi din metale și pietre
ochi din ce în ce mai mari
de natură să vadă lumina
din ce în ce mai mare
din ce în ce mai toată
Bruno a fost ars pe bună dreptate
pe bună dreptate a fost iertat Galilei.
O LEGE
Este bine ca femeia să-l vadă pe bărbat luptând
numai după ce-l vede luptând
să rămână gravidă cu el
Numai luptătorilor li se cuvine
să li se nască prunci
Ei singuri, luptătorii, mor adevărat
ei sunt singurii care au dreptul
să fie continuați
***
Dacă nu vrei să fii mințit
ține-te departe de adevăr
Ceea ce nu este deosebit în nimic
ține-l locului
Numai cel care mănâncă
poate să uite
…Frumoasa de iarbă verde păscută
când o balegă calul, – nici
nu o mai ține minte,
în mintea lui de cal
Hai să ne punem casa
pe lacrima unui copil
Haide tu,
să ne mai fim din nou
ai celor care ne-au născut
…Stare întărâtată, fumegare
de merinde, și
gravidă de lumină
OUL OUAT DE ZEIȚĂ
Te rog chiar dacă nu poți
să fii și tu de față!
Masca este chipul uscat
al chipului
Trupul este o roată a gândului
și viața
un găinaț al zeului
Zeul, desigur este o pasăre
îmi spuse o zarzăre
Zeul desigur
îl mănâncă pe Singur
fâlf, fâlf; – zic eu că el face…
Stau și mă uit:
cade? – sau miroase?…
Pe râsul pietrei, pe hohotul
stâncii
pe tot ceea ce este pat și culcuș
oului ouat de zeiță
***
Mai ușoară e piatra
pe un pământ cu mult mai ușor
când de necântărit îmi apare cuvântul
aidoma unei păsări în zbor
Numai dacă aș trăi de două ori
mi-ar părea important adevărul, –
și nici atunci el nu ar fi
ci numai mie mi-ar apare
că este
Plouă cu șoareci iubito
(N-ai de unde să știi
că ăsta e un vers grozav)
Metal curgând și fără flacără,–
otrăvitor sunt ca mercurul
Un cap greu și umflat pun
pe inexistenta pernă
a batjocurii
SCULAREA DIN SOMN
Ca să ștergem faptul că ne-am strâns în brațe
vom trăi noi alte vieți
Viața scândurii,
moartea pomului…
Ca să ștergem respirarea
ne vom umple, ne vom umple
nu de aer ci de sânge, –
plini de păsări visătoare
Ca să ștergem viața noastră
ne vom naște noi din nou
și vom sta cuminți, clociți
de o pasăre măiastră
mai a voastră,
mai fereastră
mai trecută de o astră, –
părăsită de un astru
Întâmplare de secunde, noi
suntem somnul
unei idei
AMFORĂ
Un plâns în sus sunt trupurile noastre
Noi imităm durerea unui zeu
Ne vom spăla de panta rhei
murind
Acum, iubito, însă
ce e înlăuntru mai arăt a fi
iar tu
ce este în afară
Acum
ce este, mă arăt a fi
iar tu…
SUPĂ DE CUIB DE RÂNDUNICĂ
Nemaipomenit cât de frumos poate să sune
cuvântul „căcat” spus în limba îngerilor
Ah, și cât de minunat poate să sune
cuvântul „jeg”
în limba îngerilor
Cearta lor și înjurătura lor
ah, ce cântec
Vine sfânta Vineri
cu un dar de Sâmbătă
gol am rămas
de propria mea singurătate
Dusu-s-a ea la un urât frumos
lăsându-mă frumos și urât.
A SE FERI DE CÂNTEC
Când stingheră frunza verde se lasă să fie
orice altceva da
numai cântată ba
Nu te lăsa cântat porumbule
nu te lăsa cântată
piatră
Ar zice Zeul că îți pare rău de tine
dacă te lași cântat
Cântecul este el însuși
om nu cruce
Cântecul este
el este, este, este
numele a ceea ce nu este
este este este
Nu te lăsa cântat
fă-ți alt mormânt!
ISTORIA UNEI IDEI RATATE
Adolescent fiind, mă gândeam la moarte
părându-mi rău de prea frumoasa
gingașa și negânditoarea carne
sortită să-nvelească osul svelt, –
și bunăstarea de a fi !
Imaginam un schior în slalom
trecând pe lângă locul morții(-n coborâre)
acum, la o privire distanță, acum
la un auz
acum, atât de-aproape-ncât
mirosul putred îi sfărâmă nara
Ba, și mai și pe limbă
Scheletul alb al fulgului cel de zăpadă
topindu-se îi lasă-un gust de sânge.
Ah, mă gândeam cu ce cuvinte
aș fi putut ca să descriu
zig-zagul ondulat mușcat de colțuri?
Aproape și departe
și mai aproape iarăși și mai iute
trecând de locurile unde
se înfăptuiește moartea.
Adolescent fiind vedeam aproape
albă și rece decăderea unui munte
și un schior din ce în ce mai iute
în slalom
coborând
departe și foarte departe
aproape, mai aproape
de locurile unde moartea altora
LA O REVEDERE
Mie nu mi se-nchid ochii;
sunt bolnav de prea multă vedere,
Bolnav sunt că sunt
bolnav de boala de a fi om.
În eternul nimic, numai o piatră
fiind
totul, dintr-o dată, posibil a fost
și chiar și ideea
Picioare lungi, lasă-mă
mersul să ți-l amiros!
A muri în vârful piramidei
înseamnă a apune.
A apune, ah, a apune!
Câtă risipă de piatră!…
Ce omorâre de iepuri!…
Ce doborâre de vulturi!…
SCRISOARE
Către Petar Gudelj
Știu, ai ajuns la aceeași vârstă ca și mine
obosit de sublim și doritor de somn.
Petele de sânge de pe pieptul tău
pătat de sânge când mușcai pasărea-n zbor
și când mușcai taurul de jugulară,
acum
s-au uscat, și-au pierdut culoarea,
mirosul…
O, până și sângele lucrurilor
umbra,
s-a uscat, și-a pierdut culoarea,
mirosul…
Știu, ți-e somn ca și mie,
obosit de sublim îți vine să dormi. Dormi!…
Ca un cuvânt nerostit
pe limba imensă și roșie
care-i atârnă lui Dionysos din gură
când doarme beat-mort.
O ALTĂ TRISTEȚE
Cu o bucurie rece privesc la râma
ruptă în două din întâmplare
la ora când dusu-m-am pe lângă fluviu
la locul revărsării lui în mare.
Mi-e bine și-o rece privire contemplu,–
caii morți care curg
în apa cețoasă, în apa cea rece,
mi-e bine să-i văd cum se duc,
morți cum alunecă-n apă spre mare.
Prea mulți bărbați îmi cunosc femeia,
prea multe animale știu câte ceva
despre interiorul clădit al vieții mele,
despre camera de musafiri duhnind a vărsătură.
Cu o rece bucurie număr muștele albastre
strânse în jurul nării taurelui mort.
Mi-aș face din toate animalele moarte
și putrezite, iubito, un cort.
N-am milă de aripa ruptă din care
de sus nu se plouă cu sânge
N-am sete de apa cea mare
pe care nici piatra n-o plânge.
Prea mulți îmi știu gustul vorbirii alese
și inima mea de mirare
Mi-ar mai păsa de-ar putea să-mi mai pese
de gustul de sare din sare
Mi-ar mai fi, de-ar putea să-mi mai fie
de starea sufletelor de sub cer
și frig aș zice, Doamne, că-mi este
dacă n-ai fi numai gheață și ger.
Mi-ar mai place să râd cu o gură
în care un dinte e iepure iar altul e lup
mi-ar mai place să dorm pe o patimă
din care stelele nopții se rup.
Prea mulți știu cu trupul lor viața mea,
m-au văzut rugându-mă, – prea multe orbite.
Turma aceasta de sentimente curate
prefă-mi-o, Doamne, în vite.
Mă uit cum moare de foame în cuib
puiul de pasăre phënix
cu văz de piatră și mult colorat
ochi de onix.
Urcă-te tu pe curcubeul ce-mi crește
din tristețe, – o altă tristețe
Vino tu și vestește
o altă tristețe; – tristețe.
MORI CA SĂ RĂMÂI FRUMOS
Să ne batem până când
începem să plângem…
Mori, mori ca să rămâi frumos
mi-au spus
și eu de colo: Nu, și nu mă!
Mori, mori ca să rămâi frumos
mi-au spus
dar eu mai voiam să-mi fac
o familie
din genunchiul meu voiam
să se nască un genunchi
fiul meu!
Mori! mori ca să rămâi frumos
mi-au spus
și eu m-am repezit să șterg oglinda
de chipul meu cu chipul femeii
care mi-a promis că-mi naște
un copil din mine și din ea
Mori, mori ca să rămâi frumos
mi-au spus
când plângeau și li se părea
că el era plânsul
Mori, mori ca să rămâi frumos!
Da am să mor
Ba nu n-am să mor
Ba da am să mor
Ba nu n-am să mor
Ba da și ba nu le-am răspuns
Nehotărât dacă să rămân frumos
sau dacă cineva s-o fi găsind
Atât de frumos
încât eu, tatăl lui
să-i par un urât
Mori, mori ca să rămâi frumos!
Da, adică nu
le-am răspuns
trăind atâta cât trebuie ca să mor
A MURI LA TIMP
Să mori la timp
ca să fii frumos,
ca să rămâi frumos…
Bătrânul fără piramidă
este asemenea vederii
fără ochi
A fi nenumărabil ca iarba!
CU MELANCOLICĂ RECUNOȘTINȚĂ PENTRU CÂNTEC
lui Ludovic Feldman
la ora dousprezece de noapte
Când nu se mai „are”
ureche pentru înverzire
la ora ciudată când doarme curcubeul
și când iepuroaica naște…
Când nu se mai „este”
aripă, măr, descălecare
și
coastă de corabie
și dragoste
și știre
…și când mama ecoului
îl ceartă pe nepotul
pietrii
și
tatăl prunului
înjură prunele de
vânăt, de mov, de
violet cardinal
și când
steaua polară
trage cortina unui nor…
mă gândesc la tine
cu prietenie, ca și cum
prietenia ar fi o piatră
cu înțelegere
ca și cum înțelegerea
ar fi o piatră
cu dor,
ca și cum dorul
ar fi o piatră,
cu dezesperare,
ca și cum
dezesperarea
ar fi o piatră,
cu frumusețe,
ca și cum frumusețea
ar fi o piatră…
cu frăție
ca și cum frăția
ar fi o piatră
cu o piatră,
ca și cum piatra ar fi piatră
cu armăsar de cal
cu diamant de piatră
cu codru de pom…
cu vorbire
de O
de Oo!…
de Om.

Sensul iubirii

CÂNTEC PENTRU COPII
Vicleană, femeia era indiferentă,
numai la mine era atentă.
Suavă era, ca o muscă
cu suflet de moluscă.
Se uita la mine neînțelegând nimic
pentru că nu aveam un sens pitic.
Ea adormea, eu adormeam
eram noi doi
și nu eram.
DEPĂȘESC LIMITA UMANISMULUI
Eu sunt o pasăre neîntrecătoare, –
nu-ntrec piatra în pietria sa,
neîntrecând tăcerea
cu lipsa mea de urechi, –
nevăzând vederea
nu de orb,
ci de piatră cântătoare,
de ciocârlie verde,
de o singură țâță
din care să sug cuvinte.
Ah, blestemaților!
„A”
Eram atât de fericit
de parcă n-aș fi fost născut.
Atât de bine mă simțeam
de parcă nu eram
Ah, și ce spaimă
ah, și ce spaimă
ah, și ce spaimă.
Ah, și ce spaimă!
CÂNTEC
Îi beam sânii
trupul ei devenise cârciumă
Îi sărutam cu ochii și cu gura, pântecul,
discreția ei devenise pângărire, –
se lăsase de multă vreme de seară
când ea, zvârcolindu-se ca un șarpe,
încă trăia și nu putea
să poată
să moară.
LA UMBRA PIRAMIDEI
Ca o veste grabnică s-a spart geamul
prin care privirea mea trecea –
cu ochii goi văzând un cerb, văzând elanul
vederea mi se-nsângera.
De uluire că sunt animale, că sunt plante,
viața mea se micșora
când celelalte, celelalte
nu fură cum ființa mea.
De ce ne-ai fost făcut, tu, Doamne,
atât de mulți și împărțiți
în primăveri și veri și toamne
și în felahi și în hitiți?
LUAREA PULSULUI
Cad și mor
frunzele de sicomor, –
cad și urlă
cărămizile din turlă,
clopote cu aripi
ding-dang, ding-dang
Eu mă rup de piele,
carne fără rang, –
nădușind cu sânge,
vouă vă vestesc:
nu mai am ce plânge
în sud-vest, –
cu puțina viață
care mi s-a dat,
eu v-am trăit pe toți
lăsându-vă liberi
cu sfecla voastră argintie,
dragi de fitile arzânde,
căprioare blânde,
frunze fumegânde
sub soare, cu umbre,
umbre curgătoare,
fluvii spre mare,
cu pești fioroși,
cu demni chiparoși,
tu, ochi care se deschide și se închide,
voi, strălucinde stele și livide
Ah, ce risipă e trupul omului,
și ce tron ne este
pentru o foarte puțină poveste,
pentru mai nimic !
Luați aminte!
SALA TRONULUI
A fi este o credință,
un fel coerent de a suporta
cuvântul și scrierea literei A
Condamnați la moarte prin naștere,
desăvârșind un păcat,
o piramidă e tot ce opunem
durerosului împărat,
care ne face, ne vede și ne stăpânește,
și care din trupurile și viețile noastre,
la sala lui lungă și mută de lumină,
ne pune ferestre,
viețuitoare
și muritoare
ferestre.
RITUAL
Norii se-nmulțesc
învinețindu-se cu lacrimi calde de ploaie.
La șold el are un fulger.
Ah, voi munți pietroși
ce alăptați cu piatră, Calea Lactee,
din al vostru uger de piatră, uger!
Părăsisem cu toții această foame,
capetele retezate mi le azvârlim în stele, –
gâturile retezate gâlgâind de sânge
pătează marea cu un orizont.
ORBITE FĂRĂ OCHI ȘI OARBE
Stelele trăgeau în noi cu razele lor omorâtoare.
Cerul ne era ca un scut albastru.
Nemaiputând să avem două picioare,
patru picioare aveam, potcovite nemăiastru.
De pe spinarea zeului cad aripile, jos, în noroi,
de pe șeaua mea, cade zeul în noroi.
Prea mulți fuserăm ca să fim doi, –
unu, strigă,
plânge
și pleacă.
AZVÂRLIREA ÎMPUȚITEI SECUNDE
Creierul acesta care se pângărește dintr-o idee
Ciorba aceasta cerebrală, cu ouă de ochi pe sub sprâncene
M-am sculat în picioare numai de lene,
am ucis numai de frig!
Ce, voi nu știți că sângele ține de cald?
Nespălat de amintiri, murdar,
mă azvârl în mare; –
ține-mă, mamă, de un picior
ca să mă zbat
și vânăt, să mă-nec la subțioara piciorului tău
Pleacă, tu, de la țărm, pleacă, pleacă, –
ca niște muște vor sta stelele pe hoitul meu,
dar vă zic eu vouă:
murind,
voi visa visuri!
MAICĂ-MEA
Ca o murdărie erau ochii triști ai mamei,
ca o tristețe a trecerii timpului
Se însingurase draga și scumpa de ea
cum un copil rămuros și luminos și stea.
Nu-i mai venea să facă mâncare,
tatăl meu era dus în omorâre
Ea nu mai vroia să nască
o altă albastră boltă cerească
Stea mândră și gravidă și sângerie!
De atuncea totul se începuse cu A.
Ah, Doamne, totul se începuse cu A.
ÎN CURÂND
Piatra se scârbise de sânge,
de șirile spinărilor de parți
Nu voia copilul ca să mai mănânce
carnea cea mai ruptă de pe alți
Se lăsa cu foamea, greu ca un pietroi,
mă-sa lung plângea, cu lacrimi sărate
Pe Olimp și dezbrăcați stau zeii goi
cu făpturi mult neadevărate
Se înclină, se înclină, se înclină
vai, blajinătatea mea elină
și mă răsucesc, mă frâng, mă rup,
cu Junona azi mă pup
Ea-mi pune mâna ei cea grea
peste stea,
de mi-a căzut o stea
lungă și prelungă și cu coadă
Cerul îmi era sicriu și ladă!
STUPIDE CONSTELAȚII
Tu ai crescut la sânul tău un șarpe
cum ochiul raza de lumină,
cum brațul drept pipăitor, o piatră
și cum lătratul botul cel de câine,
cum umbra pe stejarul cel umbros,
cum osul, carnea, iară carnea pielea;
mi-e foarte frig și fioros
nasc stele.
Veni-vor să se roage ca să mor
dar eu voi fi în altă parte
unde din nou durut, fără dureri
voi naște șapte arte
găsindu-mi trup și-nfățișare
pentru A are,
mai contemplând și mai gândind
stupide constelații.
PARȚII
Mă îmbolnăvisem de ochii ei,
de sânul ei din substantive.
Parții băteau granița,
soarele mă umpluse de sudoare sărată.
N-am mai plecat,
Cezarul era rău; –
maică-mii i s-a tăiat pântecul cu cuțitul
ca să țin frunzele roșii ale sângelui ei
pe tâmple.
De Roma nu mi-e frică, –
apă caldă pentru vine tăiate
adu-mi tu, iubito,
alungă-mi îngerii din vomitoriu
și o dată cu ei
și greața mea de mine.
Parții sunt păroși,
eu nu mai sunt în nici un fel.
Mă gândesc să schimbăm capitala.
OSPĂȚ LATIN
Se liniștise de vânt sufocarea,
cu o smulgere rupeam copiii de la sân.
Moarte, mi se numea plecarea,
Sunt se numea sunt
Alunecase și se izbise
Isuse Cristoase,
cuiele tale sunt perne
Știi că ți le-am luat cu gura
din palmă!
Ospăț de cuie,
soldați latini,
animale și alte plante.
DEALUL-VALEA
Tremura de spaimă și de frică
șobolanul devenit pisică
Curcubeul peste ceruri înclina
animalitatea mea
În clepsidră timpul nisipos se răsucea
ca să treacă când trecea
Iarbă de oase verzi de soldați
lăsau munții la vale
Sărbătorile crimei începuseră,
iar mama mea gătea pentru mosafiri,
de bucurie că fiul ei
a murit ca un viteaz.
COBORÂREA DE VALE
Amăgirea cântecului, somnul nopții,
scârboasa noastră fericire de a nu mai fi,
stelele, puncte pe trupurile de i
ale predestinării, –
mă ridic în picioare, iau sabia în mână și strig:
– Care dintre voi e altcineva,
să vină să-l văd cu ochii!
Vai mie, însă, între timp,
piatra se face apă
și ne-necăm cu toții,
vineți și scufundați
pe sub carnea de corăbii.
CÂRCIUMA DIN MIJLOCUL RAZEI
Ce tristețe, Doamne, poate s-o țină pe furnică în
dorința ei de a fi ea!?
De ce se mulțumește, Doamne, fluturele c-un zig-zag!?
Ce cârciumă e, Doamne, existența asta
puțind toată a morți fripți!
Tu, cât ești Tu de Tu,
de ce-ți este foame de Nu
și numai de Nu!?
ZICERE, URLET ȘI JUSTIFICARE
Solemn alunecase cerul orizontal
îngropându-și cu plâns albastru stelele în sine.
Sunt sigur, mamă, tu, că m-ai făcut pe mine
din metal.
Hai, dăruiește-mi tu dușmani de moarte,
dă-mi pe deasupra creștetului meu un nimb!
Mă rog de sorți, mă rog de soarte
c-un alt de animal să mă preschimb
Stau trist, rânjesc, cu gura azi sărut
a lucrurilor, altă gură,
și strig la voi că nu m-am început,
că încă n-am făptură!
Ai mei
încă
ei doi
nu s-au fost întâlnit.
CÂNTEC DE LEAGĂN
Cum mama când mă săruta pe obraz,
cum tata când îmi dădea o palmă pe obraz,
cum iepurii în alergare
și cum lumina în iluminare,
stam blând și adormeam
visuri visam
dintr-un alt an,
de cu totul altă dată de an.
CUM O NUMIM?!
Oameni storși
sânge de stele
fioroși
în de-alde mele.
Strigăt de cucurig,
alb pe negru, alb.
Ah, lăsați-mă să strig
curcubeul dalb.
Ah, lăsați-mă să plâng
cu ninsoarea, cu ninsoarea,
să apun nătâng
cu doară înserarea.
Oh, tu vino, oh, subțire
și cu țâță și cu burtă
pe a mea neasfințire
lungă, lungă, foarte lungă.
AL AERULUI
Piatra se răcise, –
te priveam, Narcise
între mari oglinde
trimbulinde
Și fusesem eu
din munte, ecou
Și fusesem ou
clocit de vulturul golaș.
PRIMĂVARA
Cădeam de greaua umbră a mea
izbit de tocmai flacăra
din care dumneata ardeai
când încă mai erai; –
piatră și pește,
os și vulcan,
cer, stea și rază
punct și iarbă verde.
LUPTA
Am omorât numai ca să nu fiu omorât
Am tuns pletele nevestii
și mi-am făcut din ele coardă la arc
Săgeată ascuțită l-am pus pe
pe ultimul meu născut
ca să am cu ce să trag
Mi-am înhămat muierea la inima mea
ca împotriva ideii de sus,
de jos să pot înainta
neînvins, nesupus
Pruncul meu s-a zdrobit de inima mea bătândă
a celui care avea timp să ucidă și să fie, –
lacrimile muierii mele-cal,
strugurii roșii erau și razachie, –
brațul drept mi l-am rupt
și săgeată l-am pus, –
Urlând de durere, urlând
el s-a dus, s-a foarte dus
Eu m-am preschimbat în gând.
ROSTIRE
Pentru aer nu am nevoie de aripi,
ele sunt o insulă a zborului
Ochiul nu e făcut să plângă lacrimi
ei să vadă
Mă spăl de mirosul meu
cu o speranță de liniște
Apa niciodată n-a fost făcută pentru înecați
ci pentru delfini și pentru sete.
D.
Ca apa izvorând din piatră
curgea melancolia de pe chipul tău, pe chipul meu
Doi pești subțiri și lungi mi-au devenit sprâncene
și subțiată luna, lungă, albă,
mă ajuta, văzând, să nu mai văd.
Hai tu, înghețată, haide tu, înghețată
ca să-mi rămâi și mie
cu prețul gerului, ca să-mi rămâi și mie.
L.
Ea își îngropa ochiul ei în orbita mea
ca într-un mormânt de os
deasupra cărora sprâncenele-mi stăteau
încrucișate și umbros
Dulceața păcătoasei de ea!
Multe sâmbete, prea multe
DE DRAGOSTE
Tremura câmpia ca sub elefanți,
galben pe sub tronuri
palizii infanți.
Când vin soți acasă,
otăviți amanți,
ca sub prăbușire
uriași atlanți
Și deodată, totul
se cam liniștise,
sabia și cortul
ne murise,
de rămasem doi,
amândoi,
în pielea cea goală,
imorală.
DE RERUM NATURA
Nudul are natura alergării,
alergarea are natura oboselii,
oboseala are natura dorului.
Dorul are natura Ei,
Ea are natura mea, –
Eu numai pe ea o iubesc.
DACĂ TU ȘI EU…
Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.
SOMNOLENȚĂ
Pe jumătate treaz,
pe jumătate în somn,
visez și când mă trezesc.
Pe jumătate visez, pe jumătate observ
ceea ce nu este și ceea ce este.
Pe jumătate visez, pe jumătate observ
tot ceea ce este, fără să fie.
Pe jumătate observ, pe jumătate visez
bunăoară, bobul de orez,
de care foame-mi este
și nu-mi este.
Pe jumătate observ, pe jumătate visez
faptul că aș fi fiu
al unui om viu.
GATA
Cu ochi mari și proastă,
zâmbea tâmpă.
Rezemată de lumină,
cum ideea de o tâmplă
Eu o contemplam prelung
neputând-o s-o ajung.
Mă uitam până orbeam, –
peste întunericul cel negru,
rege am devenit, integru, –
făr’ de stele, făr’ de cer
și fără de ieniceri,
fără de zambile
și fără de zile –
O MIRARE DISTRUCTIVĂ
Stele negre pe cer alb,
viață pe cadavru,
aer de pământ prin care
zbor pietrele mele; –
și tu blondă și eu blond,
verb cu verb.
Nu mai înțeleg nimic,
nu mai construiesc, ci stric.
EA
M-aș înveli cu cerul și aș dormi dus,
dar piroanele stelelor mă fac Isus.
M-aș preface mort, cum munții se prefac,
năvălitor în lume și dac,
mi-aș pune brațul drept
pe sub o ceafă de femeie,
dar în brațul meu cel drept scânteie
de capul ei pletos și blând,
pe arcul altor ceruri comentând,
suav și blând.
SUFOCARE
Cu cât îl înțeleg, cu atât nu-l mai pot pe aer
plin de tunelurile păsărilor care l-au străbătut,
înțepat cu sulițele stelelor noaptea,
mirosit de ierburi și de câini,
supt de flori și de frunze primăvara.
Ah, io nu mai am de ce să-l miros și să-l respir
atâta de greu îmi apare,
de mai bine ar fi mare,
iar eu delfin mare!
ALEXANDRU MACEDON CĂLARE PE O VERTEBRĂ
Alexandru se poartă cu mine
cum se poartă toate amintirile mele cu mine, –
nu mă lasă să-mi trăiesc propria mea vedere
și nici măcar muștele contemporane cu mine;
mă cere tot timpul în trecut
lancie și scut.
Desigur, eu sunt primul bărbat gravid
de ceea ce nu există și de vid.
Desigur, eu sunt singurul bărbat
peste amintirile mele împărat
Animale verzi, animale albastre
pentru lacrimile mele glastre,
animale verzi, animale albastre
pentru lacrimile mele glastre.
DOINA
În timp ce femeia mă năștea
Doamne, de ce mi-a spus moartea Da?
În timp ce cuvinte vorbeam
de parcă eram
De ce moartea îmi spuse Da
când cu urlet mama mea
mă năștea,
o ființă pentru neființă?
stejarul de altădată
coroana pentru nici un creștet
al nimicului cu ființa!?
Punct fără de punct
moarte fără de viață.
Oho, de ce mama pe când mă năștea
tot ce nu e, spuse Da!?
CA PE UN POST DE RADIO
Ca pe un post de radio te caut
la un aparat imperfect, –
când foarte clară,
când foarte neclară,
pierzându-te în mine
cum înțepătura unei insecte sublime.
La atâta dorință de a înțelege
legea mi-a devenit făr’ delege.
Obosit de sfânta muncă a gândirii
mi se făcuse o aprigă sete de munți.
de piatre tăiate de sclavi,
de piramide.
RECUNOAȘTEREA VORBIRII PRIN VORBIRE
Ochii mei sunt două roate
la cvadriga ta-mpărate,
unde cele patru stele
albastre pe cerul mov
mă orbesc într-o sclipire,
a lui, a fi fiire
și mă sfarmă-n bucăți de apă
și mă duc la vale
și mă dorm fără de tron
cum pe turnul Babilon
răsucit în sus spre ceruri
rupt în nesfârșite limbi.
ORBIREA
Revelația este un pumn
pe care steaua ți-l dă
în ochi.
Fii orb, fii orb, fii orb.
În profundă liniște
să-ți aduci aminte
de ce-ai orbit.
Ce calm este când mori!
DOINĂ
Neagră-mi fuse neagra,
albă-mi fuse alba,
albastră, albastra.
Eu stăteam întins, prelung
apă clară fără sare
și un pește minunat
din mine fugea spre mare,
unde este multă vale
și-n val, cutremurare.
PASĂREA MĂIASTRĂ
Apăsat de copita gândirii, strigam
cu vorbirea toată dintr-un neam;
cu toate surorile
și toate plânsorile,
cu toți frații mei
brazi și platini, tei
și cu toate stelele
și cu toate arcele,
de făceam perechi, perechi
cu Noe cel vechi
și de eram nou
de făcusem ou
în inima voastră
nemăiastră
și măiastră.
GÂZA
A venit gâza dracului
și mi s-a așezat pe nas.
Am înțepenit
și n-am mai mișcat
și m-am pietrificat.
Dormi odată, i-am zis!
Și cu pupilele negre ale ochilor
a insomnie i-am surâs.
I. N. R. I.
După fereastră, foarte jos
țipă un copil țicnit,
bătut de faptul nașterii, bătut
Se rotunjește în jurul tâmplelor mele,
orizontul
Cu crucea mormântului lui de copil
dă în mine
Ce risipă de lemn, Doamne,
ce risipă de lemn, –
șiroi de sânge pe jos
de nu mai pot să merg
MARTORUL UCIS
După orbirea soarelui, răsăritul de stele
la apriga muncă a gândirii iar mă pune;
de ce n-aș fi pe o măsură
chiar dacă timpul meu e scurt!?
Încalec pe un cal cum zeul
pe mine-ncalecă mergând
cum nefăptura pe făptură
se schimbă în cuvânt.
AMPRENTA
Nimic nu mai este vers
urâto, urâto, urâto.
Nimic nu mai este dragoste
iubito, iubito, iubito.
Nimic nu mai este
mortule, mortule, mortule.
Nimic nu mai este viață, –
porcul zice groh,
măgarul iha,
iar mama mea urlă bătându-mi
o cruce la cap.
Zigzagul de fluturi nu-i piramidă
i-am pus degetul, amprenta
pe aripă.
Eu sunt plin de dor de viață
el e mort, el e mort, el e mort.
Ce ușor e să mori dacă ești viu!
Nu ți-e foame de mine, Doamne?!
Mănâncă-mă odată!
GREA LINIȘTE GREA
Cu ochii-n două ape,
sub blondele sprâncene,
pe țărmurii de mare
eu mă uitam
înnodându-mi jivinele interioare,
cu un strigăt de greier.
Vai, tu, inimă a mea,
bătută de sânge, înfometată
și lăsată în frig,
până n-ai să zici în cuvinte luna,
până n-ai să uzi trupul meu
în apa buboasă de valuri a mării,
până n-o să-ți mai pese
că ești,
până atunci, când o să-l pot pe nu,
până atuncea eu nu o să pot
nu, nu,
să-mi fii o piramidă!
OBSERVAȚIUNE ASUPRA FIRII
Mi se făcuse greu pe ce călcam,
adică timpul proștilor
pe care îl prosteam
Stăteam și mă uitam
și vinovat eram, de ce vedeam
Mă simt vinovat de voi
și ce grăbit și ce adormind
și ce murind.
AB ORIGINEM
Detestând pișatul confesiunii,
țin în mine stele fără de raze
Neexprimat mă clatin
prin natura lucrurilor
ofensându-le doar
cu umbra mea indirectă.
Aș vrea să pot să vărs
într-un soare vomitorium,
să cad în mine însumi,
cum odinioară, aheii în Atica,
să redevin pește, moluscă
sau zeamă de mare.
Ah, mamă, ai grijă dumneata de mine,
azvârlă-mi un înecat în valuri,
pitește păsările în moarte,
dă aerului liber.
EL
El a venit repede și grăbit,
el a venit alungat,
el a venit neobișnuit de obosit
și obișnuit de drag.
I-am întins totul,
doară, doară, o adormi!
I-am adormit totul
doară, doară, o adormi!
I-am, i-am,
doară, doară
Ham, ham,
el nu mai vroia să muște.
ÎNVĂPĂIERE
Atât de dor îmi e de tine,
tu cea pe care nu te înțeleg,
încât și pietrele încep să cânte
un neîntreg.
De dor de tine mâna mea o pun
pe zidul peste care umbra ți-ai lăsat-o
Oh, cât de alb și cât de rece
și făr’ de gri
ești, blestemato!
Yi-e bine, știu că știi că mor
și scapi de izul meu cel iute
Spre un strein de tot amor
al altuia, te du și du-te
Yi-a fost îngăduită doar să fii
la rămășița altor neîmpliniți,
iară că eu iubind, te pot iubi
Tu stearpă, ou n-avui în minți, –
dorm și visez că reînvii
iepure împușcat
pe câmpul sordid și magnetic.
DE ASTĂZI PÂNĂ ASTĂZI
Cum de am putut să cred
că aș fi putut să fiu fericit,
în mârșăvia și putoarea și jegul trupului?!
Mă luasem de gât cu un delfin
ce mă trăgea în jos spre înecare,
mă înrăisem murind,
devenisem mișcător pe dedesubtul stelelor.
N-am înțeles că de ce m-a luat Noe pe Arcă,
de ce vorbesc, n-am înțeles
că de ce vorbesc!
Tata e plecat în război,
se bate cu barbarii,
mama, dintr-un cartof ne face trei
să ne astâmpere foamea.
O, tu tristă biserică,
trup al meu fără turle,
icoană scuipată de existență,
animal cu cinci gâturi lungi
apt de frânghie!
Bat clopotele, bă,
dar nu te uita la mine că atârn
de limba lor metalică.
Din sugrumare îmi iese limba printre dinți,
iar nu din sărut pe gura femeii.
CĂTRE
Ah, întinsesem mâna ca o pată,
ca un chip de mort copil
Mama n-a fost niciodată fată
nenăscându-se în luna lui avril
Stă suavă, pângărită, murdărită
de ce puse mâna, tatăl meu, pe ea, –
traumatizată și strivită,
i-a căzut în cap raza de stea
De la crocodil, lacrimi greoaie
cu doi ochi albaștri îi zâmbea
și cu lâna albă, mută, de la oaie,
ea de frig se apăra.
Mortăciunea blândă și neînțeleaptă
se suci, când mă nășteam.
Cerul pentru mine este doar linie dreaptă
vai, curbându-mă!
CĂTRE FIICA FEMEII
În mijlocul luciului apelor
se făcuse un vârtej absorbitor1, –
Ar trebui un sicriu pentru lapte,
un plâns pentru moartea luminii!
Tăcerea nu e nenorocul surdului,
lumina nu e nenorocul orbului,
ele sunt numai triste cuvinte
ale creierului orb, ale creierului surd.
Iubito, taci tu, iubito,
nu mai lumina tu,
nu-mi mai spăla singurătatea
cu lumină
și cu tăcere!
ASCULTÂND UN GREIERE
Liniștea acestui greier singuratec, prin noapte
taina foștilor soldați o cerne
Cuvântul victorie are pleoape lungi, mari și genoase și de somn, –
un orizont de adolescenți
care au murit în toate războaiele,
se luminează și devin rumeniți ca niște pâini
Miroase a carne friptă, mamă,
și a coajă fumenită miroase, mamă!
Pleacă din fustele mele, blestematule,
îmi zise bătrâna,
ține-te de la mâncare și de la apă,
altfel, blestematule,
o să ajungi tu însuți
să ții altora
de foame
și de sete.
COLIVIA FĂRĂ PASĂRE
Ce gratii, aceste raze de lumină
care mă obligă să am ochi holbați,
smulgându-mi coada de cometă lină
sprânceana șirului de împărați
Orbi, auriu de orbi.
UMILIRE
Să stai în genunchi pe apa mării
e umilința pe care tu
m-ai obligat să o îndur deasupra sării,
unde în pești mi-e mugetu’
Îngenunchiat cum raza cea polară,
ce umilință m-ai făcut să stau
pe aerul neviscolit de seară
pe care animale-l respirau
și într-o depărtare aurie
să văd și să nu pot, tu m-ai făcut
a mamei mele nebunie
că m-a născut.
ÎNDEMN ȘI STRIGĂT
Cine poate să-și piardă trupul
își câștigă dreptul la cuvânt
Cine poate să-și cheltuie mormântul
are drept la viață
La risipire vă îndemn,
oho, la risipire!

Poezii impersonale

DESPĂRȚIREA DE APĂ PRIN GHEAȚĂ
Frigul, numai frigul mi-a rămas ca proprietate,
cel dintre schiurile schiorului și zăpada
scânteindă spre vale și nedreptate
cel care de la steaua de niciunde
până la tine, pământe,
de moartea luminii e străbătut cu morminte.
Oh, singurul meu prieten, frigul, singurul meu
în de nimic și în absență îl duc ca pe un trofeu
Vijelios din munte schiorul coboară, coboară
albe și reci, zăpezile zboară și zboară
și ning în sus, de jos în sus
cu frig pe frig, cu foarte frig pe foarte frig.
NEÎMBRĂȚIȘAREA
Fericirea pe care-am avut-o
nu a fost împrejmuită de nenorocire
Mi se părea firesc să fiu
în neștiința morții
Mi se pare că sunt, –
habar având de ruperea ființei,
de foamea în festinul lent
al căruia-i sunt rază.
Și dacă vezi, –
durerea este a luminii…
PRESCRIERE
Nu sunt vinovat că nu mai sunt
același
M-am vindecat de răni
când rănile mi s-au vindecat de trup
de durerea lor de a avea un trup.
«Cât încă-n viață mai rămân»
Cât încă-n viață mai rămân,
Mă-ntorc către poporul meu natal român
Și-n fața lui mă cert de struguri
Și de polenul cel dintr-un zigzag de fluturi,
Mă cert în fața lui cu suspinare
Că n-a putut să mai îmi dea o mare
Măriei de cuvinte ce-o gândesc
Presus de câmpul românesc,
Presus de rândunelele care se duc
Când nucii-și scutur frunzele de nuc
Și când măicuța mea bătrână
Mă-ntreabă de sunt,
Mă-ntreabă de sunt,
Tocmai din lună,
Aici pe pământ.
***
Sunt îndrăgostit, o, ce nefericire
că mai repet un lucru pur
în tandra stelelor de pustiire
de numai, numai de azur
Mi-e gândul cum un fir de iarbă
pe care-l paște-nfometat
lumina verde dintr-o toamnă
când liber la soldați dădea un împărat
Suava mea și dulcea mea, iubita mea,
cățeaua mea de piatră
tot gândul mi-e spre tine cum spre stea
pornește în război a mea armată.
Cu dorul de a fi învins
când ninge ce nu e de nins,
când plânge ce nu e de plâns,
când râde ce nu e de râs,
când moare ce-i nu e a fi murire
când te iubesc fără de știre
și fac din om neom
și dintr-o umbră pom
și dintr-un ou o pasăre
și din nimic o zarzăre,
o, NU care-mi spui da
în dulce moarte, ființă
în dulce moartea mea,
tu ești un NU care spune Da,
O, neființă, ești a mea
Tu ești o moarte care spune viață
o flacără de gheață,
eu nu mă doar la tine mă gândesc
nepământesc
și dor îmi este doar de tine
cu mine, făr’de mine.
HOAȚA DE CAI
Mi-a furat întâi o coastă
de din care, prefăcută,
dulcele-l făcu cucută
Și, și mă vopsi cu viață
căci aceasta e amară,
multe stele-nghesuite
se zdrobiră într-o seară
doară pentru-o rază-multă
și, și lungă,
haide, vino draga mea
și orbește-mă cu ea.
EA
După certare și sărutare
ea căzuse în ațipire
sprâncenele și genele
erau iarbă pe poienele
cele cu iarbă neagră
păscută de mine.
CÂNTEC
Mă înghesuiam de frig sub sânul ei
cum umbra munților bătuți de lună
sub umbra frunzelor de tei
miros de tei adună.
Cum umbra roții alergând
sub umbra firului de iarbă
mai stă un timp mai stă un gând
nevrând și vrând
întocmai cum sărutul meu
ce gura i-o sărută
și-ascunde umbra lui cântând
pe o lăută.
Întocmai cum plângând lăuta
și – ascunde umbra ei
cum umbra munților bătuți de lună
în umbra frunzelor de tei
și ce mireasmă, Doamne, oh, ce respirare
îl are pe nu are
și ce fiire.
***
Uneori mă tem cu spaimă de somn
că și ceea ce iubesc
ar putea să se fi născut
Morții n-aș vrea să-i încredințez
dureroasa posesiune.
A fi din naștere, –
de ce să mă umpli de tristețe nenăscuto,
tu, de-a pururea stea
solemnă și galeșă.
***
Spunându-ți un cuvânt
te îmbrățișez mai mult decât cu brațele
Paserile, sălbatece, au fugit speriate
din tăcerea pietrei de munte
Lama lunii le-a tăiat de pene.
Deodată a început să ningă, iubito,
cu fulgi negri și verzi.
Știu că pleci, –
tac, –
și creierul meu îndrăgostit
lună plină va fi peste tine
și te va tăia de pene
și va ninge deodată
cu fulgi negri și verzi
AUTOPORTRET PE O FRUNZĂ
Trupul meu
este aidoma unui creier de elefant.
Creierul meu
este aidoma trupului lui Apollo.
Foamea mea
este aidoma ierbii călcate în copite.
Iarba mea
nu este de mâncare.
Stelele mele sunt negre
pe ceruri albe, argintii de verbe.
DE STIRPEA CUVINTELOR
Strămoașa noastră, marea, –
apa, strămoașa noastră,
ea, din care am ieșit
ea, de care ne este sete
e tot la fel de mult predestinată uscării
cum suntem noi predestinați cuvântului
sub flacăra aceasta
predestinată să se ardă pe sine.
Lacrima care-mi curge pe obraz
dac-aș fi plâns-o tot timpul
aș fi putut să disprețuiesc cuvântul
ca pe ceva cu mult mai etern.
***
Acum ca nicicând
cade înțelesul
de pe cuvânt.
Acum ca nicicând
cade animalul
din gând
Acum ca nicicând
cade într-un cuvânt
codru trecând,
tu fiind,
acum ca nicicând
acum ca nicicând
dragoste, jind, dor
***
Fuga este o apăsare peste capetele zdrobite
gândul este o apăsare peste natură,
cum tu, dragostea mea
ești o apăsare.
Ar fi, vă suflu, dragii mei hoți, călăi și criminali,
ar putea fi o salvare!
Când substantivul solemn
nu se potrivește cu verbul bezmetic
ne-am putea salva prin bâlbâire.
MADRIGAL
Ți-am promis c-am să te fac stejar,
iarbă ți-am promis c-am să te fac
ți-am promis să fii tu piatră de hotar,
ți-am promis din duh, din vârcolac.
Noi nu suntem, precum știi,
dar ne facem, ne prefacem,
existența de a fi
morții stelelor am zacem
însă existența nu există
biete stele, biet pământ,
fluture și baletistă
precând sunt de fel un sunt
fluture și baletistă
existența nu există
***
Cât mai am de ispășit condamnarea la naștere
prin tunelul care sunt,
tunelul meu infirm care sunt
în care intră cimitirul lumii
și dincolo iese îngrășământ
câte capre moarte, câți copii de melci
rechini, balene și stele
iar iubire intră în tunelul tunelurilor mele
ca să iasă din ele
din el
și din ele
îngrășământ.
N-am crezut niciodată
cuvântul că are nevoie să mănânce
niciodată nu am crezut că cifra abstractă
e plină de sânge
SCURTĂ OCHIRE
Se apăsase aerul de un cuvânt
și ne legase într-un voal de o ființă
iar înțelesul sacrosanct și sfânt
ne devenise suferință.
Credeam cu toții că putem ucide
pe trecătorul nostru trup,
aveam un marte plin de ide
și rubicoane ce irump,
Dar a tăcut deodată-n noi
nu, nu cuvântul
ci înțelesul lui, –
de-aceea cai, de-aceea capre
și iepuri și marari și verze
și sublocotenenți și stele
și pepeni verzi,
de-aceea zeamă și de-aceea piatră
UT PICTURA POESIS
Să vezi ce poți să vezi doar cu genunchiul
aproape c-aș avea păreri
să dorm cum doarme-n sine o tăcere doar mișcândul
aproape că-aș crede-n învieri
să mergi la valea văii cum Canopus,
steaua cea galbenă și fixă
mai că aș scrie vreun opus
mai că aș zgâria vreo obeliscă
un țip în fruntea nimănui nesângeros
pe nici un fel de frunte și de cruce
stau singur și nevorbitor și somnoros
și n-aș pleca dar tot m-aș duce
ARTA POEZIEI
Haide și nu te mai uita
nu te mai uita când cade,
când cade îngerul, atâta!
Haide, nu te mai uita tu în jos,
uită-te la el, uită-te la el
îngerul căzând, iar nu la balta de sânge
cea de la sfârșitul zborului!
DANIEL TURCEA
Suav a trecut Daniel printre noi
cu aripi mari și nerăzbunătoare.
Deși cuvântul lui nu topea fierul,
multora le căzură săbiile din mâini, –
deși nu asurzea muzica,
multe tobe tăcură și multe surle
muțiră.
Vocea lui era de nisip de Clepsidră,
ochii lui erau calzi și surâzători
dar chipul îi părea tot, o lacrimă,
suav a trecut Daniel printre noi.
Cuvântul lui despica înaintea lui alte cuvinte
pe care le înțelegeau cei ce zburau
cu aripi mari și nerăzbunătoare
MARIN PREDA
Se duse ca un fum plăpând
acest adverb suit în gând
spre palma cea butucănoasă
și spre priveliștea osoasă.
– Tu ce mai faci, contemporane?
– Eu fac ce fac, eu stau pe rame
și râme-aduc pentru deștepți
să prindă-n clipă foștii pești.
– Tu ce mai faci contemporane?
– Scot de pe pânze rame
și lopătez și lopătez
ca un vitaing fost suedez.
Mai mor și eu un pic, bătrâne,
spre peștii pofticioși de râme,
mai mor și-n sus, mai mor și-n sus
unde m-au spus, unde m-au spus.
***
Stare de ninsoare
alb de oase de zăpadă
STAREA DE BINE
Bunăstarea acestei secunde a mea
de acum, de aicea, de azi
ea este văduva, văduva, văduva
plânsului fără de tristețe și râsului fără de haz,
e-o bunăstare de trup, o bunăstare de mațe, de vine, de viuire
un fel de somn ușor prisos și n-am cuvinte,
un fel de înger de plumb ca Bacovia
înger de plumb care zbura
prin zăpada care ningea
și se-nnegrea
și murdărea
și nu mai ningea.
***
N-ajungem niciodată vreunul dintre noi
la vreun altul dintre noi n-ajungem
cum nu ajunge al pădurii roi
la arborele singuratic, sânger.
Vom pune sănii, noi, ca și Serghei
dar nu pe vreo zăpadă
ci doar pe gheața lacrimilor în toi
ce stau să cadă.
***
Ca un orb sunt în fața oglinzii,
cuvintele insuportabile
mă dor mai tare decât mizerabilul trup.
Ah, ele sunt mute în fața cântecului,
semnul lor mă doare
cu mult mai puternic
decât crucea de lemn
a oaselor de os
și din spinarea lor.
ECOU
Apa care este moale
dacă curge tot timpul este trainică.
Să ne facem casa
numai pe ceea ce se repetă.
Ecoul este trăinicia noastră.
Dacă luăm aerul și-l facem
să fie numai și numai și numai respirare
ah, păsările ne-ar cădea în brațe
și nu numai din lipsă de aer
ci și din îmbrățișare.
DING-DANG
Mirat ești tu, fulg de zăpadă,
tu, bâlbâitule ce ești în aer!
Un simplu bot de miel și-atât
te poate despodobi
de geamul meu
prin care privind
visez visul.
Acum se încheie
următorul vers:
Tu, fulg de zăpadă,
subțioară a frigului!
DE DOR DE GRIGORE
Se-mpuțina biserica din mine
și se albea a roșului de albăstrime
a sângelui gândind la tine,
Grigore cel din viime.
M-a și pătat o pasăre zburând
cu umbra ei pe umărul meu drept
de am rămas nedrept de înțelept
și șchiop cât am putut să fiu nedrept.
Grigore, ne gândim la dumneata
cum ne gândim cu drag la o acasă,
fără de tine gândul mi-este ca un fag
nuntă făr-de mireasă,
iubitule!
***
Trântit pe spate fără relief,
de orizontul mării și de-al cerului,–
un pescăruș netrecător
fusese martor ierului
fusese martor mâinelui
și mâinilor ce zboară
trântit pe spate, fără relief,–
un pescăruș din primăvară,
întâia oară
încă o oară,–
a doua oară
încă o oară…
***
Lui Ion Domoiu
Verdeață dădeau stelele în jos
în chip de raze și madone
Iisus era un Făt-Frumos
pe Amazoane și pe Amazone
Pe Ion l-am prins când repara
cu stinghii umbra cea de la stejar
de care nimeni nu se mai și spânzura
iar soarele-n apus era doar jar.
Am mai vorbit ce-am mai vorbit
și după-aceea am tăcut
eram ca anotimpurile negreșit
sculptați pe-al lui Achile scut.
Cât despre Troia, ah, ningea doar cu sesterți
ningea cu tetradrahme
deasupra mai planau ereți
cu ouăle în doamne –
potcoavă deci nu ou de vultur
steaua Canopus a-nviat
mai stau un pic și nu mă scutur
de cea coroană de-mpărat
care în patru ochi cu patru suliți
ne-nfipse răstigniți
de stăm și azi bolânzi pe uliți
și de neveste părăsiți.
AMIN
Eu la copaci
nu mă închin
Le spun Amin!
Nici verbul limbii
nu-l declin:
Îi spun Amin!
O tu iubito,
dulce chin
îți zic Amin!
Și cerule de tot
semn
Îți zic
Amin
***
Către Iulian
Alerga îngerul pe la colțuri de străzi
să-i facă rost de muci livizi
să-l proptească-n verzuliul lor
pe copilul numănui și-al tuturor
Dădea îngerul cu aripa prin ferești
se chinuia și cerșea
ceva de mâncare a mirosurilor cerești
Scotocea alfabetul de A
În fine, în cele din urmă
a nins.
***
Către Domnul Pituț
Sapi prea îngust pământul, el mi-a spus
sapă-l mai lung, sapă-l mai lat
să-ncapă și și crucea lui Isus
îmi poruncise Pontius Pilat.
Și sapă-l mai profund și mai adânc
mai zise guvernatorul latin
Ca să mai am unde să plâng
Către divin.
Și-apoi, îți zic, mai lustruiește piatra
cu mâinile-amândouă și cu dalta
căci el și numai el a fost unealtă
a stelei fixe, idolatra
Apoi te odihnește
bea puțin, – și dormi!
***
Către Domnul Pituț
Nenăscutul despre mort
n-are iie n-are port
Mortul despre nenăscut
are sabie și scut
Ah vădane, soare-al meu
care-mi plângi cu raze
E nevastă-ta mereu
de pământ!
VULPEA MOARTĂ LÂNGĂ ARBORELE TĂIAT
dedicată lui Mihai Olos
Desigur, desigur și bineînțeles,
nu este sigur și nu are înțeles:
săgeata era azvârlire,
iar nu iubire.
Umbra luminii,
cea de după frunze,
prea e umbră, să fie umbră –
raza de sus de la stea
mai repede este decât stătătoarea de mă-sa,
însă limba care le întrerupe, vă zic:
e gravidă de toamnă.
Toamna, vă zic,
e gravidă de pădurile seculare.
Cât despre ceilalți și cât despre mine
noi suntem o întrerupere
între umbre și lumine
și, și cu totul și cu totul
orbi
***
Către Domnul Gheorghe Pituț
Ți-e ochiul peste umăr îndesat
Iar io te caut, te caut, te caut
Nimic din gâtul tău nu e de spânzurat
Iar urletul tău nu e dintr-un flaut
Na, greul pământului, na steaua cerului
Na, Născătoarea cu vorbe
vorbesc doar morții mormântului
cu depărtare doar zarea.
Nu umbre cad din tine, nu umbre cad.
Ci doar vaduri cu pietre,
Bolovani care decad
Nu al treilea strigăt de cocoși al lui Petru
Te-am mirosit pe la subțiori
Te-am mirosit pe la șale
Ai vai deal uneori
Alteori deal vale deal vale
De neîmpuns erai nici cu privirea
Pată neagră ca sexul Mariei
Din care Mesia
Dădu bir veșniciei.
Dar tu taci și nu ești de spânzurat
Dar tu taci și nu ești de ucis
Lumina căzută neapărat
Înapoi în stele, Narcis.
***
Către Domnul Gheorghe Pituț
Ca niște rădăcini de ierburi pe sub mare
peștii mișunau
fără verdeața firului de ierburi
și fără de plugul ce le-ar fi arat.
Voi scufunda în mări un Ararat
să le astup de apă, să-i sufoc pe pești
O, Domnule cel mândru del țăran
ce mai ne ești
mai omorându-ți și părinții
de nu le sunt cuviincioși
spărgându-ți perlele din dinți
ce mușcă gât de albatroși
Noi fi-vom țară fără păsări migratoare
ci doar cu cai și doar cu cale.
Pe pietrele Domniei tale
pe care le-ai udat cu trei izvoare
Și-apoi le-ai și umplut cu pești
și cu de stele din cerești
Din cerești până la vale
este trupul dumitale
dealul vale
deal și vale
și marea cea Neagră, mare
cu insulei șerpuitoare
făr’ de orizont!
FAGUL
Greu căzu Plantagenetul de pe șa,
Cum ar cade de pe cer o stea
Chiar în inima cu văzuri și auzuri, cea a mea
Și cu ziduri și creneluri de-aș avea.
Mi-a căzut în piept nu inima,
Ci capul retezat
Cel al împăratului decapitat
De trupul meu un sânge de palat
Și un gălbui de icter vinovat,
De mă-nțep eu în coroana lui,
Cu piciorul drept în dreptul mersului,
Cu piciorul stâng în dreptul fagului
Unde capul meu și capul lui
Îl repun eu drept căpătâi,
Ca să vină ea să-ntrebe ce balangăne,
Ca să-i zică vântul: „Un soldat fugit din tabere”.
Creier fără ochi, doară cu coaste,
Inimă fugită de la oaste,
Și cu frunte, și cu păr,
Inimă mânjită de un adevăr.
De mai trece ea sub creangă și se-ntreabă,
Dac-atârnă om de șnur sau o otrapă,
Dar zice ea în sinea ei, muiere,
Că atârnă clopot cu o limbă în desperechere,
Ding-dang, ding-dang,
Balang-balang.
Sânge roșu dinlăuntru
Și lumină albă din afară.
***
Către Gievod
Păsări să zboare prin lemn
nu am văzut.
Morți da, morți da!
Stele să-mi treacă prin creier
nu am văzut.
Morți da, morți da!
Bărbat cu femeie să fie fericit
n-am văzut!
Morți da, morți da!
Râu să se-ntoarcă-napoi
și să sărute gură de piatră
n-am văzut!
Morți da, morți da!
***
Ce bogați
putem să fim noi, prieteni
Ce avere de moarte nesfârșită
pentru puțina noastră viață.
CÂNTEC
Suntem visul celui ce doarme
și sângele celui rănit,–
sămânța din poame,
nimicul din infinit
Suntem marginea, noi,
a vederii nesigure,
tandrul noroi
din vinul din strugure
pe care-l respiri
în palate
când treci, te prefiri
împărate!
Ne fii, – prin atingere
și prin respirare
tu, îngere,
întruchipare…
GRABĂ
Te-ai grăbit să fii muscă verde
înainte ca să fii cal mort
Te-ai grăbit ca să fii doliu
înainte de toamnă.
Ah, cât de grăbită ai fost
să bați din aripi
neștiind că pe acest tărâm străin
aer nu este
Țipi, țipi,
urli, urli,
dar la noi, animalele noastre
nu sunt prevăzute cu auz
Ți se face foame, drago, –
noi nu avem bureți;
vrei să mănânci și piatră?
Piatra noastră nu e de mâncare.
Dar ce frumos
poate să alerge gândul
încolțit în tine!
UN PRESENTIMENT
Nu ninge când e foarte frig,
Nu plouă când e foarte cald.
Nu vin cuvintele, când te naști
Nu vine anul nou, când mori.
Nu pentru vedere este lumina
Nu pentru mit sunt zeii!
Nu pentru timp sunt stelele
Nu pentru Nu este Nu!
Nu vii niciodată când mi-e foarte dor de tine
Nu mori niciodată
când te urăsc de moare
Nu vin cuvintele, când te naști.
Nu vine anul nori, când mori.
DULCE AMĂRÂRE
Cântecul Doina încălzește munții
și face ascultătoare zăpada și oaia
Cântă coroana ce se cuvine,
adolescentului, – pentru că este, –
Iar mirosul sânului tânăr,
e iarna noastră și a mea…
Nu spinteca mamă mielul
Mă jur că nu mi-e foame,
și mă jur că nu mi-e sete
Nu spinteca mamă steaua!
Lasă-mă pe lângă nunțile altora
să îngălbenesc
Lasă-mă pe lângă aur
să nu fiu, mamă, lasă-mă…
PIERDEREA MINȚILOR PRIN STRÂMTOAREA CUVINTELOR
Cine-și zbiară mințile din dragoste de arbore
e numai, numai, numai, numai
schelet bătut de vânturi de la spânzurat.
Aicea însă la strânsura verbului,
la ocolișul numelui,
aici se prăbușește-n tine cerul cu păcat.
Vai celui care crede în cuvinte
că or să-l facă împărat!
Cuvântul este doar un plug subțire
care desparte pleoapa cea de sus de cea de jos
e-un ce plăcut ce dă îndreptățire
a întâmplării de-a fi fost născut și spus.
Aicea prin strâmtoare, dacă el, cuvântul
îți pierde mințile și stelele și timpul
din sugrumarea de-a te naște
nu-ți meriți strigătul, al morții.
Mă-ntorc și zic:
Cel care-și zbiară mințile din dragoste de arbore
e numai numai numai numai
schelet bătut de vânturi de la spânzurat.
TOAMNĂ ROMÂNEASCĂ
Ieri am văzut toamnă, ca și cum aș fi fost,
Am văzut-o, ca și cum aș fi avut ochi,
Ah, cât de bine mi-a fost în previzibilul de ieri,
Ah, cât de bine mi-era când mi-aduceam aminte
Că am până când și prieteni
Mai zbura câte o pasăre și strigam:
„Ah, ce întâmplare a vederii!”
Mai stătea câte un arbore pe șosea și-i spuneam:
„Bătrâne, n-a-nceput războiul, nu mă spânzur de tine?”
Ieri era o toamnă de aur,
Azi părul meu e de argint.
ORAȚIE DE NUNTĂ
Lui Alexandru Condeescu
Copacii au frunze și iarna
când fulgul zăpezii mă ninge.
Neuneori însăși toamna
îmi ține loc de meninge.
Să punem cuvântul la fel
cum ai pune o floare albastră
pe unicul nostru altfel,
pe tandra nuntă a noastră.
Să zboare un vultur în sus,
în jos să se scufunde o rădăcină,
Maria, maica lui Isus,
gard în gard ne e vecină.
Ar mai fi încă ceva
de dincolo de cuvinte
că-mi apăreau și-mi apărea
lucrul și lucrurile existenței
vorbinde,
spunânde,
cuvintânde,
nuntă de gânduri,
țărm izbit de țărm
de pământuri.
RECONSTITUIREA
Ah, ce sete mi-este să beau piatră moale
Cum mi-e sete chiar de steaua a domniei tale
De lumina ce prin raze se străluce
Ce mă vede și o văd și apoi se duce
Ah, ce dor și sete mi-este să beau piatră moale
De din timpul cel stelos domniei tale
Și ce sete mi-e și câtă sete!
Când al treilea de strigăt el îl dă, cocoșul, Petre!
INTERSECȚIA
se dedică lui Alexandru Condeescu
Îl visasem cu trupul lui de copil și cu capul lui de bătrân
Zbătându-mi-se în brațe,
Când tufa de trandafiri se înfățișase,
Tocmai când el avea trup de copil cu cap de bătrân.
Spune-mi, am strigat la el, spune-mi, spune-mi,
Spune-mi!
El mi-a răspuns: Lasă-mă în trandafiri să mă evapor.
L-am pus la loc și asta-mi spuse,
L-am pus la loc și asta-mi spuse,
Când ghimpii toți mă zgâriase
Și sângele-mi plângea cu sânge
Și fericirea-mi îmi plângea cu fericire.
***
Către Alexandru
Cuvinte vechi din alte epoci
Tu ochiule ce-ai plâns
mai dinainte de a fi
Vedere tu încolăcito piele de la foci
Ah, tu ghețoaso de zăpadă, cea a creierului gri
Să spargem orizontul, să spargem orizontul!
Să spargem orizontul cercuros!
Cu frumusețea descărcatului de os
Cu umbra cea fierbinte de la chiparos
Să spargem orizontul cu un unghi!

sursa:https://pentrunichita.wordpress.com/poezii/inedite/

[latan.elena]

Enghidu


I
Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.
De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
II
Ca sa fie ceva intre noi, altcineva – sau eu
insumi – am botezat ceea ce eu insumi facusem,
ranindu-ma,
mereu imputinandu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fara pricina, ori numai pentru ca asa mi-au
suras buzele.
Te-ntreb, oare tu, daca asemenea ai spus, surazand,
carei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, inaltimea pe care-am azvarlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara intoarcere,
tu altcum ai mangaiat-o, pentru ca mainile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecand
de pe o gura pe alta ca un rau nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau ?
III
Joc de treceri, mai iuti, mai incete,
pentru ochiul meu odata cu mine creandu-i pe
arbori, pietrele si raul,
deasupra mai incetului meu trup
atarnandu-se de gand, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu insumi,
si dupa aceea.
IV
Si cand toate se sterg, ca intr-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decat in ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii in trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el insusi se doare pe sine, masurand ca la toance,
in munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimband cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste, pete mari intalnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe pana la genunchi, coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura imi danseaza.
Ceea ce nu e fara de Timp este, ca amintirea.
E asemenea vazului mainilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care il ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbra pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramane, gandul
mai lung mi-l intinde; fiecare lucru
il privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci, din nimic fac dansuri
si cantece, imputinandu-ma si smulgandu-mi
bataia tamplelor, ca sa fac din ea coroane de mirt.
VII
Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva starnite, spre altundeva.
Nichita Stănescu

[latan.elena]

Nichita Stĺnescu continuĺ o mare serie de poeĆi din ... - Pro Saeculum

[latan.elena]

Doar chipul tău, iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele.
NICHITA STANESCU